Ciberiada

Expediția a treia sau balaurii probabilității

TRURL ȘI CLAPAUȚIUS fuseseră elevii marelui Cerebron Emtadratus, care predase timp de patruzeci și șapte de ani Teoria Generală a Balaurilor, la Școala Neantică Superioară. După cum se știe, balauri nu există. Această constatare primitivă ar putea fi suficientă pentru o minte simplă dar nu și pentru știință, deoarece Școala Neantică Superioară nu se ocupă deloc cu ceea ce există. Banalitatea existenței a fost dovedită de prea multă vreme, ca să mai fie nevoie să i se consacre măcar un cuvințel, așa că genialul Cerebron, atacând problema cu metode exacte, a descoperit trei categorii de balauri: nuli, imaginari și negativi. Toți aceștia, după cum s-a spus, nu există, dar fiecare categorie nu există în mod diferit. Balaurii imaginari și cei nuli, pe care specialiștii îi numesc imaginiști și nuliști, nu există într-un mod mult mai puțin interesant decât cei negativi. De multă vreme se cunoaște în balaurologie paradoxul care constă în faptul că atunci când doi negativi se herborizează (operație care corespunde în algebra balaurilor înmulțirii din aritmetica obișnuită), ca rezultat apare un semi-balaur de gradul aproximativ 0,6. De atunci lumea specialiștilor s-a împărțit în două tabere: una susține că e vorba de o parte dintr-un balaur, socotind de la cap la coadă, iar a doua, că dimpotrivă, socotind de la coadă la cap. Marele merit al lui Trurl și Clapauțius a fost că au demonstrat eroarea acestor concepții. Ei au aplicat pentru prima dată, în acest domeniu, calculul probabilității, creând astfel balaurologia probabilistică, din care rezultă să balaurul este, din punct de vedere termodinamic, imposibil numai în sens statistic, ca și elfii, spiridușii, piticii, gnomii, vrăjitoarele etc. Din formula generală a improbabilității ambii teoreticieni au dedus coeficienții de piticizare, de selfizare ș.a. Din aceeași formulă rezultă că ar trebui să așteptăm manifestarea spontană a unui balaur obișnuit cam șaisprezece cvinto-cvadralioane de heptilioane de ani. Desigur, această problemă ar fi rămas o simplă curiozitate matematică, de n-ar fi fost pasiunea de constructor a lui Trurl, care hotărî să studieze această chestiune empiric. Și pentru că era vorba de fenomene improbabile, inventă amplificatorul de probabilitate și-l experimentă, mai întâi la el în pivniță, apoi pe un poligon special, numit Poligon Balauristic sau Balauroligon, a cărui construcție fusese finanțată de Academie. Cei nefamiliarizați cu teoria generală a improbabilității se întreabă până în ziua de azi de ce Trurl a probabilizat balaurul și nu un elf sau un pitic, dar o fac din ignoranță, căci nu știu că balaurul este pur și simplu mai probabil decât piticul. Trurl, pare-se, intenționase să meargă mai departe în experiențele sale cu amplificatorul, dar încă de la prima experiență s-a accidentat grav, căci balaurul, care se virtualiza, coalizase. Din fericire, Clapauțius, care se afla de față în clipa aceea, a micșorat probabilitatea și balaurul a dispărut. Mulți învățați au repetat apoi experiențele cu balaurotronul, dar cum le lipsea rutina și sângele rece, o mare cantitate de materie primă balaurică a ajuns în stare liberă. Abia atunci se dovedi că monștrii scârboși au o altfel de formă de existență spre deosebire, să zicem, de nu știu ce dulapuri, bufete sau mese. Balaurii se disting înainte de toate printr-o probabilitate de regală destul de însemnată de cum au apărut. Dacă se organizează împotriva unui asemenea balaur o vânătoare, și încă cu hăituială, vânătorii, cu arma gata de tras, nimeresc numai o bucată de pământ, arsă și rău mirositoare, căci balaurul, văzând că e urmărit, părăsește spațiul real pentru a se ascunde în cel configurativ. Ca un animal prost și necioplit ce e, face asta, bineînțeles, curat din instinct. Persoanele primitive, neputând înțelege cum de se întâmplă una ca asta, cer uneori cu tărie să li se arate acest spațiu configurativ. Ei nu știu însă că electronii, a căror existență nimeni sănătos la minte n-o neagă, se mișcă și ei numai în spațiul configurativ și soarta lor depinde de undele de probabilitate. De altfel, încăpățânatului îi convine mai degrabă să accepte inexistența electronilor decât a balaurilor, pentru că electronii, cel puțin separat, nu coalizează.

