Orașul și stelele

Nouăsprezece

Hilvar și Alvin reveniră gînditori la navă și nu după multă vreme fortăreaţa redeveni o pată întunecată, pierdută printre dealuri. Se micșoră cu repeziciune, deveni un ochi negru, lipsit de pleoape, aţintit de-a pururi asupra cerurilor, apoi se pierdu în panorama generală a Lysului.

Alvin nu dădu nici o comandă; Continuară să se înalţe pînă ce întreaga regiune apăru sub ei aidoma unei insule verzi pe un ocean gălbui. Niciodată nu urcase atît de sus. Cînd se opriră din ascensiune, dedesubt se vedea întreaga semilună a Pămîntului. Lys era foarte mic, o simplă pată de smarald pe deșertul palid, însă foarte departe, lîngă curbura globului, ceva scînteia precum un giuvaer. Așa văzu Hilvar, pentru întîia oară, orașul Diaspar.

Rămaseră acolo un timp, privind Pămîntul în rotaţie. Dintre străvechile domenii ale Omului, cu siguranţă acesta era ultimul pe care și-ar fi permis să îl piardă. Alvin regreta că nu putea înfăţișa planeta, așa cum o zărea acum, conducătorilor Lysului și Diasparului.

— Hilvar, vorbi el într-un tîrziu, crezi că e bine ceea ce fac?

Întrebarea îl surprinse pe Hilvar. El bănuia nimic despre îndoielile ce-l copleșeau uneori pe prietenul său și nici nu știa de întîlnirea cu Computerul Central, de impactul avut de aceasta asupra minţii lui Alvin. Nu era o întrebare ușoară, căreia să îi răspunzi imparţial; ca și Khedron, însă cu mai puţin temei, Hilvar simţea că propria sa personalitate era înăbușită. Era absorbit implacabil în vîrtejul provocat de Alvin în urma trecerii sale prin viaţă.

— Cred că da, spuse. Popoarele noastre au fost separate un timp prea lung. Hilvar socotea că nu afirmase nici un neadevăr, dar era conștient că propriile lui sentimente îi afectau răspunsul. Totuși, Alvin încă era îngrijorat.

— Altceva mă neliniștește. Diferenţa între duratele vieţilor noastre.

Nu zise mai mult, deoarece fiecare știa ce gîndește celălalt.

— M-am gîndit și cu la asta, recunoscu Hilvar, însă cred că problema se va rezolva de la sine, cu vremea, cînd cele două civilizaţii vor ajunge să se cunoască iarăși. Nu pot avea dreptate amîndouă — vieţile noastre sînt poate prea scurte, iar ale voastre mult prea lungi. În cele din urmă se va ajunge la un compromis.

Alvin căzu pe gînduri. Era adevărat, ar fi fost singura speranţă, dar perioada de tranziţie urma să fie extrem de dificilă. Își reaminti cuvintele amare ale lui Seranis: Atît el cît și eu vom fi morţi de veacuri, în vreme ce tu vei rămîne mereu tînăr. Perfect, el avea să accepte orice condiţii. Chiar și în Diaspar prieteniile se găseau sub ameninţarea aceleiași umbre; faptul că aveau să se reînnoade peste o sută, sau peste un milion de ani, era prea puţin important. Tînărul știa, cu o siguranţă mai presus de logică, din pura intuiţie, că bunăstarea speciei necesita fuziunea celor două culturi; pentru o asemenea cauză, fericirea individuală era lipsită de însemnătate. Un moment, Alvin își imagină omenirea ca reprezentînd mai mult decît fundalul însufleţit al propriei sale vieţi și acceptă fără să clipească greutăţile pe care alegerea lui i le putea aduce într-o bună zi.

Dedesubt, planeta își continua rotaţia eternă. Simţind starea sufletească a tovarășului său, Hilvar rămase tăcut.

— Cînd am părăsit prima dată Diasparul, începu Alvin mai tîrziu, nu știam nici eu ce speram să găsesc. Lysul m-ar fi mulţumit cîndva — ba chiar mai mult decît atît — dar acum, însuși Pămîntul mi se pare mic și lipsit de importanţă. Fiecare descoperire a ridicat alte întrebări, mai profunde, a lărgit și mai mult orizonturile. Mă întreb cînd și unde se vor sfîrși toate acestea…

Hilvar nu-l văzuse niciodată pe Alvin atît de îngîndurat. Nu dorea să-l întrerupă. În ultimele cîteva minute aflase nenumărate lucruri noi despre el și gîndurile sale.

