Ciberiada

FERCONEX

ODATĂ, în faptul serii, renumitul constructor Trurl veni, tăcut și îngândurat, la prietenul său Clapauțius, iar când acesta încercă să-l distreze, povestindu-i cele mai proaspete anecdote cibernetice, se răsti brusc:

— Te rog, nu încerca să-mi schimbi mâhnirea în voioșie fiindcă în adâncul sufletului mă roade un simțământ pe cât de adevărat, pe atât de apăsător. Am ajuns la concluzia că în toată viața noastră ne-am străduit degeaba, fiindcă n-am realizat nimic de preț!

Spunând acestea, Trurl își îndreptă privirea plină de dezaprobare și dezgust spre pereții cabinetului lui Clapauțius, unde atârna o bogată colecție de ordine, medalii și diplome de onoare, în rame aurite.

— Pe ce bază rostești o sentință atât de aspră? — întrebă Clapauțius, căzând pe gânduri.

— Am să-ți explic îndată. Am împăcat împărății certate între ele, regilor le-am furnizat antrenageri ai puterii, am construit mașini-povestitoare și altele care erau bune de vânătoare, am învins tirani vicleni și tâlhari galactici care ne pândeau din umbră, dar în felul acesta numai nouă ne-am adus bucurii, numai pe noi ne-am ridicat în propriii noștri ochi, în schimb n-am făcut nimic pentru Binele General! Toate elanurile noastre, tinzând spre perfecționarea existenței celor mărunți pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre planetare, n-au dus nici măcar o dată la crearea stării de Perfectă Fericire. În locul unor rezolvări autentic ideale, am oferit numai aparențe, proteze și înlocuitori și prin asta am meritat doar numele de prestidigitatori ai ontologiei, abili sofiști ai acțiunii, dar nu demnitatea de Lichidatori ai Răului!

— Când aud pe cineva vorbind de programarea Fericirii Generale, mă trec fiorii — răspunse Clapauțius. Vino-ți în fire, Trurl! Oare nu-ți sunt cunoscute atâtea exemple de acțiuni tocmai așa începute și din care nu s-a ales decât ruina, o grămadă de intenții dintre cele mai nobile? Nu-ți mai aduci aminte de soarta nefericită a sihastrului Bunițius, care a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul preparatului numit Altruizină? Nu știi oare că se pot, într-o oarecare măsură, micșora grijile existenței, se poate împărți dreptatea, se pot lumina sorii care filează, se poate turna balsam pe încheieturile mecanismelor sociale, dar fericirea n-o poți produce cu nici o mașinărie? La domnia generală a fericirii poți numai visa pe ascuns, la o oră târzie ca aceasta, poți s-o urmărești cu o imaginație ideală, să îmbeți cu o dulce viziune ochiul sufletului, dar asta-i tot ce-i stă în puteri celei mai înțelepte ființe, prietene!

— Așa se spune! — mormăi Trurl. Poate că — adăugă după o clipă — a ferici pe cei care există demult, și asta într-un mod hotărât și cât se poate de simplu, este o sarcină de neîndeplinit. Dar ar fi posibilă crearea de ființe, concepute în așa fel încât să nu li se întâmple nimic în afară de fericire. Închipuiește-ți ce minunat monument al talentului nostru de constructori (de care cu vremea, și așa se va alege praful) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care masele de triburi ale altor nebuloase și-ar întoarce ochii cu încredere, spunând: „Da! Într-adevăr, este posibilă fericirea sub forma armoniei neîntrerupte și asta a dovedit-o marele Trurl, cu un oarecare aport al prietenului său Clapauțius, iar dovada aceasta e vie și înflorește splendid, încântându-ne privirea!”

— Nu te îndoiești, cred, că la problema pe care ai pus-o m-am gândit și eu nu o dată — îi zise Clapauțius. Ea naște dileme serioase. Învățătura pe care ne-a dat-o aventura lui Bunițius văd că n-ai uitat-o și de aceea vrei să fericești ființe care n-au existat până acum, adică vrei să creezi fericiți pe loc gol. Dar mai întâi ar trebui să te lămurești dacă în genere poți ferici pe cei ce nu există? Mă-ndoiesc serios de asta. Ar trebui mai întâi să dovedești că starea de inexistență este, sub orice aspect, mai rea decât starea de existență, chiar dacă nu e deosebit de plăcută, pentru că, fără o asemenea dovadă, experimentul felicitologic de a cărui idee ești pătruns, ar putea să nu izbutească. Atunci la furnicarul de nefericiți, de care este plin Cosmosul, ai adăuga mulțimea celor noi, creați de tine — și ce-ai să faci atunci?

