Ciberiada

Expediția a șaptea sau despre cum propria perfecțiune a lui Trurl a dus numai la rele

Universul este nesfârșit, dar totodată și limitat, așa că o rază de lumină, în orice parte ar porni, după miliarde de veacuri se întoarce de unde a plecat, dacă are destulă putere. Tot astfel se întâmplă și cu veștile care umblă printre stele și planete. Așa s-a făcut că, de departe, la urechea lui Trurl a ajuns vestea despre doi puternici constructori-binefăcători, cu o asemenea înțelepciune și de o astfel de perfecțiune că nu-i întrecea nimeni. Imediat se duse la Clapauțius, dar acesta îl lămuri că nu despre cine știe ce rivali tainici e vorba, ci despre ei înșiși.

Gloria are totuși calitatea că de obicei trece sub tăcere înfrângerile, chiar — dacă ele au fost pricinuite de cea mai înaltă perfecțiune. Cine s-ar îndoi de acest adevăr să-și amintească de ultima din cele șapte expediții ale lui Trurl. În această expediție el a pornit de unul singur, deoarece Clapauțius, reținut de treburi urgente, n-a putut să-l întovărășească.

Pe atunci Trurl era peste măsură de înfumurat, iar onorurile care i se făceau le primea ca pe un lucru cât se poate de obișnuit. În această călătorie el o porni cu nava sa spre miazănoapte, căci partea aceea îi era mai puțin cunoscută. Zbură multă vreme prin pustietățile cosmice, ocolind globurile răscolite de zarva luptelor, ca și pe cele cufundate în liniștea cea de mormânt, până ce, întâmplător, îi apăru în cale o mică planetă, de fapt o fărâmă de materie, cu adevărat microscopică, pierdută în spațiu.

Pe suprafața acestei bucăți de stâncă cineva alerga de colo-colo, sărind și făcând gesturi ciudate. Mirat de acest singuratic și neliniștit de semnele nici de disperare și nici de mânie, Trurl descinse pe dată.

Îi ieși în întâmpinare un bărbat de culoarea iridiului și vanadiului, cu statură impozantă, sunând și zornăind, care-i spuse că se numește Exilius Tartareul, că este domnitorul Pancriției și Cenenderei și că locuitorii acestor două regate, în nebunia lor de regicizi, l-au alungat de pe tron și l-au lăsat aici, pe petecul acesta pustiu, să se învârtească o dată cu el pe vecie, pradă întunecatelor derive ale gravitației.

Aflând la rândul lui cu cine are de-a face, monarhul îi ceru lui Trurl, ca binefăcător de meserie ce era, să-l ajute să-și recâștige neîntârziat demnitățile uzurpate și, numai la gândul unei asemenea întorsături a lucrurilor, in priviri i se aprinse focul răzbunării, iar degetele de oțel începură să se strângă, de parcă ar fi apucat de gât pe credincioșii lui supuși.

