Ciberiada

Regele Globares și înțelepții

GLOBARES, domnitorul Eparidei, chemă odată la el pe trei dintre cei mai mari înțelepți și le spuse:

— E într-adevăr groaznică soarta acelui rege care a cunoscut tot ce se poate cunoaște, așa încât tot ce i se spune sună a gol ca un ulcior crăpat! Aș vrea să fiu uimit, dar mor de urât, caut emoții dar ascult povești serbede, cer lucruri neobișnuite și mi se oferă doar lingușeli respingătoare. Luați aminte, voi, înțelepți! Azi am poruncit să se taie capul tuturor măscăricilor și bufonilor, tuturor sfetnicilor, și oficiali și de taină. Aceeași soartă vă așteaptă și pe voi de nu-mi veți împlini porunca. Fiecare dintre voi trebuie să-mi povestească cea mai ciudată istorie pe care o știe, și, dacă nu-mi va stârni nici râsul, nici lacrimile, nici uimirea și nici tulburarea, dacă nu mă voi desfăta și nici nu mă va pune pe gânduri, unde îi stau picioarele îl va sta și capul!

Regele făcu un semn, și înțelepții auziră pașii de fier ai halebardierilor, care-i înconjurară, cu săbiile scoase, lucind ca niște flăcări. Îngroziți, își dădură coate, căci nici unul din ei ne dorea să aibă parte de mânia regelui și să-și pună capul sub securea călăului. Primul începu:

— Luminate stăpâne! Cea mai ciudată istorie din tot Cosmosul, văzut și nevăzut, este fără îndoială povestea acelui trib astral care în cronici este numit tribul opacilor. De când se pomenesc, opacii au făcut totul pe dos, altfel decât ființele dăruite cu inteligență. Strămoșii lor s-au așezat pe Urdruria, o planetă vestită prin vulcanii ei; în fiecare an, ea naște noi lanțuri de munți și atunci e zguduită de niște spasme teribile, încât nimic nu mai rămâne în picioare. Și ca nenorocirea să fie deplină, cerul le-a mai trimis pe cap an val de meteoriți să le ciopârțească globul; două sute de zile pe an acesta izbește în planetă cu puhoaie întregi de berbeci de piatră. Opacii (care pe atunci încă nu se numeau așa) ridicară construcții de fier și de oțel; ei înșiși se înfășurară în multe foi de oțel, ajungând să semene cu niște movile blindate, mișcătoare. Dar prăpăstiile, care se căscau în timpul cutremurelor, înghițeau cetățile de oțel, iar ciocanele meteoriților le striveau armurile. Când pieirea întregului popor deveni iminentă, înțelepții se adunară la sfat. Primul grăi: „Poporul nostru n-o să mai reziste mult așa; nu există altă cale de salvare decât transmutația. Solul se deschide în fața noastră, deci, ca să nu ne prăvălim în aceste hăuri, fiecare opac trebuie să ia o formă conică, iar când meteoriții se vor prăbuși asupră-ne atunci fiecare trebuie să se întoarcă cu vârful în sus. Dacă vom fi conici, nu vom păți nimic”.

Al doilea rosti: „Nu e bine așa. Dacă solul se va căsca larg, atunci va înghiți și conul, iar meteoritul care va cădea pieziș îl va străpunge dintr-o parte. Ideală e forma sferică, pentru că atunci când solul va începe să se cutremure, sfera se va rostogoli singură, iar meteoritul căzând, va izbi oblu și va ricoșa; trebuie deci să ne transformăm în așa fel, încât să ne rostogolim într-un viitor mai bun”.

Al treilea spuse: „Sfera poate și ea să fie strivită sau înghițită ca orice formă materială. Nu există scut să nu fie străpuns de tăișul unei săbii puternice, nici sabie care să nu se știrbească, lovindu-se de un scut tare. Materia, fraților, este o veșnică schimbare, o veșnică mișcare și transformare. Ea nu este durabilă și nu în ea trebuie să sălășluiască ființele care pe drept se fălesc cu inteligența lor, ci în ceea ce este neschimbător, veșnic și perfect, deși temporar”.