— Desigur, experimentul este riscant — recunoscu, cam fără voia lui, Trurl. Cu toate acestea, consider că s-ar cuveni să încercăm. Natura este numai în aparență nepărtinitoare, chipurile fabrică ce-i cade și ce-i zboară ia îndemână, deci atât pe cei buni, cât și pe cei răi, pe cei blânzi, ca și pe cei cruzi, dar e destul să faci o inventariere ca să te convingi că pe câmpul de luptă rămân întotdeauna ființele crude și neplăcute, săturate de către celelalte. Iar când ticăloșii își dau seama că procedează urât, născocesc circumstanțe atenuante sau justificări din rațiuni superioare: cum că mizeria asta de viață este un condiment, menit să mărească pofta de Rai sau alte asemenea locuri. După mine, e timpul să terminăm cu asta. Natura nu este numai proastă ca o cizmă, fiindcă acționează pe linia minimei rezistențe. Trebuie s-o înlocuim și să producem noi înșine ființe luminate, căci numai apariția lor poate constitui o adevărată vindecare a existenței. Ele vor justifica — după opinia mea — ou vârf și îndesat perioada trecută, plină de strigătele celor uciși, care, numai din cauza distanței cosmice, nu pot fi auzite pe alte planete. La ce naiba tot ce are viață trebuie să sufere întruna? Dacă suferințele diferitelor ființe ar căpăta măcar acea forță pe care o are picătura de ploaie, atunci — ai pentru asta ca garanție mâna mea și calculele mele! — de multă vreme ar fi răsturnat lumea! Dar ele există atât cât există și viața, iar praful care acoperă criptele mormintelor și palatele părăsite tace deplin și nici chiar tu, cu puternicele tale mijloace, n-ai putea descoperi în el vreo urmă a durerilor și necazurilor care i-au tulburat ieri pe răposații de azi.

— Adevărat, morții nu mai au griji — recunoscu Clapauțius. Este un adevăr temeinic, câtă vreme definește efemeritatea suferinței.

— Dar apar mereu noi suferinzi! — reluă Trurl, cu glas ridicat. Oare nu înțelegi că planul meu este o chestiune de simplă bună-voință?

— Ia stai. La drept vorbind, prin ce metodă ființa fericită (să presupunem că o să reușești) va fi o recompensă pentru abisul de chinuri care s-au dezagregat, ca și a nenorocirilor care vor dura mai departe în tot Cosmosul? Oare liniștea de azi va suprima furtuna de ieri? Oare ziua va anula noaptea? Nu vezi că vorbești prostii?

— Atunci, după tine, n-ar trebui să facem nimic?

— Nu spun că nimic. Poți să îndrepți viețile existente, sau cel puțin să încerci a o face, cu riscul cunoscut, dar pe cei despre care ai pomenit n-ai să-i satisfaci cu nimic. Ești oare de altă părere? Crezi că a îndesa în Cosmos atâta fericire încât să crape, va schimba câtuși de puțin ceea ce s-a întâmplat în el?

— Cum să nu, va schimba! Va schimba! — strigă Trurl. Caută să înțelegi așa cum se cuvine! Chiar dacă fapta mea nu-i va atinge pe cei care au pierit, se va schimba întregul a cărui parte o constituie ei. De-acum fiecare va trebui să spună: „Eforturi teribile, civilizații vomitale, culturi înfricoșătoare au constituit numai o introducere Ia conținutul propriu-zis, adică la timpurile actualei voluptăți! Trurl, acel bărbat luminat, a ajuns prin meditațiile sale, la concluzia că trecutul râu trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Mizeria l-a învățat cum se făuresc bogățiile, iar disperările i-au arătat cât prețuiesc extazurile, într-un cuvânt — Cosmosul, tocmai prin aceea că este așa de oribil, i-a dat impulsul de a crea Binele!” Epoca actuală se va dovedi pregatitoare-ispititoare — nu crezi! — și datorită ei va urma mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te-am convins?

— La Crucea Sudului se află statul regelui Troglodicus — zise Clapauțius — căruia îi plac peisajele împănate cu spânzurători, dar disimulând această predilecție cu afirmația că pe niște mizerabili, ca supușii săi, nu-i poți ține altfel în frâu. A vrut să-mi facă și mie de petrecanie de cum am venit, dar, mirosind că l-aș putea face una cu pământul, s-a înmuiat, căci considera ca un lucru natural că, dacă el nu mă va supune, atunci eu ara să-l strivesc. Deci, ca să mă pregătească altfel de moarte, își chemă îndată sfatul de învățați, de la care am auzit o doctrină morală a puterii, concepută tocmai pentru astfel de ocazii. Înțelepții aceia plătiți mi-au spus așadar: cu cât este mai rău, cu atât sunt mai gustate îmbunătățirile, deci cel care acționează, astfel încât răul nu mai poate fi suportat nu face altceva decât să grăbească în mod extrem rapida îndreptare a lucrurilor. Regele era bucuros și mulțumit de discursul lor, căci a reieșit că nimeni nu acționează ca el în sprijinul viitorului Bine, câtă vreme, prin antiimpulsuri corespunzătoare, îndeamnă la, transpunerea în faptă a ideilor de îmbunătățire a situației. Deci fericiții tăi ar trebui să-i ridice monumente lui. Troglodicus, iar tu datorezi recunoștință unora ca el, nu-i așa?

— Urâtă și cinică parabolă! — sări ca ars Trurl, jignit la culme. Credeam că ai să fii de partea mea, dar văd că verși numai otrava scepticismului și, prin sofisme, reduci la zero planurile mele nobile. Și doar ele sunt salvatoare la scară cosmică!