Trurl nu putea și nici nu voia, de fapt, să-i îndeplinească dorințele lui Exilius, căci o asemenea faptă ar fi atras multe rele și nenumărate fărădelegi. Totuși ținea să-l mai îmbuneze pe regele jignit și să-i mai potolească suferința. Cugetând câteva clipe, ajunse la concluzia că nici în acest caz nu e încă totul pierdut. Se putea face în așa fel încât și regele să ajungă să fie sătul de supușii lui, dar și aceștia să rămână teferi. De aceea, chemându-și toată măiestria în ajutor, se puse serios pe treabă și-i construi un stat cu totul nou. Era plin de grădini, râuri, munți, păduri și izvoare, cu cer și cu nori, cu regimente de luptători arzând de pofta de a se bate, cu cetăți, fortărețe și cameriste. Și mai erau acolo iarmaroace, scăldate în soare, zile muncite cu sudoarea frunții și nopți înecate în veselie, cântec și dans până în zori, și scrâșnet de paloșe. Mai adăugă acelui stat o splendidă capitală, toată din marmură și cristal, un consiliu de înțelepți bătrâni-bătrâni, palate de iarnă și reședințe de vară, comploturi antiregale, calomniatori, dădace, denunțători, herghelii de armăsari superbi și panașe fluturând vesel în vânt. Apoi țesu în atmosfera de acolo fanfarele și ghiulelele salvelor de tun, mai adăugă și o mână de trădători, absolut indispensabili, vreo câțiva eroi, câțiva ghicitori și proroci, un mântuitor și un poet cu o teribilă ascuțime de spirit, după care, așezându-se în fața lor, făcu o primă probă, în cursul căreia, mânuind niște instrumente microscopice, mai adăugă femeilor din acel stat frumusețe, bărbaților o tăcere mohorâtă și cheful de ceartă după băutură, funcționarilor trufie, și servilism, astronomilor darul beției stelare, iar copiilor neastâmpăr. Toate astea, unite, cuplate și șlefuite, încăpură într-o cutie nu prea mare, tocmai bună ca Trurl să o poată urni din loc fără greutate. Și i-o oferi în dar lui Exilius, s-o stăpânească pe vecie. Mai întâi îi arătă unde se găsesc intrările și ieșirile din împărăție, cum se programează războaiele, cum se înăbușă revoltele, cum se instituie taxele și birurile. Îl mai învăță și unde se află punctele critice ale acestei lumi miniaturizate, adică unde se afla curba maximă a loviturilor de palat și tulburărilor sociale, ca și minima. Și explică totul atât de bine, încât regele, obișnuit din vremuri străvechi cu guvernarea tiranică, prinse învățătura din zbor și îndată, sub ochii constructorului, dădu, de probă, câteva edicte, mișcând corespunzător butoanele și manivelele regulatoare, sculptate în formă de lei și vulturi regali. Erau edicte referitoare la starea excepțională, la interdicțiile de circulație și la un bir special pe capul locuitorilor. Apoi, când în acest regat trecu un an, dar după ceasul regelui și al lui Trurl abia un minut, printr-un act de mare generozitate, adică apăsând cu degetul pe buton, regele binevoi să anuleze edictele, reduse birul și atunci din cutie se auziră strigăte de bucurie și recunoștință, ca un chițcăit de șoricei trași de coadă, iar prin geamul bombat de deasupra se putea vedea cum pe drumurile prăfuite, pe malurile apelor curgând alene, în care se oglindeau nori pufoși, poporul se bucura și lăuda nobila și înalta bunătate a regelui.

Deși la început monarhul se simțise oarecum ofensat de darul lui Trurl, pentru că statul acela era prea mic și prea semăna cu o jucărie de copil, văzând totuși ce mare devine, când te uiți prin geamul gros de deasupra, și poate presimțind nelămurit că scara mărimilor n-are nici o valoare, pentru că treburile acelui stat nu se măsoară nici cu metrul, nici cu kilogramul, iar, în fond, sentimentele trăite de uriași, ca și de pitici, sunt oarecum egale, mulțumi constructorului, ce-i drept, cam cu jumătate de gură și destul de sec. Cine știe, poate că ar fi fost bucuros să dea ordin ca, pentru orice eventualitate, gărzile palatului să-l arunce pe Trurl în lanțuri și, prin torturi, să-i curme viața. Desigur nu-i convenea să se afle cum că un oarecare pierde-vară, un venetic, a fost în stare să dăruiască puternicului rege o întreagă împărăție.

Exilius era totuși atât de înțelept, încât să-și dea seama că n-o să se aleagă cu nimic dintr-o asemenea măsură, din cauza disproporției, căci mai repede ar reuși puricii să pună stăpânire pe cel ce-i hrănește decât armata regală pe Trurl. Așa că, dând din cap încă o dată nepăsător, băgă sceptrul și mărul în sân, mută din loc, nu fără oarecare greutate, cutia cu statul miniatural și o duse în chilia sa de surghiunit. Iar când începură, pe rând, s-o încălzească soarele și s-o întunece noaptea, în ritmul rotațiilor planetoidului, regele, recunoscut acum de supuși ca cel mai mare din lume, începu să-și exercite serios puterea, poruncind, interzicând, condamnând, răsplătind, și în felul acesta îndemnând pe micii locuitori la devotament, supunere absolută și venerație față de tron.

