Ciberiada

Expediția a șasea sau cum au creat Trurl și Clapauțius un demon de gradul doi spre a-l învinge pe tâlharul Gurilă

„DE LA POPOARELE Sorilor celor Mari spre miazăzi duc două drumuri de caravane. Primul, cel vechi, merge de la Patru-Stele la Gaurozauron, steaua cea vicleană, cu strălucire schimbătoare, care, stingându-se, devine aidoma Piticului Abassiților, și astfel, cei înșelați nimeresc adesea în Pustia Cernită, de unde numai o caravană din nouă scapă teafără. Al doilea drum, cel nou, a fost deschis de Imperiul Mirapuzilor, când robi-roboții săi au străpuns un tunel lung de șase miliarde de strămile chiar prin steaua albă a lui Gaurozauron.

Intrarea dinspre miazănoapte în tunel se poate găsi în felul următor: de la ultimul dintre Sorii cei Mari mergi drept înainte spre Pol, vreme de cât ai rosti de șapte ori, electric, Tatăl nostru. Apoi o faci la stânga, printr-o mică strâmtoare, până ce apare un perete de foc. Acesta e versantul lui Gaurozauron, iar în el se vede gura tunelului, ca un punct negru într-o vâlvătaie albă. De acolo o iei drept în jos, fără nici o teamă, căci opt nave, puse una lângă alta, se pot mișca prin tunel, atât e de lat. Nu există spectacol care să aibă asemănare cu cel ce poate fi văzut în fața navei. Înainte de toate apare Cascada de Foc a Mâncătorilor de Jar. Mai încolo — după cum e vremea — când măruntaiele astrale sunt zdruncinate de furtuni care bântuie la un miliard sau două mile distanță de acolo, se pot zări marile noduri ale focului și arterele lui încinse, cu cheagurile arzânde la alb, iar când se apropie vreo furtună sau un taifun de Puterea a Șaptea, atunci se cutremură bolțile, de parcă aluatul alb al jarului stă să cadă. Dar e numai o aparență deoarece zboară, nu cade, încinge, nu arde, ținut în frâu de corzile Câmpurilor Puternice. Zărind cum se umflă Miezul Protuberanței, iar izvoarele trăsnetelor lungi, numite Infernițe, se răscoală și se apropie, e bine să apuci mai zdravăn roata cârmei, pentru că e nevoie de cea mai mare pricepere. Și nu la hartă, ci la viscerele soarelui trebuie să te uiți, căci nimeni n-a străbătut acest drum de două ori la fel. Tunelul străpuns în, Gaurozauron se răsucește, se încolăcește și tremură ca un șarpe sub lovituri. De aceea trebuie să ții ochii larg deschiși, să nu te desparți de gheața-salvatoare, ce picură peste coifuri prin țurțurii transparenți, și să urmărești atent zidurile de foc, care gonesc unul împotriva celuilalt, cu limbi mari, urlătoare, și, când se aprinde blindajul navei biciuit de foc și împroșcat de flăcările soarelui, să nu te bizui pe nimic în afară de propria-ți iuțeală. Totodată trebuie să ții seama și de faptul că nu orice mișcare a focului și nu orice zdruncinare a tunelului sunt neapărat un semn al cutremurului care a cuprins astrul. Nici alba prăbușire a oceanelor de jar. Deci, ține bine minte toate astea. Navigatorul iscusit nu va apela pentru orice fleac la pompe, să nu se facă de râs că a vrut să stingă strălucirea de veacuri a stelei cu o picătură de amoniac răcoritor. Celui care întreabă ce are de făcut când adevăratul cutremur al astrului va atinge nava, orice locuitor al vidului îi va spune că e destul să ofteze, fiindcă prea mult timp să se pregătească de moarte tot nu are, iar ochii îi poate ține deschiși sau închiși, după voie, căci focul și așa îi va străpunge. Oricum, nenorocirea asta e mai rară. căci coloanele așezate în șir de mirapuzi, susțin bine bolta și grozav de plăcută e călătoria transastrală de-a curmezișul, printre oglinzile străfulgerând lin ale hidrogenului de pe Gaurozauron. Pe bună dreptate se spune că cine a intrat în tunel va ieși repede din el, ceea ce nu se poate spune despre Pustia Cernită. Dacă, de pildă, o dată într-un veac, tunelul e stricat de cutremur, alt drum nu ai. După cum arată și numele, pustiul e mai negru decât noaptea, fiindcă lumina stelelor de primprejur nu cutează să pătrundă până la el. Pe acolo se învârtesc, cu un zgomot infernal, epave de vase care, datorită înșelătoarei stele Gaurozauron, au greșit drumul și s-au sfărâmat în strânsoarea vâltorilor fără fund, și o să se învârtească așa până la ultima rotație galactică, ținute cu strășnicie în frâu de teribila gravitație. La răsărit de Pustia Cernită se află împărăția Fălcilor Alunecoase, la apus cea a Mână-Ochilor. La miazăzi drumurile, străbătute de câmpii pline cu mortăciuni, duc spre sfera mai ușoară a albastrei stele Lazureia, mai departe se ajunge la Murgund, steaua cu frunzele în flăcări, din arhipelagul stelelor fără fier, numit Carul lui Alcaron.

