Orașul și stelele

Șaisprezece

Nu s-au desfășurat nici un fel de formalităţi. Președintele declară ședinţa deschisă, apoi se răsuci spre tînăr:

— Alvin, rosti cu blîndeţe, am vrea să ne relatezi ce ţi s-a întîmplat din momentul în care ai dispărut acum zece zile.

Utilizarea termenului «dispărut» era extrem de semnificativă, socoti Alvin. Consiliul încă refuza să admită că el părăsise cu adevărat Diasparul. Se întrebă dacă știau că în oraș intraseră străini; se îndoia. În caz afirmativ s-ar fi arătat mult mai alarmaţi.

Își povesti călătoria, limpede și fără înflorituri. Suna suficient de stranie și incredibilă pentru urechile lor și nu avea nevoie de exagerări. Într-un singur punct se depărtă de adevăr; nu pomeni nimic despre modul cum evadase din Lys. Era destul de plauzibil ca să folosească metoda încă o dată.

Fu fascinat să urmărescă felul în care atitudinea Consiliului se modifică pe parcursul istorisirii sale. La început, oamenii se arătaseră sceptici, refuzînd să accepte ceea ce reprezenta o negare a convingerilor lor, profanarea celor mai înrădăcinate mituri. Cînd Alvin le povesti despre dorinţa lui înflăcărată de a explora lumea din externi, despic convingerea, lipsită de argumente, că o asemenea lume exista în realitate, îl priviră ca pe o creatură ciudată și incomprehensibilă. Potrivit concepţiei lor, asta și era. Dar în cele din urmă fură siliţi să admită că Alvin avusese dreptate, iar ei greșiseră. În vreme ce povestea lui Alvin avansa, îndoielile li se risipeau treptat. Poale că nu agreau cele auzite, dar nu mai puteau nega evidenţa. Iar dacă s-ar fi simţit ispitiţi să o facă, însoţitorul tăcut al lui Alvin îi oprea.

Un singur aspect al relatării tînărului le trezi indignarea, însă nu împotriva lui. Un freamăt de nemulţumire dădu ocol sălii cînd Alvin relată dorinţa celor din Lys de a evita contactul cu Diaspar și măsurile întreprinse de Seranis pentru prevenirea unei asemenea catastrofe. Orașul se mîndrea cu civilizaţia sa, și avea motive. Faptul că altcineva îi considera inferiori depășea capacitatea de toleranţă a membrilor Consiliului.

Alvin fu foarte atent să nu jignească pe nimeni; dorea pe cît posibil să-i cîștige de partea lui. Se strădui să lase impresia că nu considera nimic rău în tot ceea ce întreprinse, și că se aștepta mai degrabă la laude decît la critici. Reprezenta cea mai bună strategie de adoptat, dezarmînd din capul locului majoritatea posibililor acuzatori. Avu de asemenea efectul — deși nu intenţionat — de a transfera întreaga vină asupra lui Khedron dispărutul. Alvin, devenise clar pentru toţi ascultătorii, era prea tînăr să întrezărească consecinţele primejdioase ale faptelor lui. Bufonul ar fi trebuit să știe mai bine ce se poate întîmpla, și totuși acţionase într-o manieră absolut iresponsabilă. Numai că ci nici nu știau că în final Bufonul însuși le adoptase pe deplin punctul de vedere.

Ca tutore al lui Alvin, Jeserac ar fi meritat și el să fie învinuit; unii consilieri chiar fi aruncară priviri pătrunzătoare. Dar Jeserac nu părea timorat, deși era perfect conștient de reproșul nerostit. Îl însufleţea o anumită mîndrie: aceea de a fi instruit mintea cea mai originală ce apăruse în Diaspar din Epoca Zorilor pînă în prezent, și nimic nu i-ar fi micșorat-o.

Abia după ce-și termină relatarea, Alvin încercă să-i influenţeze pe consilieri. Cumva, trebuia să-i convingă de adevărurile afirmate de cei din Lys, însă cum i-ar fi putut determina să înţeleagă ceva ce nu văzuseră niciodată și abia reușeau să-și imagineze?