În vremea asta, Trurl, întorcându-se acasă. Îi povesti îndată, nu fără satisfacție, prietenului său Clapauțius, prin ce minune de construcție reușise să împace tendințele monarhice ale lui Exilius cu cele republicane ale foștilor lui supuși. Dar Clapauțius nu-i împărtăși câtuși de puțin entuziasmul. Dimpotrivă, Trurl citi în ochii lui un sentiment de dezaprobare și dojană.

— Oare te-am înțeles bine? — îl întrebă el pe Trurl. I-ai dăruit acelui rege, acelui stăpân de sclavi înnăscut, iubitor de torturi și chinuri, o întreagă societate în veșnică stăpânire? Și mai îndrăznești să-mi povestești de bucuria provocată de anularea unora din edictele acelea groaznice! Cum ai putut să faci una ca asta?!

— Cred că glumești! — îi spuse Trurl. De fapt tot acest stat a încăput într-o cutie de un metru lungime, șaizeci și cinci de centimetri lățime și șaptezeci grosime. Și nu e altceva decât un model…

— Modelul cui?

— Cum adică al cui? Al unei societăți, micșorată de o sută de milioane de ori.

— Și de unde știi că nu există lumi sau societăți de o sută de milioane de ori mai mari decât a noastră? În cazul acesta societățile noastre n-ar fi ele, la rândul lor, niște modele ale celor uriașe? Și, în genera], ce importanță au dimensiunile? Oare în cutia aceea, adică în statul acela pe care l-ai construit, călătoria din capitală până la antipozi nu durează luni de zile pentru locuitorii de acolo? Oare ei nu suferă, nu muncesc din greu, nu mor?

— Ei, dragul meu, doar știi foarte bine că toate aceste procese au loc astfel pentru că așa le-am programat, deci în realitate nu se întâmplă nimic…

— Cum adică, în realitate nu se întâmplă nimic? Vrei să spui că cutia este goală, că toate acele marșuri, torturi și condamnări la moarte sunt numai o iluzie?

— Iluzie nu sunt, căci au loc, dar numai ca niște fenomene microscopice — se apără Trurl. În orice caz, toate acele nașteri, iubiri, fapte eroice, denunțuri, toate sunt o hărțuială în vid a electronilor mărunței, care are loc datorită preciziei meșteșugului meu neliniar, care…

— Nu vreau să mai aud nici o lăudăroșenie — îl întrerupse Clapauțius. Spui că acestea sunt procese de auto-organizare?

— Bineînțeles!

— Și că se desfășoară printre minusculii nori electrici?

— Știi tot atât de bine, ca și mine.

— Și că fenomenologia răsăriturilor și apusurilor de soare ca și a luptelor sângeroase provoacă cuplaje ale variabilelor esențiale?

— Absolut exact.

— Bine, dar oare noi, dacă am fi cercetați fizic, cauzal și pipăibil, nu suntem și noi niște norișori de hărțuială electronică? Nu suntem oare niște încărcături pozitive și negative, montate în vid? Și oare existența noastră nu este ea rezultatul acestor încăierări de particule, deși noi înșine simțim tururile de forță ale moleculelor fie ca teamă, dorință sau ca reflexie? Și oare ce altceva se întâmplă în capul tău când visezi, în afară de algebra binară a comutărilor și călătoria neobosită a electronilor?

— Dar bine, Clapauțius dragă, pentru tine existența noastră e totuna cu cea din așa-zisul stat, închis într-o cutie de sticlă?! — exclamă Trurl. Ei, nu, asta-i prea de tot! Intenția mea a fost să fac doar un simulator de stat, un model perfect din punct de vedere cibernetic, nimic mai mult!