— Robotul mi-a spus, urmă Alvin, că vasul e în stare să ajungă în mai puţin de o zi la cei Șapte Sori. Crezi câ ar trebui să merg acolo?

— Mă crezi capabil să te opresc? îi replică Hilvar.

— Nu e un răspuns. Cine știe ce se găsește în spaţiu? Poate că Invadatorii au părăsit Universul, dar dacă există alte inteligenţe potrivnice omenirii?

— De ce să fie așa? Problema aceasta a fost dezbătută ere întregi de filosofii noștri. E greu de presupus că o rasă cu adevărat inteligentă poate fi dușmănoasă.

— Dar Invadatorii?…

— De acord, ei reprezintă o enigmă. Dacă într-adevăr erau neîndurători, probabil s-au autodistrus pînă acum. Și chiar dacă nu s-a întîmplat așa… Hilvar arătă pustiul nesfîrșit de sub ei. Cîndva, noi aveam un imperiu. Ce i-ar mai ispiti acum?

Alvin rămase ușor surprins să constate că există cineva care să-i împărtășească într-atît punctul de vedere.

— La fel gîndesc toţi cei din Lys?

— Doar o minoritate. Cetăţeanul obișnuit nu-și face griji în privinţa asta, dar consideră că dacă Invadatorii ar fi dorit cu adevărat să distrugă Pămîntul, ar fi făcut-o cu mult timp în urmă. Nu cred că există cineva care să se teamă cu adevărat de ei.

— În Diaspar, situaţia e complet diferită. Concetăţenii mei sînt niște lași. Îi îngrozește ideea de a părăsi orașul și nu știu ce se va întîmpla cînd vor auzi că am găsit o navă. Jeserac aanunţat Consiliul; aș vrea să știu ce intenţionează.

— Îţi pot spune eu. Se pregătesc să primească prima delegaţie din Lys. M-a anunţat Seranis..

Alvin privi ecranul. Ar fi parcurs într-o clipă distanţa dintre Lys și Diaspar. Cu toate că își atinsese unul din ţeluri, în prezent i se părea neînsemnat. Totuși era mulţumit. În mod clar, lungile epoci de izolare luaseră sfîrșit.

Conștiinţa faptului că izbîndise în ceea ce, odată, fusese principalul lui obiectiv, îi alungă și ultimele îndoieli. Își îndeplinise misiunea pe Pămînt, mai repede și mai bine decît îndrăznise să spere. În faţa sa se întindea drumul spre ceea ce părea a fi ultima și, cu siguranţă, cea mai măreaţă aventură.

— Hilvar, mă vei însoţi? întrebă, conștient de ceea ce-i cerea.

— Nu mai era nevoie să mă întrebi. Am anunţat-o pe Seranis și pe ceilalţi cunoscuţi că voi pleca împreună cu tine cu mai bine de o oră în urmă.

Se aflau deja extrem de sus cînd Alvin dădu robotului ultimele instrucţiuni. Nava se oprise, iar Pămîntul se găsea la aproape o mie cinci sute de kilometri, acoperind cea mai mare parte a cerului de dedesubt. Nu părea atrăgător. Alvin își închipui cum, în trecut, alte vase poposiseră o vreme acolo, pentru ca apoi să-și continue drumul.

Un răstimp destul de lung, robotul verifică circuitele și comenzile neutilizate de eoni. După aceea răsună un sunet înfundat, primul auzit de Alvin în navă: un zumzet subţire, crescînd rapid, octavă după octavă, pînă la frecvenţe ce nu mai fură percepute de urechea omenească. Nu se simţea nici un fel de mișcare, dar pe ecran stelele se deplasau. Pămîntul reapăru, dispăru — apoi apăru din nou, într-o altă poziţie. Nava «adulmeca», rotindu-se în spaţiu precum acul unei busole în căutarea nordului. Timp de cîteva minute cerul se învîrti în jurul lor, pînă ce, în sfîrșit, nava se stabiliză: un proiectil uriaș aţintit spre stele.

În centrul ecranului strălucea în toată splendoarea lui multicoloră grupul măreţ al celor Șapte Sori. Pămîntul se zărea doar ca o semilună subţire, întunecată, tivită cu auriul și purpuriul apusului. Alvin presimţi că urma să se întîmple ceva ce avea să depășească în amploare experienţele anterioare. Așteptă, încleștîndu-și ambele braţe de fotoliu, în vreme ce secundele se scurgeau, iar cei Șapte Sori scînteiau ademenitori înainte.