— Mi se parc o tragedie că cele două ramuri supravieţuitoare ale speciei umane au rămas separate un asemenea răstimp. Într-o zi vom afla probabil cum s-a întîmplat, însă acum e mult mai important să reparăm greșeala. Niciodată nu trebuie să se mai întîmple așa ceva. În Lys am protestat contra opiniei care proclamă superioritatea lor. Într-adevăr, ei ne pot învăţa multe lucruri, dar și de la noi ar afla destule. Dacă pornim în schimb de la ideea că nu avem nimic de învăţat unii de la ceilalţi, nu devine oare limpede că și noi și ei greșim?

Se uită întrebător de-a lungul semicercului de feţe și încurajat, continuă:

— Strămoșii noștri au clădit un imperiu ale cărui hotare au ajuns la stele. Oamenii călătoreau în voie între acele lumi… Astăzi urmașii lor se tem să depășească zidurile unui oraș. Să vă spun de ce?

Făcu o pauză; nu se clintea nimeni în sala cea mare.

— Deoarece ne temem — ne temem de ceva petrecut la începutul istoriei. Am aflat adevărul în Lys, deși îl bănuisem de multă vreme. Va trebui oare să ne ascundem de-a pururea în Diaspar, ca niște lași, pretextînd că nu există nimic altceva în afara Orașului? Pentru că acum un miliard de ani, Invadatorii ne-au silit să ne refugiem pe Terra?

Pusese degetul pe rană; dezvăluise spaima lor secretă, acea spaimă pe care el n-o încercase niciodată și a cărei putere n-o înţelegea. Acum puteau să facă ce doreau. Rostise adevărul, așa cum îl vedea el.

Președintele îl privi cu gravitate.

— Mai vrei să spui ceva înainte ca să hotărîm ce măsuri trebuie luate?

— Ar mai fi un lucru. Doresc să prezint robotul Computerului Central.

— De ce? Știi doar că ceea ce se petrece în această încăpere este cunoscut de el…

— Totuși asta vreau, replică Alvin politicos, dar ferm. Solicit atît permisiunea Consiliului, cît și pe cea a Computerului.

Înainte ca bărbatul să răspundă, în sală răsună o voce limpede și calmă. Alvin n-o auzise niciodată în viaţa lui, însă realiză imediat cine anume vorbea. Aparatele obișnuite de informaţii, fragmentele periferice ale uriașei inteligenţe artificiale, se puteau adresa oamenilor — însă nu posedau acel timbru inconfundabil, încărcat de înţelepciune și autoritate.

— Lăsaţi-l, zise Computerul Central.

Alvin se uita spre Președinte, fără să încerce să-și exploateze succesul. Se mulţumi să întrebe:

— Îmi permiteţi să plec?

Omul privi în jur, nu înregistră nici o împotrivire și răspunse oarecum neajutorat:

— Da. Custozii te vor însoţi și te vor aduce înapoi după ce vom termina discuţia.

Tînărul făcu o plecăciune scurtă, ușa se dilată înaintea lui și el ieși din cameră. Jeserac îl urmă. Cînd ușile se închiseră în spatele lor, Alvin se răsuci.

— Ce crezi că va decide Consiliul? întrebă agitat.

Jeserac zîmbi.

— Nerăbdător ca întotdeauna… Nu știu ce bază poţi pune pe părerea mea, însă cred că în primul rînd vor decide sigilarea Mausoleului lui Yarlan Zey, ca nimeni să nu mai repete călătoria ta. Diaspar ar continua să existe ca și înainte, netulburat de lumea exterioară.

— De asta mi-este teamă, replică Alvin cu amărăciune.

— Încă speri să schimbi lumea?

Tînărul nu-i răspunse imediat; știa că Jeserac îi ghicise intenţiile, dar nu și planurile de viitor, pentru simplul motiv că nu avea încă nici unul. Ajunsese într-un stadiu în care improviza, adaptîndu-se continuu fiecărei noi situaţii.

