Ciberiada

Povestea prințului Ferrițius și a prințesei Cristala

REGELE BLINDATUS avea o fată a cărei frumusețe întrecea strălucirea bijuteriilor coroanei; flăcările aruncate de chipul ei ca oglinda întunecau ochii și mintea, iar când se plimba, până și din fierul cel mai obișnuit săreau scântei electrice. Vestea despre ea ajunsese până la cei mai îndepărtați aștri. Despre ea auzi și Ferrițius, moștenitorul tronului ionizilor, și fu cuprins de dorința de a se uni cu ea pe veci, și nimeni și nimic să nu-i mai poată despărți. Când își destăinui gândul tatălui său acesta se întristă foarte tare și spuse:

— Fiul meu, nebunească hotărâre luat-ai. Să știi că niciodată nu se va-mplini!

— De ce, iubite tată și rege? — întrebă Ferrițius îngrijorat, la auzul acestor cuvinte.

— Nu știi oare — spuse regele — că prințesa Cristala a jurat să nu se mărite cu nimeni altcineva decât cu o față palidă?

— Cu o față palidă! — strigă Ferrițius. Ce-o mai fi și asta? N-am mai auzit despre o asemenea ființă!

— Tocmai asta-i greșeala ta, fiule — răspunse regele. Află deci că această rasă a galaxiei s-a născut pe cât de tainic, pe atât de rușinos. Asta s-a întâmplat pe vremea când stricarea a cuprins corpurile cerești: în ele au apărut vapori și amestecuri umede-reci din care s-a născut neamul fețelor palide. Dar nu dintr-o dată. La început au fost ca un fel de mucegai și se târau; apoi s-au revărsat din ocean pe pământ, devorându-se unul pe altul. Și cu cât devorau mai mult, cu atât se înmulțeau mai tare. Până la urmă s-au ridicat în picioare, după ce și-au atârnat conținutul lor lipicios pe schele de calcar, și au început să construiască mașini. Din aceste strămașini s-au născut mașinile inteligente, care, la rândul lor, au creat mașini înțelepte, iar acestea au născocit mașini perfecte, căci atât atomul, cât și galaxia sunt o mașină, și în afară de mașină, care este veșnică, nu există nimic.

— Amin! — răspunse Ferrițius mașinal, cuvântul fiind o simplă formulă religioasă.

— Neamul acesta de păstoase fețe palide s-a ridicat, până la urmă, și în cer pe aripile mașinilor — continuă bătrânul rege — schingiuind metalele nobile, chinuind dulcea electricitate și depravând energia nucleară. Strămoșul neamului nostru, marele Calculator Genetoforius, înțelese cât se poate de bine că fețele palide cam întrecuseră măsura. Și atunci începu să explice acestor tirani dibaci cât de rușinoasă este fapta lor, când pătează nevinovăția înțelepciunii cristalelor, înhămând-o la îndeplinirea scopurilor lor josnice, când înrobesc mașinile împotriva voinței acestora, dar nu găsi ascultare. Ele le vorbi despre etică, însă fețele palide îi răspunseră că este rău programat. Atunci strămoșul nostru creă algoritmul electroîntrupării și cu mare trudă întemeie neamul nostru, scoțând în acest fel mașinile din ghearele sclaviei fețelor palide. Înțelegi, deci, fiule, că nu poate fi vorba de pace sau unire între noi și ei. Noi viețuim sunând, scânteind și radiind, iar ei bâlbâindu-se, plescăind și poluând. Chiar și la noi se mai iscă câte o nebunie. O asemenea scrânteală s-a furișat în mintea Cristalei și i-a întunecat puterea de a deosebi binele de rău. De atunci nu primește pe nici unul dintre cei care vin să-i ceară mâna radioactivă, dacă nu spune că este o față palidă. Și dacă spune că este, atunci îl poftește în palatul pe care i l-a dăruit tatăl ei, regele Auranțius, și cercetează adevărul spuselor sale. Dacă descoperă că a mințit îl dă pe mâna călăului. Palatul ei este plin cu grămezi de schelete, la vederea cărora îți îngheață sângele, atât de crud se poartă această nebună cu îndrăzneții care visează la mâna ei. Renunță deci la gândurile tale, fiule, și mergi în pace!