— Trurl! Perfecțiunea noastră este pentru noi un blestem, care, prin urmările sale incalculabile, apasă asupra fiecărei creații înfăptuite! — rosti răspicat Clapauțius. Suntem ca un imitator imperfect, care vrând să tortureze, ar construi dintr-un bloc inform de lemn sau de ceară o formă având o oarecare asemănare exterioară cu o ființă inteligentă și ar chinui-o în mod artificial! Ia închipuie-ți continuarea perfecționării unor astfel de practici, dragul meu! Închipuie-ți acum pe sculptorul care făurește o păpușă cu gramofon în pântece, ca să poată geme sub loviturile lui. Închipuie-ți o asemenea păpușă, care, lovită, începe să ceară îndurare, una care, dintr-un bloc inert, se transformă în hominid, închipuie-ți o păpușă care varsă șiroaie de lacrimi, sângerând, o păpușă care se teme de moarte, deși în același timp o atrage liniștea morții. Oare nu vezi că perfecțiunea imitatorului face ca aparența să devină adevăr, iar prefăcătoria realitate? Ai dat cruntului tiran în stăpânire veșnică nenumărate ființe în stare să sufere, ai comis deci o faptă rușinoasă…

— Astea toate-s numai sofisme! — strigă Trurl revoltat, atins de cuvintele prietenului său. Electronii sar nu numai în interiorul capetelor noastre, ci și înăuntrul plăcilor do gramofon, și din această generalizare nu rezultă nimic ce ar justifica analogii atât de hipostatice! Supușii monstrului Exilius își pierd cu adevărat capul, viața, suspină, se bat, se iubesc tocmai pentru că eu am acordat parametrii așa cum trebuie. Dar dacă ei simt ceva, asta nu se știe, Clapauțius. Despre asta electronii care sar în capetele lor nu-ți vor spune nimic!

— Dacă ți-aș sparge capul, tot n-aș vedea nimic altceva decât electroni, asta-i sigur — îi răspunse Clapauțius. Te prefaci că nu înțelegi ceea ce îți spun. Știu foarte bine că nu ești atât de prost cum vrei să pari! Placa de gramofon n-o întrebi nimic, placa n-o să-ți implore îndurare, nici n-o să-ți cadă în genunchi! Nu se știe spui, dacă ei gem sub lovituri numai pentru că le clipesc electronii dinăuntru, de parcă ar fi niște rotițe care glăsuiesc dacă le miști, sau dacă, într-adevăr, urlă de durere, suportând-o cu adevărat? Și asta se numește diferență! Suferind nu este cel care-ți dă suferința lui ca s-o poți pipăi, mușca sau cântări, ci cel care suferă cu adevărat! Dovedește-mi acum imediat că ei nu simt nimic, că nu gândesc, că ei, în general, nu există ca făpturi conștiente de destinul lor între două abisuri ale neexistenței, cea de dinainte de naștere și cea de după moarte. Dovedește-mi asta și am să încetez să te zgândăr! Dovedește-mi imediat că ai imitat doar suferința, dar n-ai creat-o!

— Știi bine că asta e imposibil — răspunse Trurl cu glas șoptit. Atunci când am pus mâna pe instrumente, când cutia era încă goală, a trebuit să prevăd un asemenea caz, tocmai pentru a-l putea anula în proiectarea statului lui Exilius. Și asta ca monarhul să nu aibă impresia că are de-a face cu marionete, cu păpuși, în loc de supuși absolut reali. N-am putut proceda altfel, înțelege-mă! Căci tot ceea ce ar spulbera iluzia absolutei realități ar distruge totodată și prestigiul stăpânirii, reducând-o la o jucărie mecanică.

