Orașul și stelele

Doi

Odaia era întunecată toată, cu excepţia unui perete luminos, unde volburile de culori înfloreau și se retrăgeau, căci Alvin se lupta cu propriile-i fantezii. O parte a tabloului îl mulţumea; se îndrăgostise de pantele avîntate ale munţilor ţîșnind din ocean. Liniile curbe, ascendente, sugerau forţă și mîndrie. Le studiase îndelung, apoi le introdusese în memoria vizualizatorului, unde aveau să fie păstrate în timp ce el experimenta cu restul peisajului. Ceva îi scăpa totuși, deși nu știa ce anume. Încercase, iarăși și iarăși, să completeze spaţiile goale, instrumentul citindu-i desenele din minte și materializîndu-le pe perete. Zadarnic. Contururile erau înceţoșate și nesigure, culorile mohorîte și sumbre. Dacă artistul nu-și cunoștea ţelul, nici cea mai miraculoasă unealtă nu-l putea ajuta să îl găsească.

Alvin își anulă mîzgălelile nesatisfăcătoare și privi posac dreptunghiul pe trei sferturi alb, pe care se străduise să-l umple cu frumuseţe. Mînat de un impuls, dublă dimensiunile porţiunii realizate și o deplasă în mijlocul ecranului. Nu, era o rezolvare facilă, iar compoziţia nu se echilibra. Mai rău decît atît, modificarea scării dezvăluia defectele construcţiei, lipsa de siguranţă a liniilor atît de hotărîte la o primă vedere. Trebuia s-o ia de la început. «Ștergere completă», comandă mașinii. Albastrul oceanului se decoloră, munţii se destrămară precum ceaţa, pînă ce rămase numai zidul gol. Parcă nici nu existaseră vreodată, parcă se pierduseră în uitarea aceea care absorbise mările și munţii Pămîntului cu ere înainte de apariţia lui Alvin.

Lumina reveni scăldînd camera, și dreptunghiul pe care Alvin își proiectase fanteziile se contopi cu restul încăperii, dispărînd în pereţi. Erau însă pereţi? Pentru cel ce pînă atunci nu mai văzuse un asemenea loc, încăperea arăta într-adevăr aparte. Lipseau orice elemente distinctive, orice mobilier, încît lăsa impresia că Alvin ședea în centrul unei sfere. Nu se vedeau liniile ce separau pereţii de podea sau de plafon. Ochiul nu se focaliza asupra detaliilor; dacă te bizuiai numai pe văz, spaţiul ce-l cuprindea pe Alvin putea la fel de ușor să aibă diametrul de trei metri sau de trei kilometri. Ar fi fost dificil să reziști tentaţiei de a înainta cu braţele întinse, să descoperi limitele fizice ale extraordinarului loc.

Totuși, camere identice constituiseră «un cămin» pentru majoritatea membrilor speciei umane, pe cea mai mare parte a duratei istoriei sale. Era suficient ca Alvin să formuleze gîndul corespunzător, pentru ca zidurile să devină ferestre, deschizîndu-se asupra oricărei părţi din oraș unde ar fi vrut el. O altă dorinţă și mașinării niciodată vizibile umpleau încăperea cu imaginile proiectate ale pieselor de mobilier visate. Întrebarea dacă erau sau nu «reale» preocupase puţini indivizi ai ultimului miliard de ani. Cu siguranţă că nu se dovedeau mai puţin reale decît celălalt mare impostor, materia solidă, iar în plus, cînd încetau să mai fie necesare, puteau fi returnate în lumea fantomă a Băncilor Memoriei. Aidoma tuturor obiectelor din Diaspar, nu se uzau niciodată și nici nu se modificau, dispărînd doar dacă matricile corespunzătoare ar fi fost intenţionat anulate printr-un act de voinţă.

Alvin își reconstruise parţial camera, cînd în ureche îi răsună un clinchet persistent. Formulă mental codul de acces și peretele pe care pictase se destrămă. După cum se așteptase, erau părinţii lui, înapoia cărora se zărea Jeserac. Prezenţa tutorelui îi semnala că nu era vorba de o reuniune familială obișnuită — însă el știa deja aceasta.

Iluzia era perfectă și nu se risipi nici cînd Eriston începu să vorbească. De fapt, cei trei se aflau la distanţă de kilometri unii de ceilalţi, dar constructorii orașului cuceriseră spaţiul tot atît de complet pe cît subjugaseră timpul. Alvin nu știa nici măcar unde locuiau părinţii săi, între numeroasele turnuri și labirinturi întortocheate ale Diasparului. Amîndoi își schimbaseră reședinţa de cînd el fusese pentru ultima dată, fizic, lîngă ei.

