Orașul și stelele

Douăzeci și trei

Diasparul nu fu prea încîntat să-l revadă pe Alvin. Orașul continua să fie în fierbere, aidoma unui mușuroi imens, zgîndărit violent cu băţul de un copil neastîmpărat. Încă șovăia în a înfrunta realitatea, dar cei ce refuzau să admită existenţa Lysului și a lumii exterioare nu mai aveau unde să se ascundă. Băncile Memoriei încetaseră să-i mai accepte. Indivizi încercînd să se agaţe de visele lor și să se refugieze în viitor, intrau acum zadarnic în Palatul Creaţiei: Flacăra dizolvatoare refuza să-i mai întîmpine, refuzînd să-i mai deștepte peste o sută de mii de ani depărtare pe fluviul temporal. Orice apel adresat Computerului Central se dovedea inutil, iar acesta nu explica nimănui logica acţiunilor sale. Respinșii se vedeau nevoiţi să revină în oraș, pentru a se confrunta cu problemele propriei epoci.

Alvin și Hilvar aterizaseră la periferia parcului, nu departe de Palatul Consiliului. Pînă în ultima clipă Alvin nu fusese sigur dacă nava putea coborî prin ecranele protective ale orașului. Cerul Diasparului, ca de altfel totul legat de el, era artificial. Noaptea, cu amintirile înstelate de ceea ce pierduse Omul, nu era niciodată lăsată să pogoare aici, și în plus se asigura în acest mod paza împotriva furtunilor bîntuind uneori deșertul și acoperind cerul cu perdele mișcătoare de nisip.

Paznicii invizibili le permiseră însă trecerea, iar cînd Diasparul apăru dedesubt, Alvin știu că ajunsese acasă. Oricît l-ar fi atras Universul și tainele sale, el se născuse și aparţinea acestui loc. Nu avea să-l satisfacă niciodată, dar de revenit va reveni mereu. Traversase jumătate din galaxie ca să afle acest simplu adevăr.

Mulţimea se adună înainte ca vasul să aterizeze. Alvin își puse întrebarea cum urmau să-l primească concitadinii. Le distingea perfect chipurile, privindu-i pe ecran. Sentimentul dominant părea a fi curiozitatea — în sine, ceva nou pentru Diaspar. Curiozitatease amesteca cu neliniștea, iar ici-colo i se observau semne clare de teamă. Nimeni, gîndi oarecum trist tînărul, nu arăta bucuros de întoarcerea lui.

Pe de altă parte, Consiliul îl întîmpină cu braţele deschise — deși din pură prietenie. Cu toate că el provocase criza respectivă, era singurul în stare să pună bazele viitoarei politici a Diasparului. Îl ascultară cu atenţie povestindu-și drumul spre sistemul celor Șapte Sori și întîlnirea cu Vanamonde. Le răspunse la întrebări cu o răbdare surprinzătoare probabil pentru toţi. Alvin descoperi destul de repede că pe primul loc, în minţile lor, se situa frica faţă de Invadatori, chiar dacă evitau s-o pomenească. Figurile lor indicară clar posomorîrea cînd el abordă subiectul în mod deschis.

— Dacă Invadatorii se mai găsesc în Univers, atunci cu siguranţă ar fi trebuit să-i întîlnesc în centrul galaxiei. Dar în preajma celor Șapte Sori nu există viaţă inteligentă și o bănuiam încă înainte ca Vanamonde să ne-o confirme. Eu cred că Invadatorii au dispărut de multe ere. În mod cert, Vanamonde, probabil de o vîrstă cu Diasparul, nu știe nimic despre ei.

— Să discutăm următoarea ipoteză, interveni unul dintre Consilieri. Dacă, într-un mod ce depășește actuala noastră înţelegere, Vanamonde e un urmaș al Invadatorilor. Și-a uitat originea, fapt care nu înseamnă că într-o bună zi nu poate redeveni periculos.

Hilvar, asistînd doar ca spectator, nu așteptă permisiunea să vorbească. Pentru prima dată Alvin îl văzu într-atît de furios.

— Vanamonde a privit în mintea mea, rosti Hilvar, iar eu am întrezărit ceva din mintea lui. Lysul a aflat deja multe despre el, deși nu a descoperit încă ce anume este. Un lucru însă-i sigur: este prietenos. S-a bucurat cînd ne-a întîlnit. Nu avem de ce ne teme de el.