Nu se auzi nimic, doar un tremur scurt ce păru să le înceţoșeze vederea — iar Pămîntul dispăru, ascuns parcă de o mînă de iluzionist. Erau singuri în spaţiu, singuri cu aștrii și cu un Soare ciudat de mic. Pămîntul se topise ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Trepidaţia se repetă și odată cu ea se auzi un vuiet surd, căci generatoarele foloseau o parte mai însemnată a puterii lor. Pentru o clipă păru că nu se întîmplase nimic, apoi Alvin își dădu seama că nici Soarele nu se vedea, iar stelele se scurgeau încet pe lîngă navă. Privi îndărăt — și nu zări nimic, înapoia lor nu se mai afla decît o emisferă neagră. Chiar în timp ce se uita, văzu stelele dispărînd aidoma scîntcilor în apă. Nava gonea cu mult peste viteza luminii, iar tînărul înţelese că nu se mai găseau în spaţiul familiar al Pămîntului și Soarelui.

Cînd vibraţia aceea bruscă, ameţitoare, se simţi pentru a treia oară, inima aproape i se opri. Tulburarea stranie a vederii fusese evidentă: pentru un moment, ceea ce îl înconjura fusese distorsionat dincolo de posibilitatea recunoașterii. Sensul distorsiunii i se dezvălui într-un inexplicabil fulger de intuiţie. Aceea era realitatea, nu o iluzie optică. Cumva, trecînd prin pelicula subţire a Prezentului, întrezărise schimbările petrecute în spaţiul înconjurător.

Uruitul generatoarelor se transformă în vacarm, scuturînd nava. Un sunet cu atît mai impresionant cu cît era primul strigăt de protest auzit de Alvin din partea unei mașini. Apoi încetă brusc și liniștea neașteptată păru să le răsune în timpane. Generatoarele își făcuseră datoria; pînă la sfîrșitul drumului n-aveau să mai fie necesare. Stelele din faţă luciră alb-albăstrui și dispărură în banda ultravioletului. Totuși, printr-o scamatorie a Știinţei sau Naturii, cei Șapte Sori continuau să fie vizibili, deși poziţiile și culorile lor se schimbaseră subtil. Nava gonea într-acolo printr-un tunel întunecat, dincolo de limitele spaţiului și ale timpului, cu o viteză prea mare pentru a fi percepută de mintea omenească.

Era greu de crezut că ţîșniseră din Sistemul Solar cu o iuţeală care, dacă nu s-ar fi redus, i-ar fi purtat prin inima Galaxiei și în neantul de dincolo de ea. Nici Alvin, nici Hilvar nu erau capabili să conceapă adevăratele dimensiuni ale călătoriei lor. Marile saga ale exploratorilor stelari modificaseră complet concepţia Omului despre Univers și chiar acum, după milioane de secole, străvechile tradiţii nu muriseră cu totul. Legendele povesteau că existase cîndva o navă care ocolise Cosmosul în răstimpul dintre răsăritul și apusul soarelui. Miliardele de kilometri dintre stele nu însemnau nimic pentru astfel de viteze. Alvin considera expediţia doar cu puţin mai teribilă și chiar mai lipsită de primejdii decît primul lui drum spre Lys.

În vreme ce sistemul celor Șapte Sori își sporea treptat luminozitatea, Hilvar fu cel care rosti cu glas tare ceea ce gîndeau în fapt amîndoi:

— Alvin, observă el, formaţiunea aceea nu poate fi naturală.

Însoţitorul lui încuviinţă din cap.

— De ani de zile mi-am spus-o și eu, totuși continuă să îmi pară fantastic.

— Poate că n-a fost creată de Om, continuă Hilvar, dar este opera unor fiinţe inteligente. Niciodată natura n-ar fi creat un cerc perfect de stele, la fel de strălucitoare. Iar în Universul vizibil nu există absolut nimic similar Soarelui Central.

— Dar pentru ce anume a fost realizat?

— Oha, îţi pot oferi mai multe ipoteze. Poate constituie un semnal, astfel încît orice navă pătrunsă în Universul nostru să știe unde să caute prezenţa raţiunii. Poate că marchează centrul unei administraţii galactice. Sau poate (și eu cred că asta-i explicaţia) e pur și simplu cea mai măreaţă operă de artă. E însă inutil să speculăm pe tema asta. Peste cîteva ore vom cunoaște adevărul.