— Alvin, au trecut douăzeci de ani de cînd mama ta și cu mine te-am întîlnit întîia oară. Știi ce înseamnă asta. Relaţia noastră i-a sfîrșit acum. Ești liber să faci orice dorești.

În glasul bărbatului se simţea o urmă, dar numai o urmă, de tristeţe. Mult mai vizibilă era ușurarea, de parcă Eriston ar fi fost mulţumit că o stare de lucruri prezentă de mai multă vreme căpăta acum recunoașterea legală. Alvin își anticipase cu mulţi ani privilegiile.

— Înţeleg, răspunse el. Vă mulţumesc pentru grija purtată; vă voi ţine minte în toate vieţile mele. Așa suna răspunsul protocolar, îl auzise de atîtea ori încît pentru el își pierduse orice înţeles: o simplă înșiruire de sunete lipsite de semnificaţie. Însă, dacă te aplecai peste expresie, «toate vieţile mele» constituia o formulare ciudată. Știa cu aproximaţie ce însemna, dar acum sosise momentul să afle cu exactitate. În Diaspar existau multe lucruri pe care nu le pricepuse și pe care trebuia să le înveţe în secolele ce-i stăteau de-acuma înainte.

Pentru o clipă se păru că Etania intenţiona să vorbească. Ridicase un braţ, modificînd irizaţiile veșmîntului subţire precum pînza de păianjen, apoi îl lăsase să cadă. Se întorsese neajutorată spre Jeserac, iar pentru prima oară, Alvin realiză că părinţii săi erau îngrijoraţi. Memoria lui derulă rapid evenimentele ultimelor săptămîni. Nu, nimic din ultima perioadă nu justifica ezitarea lor, aerul de vagă neliniște ce o înconjura atît pe Etania cît și pe Eriston.

Jeserac părea însă stăpîn pe situaţie. Privi întrebător către Eriston și Etania, se convinse că nu mai aveau nimic de adăugat și se lansă în discursul pe care Alvin îl așteptase atît.

— Alvin, începu el, vreme de douăzeci de ani mi-ai fost elev. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să te învăţ căile Orașului și să te conduc spre moștenirea ce îţi aparţine. Mi-ai pus multe întrebări și nu la toate ţi-am răspuns. Unele lucruri nu erai pregătit să le afli, iar pe altele nu le cunoșteam nici eu. În prezent pruncia ta a luat sfîrșit, deși copilăria îţi este abia la început. Datoria mea este să continui să te călăuzesc, dacă îmi soliciţi ajutorul. Peste două sute de ani, s-ar putea să începi să știi cîte ceva despre acest Oraș, despre istoria lui. Chiar și eu, care mă apropii de sfîrșitul acestei vieţi, am văzut mai puţin de un sfert din Diaspar și probabil nici o singură miime din comorile sale.

Toate aceste lucruri Alvin le cunoștea, dar n-avea cum să-l grăbească pe Jeserac. Bărbatul îl privea apăsat de peste prăpastia veacurilor, și cuvintele sale aveau greutatea înţelepciunii incalculabile dobîndite în decursul unei vieţi îndelungate, petrecută printre oameni și mașini.

— Spune-mi, Alvin, urmă el, te-ai întrebat vreodată unde ai fost înainte de a te naște, înainte de a te pomeni în faţa Etaniei și a lui Eriston, în Palatul Creaţiei?

— Cred că nicăieri. N-am fost altceva decît un tipar în memoria orașului, așteptînd să fiu creat… așa.

O canapea joasă scînteie, materializîndu-se lîngă Alvin. Tînărul se așeză și-l ascultă pe Jeserac.

— Ai bineînţeles dreptate, continuă acesta. Dar ce mi-ai spus nu-i decît o parte a răspunsului — ba chiar o parte destul de mică! Pînă acum n-ai întîlnit decît tineri de vîrsta ta, care nu cunoșteau adevărul. În curînd, ei își vor reaminti, dar nu și tu. De aceea trebuie să te pregătești să înfrunţi realitatea.

De peste un miliard de ani, specia umană vieţuiește în acest oraș. El a reprezentat lumea noastră după prăbușirea Imperiului Galactic și apariţia Invadatorilor din stele. Dincolo de zidurile Diasparului nu se află nimic altceva decît pustiul amintit în legende.

Cunoaștem puţine lucruri legate de înaintașii noștri. Știm doar că erau fiinţe cu viaţa foarte scurtă și că, oricît de ciudat ar părea, se reproduceau fără ajutorul unităţilor de memorie sau al organizatoarelor de materie. Într-un proces complex și aparent necontrolabil, tiparele cheie ale fiecărui individ erau păstrate în structuri celulare microscopice, create în interiorul corpului. Dacă te interesează, biologii îţi pot furniza mai multe amănunte, însă metoda nu are importanţă practică și a fost abandonată în zorii istoriei.