Pustia, după cum s-a spus, este atât de plină de negru, pe cât de alb e peisajul însorit al lui Gaurozauron. Dar nu totul e stăpânit acolo numai de vâltori de praf stârnit de curenți înalți sau de meteori înnebuniți ci, se spune, că într-un loc necunoscut, în hăuri întunecoase, se află din vremuri de demult o creatură, sau poate o necreatură, numită Neștiutul. Se numește așa fiindcă acela care i-ar ști adevăratul nume, dacă l-ar întâlni, n-ar putea povesti nimic lumii, pentru că nu l-ar putea vedea. Se spune că Neștiutul este un tâlhar plin de har, care locuiește în propriul său castel, construit din gravitație neagră, că șanțurile castelului sunt vijeliile veșnice, iar zidurile lui neființa, perfectă în nimicul ei, că ferestrele lui sunt oarbe, iar ușile surde. Neștiutul pândește caravanele, iar când îl îmboldește marea foame de aur și schelete suflă un praf negru în discurile sorilor care arată drumul, iar când stinge sorii și-i abate pe călători de la drumul cel sigur, iese din neființă și, rostogolindu-se, învăluie și duce totul în neantul castelului său, veghind să nu piardă nici cea mai mică agrafă de rubin. După aceea doar epavele ciopârțite pornesc de nicăieri și se învârt prin Pustie, iar în urma lor zboară multă vreme niturile, ca niște sâmburi scuipați din gura Neștiutului monstru. Dar de când, prin munca de rob a furnicarului de roboți, s-a putut străpunge tunelul gaurozauronic, iar navele au început să plutească pe această albie, mai sigură și mai luminoasă decât toate, Neștiutul turbează, lipsit de prăzile sale, iar jarul furiei sale luminează atât de tare întunericul Pustiei, încât lumina străpunge zidul negru al gravitației sub forma unui schelet monstruos care se descompune funebru și fosforescent. Mulți înțelepți spun că el nu există și n-a existat vreodată. Lor le convine să vorbească așa, dar mult mai greu e să lupți cu reprezentarea unor lucruri care n-au nici măcar nume. E ușor să nu crezi în monstru, e mai greu să-l învingi și să scapi de lăcomia lui fioroasă. Oare nu l-a înghițit el pe însuși marele Cibernator murgundic, cu alaiul său de optzeci de discipoli aflați pe trei nave, de n-a mai rămas nimic din ei decât niște paftale roase, pe care sătenii unui târg numit Solara Mică le-au găsit aruncate pe malul râului lor de vâltoarea unei nebuloase? Oare n-a devorat el și alți numeroși bărbați, fără pic de rușine, și fără milă? Deci măcar tăcuta memorie electrică să le aducă un omagiu celor rămași fără mormânt, dacă nu se găsește unul care să-i răzbune cavalerește, după vechile legi ale constelațiilor”.

Toate acestea le citi Trurl odată într-o carte veche și îngălbenită, pe care o cumpărase întâmplător de la un neguțător. Îndată se duse la Clapauțius și-i citi și lui cu voce tare, despre toate acele lucruri nemaivăzute și nemaiauzite de la un cap la altul, căci tare îi mai plăcuseră.

Clapauțius, ca un constructor plin de înțelepciune priceput în ale Cosmosului și uns cu toate alifiile sorilor și nebuloaselor, zâmbi, dădu din cap și spuse:

— Sper că nu crezi nici o vorbuliță din toate balivernele astea, nu-i așa?

— Și mă rog, de ce nu le-aș crede? — să oțărî Trurl. Ia privește, aici se află și o gravură, reprezentându-l pe Neștiut cum înghite două corăbii solare și ascunde prăzile în grote. De altfel nu există oare cu adevărat un tunel, ce-i drept în altă superstea, în Beth-el-Geu? Cred că nu ești chiar atât de ignorant în ale cosmografiei, încât să pui faptul ăsta la îndoială…

— În ceea ce privește ilustrațiile, pot să-ți desenez pe loc un balaur cu ochi din o mie de sori, dacă tu iei desenul drept o dovadă a adevărului — îi răspunse Clapauțius. Cât despre tunel, să știi, întâi de toate, că are numai două milioane de mile lungime, și nu cine știe câte miliarde; în al doilea rând, steaua asta e aproape stinsă, iar în al treilea rând, navigația prin tunel nu prezintă nici cea mai mică primejdie, lucru pe care-l știi foarte bine pentru că tu însuți ai trecut pe acolo. Apoi, în ceea ce privește așa numita Pustie Cernită, asta nu-i decât o masă de gunoaie cosmice, lată de zece kiloparseci, rotindu-se între Maerydia și Tetrarchida, și nu în jurul nu știu căror Capete-de-Foc sau Gaurizauri, care nici nu există. E adevărat că acolo-i întuneric, dar asta pur și simplu din cauza vânturării gunoaielor. Nu există nici un Neștiut acolo, se înțelege! Nu e vorba aici nici măcar de un mit străvechi, serios, ci de o aiureală ieftină, ieșită din vreun cap tulbure.