— Consideri că sînt vinovat? întrebă deodată, iar tutorele rămase surprins de tonul nou din glasul său. Părea supus, sugerînd că pentru prima dată, Alvin căuta aprobarea celor din jur. Jeserac fu mișcat, dar era prea înţelept ca să ia situaţia în serios. Alvin se găsea sub o tensiune considerabilă și n-ar fi fost prudent să spere în transformarea definitivă a caracterului lui.

— Nu-i ușor de răspuns. Sînt tentat să afirm că orice experienţă e valoroasă. Nu se poate nega că ai contribuit din plin la îmbogăţirea cunoștinţelor noastre, dar în același timp ai sporit și numărul pericolelor ce ne ameninţă. Cine știe care din aceste urmări va fi mai importantă în timp? Te-ai gîndit vreodată?

O clipă, dascălul și elevul se priviră gînditori, înţelegîndu-se reciproc mai bine ca niciodată. Apoi se întoarseră spre coridorul lung ce pornea din sala Consiliului, cu escorta în urma lor.

Lumea subterană nu fusese făcută pentru om. Sub strălucirea luminilor albastre — atît de intense încît pe Alvin îl usturau ochii — coridoare lungi și spaţioase se pierdeau la infinit. Probabil pe acolo circulau roboţii Diasparului în viaţa lor fără de sfîrșit. Pașii oamenilor însă nu răsunaseră de veacuri pe pardoseală de piatră.

Acesta era orașul subteran, orașul paralel al mașinilor, fără de care Diaspar nu ar fi existat. Cîteva sute de metri mai departe, coridorul intra într-o sală circulară, cu diametrul de aproape doi kilometri, al cărei plafon îl susţineau coloane uriașe, suportînd și greutatea inimaginabila a Centralei Energetice. Conform hărţilor, aici Computerul Central medita de o veșnicie, supraveghind împlinirea Diasparului.

Sala era mult mai vastă decît îndrăznise Alvin să-și închipuie, dar unde se afla ordinatorul? Se așteptase să găsească o unică și gigantică mașină, deși își dădea seama că reprezentarea respectivă era naivă. Panorama uluitoare, de neînţeles, din faţa lui îl determină să se oprească, uimit și nesigur.

Coridorul pe unde veniseră se deschidea sus în peretele încăperii, cu siguranţă cea mai voluminoasă cavitate construita vreodată de om, iar de ambele părţi, rampe lungi coborau pe o platformă îndepărtată. Acoperind suprafaţa puternic iluminată se zăreau sute de construcţii albe, mari, atît de multe încît un moment Alvin avu impresia că privește un oraș subteran. Imaginea îl tulbură profund și n-avea s-o uite pe de-a-ntregul niciodată. Nu vedea nimic din ce așteptase: sclipirea familiară a metalului pe care, de la începutul timpului, omul se obișnuise să-l asocieze roboţilor, loialii săi servitori.

Aici se ajunsese la capătul unei evoluţii, aproape la fel de îndelungate cît cea a Omului. Începuturile ei se pierdeau în negurile Epocii Zorilor, cînd omenirea învăţase să folosească energia și populase întreaga lume cu aparate zgomotoase. Aburul, apa, vîntul fuseseră îmblînzite pentru o vreme, iar apoi abandonate. Secole la rînd lumea trăise utilizînd energia materiei, după care o înlocuise. Cu fiecare schimbare, vechile mașinării fuseseră uitate și altele noi le luaseră locul. Lent, de-a lungul a mii de ani, idealul mașinii perfecte se conturase tot mai limpede — idealul care cîndva fusese un vis, apoi o perspectivă îndepărtată, iar în cele din urmă devenise o realitate.

Nici o mașină nu trebuie să conţină părţi în mișcare.

Aceasta reprezenta expresia finală a acelui vis. Împlinirea lui durase poate o sută de milioane de ani, iar în momentul triumfului, Omul îi întorsese pentru totdeauna spatele. Mașinile atinseseră desăvîrșirea, capabile să se auto-întreţină veșnic, slujindu-și în același timp stăpînii.