Vom cunoaște adevărul. Probabil, gîndi Alvin… dar ce părticică din el vom ajunge să cunoaștem? Părea ciudat ca, în vreme ce părăsea Diasparul și Pămîntul, cu o viteză depășind orice închipuire, mintea lui să revină iarăși asupra tainei originii sale. Dar în realitate nu era atît de surprinzător. Aflase multe din clipa sosirii în Lys, dar nu putuse găsi nici măcar o clipă de intimitate și de liniște.

Nu avea altceva de făcut decît să aștepte. Viitorul lui imediat era controlat de minunata mașină — cu siguranţă una dintre supremele realizări inginerești ale tuturor timpurilor — ce-l purta în inima Universului. Acum avea prilejul să gîndească și să reflecteze, indiferent dacă o dorea sau nu. Însă mai întîi trebuia să-i spună lui Hilvar ce i se întîmplase după pripita lor despărţire, cu numai două zile în urmă.

Hilvar ascultă istorisirea fără comentarii și fără să ceară explicaţii. Lăsa impresia că înţelege instantaneu cele povestite de Alvin și nu păru deloc surprins aflînd de întîlnirea cu Computerul Central, de intervenţia efectuată asupra minţii robotului. Nu pentru că ar fi fost incapabil să se minuneze, însă istoria era plină de splendori narative comparabile cu orice parte a relatării lui Alvin.

— Este limpede, rosti cînd tînărul termină de povestit, atunci cînd a fost construit, Computerul Central a primit instrucţiuni speciale în privinţa ta. Cred că ai ghicit deja de ce.

— Așa cred și eu. O parte a răspunsului mi-a fost dată de Khedron, cînd mi-a explicat că întemeietorii Diasparului au luat anumite măsuri de precauţie pentru a-i preveni declinul.

— Consider că tu — și ceilalţi Unici dinaintea ta — faceţi parte din mecanismul social care previne stagnarea? Sau că, în vreme ce Bufonii sînt factorii de corecţie pe termen scurt, voi sînteţi factorii pe termen lung?

Hilvar exprimase ideea mai bine decît ar fi putut-o face el, totuși Alvin nu se gîndise numai la așa ceva.

— Eu consider că adevărul e ceva mai complicat. Se pare că în momentul construirii orașului a izbucnit un conflict de idei, între cei ce voiau să-l izoleze complet de lumea exterioară și cei care doreau să menţină unele legături. Prima fracţiune a cîștigat, dar ceilalţi nu s-au recunoscut înfrînţi. Cred că Yarlan Zey a fost unul din conducătorii lor, însă nu era îndeajuns de puternic pentru a acţiona direct. A făcut tot posibilul, păstrînd sistemul de transport subteran și asigurîndu-se că, periodic, din Palatul Creaţiei urma să iasă cineva care să nu împărtășească temerile concetăţenilor săi. De fapt, mă întreb—

Alvin se opri și privi în gol, atît de concentrat încît nu mai observă nimic în jui.

— La ce te gîndești? îl întrebă Ililvar.

— Tocmai m-a izbit ideea că… că eu sînt Yarlan Zey. Este perfect posibil. S-ar putea să-și fi introdus personalitatea în Băncile Memoriei, bazîndu-sc pe ea ca să distrugă șablonul Diasparului, pînă ce acesta nu se întrona definitiv. Într-o bună zi trebuie să aflu ce s-a întîmplat cu Unicii anteriori. Asta mi-ar completa petele albe ale tabloului.

— Yarlan Zey sau un altul a instruit Computerul Central să ofere asistentă Unicilor, ori de cîte ori erau creaţi, murmură Hilvar, urmîndu-i raţionamentul.

— Exact. Ironia cea mare este că puteam obţine toate informaţiile dorite direct de la Computerul Central, fără nici un fel de ajutor din partea sărmanului Khedron. Mi-ar fi spus mult mai mult decît i-a dezvăluit lui vreodată. Trebuie să recunosc însă că mi-a economisit timp și m-a învăţat unele lucruri pe care niciodată nu le-aș fi deprins de unul singur.

— Teoria le acoperă faptele cunoscute, rosti Hilvar cu oarecare prudenţă. Din păcate, nu rezolvă principala problemă: scopul iniţial al Diasparului. De ce concitadinii tăi se încăpăţînează să pretindă că în exterior nu există nimic? Aceasta este întrebarea la care aș dori eu să aflu răspunsul.

— Iar eu aș vrea să îţi răspund. Dar nu știu cînd, sau cum.