Trurl își mușcă buzele.

— Să lăsăm tunelul — spuse. Tu zici că nu prezintă nici o primejdie fără nici o îndoială, deoarece am zburat și eu prin el. Dac-ai fi fost tu în locul meu poate că susțineai cu totul altceva. Dar să lăsăm asta. Cât privește Pustia și Neștiutul, încercarea de a mă convinge cu vorba nu e pe gustul meu. Trebuie să te duci acolo și să te convingi ce anume din toate astea e adevărat și ce nu! — încheie el ridicând cartea cea groasă de pe masă.

Clapauțius se strădui cât putu să-i scoată din cap această intenție, dar, convingându-se că Trurl, încăpățânat ca întotdeauna, nici gând n-are să renunțe la o expediție atât de ieșită din comun, îi spuse mai întâi că nu vrea să-l mai vadă în ochi. Dar nu mult după aceea el însuși începu să se pregătească de drum, căci nu voia ca prietenul lui să piară de unul singur — în doi e parcă mai ușor să privești moartea în față.

După ce își procurară tot felul do mărunțișuri, căci drumul urma să treacă prin pustiuri (ce-i drept, nu atât de pitorești precum le prezenta cartea), o porniră în zbor cu nava lor mult încercată. Se mai opriră ici și colo, ca să tragă de limbă pe cei întâlniți în cale, mai ales după ce trecură granițele teritoriului pe care îl cunoșteau ca în palmă. Nu putură afla prea multe, căci cei întrebați spuneau lucruri demne de crezare doar despre ceea ce le era mai aproape, dar despre cele ce se întâmplau dincolo de hotarele lor, unde nu fuseseră niciodată, înșirau tot felul de povești din cele mai trăsnite, cu lux de amănunte, cu pasiune și cu spaimă totodată. Clapauțius numea aceste povești drept corozive gândindu-se la scleroza care atinge toate mințile senile.

Când, în sfârșit, se apropiară la vreo cinci-șase milioane de răsuflări de foc de Pustia Cernită, auziră vorbindu-se de un oarecare uriaș violent, care se numea Tâlharul Diploy. Nici unul din cei ce povesteau despre el nu-l văzuse și nici nu știa ce poate să însemne acel cuvânt ciudat „Diploy”, cu care era pomenit monstrul. Trurl se gândi că, cine știe, poate e o deformare a termenului „Dipol”, ceea ce ar dovedi natura dublă, bipolară și contradictorie totodată a tâlharului. Dar Clapauțius, socotindu-se mai breaz la minte, prefera să se abțină de la ipoteze. Se pare — așa se spunea — că tâlharul acela era prădalnic și nemaipomenit de crud. După ce-și jefuia victima de tot ce avea, încă nu era mulțumit, și, înainte de a-i da drumul, o mai și bătea zdravăn. O clipă constructorii se gândiră dacă n-ar fi bine să-și facă rost de vreo armă albă, sau una de foc, înainte de a trece pragul negru al Pustiei. Până la urmă ajunseseră la concluzia că cea mai bună armă rămâne tot inteligența lor, trecută prin atâtea încercări, deci capabilă să atingă culmi universale, și o porniră la drum așa cum se aflau.

Trebuie să recunoaștem că în cursul călătoriei, Trurl fu destul de dezamăgit, căci toate acele constelații, ruguri înflăcărate și deșerturi pustii ca și toate roiurile de meteoriți și stânci călătoare erau mult mai frumos descrise în cartea aceea veche decât așa cum se arătau ochiului în realitate. Stele erau puține în împrejurimi, și cu totul neînsemnate, iar pe deasupra și foarte vechi. Unele abia mai pâlpâiau, ca niște tăciuni licărind în cenușă, altele erau cu totul întunecate la suprafață și numai prin crăpăturile carapacei lor de zgură, zbârcită ici și colo, se întrezăreau vinișoare roșii. De jungle aprinse sau vâltori tainice nici pomeneală. Nimeni n-auzise de așa ceva. Pustia era plictisitoare în ultimul grad, tocmai prin pustietatea asta a ci, cât privește meteoriții, erau puzderie, dar în toată vânzoleala lor se aflau mai mult gunoaie decât magnetite magnetice sau tectite tectice ca lumea. Și asta pentru că din acest loc puteai întinde mâna până la polul galactic, iar rotirea curenților întunecați atrăgea tocmai aici, spre sud, tot felul de rămășițe și pulberi din sferele centrale ale Galaxiei. Din această pricină neamurile și populațiile vecine numeau acest teren nu Pustia Cernită, ci pur și simplu câmp de gunoaie. Așadar Trurl, ascunzându-și cum putu dezamăgirea față de Clapauțius, ca să nu-l stârnească la răutăți și ironii, îndreptă nava spre Pustie. Îndată tot felul de pulberi începură să se izbească de blindajul ei și toate gunoaiele stelare, împroșcate de sori, se așezară într-un strat atât de gros pe pereții navei, încât, gândindu-se cât va avea de curățat, îi peri cheful de toate, și, mai ales de călătorie.

