Orașul și stelele

Trei

După ce Jeserac și părinţii lui dispărură, Alvin rămase mult vreme nemișcat, străduindu-se să-și golească mintea de orice gînd. Izolă total odaia în jurul lui, ca nimeni să nu-i întrerupă transa.

Nu dormea; somnul reprezenta pentru el o stare necunoscută, căci somnul aparţinea unei lumi cu nopţi și zile, iar în Diaspar nu exista noapte. Transa se asemăna cel mai mult cu acea stare uitată și, cu toate că nu era esenţială pentru el, știa că avea să-l ajute să-și relaxeze mintea.

Aflase puţine noutăţi. De mult bănuia cele relatate de Jeserac, însă una e să bănuiești, și cu totul altceva să ţi se confirme dincolo de orice posibilitate de respingere.

Urmau să-i afecteze aceste adevăruri viaţa, și dacă da, în ce mod? N-avea cum să fie sigur, iar incertitudinea reprezenta o senzaţie inedită pentru el. Poale că n-avea să fie nici o diferenţă; dacă nu se va adapta complet Diasparului în această viaţă, o va face în următoarea… ori în alta.

Numai că formulînd acest gînd, mintea lui Alvin îl analiză și îl respinse. Diasparul era poate suficient pentru alţii, dar nu și pentru el. Nu se îndoia că ar ar fi putut trăi o mie de vieţi fără a-i epuiza minunile, experienţele pe care era capabil să ie ofere. Putea face asemenea lucruri… dar cu ele singure nu avea să fie mulţumit niciodată.

Rămînea de găsit răspuns la o singură problemă: ce era de făcut?

Întrebarea îl smulse din reverie. De ce să stea acolo, într-o asemenea stare de tulburare, cînd în oraș se găsea un loc unde își putea afla o oarecare liniște sufletească?

Pîlpîind, o porţiune din perete dispăru. Tînărul păși în coridor, iar moleculele polarizate îi mîngîiară chipul precum adierea unei brize. Existau mai multe moduri de transport, dar Alvin preferă să meargă pe jos. Camera lui se situa în apropierea nivelului principal al Orașului. Un culoar scurt îl conduse pe o rampă spiralată, coborînd în stradă. Ignoră calea mobilă și rămase pe trotuarul îngust — o veritabilă extravaganţă, întrucît trebuia să parcurgă cîţiva kilometri buni. Însă Alvin aprecia efortul fizic, îi anestezia creierul. În plus, erau atîtea de văzut, încît era păcat să gonești pe lîngă cele mai recente minuni ale Diasparului, cu o eternitate înainte de trăit.

Obiceiul artiștilor din oraș — și în Diaspar toţi erau artiști, într-un moment sau altul — le cerea să-și etaleze lucrările de-a lungul căilor mobile, astfel încît trecătorii să le poată admira. În acest fel, în numai cîteva zile, întreaga populaţie examina creaţiile merituoase, exprimîndu-și deschis părerile. Verdictul, înregistrat automat de către selectorii de opinie, pe care nimeni nu izbutise vreodată să-i înșele sau corupe — și fuseseră nu puţine încercări — hotăra soarta lucrării. Dacă voturile favorabile erau în număr suficient de mare, matricea ei intra în memoria orașului, astfel ca oricine și oricînd să poată obţine o reproducere absolut identică a operei de artă.

Piesele mai puţin apreciate aveau soarta tuturor lucrărilor fără aprobare publică. Erau fie dizolvate în elementele de bază, fie sfîrșeau în locuinţele prietenilor artiștilor.

În drumul său, Alvin zări un singur objet d'art care să-l atragă, creat din lumină pură, aducînd vag cu o floare îmbobocită. Crescînd lent dintr-un minuscul miez de culoare, se dezvolta în spirale complexe, franjurate, apoi se prăbușea brusc și își reîncepea ciclul. Dar nu exact în același mod, întrucît nu existau două reluări perfect identice. Alvin privi mai multe astfel de cicluri, sesizînd de fiecare dată diferenţe subtile și nedefinite, deși modelul de bază rămînea neschimbat.

Știa de ce îi plăcea tocmai acea sculptura intangibilă. Ritmul ei de expansiune îi oferea o impresie de spaţialitate, de evadare chiar. Probabil din același motiv, nu avea să atragă pe mulţi din concitadinii săi. Își însemnă numele artistului și hotărî să-l caute cu prima ocazie.