— Așa, deci tu vrei să devii salvatorul Cosmosului? — zise Clapauțius. Trurl, să știi că ar trebui să te leg și să te-arunc în groapa asta, ca să ai timp să-ți vii în fire, dar mă tem că ar dura prea mult. De aceea îți spun doar atât: să nu aduci fericirea prea brusc! Să nu perfecționezi existența în viteză! Și chiar dacă vei crea pe undeva niscaiva fericiți (lucru de care mă-ndoiesc), vor rămâne mai departe ceilalți, se va ajunge atunci la invidie, ură, încordări și certuri și cine știe clacă n-ai să te găsești în fața dilemei, desigur, neplăcute: sau fericiții tăi se vor lăsa pe mâna invidioșilor, sau vor fi nevoiți să-i căsăpească ei pe acești inoportuni, urâți și schilozi; și asta pentru realizarea armoniei depline.

Trurl sări în sus înfuriat, dar, potolindu-se, slăbi pumnii căci punerea lor în funcțiune n-ar fi fost cea mai potrivită inaugurare a Erei Fericirii Depline, pe care hotărâse așa de serios s-o creeze.

— Adio! — îi zise el, cu o privire de gheață. Agnostic meschin, neîncrezătorule, care te lași dus de valurile întâmplării, n-am să discut cu tine prin cuvinte, ci prin fapte! Roadele muncii mele te vor convinge, cu timpul, că am avut dreptate!

Întors acasă, Trurl se pomeni într-o mare încurcătură, căci epilogul discuției purtate cu Clapauțius sugera cum că ar fi posedat deja un plan de acțiune, ceea ce nu era adevărat. Sincer vorbind, habar n-avea de unde să înceapă. Luă atunci de pe rafturile bibliotecii o grămadă de cărți consacrate descrierilor a numeroase societăți și le înghiți cu o viteză demnă de admirat. Și cum, cu toate acestea, își umplea prea încet mintea cu faptele necesare, cără din pivniță opt sute de casete cu memorie de mercur și de plumb, feromagnetică și crionică, le legă cu mici cabluri de ființa sa și, în câteva secunde, își încarcă el cu patru trilioane de biți de cea mai bună și mai prăpăstioasă informație, pe care o poți găsi numai în tenebrele aștrilor, pe globuri sau pe sori stinși, locuiți de cronicari răbdători. Fusese o doză atât de puternică, încât îl zdruncinase din creștet până-n tălpi; se învineți, ochii îi ieșiră nițel din orbite, fălcile i se strânseră, cârcei îi umblau prin tot corpul și tremura de parcă ar fi fost atins nu de istoriozofie și istoriografie, ci de trăsnet. Dar până la urmă, își adună puterile, se scutură, își șterse fruntea, își sprijini genunchii, care-i mai tremurau încă, de picioarele mesei la care lucra și-și zise:

— Văd că a fost și este mult mai rău decât credeam!!!

Câtva timp își ascuți creioanele, turnă cerneală în călimări, aranjă grămezile de fișe albe, dar, cum din toate aceste pregătiri nu prea ieșea nimic, puțin iritat își spuse:

— Cred că, din simplă solidaritate, trebuie să fac cunoștință cu scrierile înțelepților străvechi, arhaici, cu toate că mereu am amânat asta, știind că un constructor modern n-are ce-nvăța de la flecarii ăștia bătrâni. Dar fie, treacă de la mine! Am să-i studiez și pe gândanții ăștia ai vechiului testament, aproape de pe vremea cavernelor, cel puțin așa mă voi putea apăra și de înțepăturile lui Clapauțius, care, ce-i drept, nici el nu i-a citit niciodată (și cine, în genere, îi citește?), dar extrage pe ascuns din operele lor câte-o frază, ca pe urmă să mă zgândăre cu citate și să mă acuze de ignoranță.

Și chiar așa făcu; începu să răsfoiască numai opere învechite și prăfuite, deși nu-i ardea câtuși de puțin.

Pe la miezul nopții, înconjurat de cărți groase care, deschise, îi făceau vânt pe la genunchi ca un evantai, căci, enervat, le arunca de pe masă, își spuse:

— Văd că trebuie nu numai să corectez structura ființelor inteligente dar și ceea ce au născocit ele ca filozofie. Originea vieții trebuie căutată în ocean, care a aruncat la țărm tot felul de mâluri, astfel a luat naștere un noroi moale, sau așa-numiții coloizi-neroizi; Soarele ardea, noroiul se-ngroșa, a căzut un trăsnet, totul s-a acrit cu amini — adică amin și Doamne-ajută — și așa a apărut un aluat, care, cu timpul, s-a târât spre un loc mai uscat. I-au crescut urechi, ca să audă cum se apropie prada, precum și dinți și picioare ca s-o poată ajunge din urmă și s-o mănânce. Iar dacă nu i-au crescut sau i-au crescut prea scurte, pe el l-au mâncat. Creatoarea inteligenței este, deci, evoluția; căci ce sunt în ea Prostia și înțelepciunea, ca și Binele și Răul? Binele e atunci când eu voi mânca pe cineva, iar Răul, când voi fi eu mâncat. La fel și cu Inteligența: cel mâncat, pentru că i s-a întâmplat asta, este mai prost decât cel ce mănâncă, pentru că nu poate avea dreptate cel ce nu există și nu are deloc cel care a fost înghițit. Dar cine ar mânca pe toți ceilalți, el însuși va fi înfometat și astfel se instaurează moderația. Cu trecerea vremii, fiecare aluat se calcifiază, căci este un material fibros, deci, căutând ceva mai bun, ființele noroioase au descoperit metalul. Dar pe ele însele s-au portretizat în fier, căci cel mai ușor lucru e să extragi din ce e gata, așa că tot nu s-a ajuns la adevărata perfecțiune. Dimpotrivă! Dacă, printr-un curs schimbat al evenimentelor, ar fi apărut mai întâi calcarul, apoi din el o delicatesă mai moale, iar la urmă — fina subtilitate, filozofia s-ar fi născut cu totul altfel: după cum se vede, ea provine direct din material, sau altfel spus, cu cât ființa inteligentă s-a constituit mai oricum, cu atât mai disperat se înfățișează pe sine invers. Dacă trăiește în apă, spune că pe țărm e un rai; dacă trăiește pe țărm, atunci spune că raiul e în cer; dacă are aripi, își făurește un ideal cu înotătoare ca peștele, iar dacă are picioare — își zugrăvește aripi de gâscă și strigă: „Sunt înger!” Ciudat că n-am observat asta până acum. Regula asta s-o numim Legea Cosmică a lui Trurl: ca urmare a imperfectibilității ingineriei personale, orice spirit își prezintă Absolutul Excelent. Trebuie să-mi bag bine în cap asta pentru împrejurarea când am să mă apuc de corectarea bazelor filozofiei. Dar acum e timpul să construiesc. Mai întâi să institui Binele — dar ce este acesta? Desigur, el nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru stâncă nici bună, nici rea, asemenea cutremurului de pământ pentru un lac. Am să-l montez deci pe Cineva. Dar, atenție: îi va fi bine acestuia? Și de unde să. știu dacă cuiva îi este bine? Să zicem că aș vedea că lui Clapauțius nu-i merge bine. Și ce-i cu asta? Cu o jumătate a sufletului m-aș întrista, iar cu cealaltă m-aș bucura, nu-i așa? Încurcată treabă! E posibil să-i fie cuiva bine în comparație cu vecinul, dar el nu știe nimic despre asta și de aceea nu consideră că lui îi e bine. Ar trebui oare să construiesc ființe care să aibă în vedere pe altele, asemenea lor, ce se zbat în chinuri? Dar s-ar simți oare serios satisfăcute numai prin contrast? Poate că da, dar câtă ticăloșie e în asta. Așadar, e nevoie aici de a surdină și de un transformator. Nu trebuie să te apuci dintr-o dată de. alcătuirea unor societăți fericite: la început trebuie să fie numai individul!

Își suflecă mânecile și în trei zile meșteri un Fericit Contemplator al Existenței, o mașină care, prin conștiința sa, aprinsă în catozi, se contopea cu fiecare lucru observat și nu se găsea pe lume nimic care să nu-i provoace bucurie. Trurl se așeză în fața ei ca să-și dea seama dacă era exact ceea ce-și dorise. Contemplatorul sprijinit pe cele trei picioare de metal, își plimba ochii mari ca niște lunete primprejur, și fie că nimerea cu privirea vreo ulucă de gard, vreo piatră sau vreun papuc vechi, era cuprins de o mare încântare, gemând aproape de atâta plăcere. Iar când soarele se îndrepta spre apus, ori zorile înroșeau cerul, se întindea ca un leu culcat pe labe, vrăjit de-a binelea.

— Clapauțius o să spună, desigur, că numai culcatul pe labe sau gemetele nu înseamnă mai nimic — își zise Trurl, tot mai neliniștit. O să ceară dovezi…

Cu acest gând, îi băgă Contemplatorului în burtă un ceas cât toate zilele, cu limbă aurită, care arăta unitățile de fericire, pe care le-a numit hedoni sau, pe scurt, hezi. Drept un hed socotea acea cantitate de extaz care se resimte când se parcurg patru mile cu un cui în pantof, iar apoi se scoate cuiul. Înmulți drumul cu timpul, împărți rezultatul la ascuțimea cubului, înainte de paranteză scoase coeficientul de călcâi obosit și astfel reuși să traducă fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta-l mai satisfăcu nițel. Privind la șorțul de lucru al lui Trurl, pătat de ulei, in timp ce acesta se învârtea pe lângă el, Contemplatorul încerca, în funcție de unghiul de înclinare și de luminozitatea generală, de la 11,8 la 18,9 hezi pentru fiecare pată, petic și secundă. Acum constructorul se liniști de-a binelea. Calculă îndată că un kilohed este exact atâta cât au simțit bătrânii, privind-o pe Suzana în baie, că un megahed este egal cu bucuria unui condamnat când i se taie frânghia cu numai o clipă înaintea spânzurării, și văzând cum totul poate fi perfect calculat, trimise îndată una dintre mașinile mai mici din laborator, să-l aducă pe Clapauțius.