Stelele dispăruseră de mult în întunecimea eternă, iar ei zburau așa, orbecăind, până ce, la un moment dat, nava fu zguduită strașnic, instrumentele, vasele și aparatele săriră din locul lor, iar cei doi simțiră cum, schimbându-și cursul, încep să zboare din ce în ce mai repede. În sfârșit, se auzi un zgomot asurzitor și nava, asolizând destul de lin, rămase nemișcată, ușor aplecată, de parcă s-ar fi lovit cu vârful de ceva neclintit. Se repeziră la geam, dar afară era o beznă neagră, de-ți băgai degetele-n ochi; din exterior răzbăteau până la ei niște zgomote ciudate, de parcă cineva necunoscut încerca cu o putere nemaipomenită să pătrundă înăuntru. Abia acum începură să se îndoiască dacă au chibzuit bine, rămânând fără mijloace de apărare, dar era prea târziu să se văicărească, așa că hotărâră să deschidă singuri ușa ca să nu le fie stricată cu forța.

Deschizătura fu îndată astupată de un bot uriaș, atât de mare, încât posesorul său nu se putu strecura și el înăuntru. Era un bot nemaipomenit de urât, totul numai ochi de sus în jos și de la stânga la dreapta. Și mai avea și un nas ca un ferăstrău și niște maxilare de oțel, ca niște cârlige. Nu se mișca, ci sta bine înfipt în deschizătură, plimbându-și ochii, tâlhărește, în toate părțile. Fiecare grup de ochi privea în altă parte a navei, cu o expresie de parcă voia să cântărească dacă tot ceea ce vedea merită ceva și cam cât. Chiar și unul mult mai prost decât constructorii noștri și-ar fi putut da seama ce semnifică aceste priviri atât de grăitoare.

— Ce vrei? — întrebă în sfârșit Trurl, înfuriat de adulmecările astea nerușinate și tăcute. Ce vrei, bot nesuferit?! Eu sunt constructorul Trurl în persoană, iar acesta e prietenul meu Clapauțius, la fel de renumit și de vestit. Zburăm cu nava asta ca turiști, așa că te rugăm să-ți iei imediat botul din ușă și să ne scoți din locul ăsta necunoscut, plin, fără îndoială, de murdării, și să ne conduci într-un vid curat și cumsecade. În caz contrar vom depune o plângere și praful o să se aleagă de tine, gunoi puturos, ai auzit?

Dar făptura nici nu se clinti. Holbă doar ochii mai departe tot socotind parcă ceva.

— Ascultă, tu, căzătură prăpădită — îi strigă Trurl, fără să mai țină seamă de nimic, deși Clapauțius îl ghiontea să-l potolească — n-avem nici aur nici argint, nici altfel de bogății, așa că dă-ne drumul imediat. Și, înainte de toate, ia-ți botul ăla din ușă, că e din cale-afară le nesuferit. Și tu — i se adresă el lui Clapauțius — nu mă mai înghionti atâta să mă potolesc, că am și eu minte și știu cum să vorbesc.

— N-am nevoie — începu pe neașteptate botul, îndreptându-și miile de ochi de foc spre Trurl — n-am nevoie de aur, nici de argint, am însă pretenția să-mi vorbești delicat, cu respect, căci sunt un hoț cu diplomă, cultivat și, din fire, foarte nervos. Mulți alții, mai acătării ca voi, au încăput pe mâna mea și le-am arătat ce pot. Iar vouă când o să vă vină rândul, am să vă storc toată vlaga din oase, până la ultima picătură. Mă numesc Gurilă și fur numai lucruri de preț, dar în mod științific și modern, adică culeg numai secrete scumpe, comori de știință, adevăruri autentice și, în genere, orice informație de valoare. Și acum gata, dați-mi ce aveți, că de nu, am să fluier! Număr până la cinci — un, doi, trei…

Numără până la cinci, și, cum nu căpătă nimic de la cei doi, începu să fluiere, de era cât pe ce să le rupă urechile. Clapauțius înțelese că acel cuvânt „Diploy”, despre care localnicii vorbeau cu atâta spaimă, era tocmai diploma obținută, se vede, la vreo Academie a Fărădelegilor. Trurl se apucase cu mâinile de capi căci Gurilă avea un glas proporțional cu mărimea lui.

— Nu-ți dăm nimic! — îi strigă el, în timp ce Clapauțius se grăbi să aducă niște vată. Și ia-ți botul de-aici cât mai repede!

— Dacă-mi iau botul, cum îi zici tu, atunci am să bag mâna — răspunse Gurilă. Și am o mână ca un clește, lungă de-un stânjen și a dracului de grea! Atenție!