Prințul se înclină în fața regelui, tatăl său, apoi se îndepărtă în tăcere. Dar gândul la Cristala nu-l părăsea, și cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât o dorea mai tare. Într-o zi îl chemă la sine pe Polifazius, Marele Meșter al Coroanei, și, destăinunidu-și jarul din suflet, spuse:

— Înțeleptule! Dacă nici tu nu m-ajuți, nimeni altul n-o să mă mai poată ajuta, și atunci numărate fi-vor zilele mele, căci nu mă va mai bucura nici strălucirea emisiilor infraroșii, nici ultravioletul baletelor cosmice, și voi pieri dacă nu mă voi uni cu minunata Cristala!

— Slăvite prinț — răspunse Polifazius — n-am să-ți refuz cererea, dar trebuie s-o repeți de trei ori, ca să știu dacă aceasta este voința ta nestrămutată.

Ferrițius își repeta hotărârea de trei ori și atunci Polifazius spuse:

— Stăpâne, nu există altă cale decât să te înfățișezi înaintea prințesei travestit în față palidă!

— Bine, fă-mă atunci să fiu ca unul din ei! — strigă Ferrițius.

Văzând că dragostea întunecase mintea tânărului. Polifazius se înclină adânc în fața lui și o porni spre laboratorul său, unde începu să pregătească și să fiarbă tot felul de cleiuri cleioase și ape apoase. Apoi trimise o slugă la palatul regelui, spunându-i:

— Dacă prințul na și-a schimbat hotărârea, spune-i să vină la mine.

Ferrițius alergă îndată. Înțeleptul Polifazius îi unse trupul de oțel cu noroi și îl întrebă:

— O, prințe, să continui tot așa?

— Fă ce știi! — îi spuse Ferrițius.

Atunci înțeleptul luă un bulgăre mare alcătuit din tot felul de necurățenii uleioase, praf stătut și unsori lipicioase, scoase din măruntaiele celor mai vechi mașini, murdări cu el pieptul boltit al prințului și îi mâzgăli groaznic fața lui strălucitoare și fruntea albă, încât toate părțile corpului încetară să mai scoată sunete plăcute și ajunseră asemenea nămolului uscat. Apoi înțeleptul luă niște cretă, o sfărâmă, o amestecă cu praf de rubin și cu lei galben, și din toate astea meșteri alt bulgăre; cu el îl polei pe Ferrițius din cap până în picioare, acoperindu-i ochii cu o umezeală dezgustătoare, făcându-i un trunchi în formă de pernă și niște obraji bombați. Din coca asta de cretă îi mai puse ici și colo tot felul de ciucuri și franjuri, iar la urmă îi fixă pe capul lui de cavaler un smoc de păr bătând în culoarea ruginei. Ducându-l în fața oglinzii de argint, îi spuse:

— Privește!

Ferrițius se uită în oglindă și începu să tremure, căci nu se văzu pe sine, ci o lighioană, o dihanie care semăna leit cu o față palidă. Avea privirea umedă ca un păienjeniș vechi în ploaie, un smoc de păr ruginiu pe cap, făcut dintr-un aluat grețos de-ți venea leșin, iar când se mișca, corpul lui tremura ca o piftie râncedă, încât, până la urmă, plin de scârbă, Ferrițius strigă:

— Înțeleptule, ai înnebunit? Ia numaidecât de pe mine noroiul ăsta negru de dedesubt și ăsta alb-palid de deasupra și scoate-mi și perii ăștia ruginii cu care mi-ai pocit capul sunător, altfel prințesa o să se scârbească pe veci de mine dacă o să mă vadă în halul ăsta!

— Te înșeli, prințe — răspunse Polifazius. Tocmai asta e nebunia ei, că ia urâciunea drept frumusețe și frumusețea drept urâciune. Numai sub forma asta poți să ajungi s-o vezi pe Cristala…

— Atunci așa să fie! — spuse Ferritius.