Alvin nu se întrebă care din structurile albe și tăcute constituia Computerul Central. Știa că acesta le cuprindea pe toate și că se extindea mult în afara sălii, incluzînd toate aparatele din Diaspar, fie ele mobile ori fixe. Așa cum propriul său creier însuma miliarde de celule individuale, dispuse într-un spaţiu de ordinul miilor de centimetri cubi, la fel elementele fizice ale Computerului Central erau răspîndite pe întreaga suprafaţă a Diasparului. Poate că încăperea nu conţinea decît sistemul de interconectare, prin care se legau laolaltă unităţile dispersate. Tînărul privi în josul rampelor suprafaţa vastă. Cunoscînd ceea ce se petrece în Diaspar, Computerul Central trebuia să știe că el ajunsese acolo. Nu-i rămînea altceva de făcut decît să aștepte instrucţiuni.

Vocea de acum familiară, ce continua să inspire respect, se auzi atît de încet și de aproape încît Alvin fu convins că cei din escortă nu auziseră nimic.

— Coboară pe rampa din stînga. Te voi îndruma după aceea mai departe.

Începu să coboare, cu robotul plutind deasupra. Nu fu urmat nici de Jeserac, nici de custozi. Se întrebă dacă aceștia primiseră dispoziţie să rămînă pe loc, sau dacă hotărîseră să-l supravegheze de la înălţime, fără a mai efectua lunga coborîre. Ori poate nu cutezau să se apropie mai mult de altarul central al orașului.

La baza rampei, aceeași voce îl călăuzi pe Alvin pe o alee șerpuind printre titanii adormiţi. De trei ori i se mai adresă glasul nevăzut, pînă ce, deodată, știu că ajunsese la destinaţie.

Mașina înaintea căreia se oprise era mai mică decît majoritatea celorlalte, totuși alături de ea se simţi neînsemnat. Cele cinci nivele, cu benzile lor orizontale, dădeau impresia unui animal ghemuit. Comparînd-o cu robotul său, tînărului îi veni greu să creadă că amîndouă reprezentau produse ale aceleiași evoluţii, și că se defineau prin același termen.

Cam la un metru înălţime, o bandă lată, transparentă, se întindea pe întreaga lungime a structurii. Alvin își lipi fruntea de materialul neted, surprinzător de cald și privi în interiorul mașinii. La început nu zări nimic, apoi, punînd palma pavăză la ochi, izbuti să distingă mii de punctuleţe luminoase, suspendate în neant. Erau dispuse într-o reţea tridimensională, la fel de stranie și lipsită de sens pentru el cum trebuie să fi fost aștrii pentru oamenii primitivi… Deși le privi multe minute, uitînd de scurgerea timpului, luminile colorate nu se clintiră din locul lor și strălucirea lor nu se modifică.

Alvin își dădu seama că, dacă ar fi studiat interiorul propriului creier, ar fi înţeles tot atît de puţin. Computerul părea inert și imobil.

Pentru prima dată începu să priceapă cîte ceva despre energiile și forţele ce menţineau orașul. Întreaga viaţă acceptase fără comentarii miracolul sintetizatoarelor, satisfăcînd de atîtea epoci, într-un flux necontenit, nevoile Diasparului. Asistase de mii de ori la acel act de creaţie, însă rareori se gîndise că undeva trebuia să existe un tipar al celor zămislite.

Așa cum o minte omenească se concentrează o vreme asupra unui singur gînd, inteligenţele infinit mai vaste, constituind doar o porţiune din Computerul Central, abordau și analizau oricît de mult conceptele cele mai sofisticate. Tiparele obiectelor create se păstrau în aceste minţi eterne, iar o simplă cerere din partea unei voinţe omenești le conferea realitate.

Lumea avansase cu adevărat din clipa cînd primii locuitori ai peșterilor ciopliseră cu răbdare, oră după oră, vîrfuri de săgeţi și de pumnale din piatră îndărătnică.