Colegul lui Trurl, Harborizeus Cibr, a fost primul care a cuantificat balaurul, a stabilit unitatea, numită balauron, cu care se calibrează, după cum se știe, calculatorii balaurilor, ba a stabilit chiar curbura cozii lor, fapt pe care era cât pe-aci să-l plătească cu viața. Dar ce puteau însemna toate aceste realizări științifice pentru masele largi, torturate de balaurii care, călcând totul în picioare, răcnind și aruncând flăcări, făceau atâtea pagube, cerând uneori chiar câte o fecioară drept plată Ce le păsa nefericiților că balaurii lui Trurl, ca indeterminiști, se comportă de fapt în conformitate cu teoria, dar contrar oricărui bun simț, că această teorie prevede sinuozitățile cozilor lor, cu care distrug satele și semănăturile? Nu e deci de mirare că mulțimea, în loc să aprecieze cum se cuvine realizările remarcabile ale lui Trurl, îl vorbea de rău, iar un grup de ignoranți nemaiîntâlniți în ale științei i-a tras o bătaie strașnică vestitului constructor. El însă, împreună cu prietenul său Clapauțius, nu și-a întrerupt cercetările. A ajuns la concluzia că balaurul există în funcție de buna lui dispoziție și starea de saturație generală, precum și faptul că singura metodă sigură de lichidare a lui este reducerea probabilității la zero, ba chiar la valori negative. Se înțelege că aceste cercetări cereau mult timp și bătaie de cap, iar în vremea asta balaurii, care se găseau în libertate, își vedeau de treabă mai departe, pustiind numeroase planete. Mai rău, se înmulțeau chiar. Asta i-a dat lui Clapauțius prilejul de a aplica o lucrare excepțională cu titlul „Transferurile covariante de la balauri la balaurași, sau cazul special de trecere de la stări interzise din punct de vedere fizic la stări interzise din punctul de vedere al poliției”. Lucrarea aceasta a făcut multă vâlvă în lumea științifică, care-și amintea bine de acel vestit balaur polițist, cu ajutorul căruia vitejii constructori se răzbunaseră pe crudul rege Ferocius pentru nenorocirile mult regretaților lor colegi. Dar lumea se tulbură foarte mult abia atunci când se află că un oarecare constructor, pe nume Bazileus Emerdvanitul, călătorind prin întreaga Galaxie, prin simpla lui prezență provoacă apariția balaurilor acolo unde înainte nimeni nu-i mai văzuse. Când disperarea generală și starea de calamitate atingeau apogeul, el se înfățișa stăpânului țării respective și după târguieli serioase, încheiate de obicei cu primirea unor onorarii aproape de neconceput, trecerea la distrugerea balaurilor. Mai întotdeauna reușea, deși nimeni nu știa cum, pentru că acționa pe ascuns și de unul singur. De altfel, garanția succesului balaurolizei o dădea numai statistic, iar când unul dintre regi îl plăti pentru faptele lui cu ducați care erau numai statistic buni, din clipa aceea începu, fără rușine, să analizeze, cu apă regală, natura metalului din care fuseseră făcute monedele cu care i se plătea. În vremea aceasta, Trurl și Clapauțius, care se întâlniră într-o după-amiază, începură să discute cam așa:

— Ai auzit de acel Bazileus? — întrebă Trurl.

— Am auzit.

— Și ce zici de el?

— Nu-mi place deloc.

— Nici mie. Ce crezi că face?

— Eu cred că folosește amplificatorul.

— Probabilității?

— Da. Sau sisteme rezonatoare.

— Sau generatorul de balauri.

— Te referi la balaurotron?

— Da.

— Desigur, e foarte posibil.

— Totuși — continuă revoltat Trurl — știi, asta ar fi o ticăloșie! Ar însemna că el însuși, pentru o vreme, aduce cu el acești balauri în stare potențială, cu o probabilitate aproape de zero. Când mai prinde rădăcini, acolo unde se află, atunci mărește șansele, le amplifică până ajung aproape la certitudine și, se înțelege, atunci urmează virtualizarea, concretizarea și totalizarea evidențială.

