Ciberiada

Cum Micromil și Gigațian au pus pe fuga nebuloasele

ASTRONOMII NE ÎNVAȚĂ că tot ceea ce există — nebuloase, galaxii, stele — se rotește în toate direcțiile și datorită acestei neîntrerupte vânzoleli Universul se dezvoltă de miliarde de ani.

Pe mulți îi miră din cale-afară această alergătură, dar dacă s-ar întoarce cu gândul înapoi, ar ajunge la concluzia că demult de tot, întregul Cosmos era concentrat într-un singur punct, ca o picătură astrală, și nu se știe cum s-a ajuns la explozia care durează și astăzi.

Și gândind așa, îi cuprinde curiozitatea. Ar vrea să știe ce a fost înainte, și nu pot dezlega această taină. Dar să vă spun cum a fost.

Pe vremea Universului dintâi, trăiau doi constructori, specialiști neîntrecuți în cosmologie. Nu era vreun lucru pe care să nu-l poată face. Totuși, ca să construiești ceva, trebuie mai întâi să ai planul acelui ceva, iar planul trebuie să-l concepi, altfel de unde să-l iei? Așa că cei doi constructori, Micromil și Gigațian, s-au tot gândit în ce chip ar putea afla dacă mai poate fi construit ceva în afară de ciudățeniile care le treceau prin cap.

— Eu pot să înfăptuiesc tot ce-mi trece prin minte — zise Micromil — dar prin minte nu îmi trece totul. Asta ne îngrădește pe amândoi. Adică nu putem gândi tot ceea ce poate fi gândit. Și se poate întâmpla ca tocmai un cu totul alt lucru, decât cel la care ne-am gândit și pe care-l înfăptuim, să fie vrednic de luat în seamă! Ce zici!

— Ai dreptate, desigur — răspunse Gigațian — dar care-i soluția, după părerea ta?

— Orice construim, construim din materie — răspunse Micromil. În ea zac toate posibilitățile; dacă plănuim o casă, construim o casă, dacă vrem un palat de cristal, atunci facem un palat, dacă vrem să facem o stea gânditoare, atunci croim o minte de foc, și izbutim să construim și steaua. La drept vorbind, există mai multe posibilități în materie decât în capetele noastre; ar trebui deci să-i facem materiei o gură, să ne spună ea singură ce se mai poate făuri din ea, poate ceva ce nici prin minte nu ne trece!

— Gura este necesară — fu de acord Gigațian — dar nu este suficientă, căci ea exprimă doar ceea ce are mintea în ea. Așa că nu numai gură trebuie să-i facem materiei, ci trebuie s-o facem să și gândească. Atunci, fără îndoială, ne va dezvălui toate tainele cu putință!

— Bine zici — răspunse Micromil. Merită să ne batem capul. Eu înțeleg lucrurile așa: deoarece tot ceea ce există este energie, din ea trebuie să făurim gândirea, începând de la ceea ce e mai mic, adică de la cuantă. Gândirea cuantică trebuie s-o închidem într-un recipient foarte mic, făcut din atomi. Deci, ca ingineri atomiști ce suntem, să punem totul în mișcare, continuând fără încetare micșorarea. Când voi putea cuprinde în buzunar o sută de milioane de genii, când vor încăpea acolo ușor cu toții, scopul va fi atins; geniile acelea se vor înmulți și orice pumn de nisip gânditor îți va spune, asemenea unui consiliu alcătuit din nenumărate persoane, ce și cum să faci!

— Nu, nu așa! — ripostă Gigațian. Trebuie procedat invers, pentru că tot ceea ce există este masă. E necesar, deci, ca din întreaga masă a Universului să construim un singur creier, de o mărime cu totul neobișnuită, plin de gândire. Numai el singur, atunci când îl voi întreba, o să-mi dezvăluie toate secretele atotcreației. Țărâna ta genială este o ciudățenie inutilă, căci dacă fiecare grăunte gânditor va spune altceva, te vei pierde și nu vei câștiga pic de cunoștințe!

Într-un cuvânt, tare se mai ciondăniră cei doi constructori și nici pomeneală să se mai apuce de vreo treabă împreună. Se despărțiră, deci, râzând unul de altul, și fiecare se apucă de lucru cum îl tăie capul. Micromil începu să- adune cuante, le închise în recipiente atomice mici și, pentru că cel mai strâmt loc se afla în cristale, strânse gândirea în diamante, în calcedonii și rubine. Cu acestea din urmă reușise de minune. Îngrămădise în ele atâta înțeleaptă energie, încât străluceau de îți luau ochii. Mai avea și multe alte mărunțișuri gânditoare: smaraldele albastre, circumspecte, și topazele galbene, iuți, totuși gândirea roșie a rubinelor îi părea cea mai limpede. Pe când Micromil se trudea cu acești pitici, Gigațian își consacră timpul uriașilor. Atrase spre sine, cu mare efort, sori și galaxii întregi, le topi, le amestecă și le contopi, meșteri mâini până la coate, apoi făuri un uriaș cosmic, atât de mare, încât cuprindea aproape totul, nelăsând decât o crăpătură și în ea pe Micromil cu nestematele sale.

Când amândoi își încheiară opera, nu se mai întrebară care va afla mai multe secrete de la făptura creată, ci doar cine avusese dreptate și alesese soluția cea mai bună. Așa că se provocară la întrecere. Gigațian îl așteptă pe Micromil la picioarele uriașului său cosmic, care se întinsese în sus, în lung și în lat pe o distanță de veacuri, de veacuri-lumină. Avea corpul din nori negri astrali, respirația din pulbere solară, picioarele și mâinile din galaxii unite prin gravitație, capul din o sută de trilioane de globuri de fier, iar pe cap o căciulă mițoasă, arzândă, din piele solară. Când Gigațian începu să-l regleze, de la gura lui până la urechi făcu o călătorie care dură șase luni. În schimb, Micromil veni la locul de întrecere singurel, cu mâinile goale; avea în buzunar doar un rubin mititel, pe care voia să-l opună colosului. Văzându-l, Gigațian începu să râdă.