După această izbucnire urmă un moment de tăcere, iar Hilvar se așeză la loc cu o expresie puţin stînjenită. Din acea clipă tensiunea din Sala Consiliului se micșoră considerabil, de parcă o povară se ridicase de pe inimile celor prezenţi. Și firește, Președintele nu încercă, cum i-ar fi cerut datoria, să-l mustre pe Hilvar pentru întrerupere.

Audiind dezbaterile, Alvin observă destul de repede că în cadrul Consiliului se conturaseră trei curente. Conservatorii, în minoritate, continuau să spere că timpul putea fi întors înapoi și să se reinstaureze vechea ordine. Oricît de absurd ar fi părut, ei se agăţau de speranţa că Diaspar și Lys puteau fi convinse să uite iarăși una de cealaltă.

Progresiștii alcătuiau un alt grup minoritar, dar prezenţa lor în Consiliu îl surprindea în mod plăcut pe Alvin. Fără să fie tocmai încîntaţi de invazia din exterior, se hotărîseră să o utilizeze cît mai bine în folosul lor. Unii dintre ei ajunseseră chiar să sugereze modalităţi de a depăși barierele psiholpgice care izolaseră Diasparul mai eficient decît cele fizice.

Majoritatea membrilor Consiliului, reflectînd cu exactitate starea de spirit a cetăţenilor, adoptase o atitudine de expectativă, așteptînd o clarificare a tendinţelor în evoluţie, înţelegeau că nu se punea problema planificării pe termen lung și pînă nu se limpezea situaţia nu încercau să urmeze o cale bine definită.

Cînd ședinţa luă sfîrșit, Jeserac se alătură celor doi tineri. Părea schimbat de la ultima întîlnire — și despărţire — din Turnul lui Loranne, atunci cînd pustiul se întinsese sub ei. Schimbarea nu era una la care Alvin să se fi așteptat, deși se încadra într-o categorie pe care avea s-o întîlnească tot mai frecvent în zilele următoare.

Tutorele său arăta mai tînăr, ca și cum trupul lui găsise un combustibil nou, mai puternic, în adîncul său. În ciuda vîrstei, se număra printre cei capabili să răspundă provocării azvîrlite Diasparului de către Alvin.

— Am noutăţi pentru tine, începu el. Îl cunoști pe senatorul Gerane, nu-i așa?

După o clipă de nedumerire, tînărul își aminti.

— Sigur că da… a fost unul dintre primii oameni pe care i-am întîlnit în Lys. Nu face parte din delegaţia lor?

— Ba da. Am ajuns la o înţelegere reciprocă excelentă. E un individ sclipitor; cunoaște despre mintea omenească mai multe lucruri decît aș fi crezut că e posibil — deși mi-a spus că după normele Lysului, el este un începător. La noi a iniţiat un proiect care sînt sigur că-ţi va place. Dorește să analizeze cauzele ce ne reţin în oraș și crede că, atunci cînd va descoperi modul cum ne-au fost impuse, le va putea înlătura. Lucrează deja cu vreo douăzeci dintre noi.

— Și cu tine?

— Da, încuviinţă Jeserac, trădînd o modestie pe care Alvin rareori o întîlnise. Nu este ușor și nici plăcut… dar te stimulează.

— Cum lucrează Gerane?

— Folosește mai multe povești-saga. A creat o întreagă serie și ne studiază reacţiile la parcurgerea lor. N-am bănuit că la vîrsta mea am să revin la amuzamentele copilăriei.

— Ce sînt astea, saga? întrebă Hilvar.

— Lumi de vis, imaginare, răspunse Alvin. De fapt, majoritatea sînt imaginare, pentru că unele se bazează probabil pe fapte istorice. În celulele de memorie ale orașului sînt înregistrate mii și milioane; îţi poţi alege orice dorești, aventuri, experienţe inedite, și întotdeauna ele îţi vor părea absolut veridice atît timp cît impulsurile aparatelor îţi alimentează creierul.

Se întoarse către Jeserac:

— Ce tip de saga folosește?

— După cum era de așteptat, majoritatea se referă la părăsirea Diasparului. Unele ne poartă în perioada primelor noastre vieţi, cît mai aproape de timpul întemeierii orașului. Gerane consideră că apropiindu-se mai mult de originea acestor constrîngeri mentale, îi va fi mai ușor să le analizeze,

Alvin se simţi extrem de încurajat. Strădaniile lui ar fi fost doar pe jumătate împlinite dacă, deschizînd porţile Diasparului, ar fi constatat că nimeni nu iese prin ele.