Înțeleptul mai îmbină cinabru cu mercur și umplu cu acest amestec patru bășici pe care le ascunse sub mantia prințului. Luă niște burdufuri, le umplu cu niște duhori luate dintr-o veche văgăună și le ascunse la pieptul prințului, turnă apoi apă limpede, otrăvitoare, în șase țevi mici de sticlă, două i le puse la subsuori, două în mâneci și două în ochi, iar la urmă îi vorbi așa:

— Ascultă și ține minte tot ce-ți spun, altfel vei pieri! Prințesa o să te pună la încercare, ca să-și dea seama de adevărul spuselor tale. Dacă va scoate o sabie și-ți va porunci să te crestezi cu ea, atunci apasă pe ascuns și bășica de cinabru, pentru ca lichidul roșu să curgă din ea pe tăișul sabiei, iar când prințesa o să te întrebe ce lichid e ăsta, tu să-i răspunzi: „Sânge!” Pe urmă prințesa o să-și apropie fața ei semănând cu o tavă de argint de fața ta. Tu apasă-ți atunci pieptul, ca să iasă aerul din burdufuri. Ea o să te întrebe ce adiere este asta. Tu să-i răspunzi: „Răsuflarea!” Atunci prințesa o să se prefacă a fi tare mânioasă și va porunci să fii tăiat. Tu pe dată să pleci capul, chipurile în semn de supunere, și apa o să-ți curgă din ochi. Când o să te întrebe ce este asta, să-i răspunzi: „Lacrimi!” Poate că atunci se va îndupleca și-ți va acorda mâna ei. Dar, oricum, asta nu e sigur; mai sigur e că vei pieri.

— O înțeleptule! — strigă Ferrițius. Și dacă o să-mi pună întrebări și o să vrea să știe care sunt obiceiurile fețelor palide, cum se nasc, cum se iubesc și cum trăiesc, atunci ce să-i răspund?

— Pe drept cuvânt, nu există altă cale — zise Polifazius — decât să-ți legi soarta de a mea. O să iau chipul unui neguțător din altă galaxie, cel mai bine din cea nespiralată, pentru că cei de pe acolo sunt grași, iar eu trebuie să ascund sub haine o mulțime de cărți în care e cuprinsă toată știința despre nemaipomenitele obiceiuri ale fețelor palide. Pe tine nu te-aș putea învăța, deși aș vrea, pentru că știința aceasta este împotriva naturii. Ei fac totul pe dos, în mod neplăcut, lipicios și atât de neispititor cum nici nu-ți poți închipui. Eu am să iau cărțile necesare, iar tu dă poruncă croitorului palatului să-ți croiască din tot felul de țesături și împletituri un veșmânt de față palidă, căci o să pornim îndată. Și oriunde ne vom duce, n-am să te părăsesc, ca să știi ce ai de făcut și de vorbit.

Ferrițius, bucuros, porunci să i se croiască haine de față palidă, și când acestea fură gata, se minună din cale-afară; hainele îi acopereau aproape întregul corp, ba croite ca niște conducte, ba împreunate cu niște bumbi, cârlige și șnurulețe. Croitorul fu nevoit să-i alcătuiască instrucțiuni foarte amănunțite cum să scoată de pe el toate bulendrele acelea, când va veni vremea. La rândul său, înțeleptul se îmbrăcă în haine de neguțător și ascunse sub ele cărți groase, savante, tratând despre obiceiurile fețelor palide. Din drugi de fier porunci să se facă o cușcă de șase stânjeni în lung și șase în lat, îl închise în ea pe Ferrițius și amândoi o porniră la drum cu astronava regală. Când ajunseră la granițele împărăției lui Auranțius, înțeleptul în haine de negustor se opri în piața unui oraș și începu să strige în gura mare că a adus din țări îndepărtate o tânără față palidă pe care o vinde oricui vrea s-o cumpere. Slugile duseră această veste prințesei, care, foarte mirată, le spuse:

— De bună seamă că e o mare șarlatanie, dar n-am să mă las înșelată de acest negustor, căci nimeni nu știe despre fețele palide ceea ce știu eu. Spuneți-i să vină la palat și să mi-o arate.

Slugile îl aduseră pe negustor la palat unde venerabilul bătrân se opri în fața prințesei, împreună cu cușca târâtă de sclavii lui. În cușcă se afla, chipurile, fața palidă, cu chipul de culoarea cretei amestecată cu pirită, cu ochii ca mucegaiul umed și cu picioarele ca niște burlane. Privind-o pe prințesă și zărindu-i chipul, care părea că sună, ochii lucind ca niște ușoare descărcări electrice, Ferrițius, simți cum inima începe să-i bată în piept nebunește.

„Cu adevărat arată ca o față palidă!” — își zise prințesa. Apoi, întorcându-se spre negustor, spuse cu glas tare:

— Mult trebuie să te fi trudit, bătrâne, până ce-ai meșterit din nămol păpușa asta, frecând-o cu praf do cretă, ca să mă păcălești. Dar să știi că eu cunosc toate tainele neamului puternicelor fețe palide, și când îți voi da pe față înșelătoria, voi porunci să fii tăiat și tu și creatura ta!