Când acesta sosi, îi spuse:

— Privește și bagă în cap.

Clapauțius dădu ocol mașinii, iar aceasta, îndreptându-și către el majoritatea teleobiectivelor, se lăsă pe vine și gemu de câteva ori. Constructorul se cam miră de sunetele acestea, ca dintr-un fund de fântână, dar nu se trădă, ci întrebă numai:

— Ce-i asta?

— Ființa fericită — zise Trurl — adică Fericitul Contemplator al Existenței, pe scurt, Ferconex.

— Și ce știe să facă Ferconexul ăsta?

Trurl simți o ușoară ironie în vorbele lui, dar n-o luă în seamă. — Percepe neîncetat în mod activ! — îl lămuri el. Și nu numai că percepe pur și simplu, notând totul, dar o face intens, atent și eficient, și tot ce percepe ii provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându-i anozii și circuitele, îi dă o stare de fermecată euforie, ale cărei semne sunt tocmai acele gemete pe care le auzi în clipa asta, când privește la trăsăturile banale ale chipului tău.

— Asta înseamnă că mașina simte o plăcere activă din existență ca percepție?

— Întocmai! — zise Trurl, dar mai încet, pentru că nu mai era așa de sigur de ceva, ca înainte.

— Și ăsta-i, desigur, felicitometrul, care marchează unitățile de plăcere existențială? — exclamă Clapauțius, arătând cadranul cu limba aurită.

— Da, ăsta-i ceasul…

Clapauțius începu atunci să arate tot felul de lucruri Ferconexului, urmărind atent oscilațiile limbii acestuia. Trurl, care se mai liniștise, îi vorbea acum pe îndelete despre teoria hedonilor, adică felicitometria teoretică. Discutară îndelung, unul întrebând, altul răspunzând, până ce, într-un târziu Clapauțius zise:

— Ar fi interesant să se știe cu câte unități s-ar măsura sentimentul pe care îl încearcă cel care îl omoară în bătaie pe un altul care, timp de trei sute de ore, l-a bătut fără încetare?

— Nimic mai simplu! răspunse, bucuros Trurl și se și apucă de calculat, până ce un hohot de râs al prietenului său îl întrerupse. Sări în sus, enervat, iar celălalt îi spuse, râzând întruna:

— Zici că principiul fundamental al mașinii este Binele, nu, Trurl dragă? Ce să zic, frumos prototip! Ține-o așa înainte, și totul a să-ți meargă de minune! Până atunci, la revedere!

Și plecă, lăsându-l pe Trurl cu totul descumpănit.

— M-a prins, ce să zic! M-a pus la punct! — oftă constructorul, iar gemetele lui se amestecau cu cele pline de extaz ale Ferconexului, care-l iritase într-atâta, că luă mașina, o băgă într-o cămară, trânti peste ea niște tinichele vechi și trase zăvorul.

Apoi se așeză la masa, rămasă goală, și-și spuse:

— Am amestecat extazul estetic cu Binele — da’ măgar mai sunt! Și, la drept vorbind, Ferconexul are inteligență? Asta-i bună! Pe toți nucleii atomici, trebuie să schimb complet concepția! Fericirea, da, desigur, și plăcerea, da, fără îndoială, dar nu pe seama altuia! Nu derivând din Rău! Asta e! Dar ce-o fi Râul? O, văd că în activitatea mea de constructor am neglijat cu totul teoria!

Opt zile la rând n-a închis un ochi, n-a ieșit din casă, s-a cufundat în citirea a tot felul de cărți savante, tratând despre Bine și Rău. A aflat în felul acesta că după mulți înțelepți, lucrul cel mai important este devotamentul mutual și bunăvoința generală. Ființele inteligente trebuie să-și arate reciproc și una, și alta: fără asta n-o scoți la capăt. Ce-i drept, în numele acestei devize unii au fost trași pe roată, alții în țeapă, altora li s-a turnat plumb fiert pe gât, unii au fost sfârtecați în patru, altora li s-au frânt mădularele, iar în momentele istorice mai importante s-au folosit pentru asta chiar un echipaj de șase cai. De asemenea, în numeroase alte forme de tortură, adresate sufletului, nu trupului, istoria a dovedit alte multe exemple de bunăvoință.