— Chiar dorești să fii în stare să ieși din Diaspar? întrebă viclean Hilvar.

— Nu, răspunse Jeserac fără ezitare. Ideea mă îngrozește. Totuși, înţeleg că am greșit fundamental considerînd Diasparul singurul lucru important de pe lume, iar raţiunea îmi spune că ceva trebuie făcut pentru a îndrepta greșeala. Din punct de vedere emoţional, nu sînt capabil deocamdată să părăsesc orașul. Poate niciodată nu voi izbuti. Oricum, Gerane apreciază că unii dintre noi vor reuși să ajungă în, Lys, iar eu sînt dispus să-l ajut în experiment… deși pe jumătate, continui să sper că va eșua.

Alvin își privi cu un respect înnoit bătrînul tutore. Nu avea sâ mai nesocotească niciodată puterea sugestiei și nici să subestimeze forţele capabile să împingă un om la acţiuni împotriva logicii. Nu se putea reţine să nu compare curajul calm al lui Jeserac cu fuga speriată a lui Khedron, chiar dacă, luînd în considerare cele învăţate în ultima vreme despre natura umană, îi venea greu să-l condamne pe Bufon pentru fapta sa.

Era convins de succesul încercării lui Gerane. Poate Jeserac era prea bătrîn pentru a sparge șablonul atîtor vieţi, indiferent cît ar fi dorit să pășească pe un drum nou. Chestiunea avea puţină importanţă, deoarece aveau să reușească alţii, conduși de priceperea psihologilor din Lys. Iar în clipa în care primii urmau să scape din tiparele vechi de un miliard de ani, rămînea doar o chestiune de timp ca și restul să-i urmeze.

Se întrebă ce se va întîmpla cu Diaspar, cu Lys, cînd barierele vor dispare complet. Cumva, din ambele civilizaţii trebuiau salvate elementele cele mai capabile și contopite într-o cultură nouă, mai sănătoasă. O sarcină dificilă ce necesita înţelepciunea și răbdarea ambelor părţi.

Unele dificultăţi apăruseră deja, prcvestindu-le pe cele viitoare. Vizitatorii din Lys refuzaseră cu politeţe să locuiască în casele oferite în oraș. Își instalaseră corturile în parc, într-un peisaj reamintindu-le ţinutul lor. Hilvar constituise singura excepţie. Deși nu-i plăcea să stea într-o odaie cu mobilier efemer și pereţi mișcători, acceptase cu bravură ospitalitatea lui Alvin, asigurat de promisiunea unei șederi scurte.

Pînă atunci, Hilvar nu se simţise niciodată singur. În Diaspar cunoscuse totuși singurătatea. Pentru el, orașul era mai straniu decît fusese Lys pentru Alvin. Se simţea oprimat și copleșit de infinită lui.complexitate, de nenumăraţii străini părînd să umple fiecare centimetru de spaţiu din jur. În Lys îi cunoștea aproximativ pe toţi, fie că îi întîlnise fizic, fie că nu. O mie de vieţi nu i-ar fi ajuns însă să-i cunoască pe toţi cetăţenii Diasparului, și cu toate că înţelegea că sentimentului respectiv îi lipsea logica, se simţea deprimat. Doar loialitatea faţă de Alvin îl reţinea acolo, într-un mediu ce nu avea nimic comun cu lumea sa și cu el însuși.

Încercase adesea să analizeze simţămintele ce-l legau de Alvin. Era conștient că prietenia lui izvora din aceeași sursă care-l făcea să iubească creaturile mici și dîrze, și i-ar fi uimit pe toţi aceia ce-l considerau pe Alvin un individ hotărît, încăpăţînat, interiorizat, neavînd nevoie de afecţiunea nimănui și incapabil s-o ofere în schimb chiar dacă ar fi primit-o.

Hilvar însă știa mai bine. Instinctiv, o înţelesese încă de la început. Alvin era un explorator și toţi exploratorii caută ceva pierdut. Rareori izbutesc să-l găsească, dar aproape niciodată reușita nu le oferă satisfacţii mai mari decît căutarea în sine.