Aidoma oricărui lucru, o fiinţă omenească e definită prin structura ei, printr-un tipar. Tiparul unui om, sau mai degrabă matricea ce precizează intelectul unui om, este incredibil de complexă. Cu toate acestea, Natura l-a înghesuit într-o celulă minusculă, mult prea mică pentru a fi zărită cu ochiul liber.

Ceea ce poate face Natura, poate face și Omul, dar în felul lui. Noi nu știm cît a durat. Poate un milion de ani, dar ce înseamnă un milion de ani?! În cele din urmă, anticii au învăţat să analizeze și să stocheze informaţiile definitorii pentru orice fiinţă umană, să utilizeze aceste informaţii ca să re-creeze originalul, la fel cum tu ai creat această canapea. Știu că lucrurile astea te interesează, Alvin, dar nu-ţi pot spune cu exactitate cum anume se produc. Modul de stocare al informaţiilor n-are importanţă; ceea ce contează sînt datele în sine. Ele pot fi cuvinte scrise pe hîrtie, cîmpuri magnetice variabile, ori configuraţii de sarcini electrice. Pe lîngă aceste metode s-au folosit încă multe altele. Ajunge să spun că, de mult timp, oamenii au devenit capabili să se stocheze pe ei înșiși; ca să fiu mai precis, să stocheze tiparele imateriale cu ajutorul cărora pot fi rechemaţi la viaţă.

Multe din astea le cunoști deja. Astfel, strămoșii noștri ne-au oferit o nemurire virtuală, evitînd totuși problemele ridicate de anularea morţii. O mie de ani într-un corp e îndeajuns pentru oricine. La sfîrșitul perioadei mintea este îmbîcsită de amintiri și tînjește după odihnă… ori după un nou început.

Peste puţin, Alvin, mă voi pregăti să părăsesc această viaţă. Îmi voi rememora amintirile, anulîndu-le pe cele pe care nu doresc să le păstrez. Apoi voi intra în Palatul Creaţiei, însă printr-o ușă pe care tu n-ai văzut-o niciodată. Corpul meu bătrîn va înceta să mai existe, tot așa și conștiinţa. Din Jeserac va rămîne numai o galaxie de electroni îngheţaţi în inima unui cristal.

Voi dormi, fără de vise. După care într-o bună zi, poate peste o sută de mii de ani, mă voi deștepta într-o eră nouă și-i voi întîlni pe cei aleși să-mi fie părinţi. Ei se vor îngriji de mine, așa cum Eriston și Etania s-au ocupat de tine, deoarece la început nu voi ști nimic despre Diaspar, nu-mi voi aminti nimic din vechea existenţă. Amintirile vor reveni treptat și pe ele mă voi bizui în momentul în care voi înainta în noul ciclu existenţial.

Așa arată tiparul vieţilor noastre, Alvin. Cu toţii am mai fost aici de multe, multe ori, deși intervalele de non-existenţă variază după reguli aparent aleatoare, iar populaţia nu se repetă niciodată într-o structură dată. Noul Jeserac va avea alţi prieteni, interese noi și diferite; totuși vechiul Jeserac — atît din el cît voi dori să păstrez — va continua să existe.

Și asta nu e totul. În orice clipă pe străzile orașului trăiesc și umblă doar o sutime din cetăţenii Diasparului. Majoritatea se găsesc în Băncile Memoriei, așteptînd un semnal care să-i recheme pe scenă. Ne bucurăm de continuitate, dar și de transformare, de nemurire, dar nu și de stagnare.

Îmi dau seama ce întrebare îţi pui. Vrei să știi cînd îţi vei aminti vieţile anterioare, așa cum fac deja prietenii tăi.

Asemenea amintiri nu există, deoarece tu ești unic. Am încercat să-ţi ascundem adevărul cît mai multă vreme, ca nici o umbră să nu-ţi tulbure copilăria — deși, cred că ai ghicit cîte ceva. Noi înșine nu am bănuit nimic pînă în urmă cu cinci ani, dar în prezent nu mai este nici o îndoială.

Tu, Alvin, reprezinţi un fenomen repetat în Diaspar doar de cîteva ori de la întemeiere. Poate că, în toată această perioadă ai zăcut dormind în Băncile Memoriei, sau poate că ai fost creat doar cu numai douăzeci de ani în urmă printr-o permutare întîmplătoare. Poate că ai fost prevăzut încă de la început de către făuritorii orașului, ori poate că ești un accident al vremurilor noastre.

Nu știm. Tot ceea ce știm este atît: tu, Alvin, ești singurul din întreaga specie umană care nu a mai trăit vreodată. Concret, ești primul copil născut pe Pămînt în ultimele zece milioane de ani.