Alvin așteptă, neîndrăznind să vorbească pînă nu primea un semnal de recunoaștere. Se întrebă cum îi sesiza prezenţa Computerul Central, cum îl vedea, cum îl auzea. Nicăieri nu se observau senzori-grilele, ecranele sau inexpresivii ochi din cristal prin intermediul cărora roboţii luau cunoștinţă de mediul înconjurător.

— Expune problema, șopti vocea. Părea straniu ca această întindere copleșitoare de aparatură să-și exprime atît de rar gîndurile. Apoi, Alvin realiză că se supraaprecia; probabil că nici a milioana parte din creierul Computerului Central nu se ocupa de persoana lui. El nu reprezenta decît unul din nenumăratele evenimente supuse simultan atenţiei Computerului, în vreme ce veghea asupra Diasparului.

Era dificil să se adreseze unei prezenţe umplînd întregul spaţiu. Cuvintele lui Alvin păreau să se topească în aer.

— Cine sînt eu? întrebă tînărul.

Știa ce răspuns ar fi primit, dacă ar fi întrebat unul din automatele de informaţii. O făcuse de multe ori și întotdeauna i se răspunsese «Ești un Om». Astăzi însă discuta cu o inteligenţă de un alt nivel, iar precizia semantică nu mai era atît de necesară. Computerul Central avea să înţeleagă ce anume dorea el, dar asta nu însemna că urma să-i și răspundă.

Și într-adevăr, se întîmplă lucrul de care se temea.

— Nu pot răspunde la această întrebare. Dacă aș face-o, aș dezvălui intenţia creatorilor mei, anulînd-o în acest mod.

— Deci rolul meu a fost prevăzut odată cu înălţarea orașului?

— Afirmaţia se poate aplica oricui.

Replica îl determină pe Alvin să se oprească. Așa era, componenta umană a Diasparului fusese construită la fel de atent ca și roboţii grasului. Faptul că era un «Unic» îi conferea lui Alvin o trăsătură distinctivă, dar asta nu implica în mod necesar valoarea.

Înţelese că nu avea să afle nimic în legătura cu misterul originii sale. Era inutil să încerce să păcălească vasta inteligenţă, sau să spere ca ea să-i destăinuie informaţii secrete. Nu fu dezamăgit; simţea că se apropie de adevăr și oricum, nu răspunsul la întrebare aceea reprezentase principalul motiv pentru prezenţei lui acolo.

Privi robotul din Lys, și se gîndi cum să procedeze în continuare. Exista posibilitatea ca el să reacţioneze violent dacă ar fi cunoscut ce anume intenţiona Alvin, așa încît părea mai prudent să nu-l lase să audă ce intenţiona să-i spună Computerului Central.

— Poţi crea o zonă de tăcere?

Simţi imediat inconfundabilă senzaţie de «mort», completa izolare caracteristică unei astfel de zone. Vocea Computerului, acum ciudat de seacă și lugubră, rosti:

— Nu ne ascultă nimeni. Spune ce dorești.

Tînărul se uită spre robot; nu se clintise din loc. Poate că nu bănuia nimic, iar el greșise închipuindu-și că urmărea un anume obiectiv. Poate că-l însoţise în Diaspar doar ca un servitor credincios, caz în care planul lui Alvin semăna cu un șiretlic urît.

— Cunoști circumstanţele în care am întîlnit acest robot, începu Alvin. Deţine probabil date de excepţie asupra trecutului, încă din zilele dinainte ca orașul să fie așa cum îl știm noi. E posibil chiar să ne ofere date despre alte lumi decît Pămîntul, deoarece l-a însoţit pe Stăpîn în călătoriile sale. Din nefericire, circuitele vocale îi sînt blocate. Nu știu cît de efectiv este blocajul respectiv, dar vreau să-ţi cer să-l îndepărtezi.

Glasul lui Alvin suna sec, deoarece zona de tăcere absorbea cuvintele înainte ca ele să dea naștere ecoului. Așteptă în neantul invizibil și insonorizat.