— Intenția nu e de ajuns! își zise. Trurl. Să presupunem că vom pune conștiințele nu in proprietarii lor, ci în cei de alături, în cei apropiați, dar convertibil. Ce-ar reieși din asta? O, ar fi o nenorocire, pentru că faptele mele rele ar mușca pe vecinul meu, deci m-aș putea cufunda și mai ușor în păcat! Atunci poate că ar fi bine să montez în conștiința obișnuită un amplificator de remușcări, adică să fac în așa fel ca fiecare faptă rea să chinuie prin consecințe de o mie de ori mai tare decât până acum? Dar atunci, din simplă curiozitate, fiecare se va grăbi să facă un rău, ca să se convingă dacă această nouă conștiință mustră într-adevăr atât de diabolic — și până la sfârșitul zilelor sale o să alerge de colo colo, ca un câine hăituit, mușcat cu totul de reproșuri… Sau poate ar fi mai bună o conștiință cu marșarier și ștergătoare, dar plumbuită? Numai puterea să aibă cheia… Nu! Nici asta n-ajută, că doar există șperacle! Sau, ce-ar fi să aranjez o transmisie de sentimente — unul simte pentru toți, toți pentru unul? Așa e, asta a mai fost, tocmai în acest fel acționa Altruizina… Atunci, poate e mai bine așa: fiecare să aibă montat în corp un mic detonator, cu un mic receptor și dacă, în schimbul faptelor lui rele și ticăloase, i se dorește răul de către mai mult de zece dintre cei apropiați, prin adunarea celor zece intenții ale lor pe intrarea heterodică, cel căruia îi sunt adresate să sară în aer. Ce? Atunci n-ar evita fiecare Răul, mai abitir decât ciuma? Desigur că l-ar evita, și încă cum! Și de fapt… ce viață fericită mai e aia… cu o mină întârziată în jurul stomacului? De altfel, ar putea să apară comploturi secrete împotriva anumitor persoane, ar fi suficient să se adune vreo zece mizerabili împotriva unui nevinovat și ăsta, săracul, ar fi făcut praf… Bine, atunci, poate, să schimb semnele? Nici asta nu-i bine. Ei, drace, tocmai eu, care am mutat din loc galaxii întregi, ca pe un dulap, să nu fiu în stare să rezolv o asemenea problemă de construcție, aparent simplă?! Să presupunem că fiecare cetățean al unei societăți este zdravăn, rumen și vesel, că de dimineața până seara cântă, zburdă și chicotește, că face bine și altora, dar cu atâta avânt, că ți-e mai mare dragul, alții la fel, iar dacă-i întrebi, fiecare răspunde în gura mare că este nemaipomenit de bucuros de propria existență, ca și de existența generală… Oare o asemenea societate ar fi încă imperfect de fericită? Pe legea mea, într-o asemenea societate nimeni n-ar putea face nimănui nici un Rău! Și de ce n-ar putea? Pentru că nu vrea. Și de ce nu vrea? Pentru că nu s-ar alege cu nimic din asta. Poftim rezolvarea! Nu arată asta a plan, splendid în simplitatea lui, pentru o producție de masă? Nu înseamnă asta că toți sunt acolo beți de fericire? Ia să vedem atunci ce-o să mai zică Clapauțius, acest cinic-mizantrop, acest agnostic sceptic, ce motiv mai găsește, de râs și de batjocură! N-are decât să-și bage nasu’ în toate, să caute nod în papură, degeaba, câtă vreme fiecare îi face celuilalt din ce în ce mai mult bine, că mai mult nu se poate… Da’ ia stai, nu s-ar putea să obosească, să nu mai reziste, să cadă la pământ sub lavina, sub torentul atâtor fapte bune? Ei, dacă-i așa, mai montăm niscaiva reductorași slabi, eventual niște surdine, pereți rezistenți la fericire, niscaiva costume, sau camere izolatoare, ceva ecrane, găsesc eu leac și pentru asta… Ușurel, să nu mă grăbesc, ca să nu uit ceva. Așadar, primo, să fie veseli, secundo — plini de bunăvoință, tertio — să zburde, quatro — rumeni la față, quinto — să se simtă minunat, sexto — mutuali… e, cu asta, gata, pot să încep!

Până la masa de prânz se mai trânti nițel, căci îl obosiseră teribil toate aceste frământări, apoi se sculă repede, vioi și cu poftă de lucru, se apucă să schițeze planurile, să găurească benzile de program, să calculeze algoritmii și, pentru început, construi o societate fericită, formată din nouă sute de persoane. Ca să se simtă absolut egali, îi făcu pe toți să semene leit unul cu altul. Ca să nu se certe pentru mâncare și băutură, îi făcu pe toți abstinenți pe viață; un mic foc atomic le era de ajuns ca izvor de energie. Se așeză apoi pe prispă și până la apusul soarelui se uită la ei, să-i vadă cum zburdă, declarându-se zgomotos fericirea, cum își fac bine unul altuia, mângâindu-se reciproc pe capete, cum își îndepărtează unul altuia pietrele din drum, cum își duc viața plesnind de sănătate, vioi și veseli, fără griji. Dacă vreunul își scrântea piciorul, se făcea negru de-atâta îngrămădeală, nu din curiozitate, ci datorită imperativului categoric al ajutorării mutuale. Se mai întâmpla ca, din exces de zel, la început să-și mai rupă câte un picior, în loc să-l repare, dar le mai reglă conductorii, le mai adăugă niște mici rezistențe, pentru ca la urmă să-l invite pe Clapauțius să-i vadă isprava. Acesta se uită îndelung Ia zbenguielile acelea nostime, ascultă chinurile cu o mină destul de mohorâtă, iar la urmă, întorcându-se spre Trurl, îi zise:

— Dar pot să fie și triști?

— Ce întrebare stupidă? Sigur că nu! ripostă Trurl.

— Și cum atunci, or să zburde așa la infinit, or să fie veseli, or să facă numai bine și or să strige cât îi ține gura că nu mai pot de fericire?

— Bineînțeles!