— Clar. Probabil îi scoate pe „b” sau chiar pe „bal” din matriță și pune în locul lui pe „t”. În felul acesta apare de la început înfuriat un balaur ca un taur.

— Da, un balaur ca un taur e, se pare, lucrul cel mai rău din câte pot exista.

— Dar ce crezi, pe urmă anulează cu ajutorul retroreactorului anihilator sau micșorează numai pentru o vreme probabilitatea și o șterge cu banii?

— E greu de spus. Dar chiar dacă ar deprobabiliza numai, ar fi o și mai mare ticăloșie, căci mai devreme sau mai târziu zerofluctuațiile trebuie să ducă la formarea de balauromatrițe și atunci toată povestea se repetă de la capăt.

— Da, dar atunci atât el, cât și banii, i-ai de unde nu-s… mormăi Clapauțius.

— Nu crezi că ar fi mai bine să ne adresăm, în problema asta, Oficiului Central de Reglementare a Balaurilor?

— Ei, nu, asta nu. La drept vorbind, nici nu știm dacă face ceea ce-i atribuim noi. Nu suntem siguri. N-avem nici un fel de dovezi. Doar se întâmplă să apară fluctuații statistice și fără amplificator. Înainte vreme nu existau nici matrițe, nici amplificatoare, și tot mai apăreau din când în când balauri. Pur și simplu accidental.

— Se pare că așa stau lucrurile… zise Trurl. Și totuși… ei apar de regulă după descinderea lui pe o planetă!

— Așa e. Dar să-l reclamăm nu se cade, fiindcă e un coleg de breaslă. Doar dacă noi înșine am întreprinde ceva. Ce zici?

— S-ar putea.

— Bine zici, și eu sunt de aceeași părere. Dar ce să facem?

În acest moment al discuției renumiții balaurologi se cufundară într-o dispută de specialitate, din care orice ascultător întâmplător n-ar fi înțeles o iotă. Ar fi auzit numai termeni enigmatici, precum: „calculator de balauri”, „transformație necodală”, „slabe reacții balaurice”, „difracție și dispersare a balaurilor”, „balaur taro”, „balaur moale”, „dracoprobabilisticus”, „spectrul incontinuu al bazileului”, „balaur în stare de trezie”, „anihilarea unei perechi de balauri ca tauri contrarii în câmpul de deremorcare generală”, etc.

Rezultatul acestei pătrunzătoare analize a fenomenului fu o nouă expediție, a treia la rând, în vederea căreia ambii constructori se pregătiră minuțios, neezitând să-și încarce nava cu o mulțime de aparate complicate.

Între altele, luară un difuzator și un tun special, care trăgea cu anticapete. În timpul călătoriei, când descinseră pe rând în Entia, Pentia și în Ceruleia, înțeleseră că nu vor fi în stare să parcurgă tot spațiul peste care se abătuse plaga balaurilor. Mai simplu era, se înțelege, să se despartă, așa că, după o consfătuire de lucru, fiecare o porni în altă direcție. Clapauțius lucră multă vreme în Prestopondia, angajat de împăratul Uimitoslav Ampetrițius, care era gata să-i dea chiar fata de soție, numai să scape de balauri. Balauri de înaltă probabilitate apăruseră chiar pe străzile capitalei, iar virtuali erau puzderie. Ce-i drept, un balaur virtual, cum ar spune un om simplu naiv, „nu există”, adică nu poate fi zărit în nici un fel, căci nu face nimic din ceea cp ar provoca manifestarea lui. Dar calculul lui Cibr-Trurl-Clapauțius-Minogi, dar mai ales ecuația undei balaurice arată clar că balaurul ajunge din spațiul configurativ în cel real mai ușor decât un copil de acasă până la școală. Așa că în locuință, în pivniță, sau în pod, în orice clipă, în condițiile creșterii generale a probabilității, poți da peste un balaur, sau chiar peste un superbalaur.