„Dar ce poate fi asta?” — întrebară ceilalți înțelepți.

„Nu vă răspund altfel decât prin faptă!” — spuse al treilea. Și, de față cu ei, începu să se dezbrace. Își scoase mantia de deasupra, încrustată cu cristale, apoi pe cea de a doua, turnată în aur, următoarea de argint, își scoase suprafața craniului și a pieptului, apoi se demontă tot mai repede și mai în amănunt, de la degete trecu la încheieturi, de la încheieturi la șuruburi, de la șuruburi la sârmulițe, la toate fărâmițele, până ce ajunse la atomi.

Și începu atunci înțeleptul să-și smulgă atomii din care era făcut, și-i smulgea atât de iute, că nu se putea vedea nimic în afară de topirea și dispariția lor. Lucra cu atâta îndemânare și se grăbea atât de tare, încât, în prezența celorlalți înțelepți, muți de uimire, rămase o perfectă inexistență. Acolo unde înainte era un atom, acum nu mai era acel atom, unde cu o clipă în urmă erau șase, apăru lipsa acelor șase, unde era un șurub acum era lipsa șurubului, la fel de fidelă și cu nimic deosebită de acesta. Și așa a ajuns să devină vid, orânduit la fel cum înainte era orânduit plinul lui; și inexistența sa era o existență netulburată, căci el acționa atât de repede și manevra cu atâta îndemânare, încât nici o părticică, nici un intrus material nu păta cu prezența sa actuala lui perfectă absență! Și ceilalți îl văzură ca un gol; îi recunoscură ochii după absența culorii negre, fața după lipsa lucirii albăstrii, iar mâinile și picioarele după degetele și încheieturile dispărute! „În acest mod, fraților — rosti Prezentul Absent — prin activă întrupare în neant vom atinge nu numai o mare imunitate, dar și nemurirea. Căci numai materia se schimbă, iar neantul n-o însoțește pe drumul continuei nesiguranțe, de aceea perfecțiunea se află în inexistență, nu în existență, și se cuvine să devii cea dintâi, nu cea de a doua!”

Cum hotărâră, așa făcură. De atunci opacii sunt un neam de neînfrânți. Viața lor constă nu în ceea ce există în ei, pentru că în ei nu există nimic, ci în ceea ce îi înconjoară. Și când vreunul din ei intră în casă este vizibil ca o neființă a casei, iar când apare în ceață, atunci este ca o lipsă a acesteia. Îndepărtând din ei materia nesigură a sorții schimbătoare, au făcut imposibilul posibil…

— Dar în ce mod călătoresc ei prin pustiul cosmic, filozofule? — întrebă Globares.

— Asta n-o pot face, o, rege, căci pustiul exterior s-ar contopi cu pustiul lor și ar înceta să mai existe ca inexistente contopite. De aceea trebuie să vegheze în permanență asupra purității neființei lor, asupra vidului ființelor lor și în veghea asta le trece timpul. Ei mai sunt botezați și Neantici sau Neanți…

— Filozofule — spuse regele — asta este o poveste fără noimă. Cum se poate înlocui eterogenitatea materială prin omogenitatea a ceva ce nu există? Oare stânca e tot una cu casa? Și lipsa stâncii poate căpăta aceeași formă ca și lipsa casei? Atunci și una și cealaltă devin ca și când ar fi același lucru.

— Stăpâne — se apară filozoful — sunt la fel de neanturi…

— O să vedem — zise regele — ce-o să se întâmple când oi porunci să ți se taie capul. Oare lipsa lui va deveni prezență, așa cum crezi tu? Și monarhul, rânjind, făcu semn călăilor.

— Stăpâne! — strigă filozoful, prins de brațele de oțel. Ai binevoit să zâmbești, povestea mea ți-a trezit veselia, așa că, după cum ai făgăduit, trebuie să-mi dăruiești viața!

— Nu, eu m-am înveselit singur — spuse regele. Cred că ești de aceeași părere cu mine: dacă te lași tăiat de bună voie, atunci acordul tău mă va înveseli și atunci va fi cum vrei tu.

— De acord! — strigă filozoful.

— Atunci tăiați-l, dacă el însuși o cere! — zise regele.