Toate drumurile, atît cele mobile cît și celelalte, se sfîrșeau în parcul ce alcătuia inima verde a orașului. Aici, într-un spaţiu circular cu diametrul de peste cinci kilometri, se afla amintirea a ceea ce fusese Pămîntul în zilele dinainte ca pustiul să înghită totul, cu excepţia Diasparului. Mai întîi apărea o bandă lată de iarbă, după aceea arbuștii scunzi, crescînd tot mai groși pe măsură ce înaintai sub umbra lor. În același timp, terenul cobora într-o pantă lină, astfel că, în cele din urmă, atunci cînd ieșeai din păduricea îngustă, priveliștea orașului dispărea, ascunsă de paravanul copacilor.

Apa curgătoare din faţa lui Alvin se numea, simplu, Rîul. Nu avea și nici nu-i trebuia un alt nume. Din loc în loc îl traversau poduri înguste. Curgea în jurul parcului într-un cerc complet, închis, întrerupt de bazine ocazionale. Faptul că un rîu atît de iute revenea la propriul izvor, după un parcurs de mai puţin de zece kilometri, nu-l frapase niciodată pe Alvin, deși reprezenta ceva neobișnuit. Nu s-ar fi gîndit deloc la acest subiect, nici dacă Rîul ar fi curs în susul pantei. În Diaspar existau lucruri cu mult mai stranii.

Vreo duzină de tineri înotau într-un bazin și Alvin se opri să-i privească. Pe cei mai mulţi îi cunoștea din vedere, dacă nu după nume, iar pentru o clipă fu ispitit să li se alăture. Taina din suflet îl opri însă, și se mulţumi cu rolul de spectator.

Din punct de vedre fizic, nu se putea spune care din tineri ieșise anul acela din Palatul Creaţiei și care trăia în Diaspar de atîta timp cît Alvin. Deși erau vizibile destule deosebiri în privinţa înălţimii și a greutăţii, ele nu se corelau cîtuși de puţin cu vîrsta. Pur și simplu, oamenii se nășteau așa și, cu toate că, în general, persoanele mai înalte erau mai vîrstnice, nu era o regulă strictă.

Mai ușor te ghidai după figură. Unii «nou-născuţi» erau mai înalţi decît Alvin, însă aveau o expresie lipsită de maturitate, plină de surpriză și uimire faţă de lumea în care se găseau, ceea ce îi trăda imediat. Era tulburător gîndul că, dormitînd neatinse în minţile lor, existau nenumărate imagini ale vieţilor trecute, pe care curînd aveau să și le amintească. Alvin îi invidia, cu toate că nu era convins că avea de ce. Prima viaţă reprezenta un dar preţios ce nu se repeta. Era minunat să privești lumea întîia oară, în prospeţimea zorilor. Cît de bine ar fi fost să existe și alţii asemeni lui, cărora să le poată împărtăși gîndurile și simţămintele!

Fizic vorbind, el era turnat în aceleași forme ca și cei din apă. Corpul omenesc nu se schimbase în miliardul de ani scurs de la întemeierea Diasparului, deoarece tiparul de. bază fusese fixat pentru vecie în Băncile de Memorie ale orașului. Se modificase însă, destul de substanţial, faţă de primitiva formă iniţială. Cele mai multe schimbări erau interne, invizibile ochiului. În lunga lui istorie, Omul se reclădise de mai multe ori în strădania de a termina cu bolile, o dată pentru totdeauna.

Dispăruseră accesoriile inutile, unghiile și dinţii. Părul creștea numai pe cap, pe trup nu mai rămăsese nici o urmă. Modificarea cea mai surprinzătoare, probabil, pentru cineva din Epoca Zorilor, ar fi constituit-o lipsa ombilicului. Inexplicabila lui absenţă i-ar fi oferit destule motive de speculaţie, iar la prima vedere ar fi fost de asemeni uluit de problema deosebirii dintre femeie și bărbat. Poate s-ar fi simţit chiar tentat să presupună că nu mai exista nici o deosebire, ceea ce ar fi însemnat o gravă eroare. În circumstanţe corespunzătoare, nu apărea nici o îndoială asupra bărbăţiei oricărui reprezentant al sexului masculin din Diaspar. Pur și simplu, aparatul său genital devenise acum mult mai compactizat cînd nu se folosea; poziţionarea internă fusese îmbunătăţită faţă de soluţia iniţială a Naturii, lipsită de eleganţă și chiar expusă riscurilor.