— Solicitarea ta implică două aspecte, replică Computerul. Unul de ordin moral, celălalt de ordin tehnic. Robotul a fost astfel conceput încît să asculte comenzile unei anumite persoane. Ce drept am eu să-i schimb programul, chiar dacă aș fi în stare?

Alvin se așteptase la obiecţie și își pregătise cîteva argumente.

— Nu cunoaștem forma exactă a restricţiei impusă de Stăpîn. Dacă i-ai vorbi, poate l-ai convinge că împrejurările în care i-a fost impus blocajul s-au modificat.

Era, desigur, modalitatea de abordare cea mai evidentă. Alvin o încercase el însuși, fără de succes, dar spera ca resursele mentale infinit mai mari ale Computerului Centrai să izbîndească acolo unde el eșuase.

— Depinde de natura blocajului, veni răspunsul. Există, spre exemplu, blocaje care atunci cînd sînt forţate distrug conţinutul celulelor de memorie. Consider totuși că Stăpînul nu deţinea suficiente cunoștinţe pentru așa ceva; sînt necesare tehnici speciale. Oricum, voi întreba robotul dacă în unităţile lui de memorie a fost instalat un circuit de ștergere.

— Dar dacă ștergerea memoriei o cauzează chiar întrebarea respectivă? interveni Alvin.

— Ei, în asemenea cazuri trebuie urmată o procedură standard. Voi prevede instrucţiuni secundare, care să comande ignorarea întrebării în eventualitatea prezenţei unei astfel de situaţii. După aceea e simplu să-l angajez într-un paradox logic, așa încît fie că-mi răspunde, fie că nu, să se vadă silit să-și încalce instrucţiunile. Într-un impas de acest gen, roboţii reacţionează identic pentru a se proteja. Își golesc circuitele de intrare, iar întrebarea încetează să mai existe pentru ei.

Alvin regretă că ridicase problema, dar după o clipă de ezitare își zise că și el ar fi adoptat aceeași tactică, pretinzînd că în fapt nu i s-a pus nici o întrebare. Cel puţin, o latură o avea asigurată — Computerul Central era pregătit să abordeze orice capcane existente în unităţile de memorie ale robotului. Alvin nu dorea să-și vadă automatul transfomat într-un maldăr de fiare vechi. Ca să evite aceasta ar fi fost chiar de acord să-l ducă înapoi în Shalmirane cu secretele neatinse.

Așteptă cît mai răbdător, în timp ce se desfășura lupta tăcută, insesizabilă, a celor două inteligenţe. Se încrucișau două minţi, ambele create de geniul uman în epoca lui de glorie, de mult apusă, atunci cînd obţinuse cele mai măreţe realizări. Iar acum ambele depășeau puterea de înţelegere a oricărui om în viaţă.

După multe minute, vocea lipsită de ecou a Computerului Central se auzi din nou:

— Am stabilit un contact parţial. Cunosc natura blocajului și cred că știu de ce a fost impus. Există însă o singură modalitate de a-l înlătura. Robotul va vorbi numai cînd Cei Mari se vor întoarce pe Pămînt.

— Dar e-un nonsens! protestă Alvin. Și celălalt discipol al Stăpînului credea în ei, încercînd să ne explice ce sînt. În cea mai mare parte, explicaţia a fost iraţională și ilogică. Cei Mari n-au existat și nici nu vor exista vreodată.

Se părea că impasul era de netrecut, iar Alvin se simţi cuprins de dezamăgire, amară, disperată. Calea spre cunoaștere îi era blocată de dorinţa unui nebun, mort de un miliard de ani.

— Probabil ai dreptate afirmînd că Cei Mari nu au existat, ceea ce nu înseamnă totuși că ei nu pot exista de acum încolo.

Urmă o altă tăcere lungă, în care Alvin se strădui să înţeleagă răspunsul Computerului. Cele două inteligenţe artificiale intrară din nou în contact. Și apoi, fără nici un avertisment, Alvin se trezi în Shalmirane.