Ciberiada

Moartea albă

ARAGENA era o planetă construită pentru a fi locuită în interior, iar stăpânul ei, Metameric, care se întinsese de la ecuator pe toate cele trei sute șaizeci de grade, cuprinsese astfel totul, fiindu-i nu numai domn, ci și scut de apărare. Dorind să-și ferească supușii, pe enteriți, de atacurile din Cosmos, a interzis mișcarea oricui, chiar și a celei mai mici pietricele, pe suprafața globului. De aceea continentele Argenei rămăseseră sălbatice și moarte, și numai topoarele trăsnetelor ciopleau spinările de piatră ale munților, iar meteoriții sculptau cratere în sol. Dar la zece mile de adâncuri se întindea zona muncii harnice. Enteriții, sfredelind planeta-mamă, îi îmbogățeau interiorul cu grădini de cristal și orașe de aur și argint; casele și le clădiseră invers, în formă de dodecaedru sau icosaedru. Mai făcuseră și palate hiperbolice, în ale căror oglinzi, ca niște cupole, te vedeai mărit de douăzeci de mii de ori ca într-un teatru al uriașilor. Le plăcea fastul și geometria, și erau mari meșteri constructori. Printr-un sistem de conducte au tras în fundul planetei lumina, filtrată o dată prin smaralde, o dată prin diamante, altă dată prin rubine, așa că aveau după poftă fie dimineață, fie amiază, fie amurg, și toate în culori trandafirii. Își îndrăgiseră tare mult lumea lor, pentru că semăna toată cu o oglindă. Aveau vehicule de cristal, fără geamuri, pentru că erau în întregime transparente, puse în mișcare de răsuflarea gazelor fierbinți. Călătorind, enteriții se vedeau oglindiți de bolțile palatelor și templelor, în multiple reflectări glisante, tangente sau imitând curcubeul. Aveau până și un cer propriu, în ale cărui păienjenișuri de molibden și vanadiu străluceau spineli și alte cristale călite în foc.

Domn ereditar, al Aragenei, Metameric, avea un corp frumos, rece și cu multe membre. În primul își ținea mintea. Când aceasta îmbătrânea, după mii de ani, când cristalele oboseau de atâta gândire înaltă, pe minte punea stăpânire membrul următor, și așa întruna, căci avea zece miliarde de membre. Metameric era urmașul aurigenilor, pe care nu-i văzuse niciodată. Știa despre ei doar un singur lucru: când fuseseră amenințați să piară din cauza unor făpturi înfricoșătoare, care se îndeletniceau cu cosmonautica și pentru ea renunțaseră chiar la sorii lor strămoșești, aurigenii și-au închis întreaga lor știință și dorință de a exista în grăunțe microscopice’ de atomi, cu care au fertilizat solul stâncos al Aragenei. I-au dat acest nume pentru că le amintea de numele lor. N-au lăsat nici măcar o urmă pe stâncile ei, să nu atragă în felul acesta pe cruzii lor dușmani. Pieriseră cu toții, până la unul, având doar o singură mângâiere, aceea că dușmanii lor, numiți albii sau palizii, nu-și vor da seama că tot mai rămăsese ceva din ei. Enteriții, născuți din Metameric, nu cunoșteau neobișnuita istorie a originii lui; povestea tragicului sfârșit al aurigenilor, precum și a începutului enteriților, a fost scrisă pe un vechi cristal negru, ascuns în inima planetei. O știa bine însă, și o ținea minte stăpânul lor.

Din solul pietros” și magnetic pe care-l scoteau harnicii constructori, mărindu-și împărăția lor subterană, Metameric porunci să se facă un șir de recife, care apoi să fie răspândite în vid. Acestea înconjurară planeta ca niște cercuri mari, infernale, împiedicând accesul spre ea. Navigatorii cosmici erau nevoiți să ocolească acest loc, numit Negrul Șarpe cu Clopoței, căci aici, fără încetare, imensele trunchiuri zburătoare, de bazalt și porfir, se loveau între ele, fiind obârșia unor întregi fluvii de meteoriți; de aci se nășteau toate capetele de comete, toți bolizii și asteroizii de piatră de care e plină întreaga constelație a Scorpionului.