Astfel discutară și visară în timp ce, oră după oră, cei Șapte Sori se distanţau treptat între ei, pînă umplură tunelul întunecat pe unde înainta nava. Una cîte una, cele șapte stele de pe circumferinţă dispărură la hotarul beznei și, în sfîrșit, rămase doar Soarele Central. Deși nu se afla pe de-a-ntregul în spaţiul lor, continua să strălucească cu acea lumină perlată ce-l deosebea de toţi ceilalţi aștri. Scînteierea lui spori progresiv, dintr-un punct se transformă într-un disc mititel, care începu să se lărgească.

Semnalul de avertizare a fost extrem de scurt: pentru o singura clipă, în cabină vibra o notă profundă, cu rezonanţa unui clopot. Alvin încleșta palmele pe braţele fotoliului, deși gestul era inutil.

Generatoarele gigantice răbufniră reînviind, și cu o rapiditate aproape insesizabilă, stelele reapărură. Nava revenise în spaţiu, în universul sorilor și al planetelor, al lumii naturale unde nimic nu se deplasează mai rapid decît lumina.

Se aflau în sistemul celor Șapte Sori, iar inelul uriaș de globuri colorate domina cerul. Și cît de straniu era acest cer! Dispăruseră aștrii cunoscuţi, constelaţiile familiare. Calea Lactee nu mai era o dîră vagă, ceţoasă, dispusă la extremitatea firmamentului; se găsea în centrul creaţiei primordiale și imaginea ei măreaţă despărţea Universul în două.

Înaintau cu repeziciune spre Soarele Central. Celelalte șase stele ale sistemului formau un set de balize colorate, risipite în spaţiu. Nu departe de cea mai apropiată dintre ele se zăreau scînteile minuscule ale unor planete, lumi probabil gigantice dacă erau vizibile de la asemenea distanţă.

Cauza luminii sidefate a Soarelui Central devenise limpede. Un înveliș gazos înconjura steaua atcnuîndu-i strălucirea și conferindu-i culoarea aparte. Norul se zărea doar indirect. Se răsucea în forme stranii, dezorientînd privirea. Era însă prezent și cu cît îl examinau mai mult, cu atît părea mai vast.

— Ei bine, Alvin, spuse Hilvar, avem destule lumi între care să alegem; ori speri să le explorezi pe toate?

— Din fericire cred că nu va fi nevoie de așa ceva, rosti Alvin. Dacă vom stabili un contact, oriunde, vom obţine informaţiile dorite. Logic ar fi să ne îndreptăm spre planeta cea mai mare a Soarelui Central.

— Dacă nu cumva este prea mare… Știu că unele planete erau atît de uriașe, încît oamenii nu puteau trăi pe suprafaţa lor datorită gravitaţiei.

— Mă îndoiesc că aici va fi la fel. Sînt sigur că sistemul este complet artificial. Oricum, vom vedea din spaţiu dacă există orașe sau clădiri.

Hilvar indică robotul.

— Problema a fost soluţionată. Nu uita… Călăuza noastră a mai fost pe aici; în definitiv ne conduce spre căminul ei. Tare sînt curios să știu cu ce gînduri se întoarce.

Aceeași întrebare și-o pusese Alvin. Dar avea oare vreun sens să-și închipuie că robotul simţea ceva analog unor sentimente omenești, acum, cînd revenea după atîta vreme acasă?

De cînd Computerul Central îi anulase blocajele verbale, robotul nu făcuse niciodată dovada unor sentimente sau emoţii. Răspunsese la întrebările lui Alvin și-i îndeplinise comenzile, însă adevărata lui personalitate se dovedise complet inaccesibilă. Că poseda o personalitate, Alvin era însă absolut convins, altminteri n-ar fi simţit acea senzaţie vagă de vinovăţie, ce-l încerca ori de cîte ori își reamintea șiretlicul care-i păcălise… pe el și pe tovarășul său în prezent lipsit de conștiinţă.

Încă credea în ceea ce-l învăţase Stăpînul. Deși îl privise măsluind miracole și minţind discipolii, loialitatea nu-i fusese cu nimic afectată. Era capabil, precum mulţi oameni înaintea lui, să pună de acord două seturi de date contradictorii.

Acum își urma amintirile imemoriale înapoi, către origine. Aproape pierdută în strălucirea Soarelui Central exista o scînteie palidă de lumină, înconjurată de sclipirile și mai vagi ale unor lumi mărunte. Extraordinara lor călătorie se apropia de sfîrșit. Peste puţin timp aveau să știe dacă fusese sau nu inutilă.