Vata pe care o adusese Clapauțius se dovedi, într-adevăr, inutilă, căci botul dispăru și în locul lui apăru o labă uriașă de oțel, noduroasă, cu niște gheare murdare, ca niște lopeți, care începu să scormonească, spărgând tot ce întâlnea în cale, de se cutremurau pereții navei. Trurl și Clapauțius fugiră din calea ei, adăpostindu-se lângă rezerva de atomi. Și acum se apropia vreo gheară, ei, de sus, poc în ea cu un vătrai. Până la urmă hoțul cu diplomă se înfurie, băgă iar capul pe ușă și le spuse:

— Vă sfătuiesc să cădeți la învoială cu mine, că de nu, am să mă răfuiesc cu voi, așa cum știu eu. Am să vă arunc în fundul rezervorului meu, unde am să vă înăbuș cu gunoaie, să vă stâlcesc cu pietre până când n-o să vă mai puteți ridica și o să vă mănânce rugina. La mulți le-am venit de hac; alegeți ori una, ori alta!

Trurl nici nu voia să audă de vreo învoială, dar Clapauțius, care era de altă părere, îl întrebă pe hoțul cu diplomă ce dorea de fapt.

— Ei, așa da, așa-mi place — spuse acesta. Eu adun comori de știință, căci asta e pasiunea vieții mele, rezultată din studiile mele superioare și analiza practică a esenței lucrurilor, mai ales că pentru comori obișnuite, răutate de hoți obișnuiți, nu îți dă nimeni nimic pe aici. În schimb, știința potolește foamea de cunoștințe. Se știe foarte bine că tot ceea ce există este informație, de aceea, de veacuri, colecționez informații, și așa voi face și de acum încolo. Ce-i drept, nu mă dau înapoi să iau și ceva aur sau niscaiva nestemate, fiindcă sunt frumoase, bucură ochiul și le poți atârna undeva să le admiri. Dar asta numai așa, dacă se ivește vreo ocazie. Vă atrag atenția că pentru adevăruri false sunt în stare să vă bat măr. Tot așa și pentru pietrele false, căci sunt rafinat și doresc numai lucruri autentice!

— Și mă rog, ce fel de informație prețioasă și autentică dorești? — întrebă Clapauțius.

— De orice fel, numai să fie adevărată — îi răspunse Gurilă. Oricare poate să prindă bine în vreo împrejurare a vieții. Toate văgăunile și ungherele mele sunt pline, dar mai încape totuși în ele încă pe atâta. Hai spuneți ce știți și ce cunoașteți. Eu am să notez tot. Dar repede!

— Bună treabă, n-am ce zice — îi șopti Clapauțius lui Trurl la ureche. S-ar putea să ne țină aici o veșnicie până când o să ajungem să-i spunem tot ce știm, pentru că știința și înțelepciunea noastră sunt fără margini!

— Așteaptă — îi spuse Trurl tot în șoaptă. O să cad eu la înțelegere cu el. Apoi se adresă cu voce tare lui Gurilă: Ia ascultă, tu, hoțule cu diplomă! În ce privește aurul, noi avem informații care merită tot aurul din lume, căci știm care e rețeta de făcut aur din atomi, să zicem, pentru început, din atomii de hidrogen, căci în Cosmos se găsește hidrogen cât nu cuprinzi cu gândul. Vrei rețeta asta, ți-o dăm, și pe urmă ne dai drumul.

— Am o ladă întreagă cu rețete din astea — le răspunse capul, holbând ochii mânios. Nu sunt bune de nimic. Nu mă mai las înșelat de acum încolo. Rețeta trebuie întâi încercată.

— De ce nu? Se poate. Ai o oală?

— N-am.

— Nu-i nimic, se poate și fără oală, numai să te grăbești — răspunse Trurl. Rețeta e simplă: iei atâția atomi de hidrogen cât cântărește un atom de aur, adică optzeci și șapte; atomii de hidrogen trebuie să-i cureți mai întâi de electroni, apoi protonii trebuie bine amestecați; frămânți astfel un aluat nuclear, până ce ies la suprafață mezonii, după care îi garnisești de jur-împrejur cu electroni. Așa capeți aur curat. Ia uită-te!

Trurl începu să culeagă atomi, să-i curețe de electroni, să amestece protoni, de nu i se mai vedeau degetele de atâta sârguință. Frământă apoi un aluat protonic, îl garnisi la urmă cu electroni și așa mereu până ce, în mai puțin de cinci minute, rămase în mână cu un bulgăre de aur curat. I-l dădu lui Gurilă, acesta mușcă din el, dădu din cap și zise:

— Mda, e aur, n-am ce zice, dar eu nu pot să mânuiesc atât de repede atomii. Sunt prea mare.

— Nu-i nimic, îți dăm un aparat de măsură! — îl zădărî Trurl. Gândește-te, în felul ăsta poți să transformi totul în aur, nu numai hidrogenul. Îți dăm rețete și pentru alți atomi; tot Cosmosul îl poți face din aur, numai să te apuci de treabă!

— Dacă totul o să fie din aur, atunci acesta își va pierde orice valoare — îi răspunse, practic, Gurilă. Nu, n-am nevoie de rețeta voastră; adică ce-i drept, am notat-o, dar e prea puțin! Am nevoie de comori de știință.

— Dar, pe toți dracii, ce mai vrei să știi?

— Totul!