— Și ce-o să spună flecuștețul ăsta? — întrebă. Ce poate să însemne știința lui față de acest colos al gândirii — galactice, al inteligenței nebuloaselor, în care sorii transmit gândurile altor sori, puternica gravitație le întărește; supernovele dau strălucire ideilor, iar întunericul interplanetar dă intensitate meditației?

— În loc să te lauzi atâta cu tot ce ai făcut, mai bine treci la treabă — îi răspunse Micromil. Sau știi ce? De ce să întrebăm creaturile noastre? Mai bine să le lăsăm pe ele singure să arate ce sunt în stare! Geniul meu microscopic să se întâlnească cu uriașul tău astral in acest turnir, în care scut să fie înțelepciunea, iar sabie gândirea chibzuită!

— Bine, fie și așa — zise Gigațian.

Făcură loc creațiilor lor, ca să rămână față în față. Rubinul cel roșu începu a se învârti deasupra colosului luminat, incomensurabil, se roti prin întunecimi, deasupra oceanelor de vid, în care pluteau munți de stele, șt începu:

— Hei, uriașule, mocârțan de foc fără măsură, ia spune, ești măcar în stare să te gândești la ceva?

Abia după un an ajunseră cuvintele acestea la creierul colosului, care se miră de atâta îndrăzneală și vru să vadă cine e cel ce cutează să i se adreseze în felul acesta.

Începu să-și întoarcă capul în partea de unde i se pusese întrebarea, și treaba asta dură vreo doi ani. Se uită cu ochii lui ca niște galaxii luminiscente în întuneric, dar nu zări nimic, pentru că rubinul nu mai era de mult la locul acela. Acum se afla chiar după ceafa colosului și chicotea:

— Mare bleg mai ești, stelonorosule, soarepletosule! Leneș nevoie mare și fricos ca noaptea! Decât să-ți miști căpățâna aia flocoasă, de colo până colo, mai bine spune-mi dacă știi cât fac doi și cu doi, înainte ca jumătate din uriașii tăi albaștri să ți se aprindă în creier și să se stingă de bătrânețe!

Tare-l mai supărară vorbele acestea nerușinate pe uriaș, care începu să se învârtă tot mai repede, furios că i se vorbise chiar de pe propria-i spinare. Și se învârti tot mai iute și mai iute, până când stelele Căii Lactee începură să se rotească în jurul axei corpului său, iar brațele galaxiilor, până atunci drepte, începură să se încolăcească de atâta avânt; roiurile de pulbere cosmică se adunară ca niște gheme rotunde, și toți sorii, toate globurile și planetele se porniră ca niște tăuni înfuriați. Dar până să-și întoarcă privirea spre dușman, acesta și chicotea batjocoritor din altă parte.

Cristăluț-obrăznicuț fugea tot mai iute și mai iute, iar uriașul cosmic începu să se învârtă, să se învârtă întruna, dar nu putea să-l ajungă cu nici un chip, deși ajunsese să se rotească ca un titirez. Își luase un asemenea avânt și se învârtea atât de repede, încât lanțurile gravitației slăbiră, încheieturile meșterite de Gigațian, întinse acum până la limită, cedară, nodurile atracției se rupseră, și, deodată, ca o centrifugă sătulă de învârtit, uriașul cosmic plesni și se risipi în toate părțile, aidoma Căii Lactee, iar din pricina acestei mișcări centrifuge, se porni și goana nebuloaselor. Micromil spunea mai târziu că el biruise, fiindcă uriașul cosmic al lui Gigațian se spulberase înainte de a mai apuca să spună un singur cuvânt. În schimb, Gigațian susținea că scopul întrecerii nu fusese încercarea puterilor, ci a minții, adică să vadă care din creaturile lor este mai înțeleaptă, și nu care se ține mai bine pe picioare. Întrucât cele întâmplate nu aveau nici în clin nici în mânecă de fapt cu cearta lor de principiu, înseamnă că Micromil l-a înșelat în mod rușinos.

De atunci cearta s-a aprins și mai tare. Micromil își caută rubinul, pierdut pe undeva în timpul catastrofei. Nu-l poate găsi, pentru că oriunde s-ar uita; vede numai roșu. Alergând într-acolo, își dă seama că nu e decât lumina nebuloaselor, care, acum, la bătrânețe, capătă culoarea rubinie, așa că el e nevoit să caute mereu, dar fără folos. Gigațian se căznește să-și cârpească uriașul la loc cu ajutorul unor frânghii gravitaționale și sfori de radiații, folosind drept ac cea mai puternică rază. Dar tot ce cârpește plesnește pe dată, atât de mare e puterea goanei începute de nebuloase. Și nici unul, nici altul n-a reușit să afle tainele materiei, deși au învățat-o să aibă minte, i-au meșterit și gură să vorbească, pentru că, înainte de a ajunge la o discuție care să lămurească lucrurile, s-a întâmplat nenorocirea aceea, pe care cei lipsiți de judecată o numesc, din neștiință, facerea lumii. Într-adevăr, datorită rubinașului lui Micromil, uriașul cosmic al lui Gigațian s-a sfărâmat în mii de bucățele mărunte, care până în ziua de azi zboară în toate direcțiile. Cine nu crede ce am povestit n-are decât să-i întrebe pe învățați dacă-i adevărat sau nu că tot ce există în Cosmos se învârte în jurul axei ca un bărzăune și că din învârtirea asta nebunească a început totul pe lume.