Meteoriții cădeau ca niște lavine de piatră pe solul Aragenei, îl bombardau, îl brăzdau și îl arau cu torente de lovituri de foc, noaptea schimbând-o în zi și ziua, prin nori de praf, în noapte. Dar nici cel mai mic cutremur nu ajungea până la statul enteriților. Oricine ar fi îndrăznit să se apropie de planeta lor, ar fi zărit, dacă nu și-ar fi sfărâmat mai întâi nava de puhoaiele de stânci, un glob de piatră aidoma unei țeste găurite de cratere. Până și porțile care” duceau spre subterane, enteriții le făcuseră asemănătoare stâncilor zdrobite.

Mii de ani în șir nimeni nu vizitase planeta, și cu toate acestea, Metameric nu încetase o clipă să ordone aspră veghe.

Într-o bună zi mai mulți enteriți, ieșind la suprafață, zăriră un fel de cupă gigantică, înfiptă cu vârful în grămada de stânci. Concavitatea ei, îndreptată spre cer, era spartă și găurită în mai multe locuri. Îndată au fost aduși atotștiutorii navigatori astrali, iar aceștia au spus că în fața lor se află epava unei nave stelare străine, din zări necunoscute. Nava era foarte mare. Abia din apropiere se putu vedea că are forma unui cilindru zvelt, cu un vârf conic înfipt în stânci, și că e acoperită de un strat gros de osmalină și funingine. Prin construcția ei, partea din spate, în formă de cupă, era cât cele mai mari bolți ale palatelor subterane. Apoi din străfundurile planetei ieșiră mașini prevăzute cu clești care scoaseră cu mare atenție tainica navă din locul unde căzuse și o duseră în subteran. Un grup de enteriți astupară pâlnia făcută de vârful navei, pentru ca orice urmă a unei atingeri străine să dispară de pe suprafața planetei, după care porțile de bazalt se închiseră surd la loc.

Nava, înnegrită, de parcă ar fi fost arsă pe jăratic, se odihnea acum în pustiul central de cercetări, iar cercetătorii îndreptară spre ea oglinzile lucitoare ale celor mai limpezi cristale și deschiseră cu lame de diamant primul blindaj exterior. Apoi urmă alt blindaj, de o albeață ciudată, care îi cam puse pe gânduri, dar când uneltele lor îl îndepărtă și pe acesta, apăru un al treilea, de nepătruns, prevăzut cu o ușă ermetică, pe care nu știau cum s-o deschidă.

Cel mai în vârstă dintre savanți, Afnor, cercetă cu mare atenție ușa; se dovedi că încuietoarea ceda numai dacă s-ar fi pronunțat un anumit cuvânt. Nu-l știau și nici nu aveau de unde să-l știe. Încercară tot felul de cuvinte, ca de exemplu „Cosmos”, „Stele”, „Zbor veșnic”, dar ușa nici nu se clinti.

— Nu știu dacă e bine încercând să deschidem ușa fără știrea regelui Metameric — zise într-un sfârșit Afnor. Pe când eram copil am auzit o legendă despre niște ființe albe, care urmăresc în Cosmos orice făptură născută din metal și o distrug din răzbunare, pentru că…

Se întrerupse, căci, rostind aceste ultime cuvinte, zări cu groază, ca și ceilalți, cum ușa de pe marele perete al navei, până atunci nemișcată, se dădu la o parte. Cuvântul care o deschisese era „Răzbunare”.

Savanții cerură de îndată ajutor luptătorilor. Împreună cu ei și înarmați cu aruncătoarele de scântei, pătrunseră în întunecimea sufocantă și nemișcată a navei, luminând-o cu cristale albastre și albe.