Trurl se uită la Clapauțius, Clapauțius la Trurl, și acesta din urmă zise:

— Dacă ai să juri pe ce ai mai scump că o să ne dai drumul, atunci o să-ți dăm informația tuturor informațiilor, adică o să-ți construim cu mâinile noastre Demonul de Gradul al Doilea, care este magic, termodinamic, neclasic și static. Ăsta o să-ți extragă până și dintr-un butoiaș vechi sau dintr-un simplu strănut informații despre tot ce există, tot ce-a fost, ce poate fi și ce va fi. Căci nu există vreun demon peste acest Demon. El este de Gradul al Doilea, așa că, dacă-l vrei, spune repede!

Tâlharului cu diplomă nu prea îi venea să creadă și nu acceptă dintr-o dată condițiile. Până la urmă depuse jurământul, dar cu rezerva că mai întâi trebuie construit Demonul, iar acesta să-și dovedească puterea sa atot-informativă. Trurl se învoi.

— Atenție, acum, gură mare! — îi zise el. Ai pe undeva niște aer? Fără aer Demonul nu poate acționa.

— Am nițeluș, pare-mi-se — îi răspunse Gurilă — dar nu e prea curat, e cam stătut…

— Nu face nimic, poate fi chiar putred, n-are importanță — îi răspunseră constructorii. Du-ne acolo unde ții aerul și o să-ți arătăm totul!

Gurilă le dădu drumul să iasă din navă, trăgându-și capul la o parte, apoi o porniră spre lăcașul monstrului. Picioarele sale era ca niște turnuri, iar spinarea cât un munte. De veacuri era nespălat și neuns, așa că scârțâia din toate încheieturile. În sfârșit, au ajuns la niște coridoare subterane. Pe drum erau răspândiți tot felul de saci putrezi, plini cu informații furate din toate părțile, rostuite în pachete și pachețele, legate cu sforicele, iar cele mai importante și mai prețioase erau însemnate cu creion roșu. Pe peretele văgăunii atârna un catalog uriaș, prins de stâncă cu un lanț ros de rugină. Și în catalog erau tot felul de capitole care toate începeau cu litera A. Trurl se uită în toate părțile, dar nu se opri din drum. Doar ecoul răspundea surd pașilor săi. Și el și Clapauțius strâmbară din nas, fiindcă deși informațiile erau autentice și prețioase, totuși peste tot, unde întorceai privirea, numai văgăuni, împuțiciuni și gunoaie o droaie. Aer exista din belșug dar stătut de tot. Se opriră și Trurl zise:

— Bagă de seamă! Aerul e făcut din atomi, și atomii ăștia sar în toate părțile și se lovesc unii de alții de miliarde de ori pe secundă în fiecare micromilimetru cubic. Tocmai în asta constă gazul, fiindcă atomii se lovesc și sar veșnic. Totuși, deși sar orbește și la întâmplare, pentru că în fiecare crăpăturică sunt miliarde de miliarde de atomi, datorită numărului mare, din toate aceste sărituri și salturi se formează, între altele, configurații apreciabile, provocate de simpla întâmplare… Știi tu, oare, ce-i aceea configurație?

— Te rog să nu mă insulți! — îi răspunse Gurilă. Știi doar că nu sunt un hoț oarecare, necioplit, ci unul subțire, cu diplomă și de aceea foarte nervos.

— Bine. Așadar, din aceste sărituri ale atomilor se nasc configurații apreciabile, adică semnificative, ca și când, să zicem, ai trage orbește în perete, iar loviturile s-ar constitui într-o literă oarecare. Ceea ce la scară mare este rar și puțin probabil, în gaz este general și neîntrerupt, și asta datorită acelor bilioane de izbituri în fiecare sută de miime de secundă. Dar problema este următoarea: în fiecare fărâmiță de aer, din salturile și săriturile atomilor, se formează adevăruri importante și maxime pline de înțelepciune. Dar totodată apar și salturi și ciocniri fără nici un sens. Și acestea din urmă sunt de mii de ori mai multe decât celelalte. Deși se știa mai de mult că, uite, acum, sub nasul tău ca un ferăstrău, în fiecare miligram de aer se nasc în frânturi de secundă fragmente ale acelor poeme care vor fi scrise abia peste un milion de ani, precum și tot felul de adevăruri minunate și dezlegări ale marilor taine ale Existenței, nu există un procedeu ca toată această informație s-o separi, cu atât mai mult cu cât atomii, îndată ce se izbesc în capete și se constituie într-un conținut oarecare, se și despart și, o dată cu aceasta, dispare și informația, poate pentru totdeauna. Deci este negreșit nevoie să se creeze un Selector care să aleagă numai ceea ce, în toată acesta alergătură a atomilor, are un sens. În asta constă întreaga idee a Demonului de Gradul al Doilea. Acum ai înțeles, prea luminate Gurilă? E vorba, ține minte, ca Demonul să extragă din toată dănțuiala asta a atomilor numai informația veritabilă, adică teoreme matematice și jurnale de modă, și modele, și cronici istorice, și rețete de plăcintă, și procedee de cârpire și de spălare a blindajelor de azbest, și versuri, și sfaturi științifice, și almanahuri, și calendare, și știri secrete despre ceea ce s-a întâmplat cândva, și tot ceea ce au scris și scriu gazetele în tot Cosmosul, și cărți de telefon, încă netipărite…

— Ajunge! Destul! — strigă Gurilă. Termină odată! Ce folos că atomii se unesc în felul acesta, de vreme ce îndată se și despart. Apoi nu cred să se poată alege adevărurile prețioase din toată această tevatură și aiureală a atomilor dănțuitori prin aer, care n-are nici un sens și nu folosește nimănui.