Și cum Clapauțius nu numai că nu se grăbea cu laudele, dar nu se pronunță în nici un fel, Trurl mai adăugă supărat:

— Poate că priveliștea ți se pare monotonă și mai puțin pitorească decât scenele de luptă, dar sarcina mea a fost să aduc fericirea, nu să fac pe cineva erou al unui spectacol dramatic!

— Câtă vreme ei fac ceea ce fac, pentru că trebuie s-o facă, dragul meu Trurl — începu Clapauțius — atunci au în ei atâta Bine cât este într-un tramvai, care tocmai de aceea nu poate să te calce, pentru că tu- mergi pe trotuar iar el nu sare de pe șine. E fericit făcând Bine nu cel care-i mângâie pe cap pe alții, fără încetare, nu cel care urlă de bucurie și adună pietrele din drum ca să nu se împiedice alții, ci acela care poate să fie mâhnit, să plângă, să-și spargă capul de pietre, dar n-o face de bunăvoie, dintr-o sinceră pornire! Acești sclavi ai tăi nu sunt decât o jignire la adresa idealurilor înalte, pe care atât de perfect le batjocorești!

— Cum poți să spui așa ceva?! Doar sunt ființe inteligente…, îngână Trurl buimăcit.

— Da? — exclamă Clapauțius. Las’ că ne convingem imediat!

Și, apropiindu-se de ființele perfecte ale lui Trurl, îi dădu una în cap celui dintâi care se nimeri în calea lui, întrebându-l:

— Sunteți fericit, domnule?

— La nebunie! răspunse acesta, ținându-se de cap, în dreptul unui cucui cât toate zilele.

— Dar acuma? — întrebă iar Clapauțius, după ce-l mai trăsni o dată, de-l trânti la pământ.

Ghemuit încă, n-apucă să scuipe tot praful înghițit, că se și apucă să strige:

— Sunt fericit, Înălțimea Voastră! Sunt topit de fericire!

— Ei, poftim, ce mai zici? — i-o trânti sec Clapauțius și plecă, lăsândul pe Trurl încremenit.

Constructorul, îngrijorat peste măsură, îi duse pe perfecții săi, unul câte unul, în laborator și acolo îi demontă până la ultimul șurub; nici unul nu s-a împotrivit câtuși de puțin, ba unii îl mai și ajutară cum putură, ținându-i cheile, cleștele, ori bătându-și în cap cu ciocănașele, dacă se întâmpla să fie vreun capac mai zdravăn montat și nu voia să cedeze. Bucățile le puse înapoi în sertare și pe rafturile depozitului, smulse planurile de pe planșete, le făcu fărâme, apoi se așeză la masa care abia se mai ținea pe picioare, sub grămezile de cărți etico-filozofice, și oftă adânc:

— Frumoasă poveste! Da’ bine m-a mai rușinat banditul, acest smulge-șuruburi, care zice că mi-e prieten!

Scoase de sub sticlă modelul permutatorului, instalația care transforma fiecare percepție în expresie a ajutorării mutuale și a bunăvoinței generale, o puse pe nicovală și o făcu țăndări cu câteva lovituri zdravene. Dar tot nu-și ușurase sufletul. Mai cugetă o clipă, oftă prelung și se apucă de altă treabă. De data asta îi ieși din mâini un grup destul de mare — vreo trei mii de zdrahoni — care și-au ales de îndată un conducător prin vot egal și secret, după care au început să se ocupe de tot felul de treburi, ba construcția de case, ba ridicarea de ziduri, ba descoperirea legilor Naturii, ba cu distracții și jocuri. Fiecare dintre aceste creaturi ale lui Trurl avea în cap un mic homeostat, iar în acest homeostat două nituri solide, sudate lateral, printre care voința sa liberă putea să se manifeste, după cum poftea; dedesubt se găsea resortul Binelui, care trăgea spre sine mult mai puternic decât celălalt, mai mic, blocat cu un fus și având drept scop distrugerea și ruinarea. În afară de asta, fiecare cetățean dintre aceștia poseda câte un senzor de conștiințe, de mare sensibilitate, prins în două fălci dințoase, care începeau să muște, dacă purtătorul lor s-ar fi abătut de la drumul virtuții; și, cum Trurl le încercase pe un prototip special în atelier, când se ajungea la mustrări de conștiință, acestea erau atât de puternice, că-l zdruncinau pe nefericit mai rău decât într-un sughiț ori în dănțuiala sfântului Vitalie; abia prin căință, prin fapte nobile, prin altruism se mai încărca nițel condensatorul, care deschidea colții mustrării de conștiință și ungea senzorul cu ulei. Totul fusese conceput cât se poate de ingenios, nici vorbă! Trurl se gândea chiar dacă n-ar fi fost bine să lege mustrările de conștiință cu durerea de dinți, printr-un cuplaj reversibil suplimentar, dar până la urmă a renunțat la asta, de teamă ca nu cumva Clapauțius să amintească iar de folosirea forței, care exclude prezența liberei voințe. De altfel, asta ar fi fost o veritabilă minciună, pentru că noile creaturi aveau apendice statistice și, datorită acestui fapt, nimeni, deci nici Trurl, nu putea să știe dinainte ce au de gând și cum se vor organiza. Toată noaptea Trurl a fost trezit de alte noi strigăte de bucurie, iar zarva asta îi producea o plăcere de nedescris. Să văd acum — își zicea — de ce o să se mai agațe Clapauțius. Sunt fericiți, dar nu prin programare, adică din obligație, ci numai în mod stocastic, ergodic și probabilistic. Bună treabă! Și cu gândul ăsta adormi și nu se trezi până dimineața.