Mașinăria era în bună măsură sfărâmată, așa că rătăciră multă vreme printre ruinele ei, căutând echipajul, dar nu găsiră nici o urmă. Se gândiră că poate nava este ea însăși o ființă inteligentă. Se mai întâmplase. Ca mărime, regele lor întrecea de mii de ori necunoscuta navă, și cu toate astea era totuși o făptură rațională. Dar releele gândirii electrice, pe care le descoperiră, erau mici și răsfirate; nava străină nu putea fi deci nimic altceva decât o mașină zburătoare și, fără echipaj, moartă ca o piatră.

Într-un ungher al cabinei de comandă, chiar lângă peretele blindat, cercetătorii dădură peste o baltă parcă de vopsea roșie, care le pătă degetele de argint când se atinseră de ea. Din balta aceea scoaseră zdrențele unor haine necunoscute, ude și roșii, și niște așchii, nu prea tari, de calcar. Nu știau de ce, dar frica îi cuprinse pe toți, cum stăteau așa, în întunericul străpuns de lumina cristalelor. Află și regele de întâmplarea asta și îndată trimise niște slujitori cu poruncă severă de a se distruge nava cu tot ce este în ea, dar mai cu seamă navigatorii străini să fie aruncați în focul atomic.

Cercetătorii au răspuns că nu găsiseră pe nimeni, doar întunericul, niște resturi sfărâmate, măruntaie de metal și niște praf pătat cu nițică vopsea roșie. Unul dintre trimișii regelui încremeni și porunci ca imediat să fie aprinse rugurile atomice.

— În numele regelui! — rosti el. Vopseaua roșie, pe care ați găsit-o, vestește pieirea! Prin ea trăiește moartea albă, ea care nu știe altceva decât să se răzbune pe făpturi nevinovate pentru simplul fapt că acestea există…

— Dacă asta e moartea albă, atunci nu ne mai temem de ea. Nava este moartă și oricine a călătorit cu ea a nimerit în inelul de recife defensive — răspunseră savanții.

— Fără de sfârșit este puterea acestor ființe palide, căci dacă pier, renasc de mai multe ori din nou, departe de sorii puternici! O, atomiști, faceți-vă datoria!

Spaima se strecură în inimile învățaților și cercetătorilor la auzul acestor cuvinte. Nu credeau în prorocirea sfârșitului, căci prea li se părea imposibil. Așa că scoaseră nava din lăcașul ei, o sfărâmară pe nicovale de platină, iar când se făcu fărâme, o cufundară în radiații tari, încât ea se transformă în miriade de atomi zburători, care tac veșnic, pentru că atomii n-au nici un fel de istorie, cu toții sunt la fel, fie că provin din cele mai puternice astre, din planete moarte sau din făpturi inteligente, bune sau rele, deoarece materia este aceeași în tot Cosmosul și nu de ea trebuie să te temi.

Apoi luară acei atomi, îi înghețară pe toți într-un bloc, îi expediară către stele și abia atunci își spuseră ușurați:

— Suntem salvați. Nimic nu ne mai poate amenința de-acum.

Dar când ciocanele de platină izbiră nava, iar aceasta se descompuse, o dată cu zdreanța de haină năclăită de sânge, din cusătura desfăcută căzu un spor nevăzut, atât, de mic, încât o sută ca el pot fi acoperiți de un singur fir de nisip. Și din acest spor, în timpul nopții, prin praf și pulbere, printre stâncile-grotelor apăru un muguraș; din el al doilea, al treilea, al o sutălea, răspândind în jur oxigen și umezeală, care hrănea rugina ce începu să se răspândească peste întinderea orașelor de cristal. Și firele nevăzute, ascunse în măruntaiele reci ale enteriților, începură să acționeze astfel, încât, atunci când se sculară, purtau de-acum moartea în ei. Și nu se împlini nici un an, până când toți zăceau la pământ. În peșteri se opriră mașinile, se stinseră focurile de cristal, rugina ca o lepră maronie cuprinse cupolele argintii, și când pieri și ultima picătură de căldură atomică, se așternu întunericul în care creștea un mucegai alb, pufos și umed, pătrunzând scheletele scrâșnitoare, intrând în țestele ruginite și împăienjenind orbitele stinse.