Și era tot adevărat că reproducerea nu mai constituia doar grija trupului, fiind o chestiune mult prea importantă pentru a fi lăsată pe seama șansei, a zarurilor numiţi cromozomi. Dar, deși procreaţia și nașterea nu mai dăinuiau nici măcar în amintire, activitatea sexuală nu fusese abandonată. Dealtfel și în timpurile străvechi, nici unu la sută din raporturile sexuale nu urmăreau neapărat reproducerea. Dispariţia motivaţiei pentru acel biet procent schimbase configuraţia societăţii umane și înţelesul unor cuvinte precum «mamă» și «tată» — însă dorinţa persistase, chiar dacă în prezent satisfacerea ei nu avea un ţel mai profund decît satisfacerea oricărei alte plăceri a simţurilor.

Alvin își părăsi contemporanii vioi și înaintă spre centrul parcului. Aici se conturau poteci abia vizibile, întretăindu-se printre tufișuri scunde și, ocazional, afundîndu-se în rîpe înguste, printre bolovani uriași acoperiţi de licheni. La un moment dat, întîlni o micuţă mașinărie poliedrică, nu mai mare decît un cap omenesc, plutind printre ramurile unui copac. Nimeni nu știa cîte tipuri de roboţi se numărau în Diaspar: aceștia se fereau de oameni, rezolvîndu-și sarcinile atît de eficient încît era neobișnuit să observi vreunul.

Treptat, terenul începu să urce; Alvin se apropia de colina situată exact în mijlocul parcului și, prin urmare, al orașului. Obstacole erau mai puţine, se zărea perfect vîrful delușorului cu clădirea simplă înălţată acolo. Cînd ajunse lîngă ea, gîfîia. Se rezemă de una din coloanele roz-trandafirii să-și tragă răsuflarea și să privească drumul străbătut.

Există anumite forme de arhitectură ce nu simt nevoia să se schimbe niciodată, deoarece au atins deja perfecţiunea. Mausoleul lui Yarlan Zey ar fi putut foarte bine să fie clădit de constructorii de temple ai primelor civilizaţii umane, deși lor le-ar fi fost imposibil să-și imagineze materialul său de bază. Acoperișul se deschidea spre cer, iar singura încăpere era pardosită cu dale mari, care doar la prima vedere semănau cu piatra naturală. Pe parcursul multor ere geologice tălpile omenești traversaseră în toate direcţiile podeaua aceea, fără să lase urme în materialul ei incredibil de rezistent.

Creatorul marelui parc —și constructorul Diasparului, se spunea — ședea cu ochii puţin plecaţi, examinînd parcă planurile întinse pe genunchii săi. Chipul său afișa o expresie ciudat evazivă, care derutase lumea timp de multe generaţii. Unii o neglijau, socotind-o o toană a artistului, alţii aveau impresia că Yarlan Zey zîmbea ironic.

Întreaga clădire era o enigmă, întrucît în arhivele orașului nu se afla absolut nici o referire cu privire la ea. Alvin nu știa prea bine ce înseamnă cuvîntul «mausoleu»; probabil Jeserac l-ar fi putut lămuri, căci acesta obișnuia să culeagă termeni arhaici, presărîndu-i în conversaţii, spre deruta interlocutorilor.

Din punctul central, Alvin își putea înălţa privirea peste paravanul de arbori pînă în oraș. Cele mai apropiate clădiri se găseau la vreo trei kilometri depărtare, alcătuind o centură scundă în jurul parcului. Înapoia lor, rînd după rînd și tot mai înalte, se ridicau turnurile și terasele din corpul principal al orașului. Se întindeau kilometru după kilometru, înălţîndu-se încet spre cer, tot mai complexe și monumentale. Diaspar fusese plănuit ca o entitate, ca o mașină impresionantă. Cu toate acestea, chiar dacă aspectul exterior copleșea prin complexitate, abia sugera minunile ascunse ale tehnologiei fără de care aceste construcţii grandioase n-ar fi fost decît niște cavouri.

Tînărul privi spre limitele lumii sale. La douăzeci-treizeci de kilometri depărtare, cu detaliile pierzîndu-se în distanţă, se aflau zidurile orașului, pe care acoperișul cerului lăsa impresia că se reazămă. Dincolo de ele nu mai exista nimic… doar pustietatea sfâșietoare a deșertului, unde un om înnebunea atît de repede.

Atunci, de ce oare pustiul de afară îl atrăgea ca pe nimeni altul dintre cei pe care-i cunoștea? Alvin nu știa. Se uita la turnurile colorate, la meterezele cuprinzând ceea ce constituia în prezent întreaga proprietate a omenirii, căutînd parcă un răspuns.

Nu-l descoperi. Dar în clipa aceea, cu inima tînjind după inaccesibil, luă o hotărîre.

Știa ce va face în decursul acelei vieţi.