În loc să alerge după balauri, ceea ce și așa nu i-ar fi folosit la nimic, Clapauțius, ca un adevărat teoretician, se apucă de treabă metodic, așezând în piețe și scuaruri, prin sate și orașe balauroreductori probabilistici și, nu după multă vreme, monștrii deveniră cea mai mare raritate. Încasându-și atunci onorariul și primind totodată diploma de onoare, Clapauțius își luă zborul ca să se întâlnească cu prietenul său Trurl. Pe drum însă observă o planetă din care cineva îi făcea semne disperate. Presupunând că era Trurl, căruia i se întâmplase ceva rău, Clapauțius coborî acolo. Semnele însă veneau din partea locuitorilor Trufloforei, supușii regelui Pestrițius. Aceștia căzuseră pradă numeroaselor superstiții și credințe primitive, iar religia lor, numită pneumatologie draconistică, susținea că balaurii apar ca pedeapsă pentru păcatele lor și pentru că au suflet necurat. Dându-și seama că dacă se prinde în discuții cu dracologii regelui ar dovedi o mare nechibzuință, căci metodele aplicate de aceștia se reduceau la tămâierea locurilor bântuite de balauri, Clapauțius preferă să facă mai degrabă sondaje în teren. Planeta era locuită în acea clipă de un singur monstru, dar din soiul cel mai înfricoșător al echidnelor. Clapauțius hotărî să se pună în slujba regelui, dar aresta nu-i răspunse de îndată, aflându-se, evident sub influența doctrinei lipsite de sens care muta cauzele apariției balaurilor într-o lume din afara vieții temporale. Studiind ziarele locale, Clapauțius află că Echidna, care-și face mendrele pe planetă, era considerată de unii drept un singur exemplar, pe când alții o considerau o ființă multiplă, capabilă să se găsească în mai multe locuri în același timp. Asta i-a dat de gândit, deși nu s-a mirat deloc, pentru că localizarea acestor creaturi scârboase se supune așa-numitelor anomalii balaurice, și unele exemplare, mai ales cele distrate, sunt „dispersate” în spațiu, ceea ce constituie un efect normal al amplificării izospinale a momentului cuantic. Așa cum palma scoasă pe jumătate din apă arată la suprafața ei cinci degete, în aparență complet independente unul de altul, tot așa, ieșind din spațiul configurativ în cel real, balaurii arată a fi mai mulți, deși e vorba doar de unul singur. La sfârșitul următoarei audiențe, Clapauțius îl întrebă pe rege dacă pe planetă nu se găsește cumva Trurl; îi povesti pe larg cum arată prietenul său și rămase surprins când auzi că acesta se afla nu de multă vreme în țara lui Pestrițius, ba chiar că se oferise să gonească Echidna, primise un acont din onorariu și o pornise spre munții din apropiere, unde balaurița fusese observată mai des, după care se întorsese a doua zi, cerând restul de bani, iar ca dovadă a victoriei sale arătase patruzeci și patru de dinți de balaur. S-au iscat însă unele neînțelegeri și plata a fost oprită până la lămurirea problemei. Trurl se cam supărase atunci, s-a exprimat de câteva ori cu glas tare nu prea frumos la adresa monarhului, plecând apoi într-o direcție necunoscută. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el. În schimb, Echidna a reapărut, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, pustiind și mai amarnic satele și orașele, spre disperarea generală a locuitorilor.

Toată istoria asta i s-a părut cam ciudată lui Clapauțius, dar era greu să pună la îndoială adevărul celor spuse de însuși regele, așa că își luă ranița pe care o umpluse cu cele mai puternice mijloace balauricide și o porni de unul singur spre munții ale căror creste înzăpezite se înălțau maiestuos în lumina răsăritului.

Pe stânci descoperi imediat primele urme ale monstrului. De altfel, chiar dacă nu le-ar fi observat, i-ar fi dat de veste despre existența sa izul caracteristic al duhorii de pucioasă. Merse cu îndrăzneală mai departe, gata în orice clipă să folosească arma atârnată de gât, uitându-se fără încetare la indicatorul balaurometrului. Un timp săgeata acestuia arătase numai zero, apoi începu să tremure alarmant, până ce, încet, de parcă ar fi înfrânt o piedică invizibilă, se târî spre cifra unu. Acum Clapauțius nu se mai îndoia că Echidna se află prin apropiere. Asta-l miră foarte mult, pentru că nu-și putu închipui deloc că încercatul său prieten și vestitul teoretician Trurl putea să greșească calculele și astfel să nu izbutească a distruge balaurița. Era greu de crezut și faptul că, neîndeplinindu-și misiunea, se întorsese la curtea regelui cerând plată pentru munca pe care nu o făcuse.

