Orașul și stelele

Arthur C. Clarke Orașul și stelele

Orașul stătea precum un giuvaer strălucitor pe pieptul deșertului. Cîndva cunoscuse tot felul de schimbări și transformări, însă acum Timpul trecea pe lîngă el fără să-l atingă. Nopţile și zilele goneau peste chipul pustiului, dar pe străzile Diasparului era veșnic după-amiază, iar seara nu pogora nicicînd. Nopţile lungi ale iernii puteau bruma nisipul, îngheţînd ultimele picături din aerul rarefiat al Pămîntului —totuși orașul nu cunoștea nici arșiţa, nici gerul. Nu avea nici un contact cu lumea din exteriorul lui; era un univers închis în sine.

Oamenii clădiseră și pînă atunci orașe, dar niciodată unul ca acesta. Unele duraseră veacuri, altele milenii, înainte ca timpul să le șteargă pînă și numele. Singur Diaspar sfidase Eternitatea, apărîndu-se împotriva eroziunii lente a epocilor, împotriva năruirii și a ruginei.

De la ridicarea lui, oceanele Pămîntului dispăruseră, iar deșertul cuprinsese întregul glob. Vîntul și ploaia prefăcuseră în pulbere ultimii munţi, iar planeta se dovedise prea istovită să nască alţii. Orașului îi era indiferent; Pămîntul însuși se putea descompune, Diaspar avea să continue să-i protejeze pe urmașii făuritorilor săi, purtîndu-i, pe ei și avuţiile lor, în siguranţă pe fluviul Timpului.

Populaţia orașului uitase multe, dar nu știa că le uitase. Se integra în mediu tot atît de perfect cît și acesta se potrivea cu ea — deoarece așa fuseseră gîndiţi: unul pentru celălalt. Nu o interesa ce se găsește dincolo de zidurile orașului, era ceva ce fusese alungat din minţile locuitorilor. Diaspar reprezenta tot ceea ce exista, tot ceea ce le trebuia, tot ceea ce puteau să-și imagineze. Pentru ei nu însemna nimic faptul că, odată, Omul stăpînise stelele.

Totuși, uneori, miturile străvechi se înălţau din străfunduri pentru a-i bîntui, și atunci se foiau neliniștiţi, amintindu-și legendele Imperiului, vremea cînd Diaspar era tînăr și își trăgea sîngele vieţii din negustorie cu sistemele multor sori. Locuitorii orașului nu doreau întoarcerea acelor zile de demult; se mulţumeau cu nesfîrșită lor toamnă. Gloria Imperiului aparţinea trecutului și-i putea rămîne acestuia — căci ei își aminteau sfîrșitul, iar la gîndul Invadatorilor parcă însuși gerul spaţiului le pătrundea în oase.

Atunci se întorceau cu și mai multă bucurie spre viaţa și căldura orașului, spre lunga eră de aur cu începutul ei deja uitat, și al cărei sfîrșit părea încă teribil de îndepărtat. Și alţi oameni visaseră o asemenea epocă, dar singuri contemporanii Diasparului o dobîndiseră.

Trăiseră în același oraș, călcaseră pe aceleași miraculos de neschimbate străzi, în vreme ce pe lîngă ei se scursese mai mult de un miliard de ani.