— Dar, stăpâne, m-am învoit tocmai ca să nu mai tai…

— Dacă ești de acord, trebuie să fii tăiat — îl lămuri regele. Iar dacă nu ești de acord, nu mă vei înveseli, și deci tot trebuie să fii tăiat.

— Nu, nu, invers! — strigă filozoful. Dacă am să fiu de acord, atunci tu, înveselit, trebuie să-mi dăruiești viața, iar dacă nu voi fi de acord…

— Destul! — zise regele. Călău, fă-ți datoria!

Sabia fulgeră în aer și capul filozofului căzu.

După o clipă de tăcere ca de moarte, al doilea filozof începu:

— Maiestate! Cel mai ciudat dintre toate neamurile astrale este fără îndoială neamul polionților sau al mulțiștilor, care se mai numesc și puzderieni. Fiecare din ei posedă, ce-i drept, numai un singur corp, în schimb are mai multe picioare, cm atât mai multe cu cât ocupă un Ioc mai înalt în ierarhia socială. În ceea ce privește numărul capetelor, acesta depinde de la caz la caz: fiecare funcție se ocupă la ei cu capul corespunzător. Familiile sărace au cu totul doar an singur cap, cei bogați în schimb au în cămările lor capete de tot felul, pe care le folosesc după împrejurări: au capete pentru dimineața sau pentru seara, capete strategice în caz de război, capete iuți când se grăbesc undeva, precum și capete de judecat la rece, capete explozive, pasionale, vesele, drăgăstoase, funerare, așadar, sunt înzestrați pentru fiecare împrejurare din viață.

— Asta-i tot? — întrebă regele.

— Nu, Maiestate! — răspunse filozoful, văzând că o cam zbârcise. Mulțiștii se numesc așa pentru că sunt legați cu toții de căpetenia lor, dar în așa fel, încât dacă majoritatea lor ar socoti acțiunile conducătorului ca dăunătoare pentru binele public, căpetenia aceea și-ar pierde coerența și s-ar sfărâma în bucăți…

— Proastă idee, ca să nu zic jignitoare pentru mine! — zise mohorât Globares. Dar pentru că tot ai pomenit de capete, ia spune-mi, filozofule, ce crezi că am să fac acum: o să dau poruncă să ți se taie capul sau nu?

„Dacă spun da — se gândi repede filozoful — atunci o s-o facă, pentru că nu mă are la inimă. Dacă spun nu, atunci asta îl va surprinde și dacă se va mira, atunci va trebui să-mi dea drumul așa cum a făgăduit”. El spuse:

— Nu, Maiestate, nu vei porunci să mi se taie capul.

— Te-ai înșelat — spuse regele. Călău, fă-ți datoria!

— Dar bine, stăpâne — strigă filozoful, aflat în mâinile călăilor — nu teau surprins oare vorbele mele? N-ai presupus eă mai degrabă am să spun că vei porunci să fiu ucis?

— Cuvintele tale nu m-au surprins — răspunse regele — căci au fost dictate de frica ce ți se citește pe față. Destul! Tăiați-i capul!

Și capul celui de al doilea filozof căzu, rostogolindu-se pe podea. Al treilea, cel mai în vârstă dintre toți, privea la aceasta scenă într-o liniște desăvârșită. Când regele îi ceru și lui o poveste nemaiauzită, începu:

— Maiestate! Aș putea să-ți povestesc o întâmplare cu adevărat neobișnuită, dar n-am s-o fac, fiindcă țin mai mult să te fac să fii sincer, decât să te impresionez. Am să te oblig deci ca să poruncești să fiu ucis nu sub pretextul străveziu al acestui joc, prin care vrei să maschezi uciderea, ci, într-un mod propriu naturii tale, care, deși crudă, nu îndrăznește să facă ce-i place fără a-și pune masca minciunii. Vrei să ne ucizi, ca apoi să se spună că regele a scăpat de niște proști ce-și spuneau filozofi. Eu însă doresc să se spună adevărul și de aceea voi tăcea.