Nu după mult timp, pe drum întâlni o coloană de locuitori, tare înspăimântați se pare, căci se uitau mereu neliniștiți în toate părțile, străduindu-se să se țină cât mai aproape unii de alții: încovoiați sub greutățile cărate în spinare și pe cap, mergeau unul după altul spre vârful muntelui. Dându-le binețe, Clapauțius îi opri și îl întrebă pe cel din capul coloanei ce fac.

— Domnule! — îi răspunse omul îmbrăcat într-o manta cam cârpită, care se dovedi a fi un funcționar mai mărunt al regelui — ducem birul balaurului.

— Birul? Oho! Da’ ce fel de bir îi duceți?

— Păi ce să-i ducem, iaca ce vrea balaurul, domnule: aur, pietre scumpe, parfumuri străine și tot felul de alte bunătăți.

Clapauțius rămase mut de uimire, căci balaurii nu cer niciodată asemenea biruri. În orice caz, nu doresc nici parfumuri, al căror miros natural nu-l pot suporta, nici bani, cu care n-au ce să facă.

— Dar fecioare nu cere cumva balaurul, omule? — întrebă el.

— Nu, domnule. Mai demult, da. Încă acum un an îi mai duceam, vreo zece-cincisprezece, după cum avea poftă. Dar de când a apărut un om de prin alte părți, adică un străin, domnule, și a început să umble prin munți, singur, singurel, cu tot felul de cutii și aparate în spinare…

Aici bietul om se întrerupse, privind cu neliniște la uneltele și armele lui Clapauțius, și mai ales la ceasul cel mare al balaurometrului, care tot timpul ticăise ușor, săltându-și limba cea roșie pe cadranul alb.

— Apăi tocm-așa le avea pe toate, ca și matale! — continuă omul, cu glas tremurat. Ca două picături de apă, ce să zic…

— A, eu le-am cumpărat de ocazie din târg — spuse Clapauțius, vrând să-i alunge bănuielile. Dar ia spuneți-mi, oameni buni, nu știți cumva ce s-a întâmplat cu străinul acela?

— Ce s-a făcut, adicătelea, cu el? Păi asta nu mai știm, fie-ne cu iertare. Să vezi ‘mneata cum a fost. Odată, să fi fost acum vrea două săptămâni, nu-i așa, cumetre Barbaroane? Două săptămâni sau mai mult?

— Păi, așa, așa… Două săptămâni, sau poate patru. Dacă nu chiar șase.

— Ei, și cum zic, a venit, domnule, a venit la noi, a înfulecat binișor, nu zic, a plătit tot cum se cuvine, a mulțumit, n-am ce zice, ce este este, p-ormă s-a uitat încoa și-ncolo, a mai ciocănit pereții noștri din bârne, ne-a întrebat de prețurile de-acu’ un an, p-ormă a început să-și înșire aparatele și să scrie ceva de-i săreau deștele. Da’ scria tot, tot ce vedea, într-o cărticică mică, roșie, pe care o căra sub braț, pe urmă ăla — cum îi zice, cumetre? — ter… temper… na, că nu poci să-i zic, stuchi-l-ar mâțele!

— Termometru, șefule!

— Așa, așa, că așa-i zicea! Scoate termometrul și zice că e pentru balauri, îl îndreaptă ba ici, ba colea, și iar scrie, domnule, în caietu’ ăla al lui, pe urmă zvârle aparatele în sac, sacu’ pe umeri, își ia rămas bun și se duce. De atunci nu l-am mai văzut, domnule. Da’ să vedeți, că, chiar în noaptea aceea s-a auzit huruind ceva foarte departe. Parcă dincolo de muntele lu’ Mydrag — ăla de să vede, domnule, dincolo de vârful ăsta ca un erete, că ăluilalt îi zice al lu’ Pestrițiu, după numele regelui nostru prea luminat, iar ăl de mai încolo, parcă mai ascuns, ca o târtiță bleagă, îi zice Pacostea, și asta îi vine de acolo că o dată…

— Hai să lăsăm munții, bre, omule — zise Clapauțius. Va să zică, spuneai că într-o noapte parcă a huruit ceva. Ei, ce-a mai fost după aceea?