— A, deci ești cu adevărat mai puțin prost decât credeam — zise Trurl. Într-adevăr greutatea cea mare e să pui în practică această selecție. Și eu n-am deloc intenția să te conving în mod teoretic de posibilitatea acestei selecții, dar, ca să-mi țin făgăduiala, chiar aici, în fața ta, am să construiesc Demonul de Gradul al Doilea, ca să vezi cu ochii tăi splendida perfecțiune a acestui Atotinformator! Tu trebuie doar să-mi faci rost de o cutie. Poate să nu fie mare, dar neapărat închisă ermetic. O să facem în ea o găurică mică cu un vârf de ac și o să așezăm Demonul deasupra ei. Și stând acolo călare, Demonul va slobozi din cutie numai informația având un oarecare înțeles, nimic altceva. Cum se va forma o grămăjoară de atomi, care din întâmplare o să însemne ceva, atunci Demonul o s-o înhațe numaidecât și înțelesul acela îl va înscrie, cu un stilou special de briliant, pe o panglică de hârtie. Va trebui să pregătești multă, căci va lucra zi și noapte, fără răgaz. Mai degrabă obosește Cosmosul decât el… De o sută de miliarde de ori pe secundă lucrează Demonul de Gradul al Doilea. Ai să vezi singur.

Acestea fiind zise, Trurl se întoarse la navă să fabrice Demonul. În vremea asta Gurilă îl întreabă pe Clapauțius:

— Dar cum arată Demonul de Gradul Întâi?

— O, acesta e mai puțin interesant. E un simplu demon termodinamic, care știe numai atât, să dea drumul prin orificiu la atomi rapizi, iar pe cei lenți să-i oprească. În felul acesta se naște un perpetuum mobile termodinamic. Dar asta n-are nimic comun cu informația, așa că pregătește mai bine un vas cu orificiu, fiindcă acuși se va întoarce Trurl!

Hoțul cu diplomă se duse într-o pivniță, cotrobăi printre tinichele, înotând prin tot felul de fiare ruginite, până ce scoase, de nu se știe unde, un butoiaș de fier, vechi și gol. Făcu în el o gaură mică și se întoarse. Tocmai atunci apăru și Trurl cu Demonul în mână.

Butoiașul era plin de aer stătut, așa că trebuia să-ți astupi nasul când te apropiai de orificiu. Dar pentru Demon asta n-avea nici o importanță. Trurl așeză făptura mică deasupra orificiului, călare pe butoiaș, montă deasupra o bobină cu bandă de hârtie, banda o trecu apoi pe sub un stilou și acesta începu grăbit să salte, să vibreze, ca într-un oficiu telegrafic, însă de un milion de ori mai repede. Micul stilou cu briliant tremura și vibra întruna; iar panglica cu informații curgea mereu, acoperită de litere scrise, încolăcindu-se pe podeaua neagră și murdară a pivniței.