Înțeleptul răspunse:

— Prințesă Cristala, cel pe care-l vezi în cușcă este atât de adevărat pe cât de adevărată poate fi numai o fața palidă; l-am cumpărat în schimbul a cinci mii de hectare de câmp nuclear de la niște pirați astrali și dacă asta îți va fi voia, ți-l dăruiesc căci nu am altă dorință decât să-ți bucur inima!

Prințesa ceru atunci o sabie și o băgă printre gratii în cușcă. Prințul îi prinse tăișul, sfâșiindu-și cu el hainele până ce atinse bășica, iar cinabrul se vărsă, înroșind sabia.

— Ce-i asta? — întrebă prințesa, iar Ferrițius răspunse:

— Sânge!

Atunci prințesa porunci să se deschidă cușca, intră cu curaj înăuntru și își apropie fața de cea a lui Ferrițius. Apropierea chipului ei îi ameți cugetul, dar înțeleptul îi făcu un semn de departe și prințul apăsă burdufurile; din ele ieși aerul stătut, iar când prințesa întrebă:

— Ce-i adierea asta?

Ferrițius răspunse:

— Răsuflarea!

— Ești, cu adevărat, un meșter dibaci — spuse prințesa negustorului, ieșind din cușcă — dar m-ai înșelat, așa că ai să pieri și tu, și păpușa ta!

Atunci înțeleptul plecă capul, cuprins parcă de mare jale, iar când prințul făcu și el la fel, din ochi începură să-i cadă picături limpezi. Prințesa întrebă:

— Ce-i asta?

Ferrițius îi răspunse:

— Lacrimi!

Atunci ea îl mai întrebă:

— Cum te numești, tu, care zici că ești o față palidă din țări îndepărtate?

— O, prințesă, mă numesc Myamlak și nu-mi doresc nimic altceva decât să mă unesc cu tine, precum aluatul cu apa, așa cum e obiceiul neamului meu — răspunse Ferrițius cu vorbele pe care le învățase de la înțelept. M-am lăsat înadins răpit de pirați și i-am rugat să mă vândă acestui negustor care se îndrepta către țara ta. Sunt plin de recunoștință față de persoana lui metalică pentru că m-a adus aici, căci sunt plin de dragoste pentru tine așa cum balta e plină de noroi.

Tare se mai miră prințesa, căci Ferrițius vorbea întocmai ca o față palidă, de aceea îl întrebă:

— Spune-mi tu, care-ți zici Myamlak față palidă, ce fac frații tăi în timpul zilei?

— O, prințesă — răspunse Ferrițius — dimineața se înmoaie în apă curată, se stropesc cu ea, ba își mai și toarnă apă în ei, căci asta le face mare plăcere. Apoi umblă de colo-colo, legănându-se, clipocind și plescăind, iar când îi întristează ceva, atunci tremură și din ochi le curge apă sărată, iar când îi bucură ceva, atunci iar tremură, dar ochii le rămân uscați. Strigătele umede le numim plâns, iar pe cele uscate, râs.

— Dacă e așa cum spui — zise prințesa — și dacă-ți place atât de mult apa, asemenea fraților tăi, atunci am să poruncesc să fii aruncat în lacul palatului meu, ca să te saturi de apă, și am să spun să-ți atârne plumb de picioare, ca să nu ieși deasupra înainte de vreme.

— O, prințesă — răspunse Ferrițius, povățuit de către înțelept — dacă vei face așa, voi pieri, căci deși în noi există apă, nu putem sta mai mult decât o clipă sub ea, altfel nu ne rămâne decât să rostim ultimele cuvinte, „bul-bul-bul”, cu care ne luăm rămas bun de la viață.

— Dar ia spune-mi, Myamlak, cum dobândești energia care-ți trebuie ca să poți umbla, clipocind, plescăind și legănându-te de colo până colo? — întrebă prințesa.