— Păi, ce să fie, nimica, domnule. Cum a bufnit, căsuța mea s-a dus cât colo și eu am căzut din pat pe podea. Da’ asta e ceva obișnuit la mine, că dacă bălăurica se freacă câteodată de stâlpul casei, mai c-o dărâmă peste om; să spună, uite, și fratele lui Barbaron, pe el l-a aruncat în copaia de rufe, că tocma’ spălau, când i-a venit bălăuricii chef să se frece de colțu’ casei….

— Ei, oameni buni, lăsați poveștile astea! — îi zori Clapauțius. Bun, a huruit, a trosnit, ai căzut pe podea, și mai departe?

— Păi, când vă spun pe șleau că nimic. De-ar fi fost ceva, aș fi avut ce spune, dar așa, dacă n-a fost nimic, apăi nu-i nimic de spus, ce să ne mai batem gura de pomană, nu-i așa, cumetre Barbaroane?

— Așa-i, cum zici, așa a fost.

Clapauțius clătină din cap și plecă mai departe întregul convoi o porni în sus, spre munte, iar spinările se îndoiau sub greutatea birului balauresc. Clapauțius își dădu seama că vor lăsa totul în vreo peșteră indicată de balaur, dar n-a mai stat să-i întrebe în amănunt. Discuția cu primarul și cumătru-său îl obosise din cale-afară. De fapt, auzise mai înainte cum unul dintre localnici îi spusese altuia că balaurul „a ales un asemenea loc, încât să-i fie și lui aproape și nouă”…

O porni voinicește, alegând drumul indicat de balauroindicator, care arăta întruna zero virgulă opt zecimi de balaur.

„O fi vreun balaur mai discret sau naiba știe ce?” — se gândi Clapauțius, mărșăluind cu dese opriri, căci soarele ardea nemilos, aerul era înăbușitor, pietrele încinse, iar de jur-împrejur nu se vedea nici fir de verdeață, numai pământ uscat și crăpat printre stânci și bolovanii arși până hăt departe, spre vârfurile maiestuoase.

Trecu un ceas, soarele trecuse de amiază, dar el mergea întruna prin pietriș, printre stânci și lespezi, până ce ajunsese într-un defileu îngust, întunecos și rece. Săgeata roșie sări la 0,9, aproape de unu și, tremurând, se opri.

Clapauțius puse ranița pe o stâncă și scoase balaurometrul al cărui ac tremură cu putere. Atunci puse în funcțiune reductorul de probabilitate și scrută atent împrejurimile. Se afla pe marginea unei stânci de unde putea privi în adâncul defileului, în care parcă se mișca ceva.

„Nu mai încape îndoială, ea e!” — își zise, căci Echidna e de genul feminin. Îi veni în gând că poate de aceea nu-și dorește să aibă vreo fecioară? „Da, dar mai înainte le primea bucuroasă. Ciudat, foarte ciudat. Dar acum mai important e să o nimeresc, pe urmă totul se va termina cu bine!” — gândi el și, pentru orice eventualitate, băgă mâna în raniță ca să scoată dracodestructorul al cărui jet împinge balaurii spre neființă. Se târî binișor până la buza stâncii. Pe fundul văii, unde cândva curgea un pârâu, se mișca o balauriță cenușie, de proporții imense, dar cu oasele ieșite prin piele de atâta foame. Clapauțius se lumină pe dată. Ar putea s-o anihileze prin schimbarea semnului matriței balauristice de la pozitiv: la negativ, și atunci probabilitatea statistică a nebalaurului va depăși balaurul. Dar e foarte riscant, având în vedere faptul că o cât de mică abatere poate provoca o schimbare cu urmări catastrofale. Nu o dată s-a întâmplat ca, în febra lucrului, să iasă în loc de antibalaur alți balauri. Iată ce multe depind de o singură literă! În afară de asta, deprobabilizarea totală ar face imposibilă cercetarea naturii Echidnei. Așa că, se opri, având în minte frumoasa imagine a pieii uriașe de balaur din cabinetul său, dintre fereastră și bibliotecă. Dar nu era momentul să se lase pradă visării, deși o altă eventualitate îi apăru la fel de ispititoare, și anume, să trimită un balaur cu asemenea gusturi neobișnuite muzeului balaurologic. Se mai gândi și ce strașnică lucrarică științifică ar mai scoate pe baza unui exemplar atât de bine păstrat, așa că își trecu arma în mâna stângă, apucă cu dreapta flinta încărcată cu anticap, ținti îndelung, apoi apăsă pe trăgaci.