Tâlharul Gurilă, aflat lângă butoiaș, își apropie panglica de hârtie de cei o sută de ochi ai săi și începu să citească ceea ce alegea Demonul, ca sită de informații ce era, din salturile și săriturile neîntrerupte ale atomilor. Și informațiile acelea îl copleșiră atât de mult, încât nici nu observă că amândoi constructorii o șterseră din pivniță, se întoarseră la navă și, trăgând zdravăn de ea o dată, de două ori, de trei ori, o scoaseră, până la urmă; din groapa în care o prăvălise tâlharul, intrară înăuntru și o zbughiră cât putură de repede. Știau că, deși Demonul lor acționează, rezultatele acestei acțiuni pot să-l înzestreze pe Gurilă cu o bogăție de informații mult mai mare decât cea dorită. În timpul acesta tâlharul stătea sprijinit de butoiaș și citea ceea ce așternea pe hârtie stiloul cu cap de briliant al Demonului; tot ce acesta afla de la atomii săltăreți: cum se încolăcesc miriapozii arlebardini, că fiica regelui Petrițius al Labaudiei se numea Garbunda, ce mânca la dejun Frederic al II-lea, regele fețelor-palide, înainte de a declara război gvendolinilor, câte straturi de electroni ar avea atomul de terminolium, dacă un asemenea element ar fi posibil, care sunt dimensiunile orificiului posterior al păsăricii numită curcucel, pe care marlaii vabenți obișnuiesc s-o picteze pe răzamforele lor, despre cele trei gusturi poliparfumate ale nămolului oceanic din Apachioria Străsparenta, despre floricica Lubuducu care, orbită de lumina zilei, doboară pe vânătorii strămalfanzi cu dosul frunzelor, cum se scoate modelul de furnizare a unghiului bazei poligonului numit icosaedru, cine a fost giuvaergiul lui Fafuțius, măcelarul-stângaci al buvanților, câte reviste filatelice vor apărea în anul șaptezeci de mii în Morconauția, unde se găsește trupul Cibriciei Călcâi-Superb, pe care a străpuns-o cu un cui un oarecare Malconder în stare de beție, prin ce se deosebește Nătânga de Motânga, cine are cea mai mică plivitoare lunguiață din Cosmos, de ce puricii cu gura la coadă nu vor să mănânce mușchi, în ce constă jocul numit Balansoarul Posterior Contras, precum și câte grăuncioare de codița leului erau în grămăjoara pe care Abrucvian Multipolus a lovit-o cu piciorul când a alunecat la kilometrul opt de pe șoseaua Albaterrei, în Valea Fulmanților Răcunți. Mai că îl apucară toți dracii, căci începuse să-și dea seama că toate aceste informații, profund adevărate și absolut pline de înțeles nu-i sunt defel necesare, fiindcă toate la un loc formau un talmeș-balmeș, de care te durea capul și îți tremurau picioarele. Iar Demonul de Gradul al Doilea acționa cu o viteză de trei sute de milioane de informații pe secundă, iar banda de hârtie se răsucea acum pe distanțe de zeci de mile, înecându-l treptat pe tâlharul cu diplomă, înfășurându-l ca un păienjeniș alb, iar stiloul cu briliant în vârf tremura ca nebun, de i se părea tâlharului că acuși o să afle lucruri nemaiauzite, din acelea care-ți deschid ochii asupra Esenței Existenței, așa că citea absolut tot ce ieșea de sub peniță: despre cântecele bahice ale quaidonoșilor, măsura papucilor cu pompoane pe continentul lui Gondvan, grosimea părului care crește pe fruntea de aramă a streptococului ciutural, lățimea moalelor capului la puradeii găsiți, litania exorciștilor hărmanți pentru trezirea cuviosului Cepilă Groșipilă, cele șase moduri de preparare a supei de griș, cea mai bună otravă pentru mătuși, felurile de gâdilături grețoase, numele cetățenilor din Balivernia Cimilică, începând cu litera M, descrierea gustului berii stricate de ciuperci…

Aproape că i se făcu negru înaintea ochilor. Trase și o înjurătură zdravănă, căci se săturase de-a binelea, dar Informația îl înfășurase de-acum cu mii de mile de benzi de hârtie, încât nu se mai putea mișca și era nevoit să citească mai departe. Așa află cum ar fi scris Kipling începutul celei de a doua „Cărți a Junglei”, dacă atunci l-ar fi durut burta, la ce se gândește balena tristă din cauza burlăciei, despre modul de a face curte la muștele de hoituri, cum se poate cârpi un sac vechi, ce-i aia o streblă, de ce se spune cizmar și croitor și nu cizmător și croiar, și, de asemenea, câte vânătăi poți avea în același timp. Apoi veni la rând a doua serie de deosebiri între gogoși și brașoave: că primele sunt chele, iar celelalte au păr, și mai departe: care sunt rimele cuvântului „verzișoară”, cu ce cuvinte l-a jignit Papa Ulm din Pendera pe Antipapa Mulm, cine posedă muzicuța în formă de pieptene. Disperat, încercă să iasă de sub muntele de hârtie, dar îl lăsaseră puterile. Împingea de benzi, le arunca, le rupea, dar avea mult prea mulți ochi ca măcar pe dinaintea câtorva să nu treacă noi informații. Așa că fu nevoit să afle care sunt atribuțiile paznicilor de case în Indorania și de ce Nadoiedrii din Flutorsia spun mereu că i-a tras curentul. Închise ochii și rămase nemișcat, înăbușit de lavina de informații, iar Demonul îl înfășură mai departe cu bandaje de hârtie, pedepsindu-l aspru pe tâlharul Gurilă, cel cu diplomă, pentru” nemăsurata lui lăcomie de știință de orice fel.

Și până astăzi stă tâlharul acela pe gunoaie, acoperit de munți de hârtie, iar în întunericul pivniței, ca cea mai curată scânteie, tremură și vibrează micul stilou cu cap de briliant, notând tot ceea ce Demonul de Gradul al Doilea reușește să extragă din dansurile atomilor aerului, prin orificiul vechiului butoiaș. Înăbușit de potopul de informații, nefericitul Gurilă află tot felul de fleacuri despre caracoane, pompoane și despre propria-i aventură, pe care am povestit-o, căci și ea se găsește undeva, la un kilometru oarecare al benzii de hârtie, ca și alte istorii sau preziceri ale viitorului atâtor creaturi până la stingerea Sorilor. Constructorii l-au pedepsit crunt pentru fapta lui tâlhărească. Și nu are nici o scăpare. Poate doar dacă s-o termina panglica de hârtie…