— Prințesă — răspunse Ferrițius — acolo unde trăiesc, în afară de fețele palide ca mine, mai există și și alte făpturi, care umblă de obicei în patru labe, pe care le înțepăm ici și colo, până pier. Trupurile lor moarte le tăiem sau le măcinăm, apoi le prăjim sau le fierbem, după care ne umplem cu ele trupul nostru. Noi cunoaștem trei sute șaptezeci șj șase de feluri de a ucide și douăzeci și opt de mii cinci sute nouăzeci și șapte de rețete de preparare a celor uciși, pentru ca introducerea lor în corpurile noastre prin orificiul numit gură să ne facă mare plăcere. Arta de preparare a vietăților ucise este mai renumită în țara noastră decât astronautica. Ea se numește gastronautică sau gastronomie, și n-are nimic comun cu astronomia.

— Asta înseamnă că vă jucați de-a cimitirul, făcând din voi înșivă cavouri pentru confrații voștri patrupezi? — întrebă prin surprindere prințesa, dar Ferrițius, urmând învățătura dată, zise:

— O, prințesă, nu e o jucărie, ci o necesitate, căci viața se hrănește cu viață și numai de nevoie ne îndeletnicim cu asta.

— Dar ia spune-mi Myamlak, față palidă, cum vă confecționați voi urmașii? — întrebă prințesa.

— Nu-i confecționăm deloc — răspunse Ferrițius — ci îi programăm prin metoda statistică, pe baza procesului Mark, adică stochastic, perfect, deși probabilistic. Și facem asta fără voia noastră, ocazional, gândindu-ne la tot felul de alte lucruri în afară de programarea statistică, neliniară și algoritmică, deși programarea tocmai atunci are loc, în mod spontan, de la sine și automat. Suntem alcătuiți în așa fel ca fiecare față palidă să se străduiască să-și programeze urmașii, căci asta îi face plăcere, dar programarea se face neprogramând, și mulți fac tot ce le stă în putință ca din această programare să nu iasă nimic.

— Foarte ciudat — spuse prințesa, a cărei știință era mai puțin adâncă decât a înțeleptului Polifazius — deci cum faceți voi, de fapt, toate astea?

— O, prințesă — răspunse Ferrițius. Avem aparaturi corespunzătoare, construite pe principiul cuplajului turnant. Aparatele astea sunt din punct de vedere tehnic o adevărată minune, pentru că de ele se poate folosi chiar și cel mai mare cretin. Dar ca să-ți explic mai pe larg metodele pe care le folosim, ar trebui să vorbesc foarte mult, căci nu e simplu deloc. În esență totul pare foarte ciudat, având în vedere că nu noi am născocit aceste metode. Sunt însă destul de plăcute.

— Nu mai am ce zice! — exclamă prințesa. Ești o adevărată față palidă! Căci ceea ce spui, chipurile, are sens, dar în fond este complet lipsit de sens, de neînchipuit. Deși în aparență adevărat, totul este contrar oricărei logici, căci cum poți fi un cimitir, nefiind cimitir, și cum să programezi urmași neprogramându-i deloc?! Da, tu ești față palidă, Myamlak, așa că, dacă dorești atât de mult, mă voi lega de tine printr-o legătură casnică și te vei urca pe tron împreună cu mine, dacă vei trece și de ultima încercare.

— Și care va fi aceasta? întrebă Ferrițius.

— Încercarea asta… Începu prințesa, dar se opri. O bănuială i se strecură în inimă: Spune-mi mai întâi ce fac frații tăi în timpul nopții?

— Noaptea stau culcați pe unde apucă, cu mâinile îndoite sub cap, cu picioarele chircite, iar aerul intră și iese din ei, făcând un zgomot de parcă cineva ar ascuți o pilă ruginită.

— Iată care e încercarea: Dă-mi mâna ta! — porunci prințesa.

Ferrițius îi întinse mâna iar ea i-o strânse; el țipă atunci în gura mare, așa cum îl învățase înțeleptul, iar ea îl întrebă de ce țipă.

— Fiindcă mă doare! — răspunse Ferrițius. Atunci ea îl crezu că e cu adevărat o față palidă și porunci să se înceapă pregătirile pentru nuntă.

Dar tocmai în vremea aceea întâmplarea a făcut să se întoarcă nava cu care electorul prințesei, cibercontele Ciberhazy, pornise spre ținuturile astrale, ca să găsească pentru Cristala o față palidă. În felul acesta el voia să intre în grațiile ei. Neliniștit, înțeleptul Polifazius alergă la Ferrițius și-i spuse:

— Prințe, a sosit o astronavă mare cu cibercontele Ciberhazy și i-a adus prințesei o adevărată față palidă, dintre acelea pe care le-am văzut și eu odată, așa că trebuie să fugim cât mai repede. Degeaba ne vom mai preface, dacă veți ajunge să stați împreună în fața prințesei. El este mai vâscos decât tine, mai păros, iar aluatul din care e făcut n-are pereche, așa că înșelăciunea o să iasă la iveală și vom pieri!