Arma detună ca toți dracii. Un norișor argintiu de fum înconjură țeava și pe Clapauțius, care, pentru o clipă, scăpă balaurul din ochi. Dar fumul se destrămă repede.

Basmele vechi povestesc despre balauri tot felul de lucruri neadevărate. Așa de pildă, spun cum că balaurii ar avea câte șapte capete. Nici pomeneală. Balaurul poate avea numai un singur cap, pentru că prezența a două capete ar duce imediat la certuri și dispute aprinse, De aceea, policăpoșii, cum li se mai spune în știință, au pierit datorită luptelor interne. Îndărătnici și mărginiți din fire, acești monștri nu suportă nici cea mai mică împotrivire, așa că două capete într-un corp duc la moarte rapidă, căci fiecare cap, vrând să-i facă celuilalt în necaz, ba se abține de la mâncare, ba chiar își reține răutăcios răsuflarea, cu urmări lesne de înțeles. Tocmai acest fenomen a fost folosit de Euforis Tandras, inventatorul muschetei cu anticapi. Cu ea i se infiltrează balaurului un căpșor electronic maleabil în corp. Îndată se iscă dezordine, bătaie și certuri, și, drept urmare, balaurul, ca atins de paralizie, rămâne așa înțepenit, o zi și o noapte, o săptămână, uneori chiar o lună; s-a întâmplat chiar că abia după un an și-a venit în fire. În vremea asta poți face cu el tot ce poftești.

Dar balaurul pe care-l imobilizase Clapauțius se purta foarte ciudat. Ce-i drept, sări în picioare, urlând, de se cutremurară stâncile, lovi în juru-i cu coada, încât mirosul de scântei se răspândi în toată valea, dar pe urmă se scărpină după ureche, tuși și porni liniștit mai departe. Necrezându-și ochilor, Clapauțius o luă la goană pe crestele stâncoase, scurtând astfel drumul spre vărsarea pârului secat, căci acum nu o oarecare lucrărică științifică, nu un articolaș, două, în „Almanahul Balauristic” îi trecură prin minte, ci cel puțin o întreagă monografie pe hârtie cretată, cu portretul lui și al balaurului.

La capătul stâncilor se opri, îngenunche, duse la ochi arma improbabilității, ținti și lansă deposibilitatizatorii. Patul puștii îi tremură în mână, arma încinsă dispăru într-o pânză cenușie de ceață, balaurul fu înconjurat de un nimb, ca luna când anunță schimbarea vremii, și atât. Pentru a doua oară Clapauțius îl făcuse pe balaur cât se poate de improbabil: tensiunea imposibilitativității era atât de mare, încât un fluturaș, care tocmai trecea pe acolo, începu să transmită din aripi, prin alfabetul Morse, a doua „Carte a junglei”, iar printre sfărâmăturile de stâncă pluteau umbre de zâne, rusălci și vrăjitoare. Ecoul limpede al tropotului de copite arăta că pe undeva niște centauri, scoși din imposibilitate prin puternica intensitate a aruncătorului de improbabilitate se hărțuiesc cu balaurii. Dar balaurul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se așeză greoi, căscă și începu să se scarpine cu poftă pe spinare cu labele de dinapoi. Arma încinsă îi ardea degetele lui Clapauțius, care, disperat, apăsa mereu pe trăgaci. Ceva asemănător nu mai văzuse până atunci — pietricelele mai mici, aflate în apropiere, se ridicau ușor în văzduh, iar praful pe care balaurul scărpinându-se îl stârnea, în loc să se așeze alandala, desena în aer inscripția foarte citeață SLUGA DUMNEAVOASTRĂ, DOMNULE DOCTOR. Se întuneca, iar din zi se făcea noapte, câteva blocuri mari de calcar o porniră la plimbare, discutând încetișor de una și de alta, într-un cuvânt, se întâmplau tot felul de minunății, dar teribilul animal, odihnindu-se la treizeci de pași de Clapauțius, nici gând n-avea să dispară. Clapauțius aruncă arma, băgă mâna în sân, scoase de acolo o grenadă antibalaurică și, încredințându-și sufletul matriței transformărilor atotspinorale, o. aruncă cu putere. Se auzi o explozie, coada balaurului zbură cât colo, o dată cu sfărâmăturile de stâncă, iar balaurul, strigând cu glasul cel mai omenesc cu putință: „Aoleu!” — o luă la fugă, drept spre Clapauțius. Acesta, văzându-și moartea atât de aproape, ieși din ascunzătoare, strângând spasmodic scurta lance cu anti-materie. Vru să-și ia avânt, când se auzi iar strigând:

— Stai! Oprește-te! Nu mă omorî!