— Înțeleg, înțeleg perfect! — exclamă Clapauțius. Intențiile tale au fost onorabile. Ai vrut să construiești un stat cât se poate de asemănător unuia adevărat, cu totul de nedeosebit, și înțeleg cu groază că ai reușit! De la întoarcerea ta au trecut numai câteva ceasuri, dar pentru ei, cei de acolo, din cutia aceea, veacuri întregi. Câte existențe irosite numai pentru ca trufia lui Exilius să se poată manifesta în voie, mai mult ca înainte!

Trurl nu răspunse, dar, îndreptându-se către navă, văzu că prietenul său îl urmează. Învârtindu-se ca o sfârlează, Trurl îndreptă vârful navei între două mari aglomerări de focuri veșnice și apăsă pe manetă atât de tare, încât Clapauțius nu se putu abține:

— Ești incorigibil. Întotdeauna întâi acționezi și pe urmă gândești. Ce vrei să faci când vom ajunge acolo?

— Am să-i iau statul înapoi!

— Și ce-ai să faci cu el?

„Am să-l distrug!” — vru să strige Trurl, dar vorba i se opri în gât. Neștiind ce să spună, mormăi:

— Am să organizez alegeri. Ei înșiși să-și aleagă adevărații conducători.

— I-ai programat ca feudali și vasali, la ce bun atunci alegerile, cum or să le schimbe soarta? Ar trebui mai întâi să distrugi întreaga structură de stat…

— Dar unde se termină schimbarea structurii și unde începe transformarea spiritelor? — strigă Trurl. Clapauțius nu-i răspunse însă, și astfel zburară așa, într-o tăcere apăsătoare, până ce zăriră planeta lui Exilius și, înconjurând-o înainte de asolizare, fură martorii unui spectacol neobișnuit.

Întreaga planetă era acoperită de semnele unei acțiuni bine chibzuite. Poduri microscopice, ca niște liniuțe, atârnau deasupra pârâiașelor, lacurile, în care se reflectau stelele, erau pline de nave mici, ca niște așchii plutitoare… Emisfera dinspre afeliu era populată de orașe frumos luminate, iar în cealaltă se zăreau cetățui întărite, deși locuitorii înșiși, din cauza micimii lor, nu puteau fi zăriți nici chiar prin cele mai puternice lentile. Numai regele nu se vedea nicăieri, de parcă l-ar fi înghițit pământul.

— Nu-l văd pe rege… șopti mirat Trurl către tovarășul său. Ce-or fi făcut cu el? Au reușit să spargă pereții cutiei și au ocupat toată fărâma aceea de…

— Ia privește! — spuse Clapauțius, arătând un norișor în formă de ciupercuță de cârpit ciorapi, care se răspândea încet în atmosferă. Cunosc energia atomilor… Și acolo, mai departe — vezi forma aceea de sticlă? Sunt resturile cutiei, pe care au transformat-o într-un fel de templu…

— Nu înțeleg. Doar a fost numai un model. Numai un proces cu un număr mare de parametri, o imitație cuplată din variabile în multistat… mormăi Trurl, uluit cu totul…

— Da, dar ai comis o greșeală de neiertat cu exagerata ta perfecțiune imitativă. Nedorind să fabrici doar un mecanism de ceasornic, ai creat, fără voia ta, din pedanterie, ceea ce este posibil si necesar, dar și ceea ce este contrar mecanismului…

— Destul! — strigă Trurl. Se uitară, atenți, căci ceva le lovi nava, dar foarte ușor, ca o mică atingere. Văzură acel obiect, căci era luminat din spate de un mic jet de flăcări. Era o navă mică sau poate numai un satelit artificial, uimitor de asemănător cu unul din acei saboți de oțel pe care-i purtase tiranul Exilius. Iar când ridicară ochii în sus, zăriră departe, deasupra micii planete, un corp luminos, pe care înainte nu-l avea. Și în suprafața lui rotundă și complet rece recunoscură trăsăturile de oțel ale lui Exilius, care în felul acesta ajunsese să fie Luna Microminianților…