Dar Ferrițius nici nu vru să audă de fugă, pentru că se îndrăgostise până peste cap de prințesă.

— Mai bine să pier decât s-o pierd pe prințesă! — răspunse el.

Ciberhazy, aflând de pregătirile pentru nuntă, se furișase sub ferestrele camerei în care așa-zisa față palidă discuta cu negustorul. Trăgând cu urechea și auzind cele ce-și spuneau în taină, alergă spre palat plin de bucurie, se opri în fața Cristalei și îi spuse:

— Ai fost înșelată, prințesă. Așa-zisul Myamlak este în realitate un muritor de rând, nu o față palidă; adevărata față palidă este aceasta pe care ți-am adus-o eu! Și arătă spre cel adus, iar acesta își bombă pieptul păros, holbă ochii apoși și spuse:

— Fața palidă sunt eu!

Prințesa porunci să-i fie adus de îndată Ferrițius, iar când acesta se înfățișă alături de celălalt în fața ei, înșelăciunea fu dovedită. Ferrițius, deși lipit cu noroi, praf și cretă, deși uns cu ulei și clipocind ca apa, nu-și putea ascunde statura lui de electrocavaler, impunătoare, nici lărgimea umerilor de oțel, nici mersul răsunător. În schimb fața palidă a cibercontelui Ciberhazy era o adevărată aschimodie; când pășea parcă s-ar fi răsturnat niște hârdaie, privirea îi era ca o fântână plină de noroi, când respira, cu o respirație puturoasă, oglinzile se acopereau cu o ceață deasă, iar rugina năpădea îndată fierul. Atunci înțelese prințesa cât de scârboasă e o față palidă, care, când vorbea, i se mișca ceva în gură ca un vierme roșietic. Cristala văzu toate acestea, dar mândria ei nu o lăsa să arate tot ce simțea. Spuse deci:

— Să se ia la întrecere amândoi, și cel care va învinge mă va lua de soție…

Atunci Ferrițius îi spuse înțeleptului:

— Bătrâne, dacă am să m-arunc asupra prăpăditului ăstuia și am săl fac una cu noroiul din care s-a născut, atunci voi fie pierdut, căci noroiul va cădea de pe mine și oțelul va ieși la iveală; spune-mi ce să fac?

— Prințe — răspunse Polifazius — nu ataca, apără-te doar!

Amândoi coborâră în curtea palatului, fiecare cu sabia în mână. Fața palidă sări la Ferrițius, așa cum sare noroiul de baltă când calci în el. Dănțui în juru-i bolborosind, chircindu-se, suflând, apoi îl împunse cu sabia, care-i pătrunse prin coaja de tină uscată și se lovi de oțelul aflat dedesubt. Fața palidă se avântă atunci mai vârtos asupra prințului, și lovindu-se de el, se prefăcu în fărâme. Dar atinsă, tina uscată căzu de pe umerii lui Ferrițius, dezgolindu-i adevărata natură de oțel, iar acesta începu să tremure, așteptându-și pierzania. Dar în privrea cristalină a prințesei observă admirație și înțelese cât de mult i se schimbase sufletul.

Și astfel se uniră într-o legătură matrimonială, care este și durabilă și turnantă, unora spre bucurie și fericire, altora spre sărăcie și pieire. Și domniră multă vreme, fericiți, programându-și urmași nenumărați. Iar pielea feței palide, pe care o adusese cibercontele Ciberhazy, fu împăiată și depusă în Muzeul Coroanei spre veșnică amintire. Stă acolo și astăzi, umflată, năpârlită ici și colo, și mulți înțelepți cutează să susțină cum că totul a fost numai o părere, o joacă, că nici un fel de fețe palide morminte, nici un fel de nasturi moi sau ochi cleioși nu au existat și nu există pe lume. Cine știe? Poate că e o închipuire deșartă? Oare puține basme și mituri născocește norodul? Dar chiar dacă și aceasta a fost o istorie neadevărată, are totuși în ea un grăunte de învățătură, și fiind și amuzantă, merita să fie povestită.

Zakopane — Cracovia,

iunie — octombrie 1964.