— Nu, n-am să te dau acum pe mâna călăului — spuse regele. Doresc sincer o emoție neobișnuită. Ai vrut să mă mânii, dar eu știu să-mi înăbuș mânia până la vremea cuvenită. Deci, vorbește și te vei salva. Și, poate, nu numai pe tine. Ceea ce spui poate fi chiar o lezmajestate pe care, de altfel, ai și făptuit-o. De data asta însă trebuie să fie o insultă atât de monstruoasă, încât să pară o lingușire, care prin exagerarea ei să devină un afront! Încearcă deci dintr-o lovitura să-l preaslăvești și să-l înjosești pe regele tău!

Se așternu liniștea, timp în care cei de față se foiră ușor, de parcă ar fi încercat să vadă cât de bine li se țin capetele pe umeri. Al treilea filozof părea să cugete profund. În sfârșit, spuse:

— Maiestate, am să-ți îndeplinesc dorința și am să-ți dezvălui ce-am de gând să fac. Și am să fac asta pentru toți cei de față, pentru mine, dar și pentru tine, să nu se spună peste ani că a fost odată un rege care, din capriciu, a distrus înțelepciunea în țara lui. Chiar dacă în clipa asta lucrurile se petrec totuși așa, dacă dorința ta nu înseamnă nimic sau aproape nimic, sarcina mea este să dau trecătoarei tale dorințe o anumită valoare, să o lac să aibă însemnătate și durată. De aceea voi vorbi…

— Bătrâne, de ajuns cu atâta introducere, care nu e departe de jignire și nu seamănă deloc a laudă — spuse supărat regele. Vorbește!

— Maiestate, faci abuz de putere — răspunse înțeleptul — dar abuzurile tale nu înseamnă nimic față de cele făptuite de strămoșul tău, necunoscut și îndepărtat, întemeietorul dinastiei sparizilor. Acest stră-stră-străbun al tău, Allegoric, a făcut și el abuz de puterea sa regească. Spre a înțelege cel mai mare abuz al lui, te rog să binevoiești a privi această boltă a nopții, care se vede prin ferestrele de sus ale sălii palatului.

Regele se uită spre cerul senin și înstelat, iar bătrânul continuă:

— Privește și ascultă! Tot ceea ce există poate fi obiect de batjocură. Și nimeni nu poate împiedica una ca asta. Se știe că ba unul, ba altul cutează să glumească până și pe seama regilor. Râsul lovește în tronuri, în puterea de stat. Unele popoare râd de altele sau chiar de ele însele. S-a întâmplat să se râdă chiar de ceea ce nu există: oare nu s-a râs destul de zeii antici? Chiar întâmplările serioase, tragice, pot fi tratate în glumă. E destul să amintesc de umorul cimitirelor, de persiflarea morții și a morților. De altfel, satira nu s-a dat în lături nici măcar de la atacarea corpurilor cerești. Să luăm de pildă Soarele sau Luna. Luna e de obicei reprezentată ca un slăbănog șiret, cu căciuliță de bufon în patru colțuri și cu bărbia ieșită ca o seceră; iar Soarele ca un grăsan durduliu și cumsecade, cu o aureolă ciufulită. Și cu toate că obiect de glumă sunt deopotrivă împărăția vieții ca și a morții, lucrurile mici cât și cele mari, există totuși ceva de care nimeni până acum n-a îndrăznit să râdă. Acel lucru nu face parte dintre cele care se pot uita ușor, care pot scăpa atenției, căci e vorba de tot ceea ce există, adică de Cosmos. Dar dacă te gândești bine, Maiestate, ai să înțelegi cât de caraghios e Cosmosul…

În acest moment, pentru prima dată regele Globares ridică sprâncenele a mirare și cu atenție sporită se porni să asculte vorbele înțeleptului, care continuă așa:

— Cosmosul este format din stele. Asta sună destul de serios, dar dacă vom cântări lucrurile mai profund, e greu să-ți oprești un zâmbet. La drept vorbind, ce sunt stelele? Niște bile de foc, atârnând în noaptea veșnică. Un tablou în aparență patetic. Dar prin natura lui oare? Nici vorbă, ci numai datorită dimensiunilor. Dimensiunile nu pot însă, numai prin ele însele, să hotărască asupra importanței fenomenului. Oare mâzgălelile unui cretin, de pe o foaie de hârtie cât un șes întins, devin prin aceasta un lucru deosebit?