El nu știa ce anume căuta Alvin. Pe prietenul lui îl mînau forţe declanșate cu eoni în urmă, de către plănuitorii de geniu ai Diasparului, ori de către oamenii încă mai geniali care li se împotriviseră. Aidoma oricărei fiinţe umane, Alvin era într-o anumită măsură o mașină, acţiunile fiindu-i determinate de moștenirea lui ereditară. Amănuntul nu influenţase cu nimic nevoia lui de înţelegere și simpatie și nu-l făcea imun în faţa singurătăţii ori frustrării. Pentru concitadinii săi reprezenta un individ atît de surprinzător încît uneori, uitau că și el împărtășea aceleași sentimente. Numai un străin, provenind dintr-un mediu cu totul diferit, putea să-l privească ca pe o fiinţă umană.

În numai cîteva zile de la sosirea în Diaspar, Hilvar întîlnise mai mulţi oameni decît în toată viaţa sa de pînă atunci. Întîlnise… dar practic nu ajunsese să cunoască pe nici unul. Deoarece trăiau laolaltă într-un spaţiu atît de restrîns, locuitorii orașului păstrau mereu o rezervă greu de învins. Singura izolare cunoscută era aceea a minţii și se agăţau de ea chiar atunci cînd participau la nesfîrșitele activităţi sociale din oraș. Lui Hilvar îi părea rău pentru ei, chiar dacă știa că ei nu aveau nevoie de simpatia lui. Nu realizau ce anume le lipsea, nu înţelegeau sentimentul cald al apartenenţei la comunitate, la un grup care îi unea pe toţi în societatea telepatică a Lysului. Deși îndeajuns de politicoși pentru a se preface, era evident că cei mai mulţi dintre interlocutorii lui îl priveau compătimitori, bănuindu-l că ducea o existenţă teribil de monotonă și de plictisitoare.

Pe Eriston și Etania, părinţii lui Alvin, Hilvar îi etichetase destul de repede ca lipsiţi de personalitate, oameni blajini, total dezorientaţi. I se părea foarte derutant să-l audă pe prietenul său numindu-i mamă și tată — cuvinte care, în Lys, continuau să-și menţină străvechiul înţeles biologic. Avea nevoie de un permanent efort de imaginaţie ca să-și amintească faptul că legile vieţii și ale morţii fuseseră abrogate de creatorii Diasparului. Existau momente cînd considera că, în ciuda activităţilor din jur, orașul era pe jumătate mort, pentru că nu avea copii.

Se întreba ce avea să se întîmple cu Diaspar acum, cînd lunga lui izolare luase sfîrșit. Credea că lucrul cel mai nimerit ar fi fost distrugerea Băncilor Memoriei, ce menţineau orașul în tipare rigide de atîtea epoci. Oricît de miraculoase — poate constituiau apogeul unei știinţe — ele reprezentau creaţia unei civilizaţii bolnave, o civilizaţie înspăimîntată de prea multe lucruri. Unele dintre acele temeri se bazau pe realităţi, însă altele erau simple produse ale închipuirii. Hilvar cunoștea cîte ceva din primele rezultate ale explorării minţii lui Vanamonde. În cîteva zile urmau să le afle și locuitorii Diasparului… și să descopere cît anume din trecutul său fusese mit.

Lipsit de Băncile Memoriei, orașul avea să moară într-o sută de ani, căci oamenii lui pierduseră capacitatea de a se reproduce singuri. Asta era dilema ce trebuia soluţionată. Hilvar întrezărise deja o posibilă rezolvare. Orice problemă tehnică are întotdeauna un răspuns, iar concetăţenii lui erau experţi în știinţele biologice. Ce fusese legat se putea desface; evident, dacă Diasparul o dorea.

În primul rînd însă, orașul trebuia să înţeleagă ce pierduse. Iar pentru aceasta era nevoie de mulţi ani, poate de secole. Prima lecţie începuse, iar impactul ei avea să zdruncine Diasparul tot atît de profund pe cît o făcuse însuși contactul cu exteriorul.

Desigur, Lysul va fi zguduit la rîndul său. În ciuda diferenţelor dintre cele două civilizaţii, ele proveneau din aceeași tulpină… și împărţiseră aceleași vise. Amîndouă aveau să fie mai sănătoase după o privire, curioasă și neclintită, aruncată în trecutul pierdut de atîta vreme.