— Ce-i asta, balaurul vorbește? — se miră Clapauțius. Nu, se vede că mi-am pierdut mințile…

Întrebă totuși:

— Cine vorbește? Balaurul?

— Care balaur? Sunt eu!

Din norii de praf apăru Trurl, atinse ceafa balaurului, răsuci ceva acolo și monstrul căzu ușor în genunchi, stingându-se cu un urlet prelung.

— Ce-i mascarada asta? Ce-nseamnă toate astea? De unde a apărut balaurul? Ce-ai făcut cu el? — tăbărî Clapauțius cu întrebările.

Trurl își scutură hainele de praf, ferindu-se de prietenul lui.

— Ei, acu’, unde, cum și ce… Lasă-mă să vorbesc! Am omorât balaurul, dar regele n-a vrut să-mi plătească…

— De ce?

— Se vede treaba că din zgârcenie. A dat vina pe birocrație. Ba că trebuie să se alcătuiască un proces-verbal în prezența unei comisii, ba că mai e nevoie de nu știu ce măsurători, de autopsie, ba că trebuie să se întrunească Consiliul Coroanei, că hâr, că mâr, Tezaurierul principal al curții spunea și el că nu știe cum să facă plata, fiindcă așa ceva nu s-a prevăzut în fondul de salarii. Într-un cuvânt, deși i-am rugat, am insistat, m-am dus personal la casierie, la rege, la Consiliul Coroanei, nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu mine, iar când mi-au mai cerut să depun și biografie, cu fotografii cu tot, atunci ce era să fac, am plecat. Dar balaurul era de-acum în stare ireversibilă. L-am jupuit de piele am tăiat câteva crenguțe de alun, am găsit undeva un stâlp de telegraf vechi, și gata, de altceva n-am mai avut nevoie; l-am împăiat și… am început să fac pe balaurul…

— Imposibil! Să recurgi tu la un mijloc atât de rușinos? Și de ce, mă rog, pentru că nu ți-au plătit? Nu înțeleg deloc.

— Ei, că prost mai ești! — spuse Trurl, cu îngăduință. Păi ei mi-aduc mereu tot felul de biruri! Am și primit până acum mai mult decât mi se cuvine.

— Așaaa! — se lumină Clapauțius, căscând ochii cât cepele. Dar adăugă îndată: Să știi că nu e frumos ceea ce faci…

— De ce nu-i frumos? Da’ ce, am făcut vreun rău? Mă plimbam și eu așa prin munți, iar seara urlam nițeluș. Sunt frânt de oboseală… mai adăugă așezându-se lângă Clapauțius…

— De ce? De urlat?

— Of, nu ești în stare să înțelegi? Ce urlat! În fiecare noapte să car în spinare saci de aur din grotă, până sus, pe munte, uite, colo! — și arătă cu mâna un masiv muntos, aflat destul de departe. Am pregătit acolo o platformă de start. Ia să cari și tu greutăți de douăzeci de puzi, de seara până dimineața și-ai să vezi! Balaurul ăsta nu-i balaur ca oricare, numai pielea cântărește vreo două tone. Trebuia s-o car în spinare, să răcnesc, să tropăiesc, asta ziua, iar noaptea treaba ailaltă. Îmi pare bine că ai venit, fiindcă, drept să-ți spun, mă cam săturasem…

— Dar balaurul ăsta, adică vreau să spun lighioana asta împăiată, cum de n-a dispărut când am micșorat probabilitatea până la zero? — mai vru să afle Clapauțius.

Trurl tuși, parcă puțin fâstâcit.

— Din prudență — îl lămuri el. Ar fi putut nimeri pe aici vreun prost de vânător, poate chiar Bazileus, așa că i-am montat înăuntru, sub piele, niște ecrane antiprobabilistice. Și-acuma, hai, au mai rămas câțiva saci cu platină, ăștia-s cei mai grei, n-am chef să-i car singur. E foarte bine că ai să-mi ajuți…