Prostia multiplicată nu încetează de a fi prostie; se intensifică doar caracterul ei vizibil. Cosmosul este o mâzgăleală de puncte uriașe! Oriunde te uiți, oriîncotro tinzi — nimic altceva! Monotonia Creației pare a fi cel mai banal și plictisitor concept pe care ți-l poți închipui. Un nimic făcut din puncte — și așa mereu, la nesfârșit. Cine ar meșteri ceva atât de neingenios, dacă ar fi să-l realizeze abia acum? Poate numai un cretin. Să luăm întinderile nesfârșite ale pustiului și să le punctăm ici și colo, la nimereală. Cum ai putea oare să-i atribui ordine și măreție unei asemenea lucrări! Te silește să cazi în genunchi în fața ei? Poate din cauza disperării că n-o poți anula. E doar rezultatul unui autoplagiat, făptuit la început, iar acel început a fost la rândul său acțiunea cea mai irațională cu putință. Întrucât, ce poți să faci cu o pană în mână, având în față o foaie albă de hârtie, dar neștiind, neavând nici cea mai slabă idee cu ce s-o umpli? Cu desene? Mă rog, dar trebuie să știi ce să desenezi. Dar dacă n-ai nimic în vedere? Dacă ești lipsit de cea mai mică scânteie de imaginație? Atunci, pana lăsată singură deasupra hârtiei, fără să vrei o va atinge și va lăsa o urmă, un punct. Și punctul, odată lăsat pe hârtie, va crea un model sugestiv prin faptul că, în afară de el, nu mai există absolut nimic și că, printr-un mic efort, acel model poate fi repetat la nesfârșit. Repetat, dar cum? Punctele pot forma o oarecare construcție. Dar dacă nici asta nu se poate? Atunci nu mai rămâne altă soluție decât, scuturând, în această neputință, pana, și stropind cu picături de cerneală, să umpli hârtia oricum, cu puncte aruncate la nimereală.

Spunând acestea, înțeleptul luă o foaie mare de hârtie și, înmuind pana în călimară, o stropi de câteva ori, după care scoase de sub haină harta cerului și le arată pe amândouă regelui. Asemănarea era izbitoare. Miliarde de punctulețe se vedeau pe hârtie, mai mari și mai mici, căci uneori pana stropise mai din belșug, alteori mai puțin. Iar cerul pe hartă era aidoma.

Regele privea de pe tron ambele foi de hârtie și tăcea. Iar înțeleptul continuă:

— Ai învățat, Maiestate, că Universul este o construcție minunată, solidă, maiestuoasă în măreția ei. Dar privește această construcție demnă de laudă, omniprezentă, omniseculară. Nu este ea oare opera unei prostii extreme, nu este ea oare în contradicție cu gândirea și ordinea? De ce n-a observat oare nimeni asta până acum? — vei întreba. Deoarece prostia se află pretutindeni. Dar această universalitate merită cu atât mai mult să fie luată în râs, un râs detașat, al revoltei și eliberării. N-ar fi deloc greșit să se scrie, în acest spirit, un Pamflet la adresa Universului, pentru ca această operă a celei mai înalte nechibzuințe să primească ceea ce merită, iar de acum încolo să fie însoțită nu de corul de proslăvire, ci de râsul ironic.

Regele asculta, încremenit, iar înțeleptul, după o clipă de tăcere, zise mai departe:

— Ar fi de datoria fiecărui învățat să scrie un asemenea pamflet, de n-ar trebui să amintească de prima cauză care a provocat nașterea acestei stări, demne doar de o ironică compătimire și care poartă numele de Univers. Și asta s-a întâmplat atunci când Nemărginirea era încă pe de-a-ntregul pustie, și aștepta numai fapte creatoare, iar lumea, născându-se din ceva mai puțin decât neantul, prin neant a scos la iveală abia un pumn de corpuri îngrămădite, asupra cărora stăpânea stră-stră-străbunicul tău, Allegoric. El a plănuit atunci un lucru nebunesc și imposibil: să înlocuiască Natura în opera ei infinit de răbdătoare și potolită! El a hotărât să creeze, în locul ei, un Cosmos bogat, plin de minunătății de neprețuit. Dar pentru că nu știa să facă asta singur, a poruncit să se construiască o mașină inteligentă care să-i săvârșească opera. Molohul acesta fu construit timp de trei sute și încă trei sute de ani, căci socoteala timpului era pe atunci alta decât acum. Nu s-au precupețit nici forțe, nici mijloace, și monstrul mecanic atinse dimensiuni și puteri parcă nelimitate. Când mașina fu gata, uzurpatorul porunci să fie pusă în funcțiune. Nu presimțea ce se va întâmpla. Datorită ambiției lui nemăsurate, mașina se născuse mult prea mare și prin aceasta, înțelepciunea ei, lăsând mult în urmă culmile inteligenței, depășind culmile geniului, se rostogoli într-o deplină descompunere a gândirii, într-o întunecime inexprimabilă de curente centrifuge, care sfâșiau orice conținut, astfel că acest monstru, dezlănțuit ca o metagalaxie, lucrând în vârtejuri de nedescris, se dezagregă, spiritualicește, încă de la primele cuvinte nerostite, și din acest haos care gândea, chipurile, prin cel mai teribil efort, haos în care grămezi de noțiuni nedezvoltate se învârteau în neant, din aceste zvârcoliri zadarnice începură să mustească prin prea supusele subsisteme de execuție ale colosului numai semne de punctuație, lipsite de sens! Deci ea nu era cea mai inteligentă mașină dintre toate, Cosmocreator Omnipotens, ci o ruină născută din nechibzuită uzurpare, care în semn că fusese destinată unor fapte mari, reușea să gâlgâie numai niște puncte. Ce s-a întâmplat atunci? Regele aștepta atotîndeplinirea care să-i confirme planurile, cele mai îndrăznețe planuri pe care le-a plăsmuit vreodată o făptură gânditoare. Și nimeni nu cuteza să-i arate că se afla la izvoarele unei bolboroseli fără sens, a unei agonii mecanice. Dar imensitățile, supuse orbește, ale mașinilor executate erau gata să îndeplinească orice poruncă. Ele începură să scoată ritmic din substanța materială ceea ce în spațiul tridimensional corespunde tabloului bidimensional al punctului, adică sfere. Și, repetând fără încetare unul și același lucru, trimiteau în abisurile pustiului una după alta sfere de foc. Și așa, în ritmul bâlbâielii, a luat naștere Cosmosul! Deci stră-stră-străbunicul tău a fost creatorul Universului, dar totodată a fost și creatorul unei prostii, ale cărei dimensiuni nimic na le va mai atinge vreodată. Nimicirea unei asemenea opere va fi, fără îndoială, un lucru mult mai înțelept și, înainte de toate, dorit și intenționat în mod conștient, ceea ce despre Creație nu se poate afirma. Asta-i tot ce aveam să-ți explic, Maiestate, urmaș al lui Allegoric, constructorul lumilor.

Când regele le dădu filozofilor drumul, încărcându-i de onoruri, mai ales pe cel bătrân, cel ce izbutise dintr-un condei să-i prezinte cea mai mare laudă și cea mai mare insultă deopotrivă, unul dintre discipoli, un tânăr învățat, rămânând între patru ochi cu bătrânul, îl întrebă cât adevăr există în povestirea lui.

— Ce pot să-ți spun? — zise bătrânul. Ceea ce am spus nu izvorăște din știință. Știința nu se ocupă cu asemenea proprietăți ale existenței cum este ridicolul. Știința lămurește ce este lumea, dar s-o scoată la capăt cu ea, asta poate numai arta. Ce știu cu adevărat despre nașterea Cosmosului? Un pustiu atât de întins poate fi umplut cu legende și mituri. Am dorit, prin mitizare, să ating limitele neverosimilului și cred că am fost aproape de el. Și tu știi asta, deși vrei numai să întrebi dacă, într-adevăr, Cosmosul e caraghios. Dar la întrebarea aceasta fiecare trebuie să găsească singur răspunsul.