Cum însă nu-l găsi pe Clapauțius acasă, îl așteptă până la ceasurile amiezii, apoi îl aduse la el, direct la poligonul felicitologic. Clapauțius examină pe rând casele, gardurile, turnulețele, inscripțiile, trecu și pe la primărie, prin birouri, se întâlni și cu delegații, cu cetățenii, stătu de vorbă cu unii, cu alții, iar pe o stradă mai lăturalnică încercă să-l pocnească pe unul mai mititel, dar îndată alți trei îl luară de guler și-l aruncară dincolo de porțile cătunului, cu o mișcare uniformă, cântând, și deși avură grijă să nu-i frângă spinarea, arăta destul de mototolit când s-a sculat din praful drumului.

— Hm! — exclamă Trurl, făcându-se că nu văzuse pățania lui Clapauțius. Acu’ ce mai zici?

— Am să vin mâine — răspunse acesta.

Înțelegându-i fâstâceala, Trurl zâmbi îngăduitor. A doua zi, pe la prânz, amândoi constructorii se duseseră din nou în cătun. Observară din prima clipă schimbări însemnate. De la început fură opriți de o patrulă cetățenească; șeful ei îi zise lui Trurl:

— Ce te uiți, mă rog, așa de strâmb? N-auzi cântecul păsărelelor? Nu vezi floricelele? Capul sus!

Altul, de rang mai mic, adăugă:

— Ține-te așa, proaspăt, mândru și vesel!

Al treilea nu-i spuse nimic, îi trase una cu pumnul lui blindat pe spinare, pe urmă toți se întoarseră către Clapauțius, dar acesta, simțind ce-l așteaptă, se umflă ca un curcan, făcând pe grozavul, mereu cu zâmbetul pe buze, că îl lăsară în pace, îndepărtându-se. Scena asta făcu o mare impresie asupra neștiutorului creator al noii ordini, căci rămase cu gura căscată, zărind în piața centrală din fața primăriei Feliciei trupele înșirate în careu, scoțând la comandă strigăte de încântare.

— Onoare Existenței! — urlă unul mai în vârstă, cu epoleți și panaș, iar un cor de glasuri îi răspunse:

— Onoare, slavă și mărire!

Trurl n-apucă să scoată o vorbă, că se pomeni luat pe sus și aruncat în rând împreună cu prietenul său; până seara trebuiră să facă exerciții, adică personal să aibă parte numai de neplăceri, în schimb vecinului din rând să-i facă numai Bine, și totul la comanda „un, doi, trei!”, iar comandanții, numiți felicianți, adică Gardienii Fericirii Generale, care erau numiți de mulțime garfegeni, vegheau cu mare atenție ca fiecare în parte și cu toții laolaltă să manifeste o satisfacție deplină și o euforie generală, ceea ce în practică s-a dovedit teribil de dificil. În timpul unei scurte pauze a manevrelor felicitologice, Trurl și Clapauțius reușiră s-o șteargă din rând și să se ascundă dincolo de gard, apoi, se aruncară într-un șanț și, sub un foc de artilerie, ajunseră la casa lui Trurl; aici, pentru mai mare siguranță, se ascunseră în pod. Tocmai la timp, pentru că prin împrejurimi începură să umble patrulele, controlând toate clădirile, în căutarea nenorociților, supăraților, triștilor, care aveau parte pe loc numai de mângâieri. Trurl, înjurând de mama focului, cântărea din ascunzătoarea lui posibilitățile de lichidare a urmărilor experimentului care luase o întorsătură atât de nedorită, iar Clapauțius, râdea cu gura până la urechi. Neputând născoci nimic mai bun, Trurl trimise în cătun, oarecum cu inima grea, un detașament de demontatori, dar pentru mai mare siguranță și în mare taină față de Clapauțius, i-a programat în așa fel ca să nu se lase ispitiți de frumoasele lozinci despre bunăvoința generală și deosebita întrajutorare mutuală. Și se ciocniră trimișii lui Trurl cu garfegenii, că săreau scântei, nu alta. Felicia, capitala lor, lupta eroic, ca să apere fericirea generală, așa că Trurl fu nevoit să mai trimită rezerve cu clești și menghine duble; lupta se transformă într-un adevărat război, război în toată regula, căci spiritul de sacrificiu al ambelor părți era nemaipomenit, mitralierele și șrapnelele nu mai conteneau. Când, pe la căderea serii, ieșiră afară, câmpul de luptă arăta jalnic. În cătunul fumegând, ici și colo câte un feliciant, nedemontat în grabă până la capăt, îngăima cu glas slab, în agonia lui mecanică, atașamentul lui absolut și de nezdruncinat față de ideea Binelui General. Fără să-i mai pese de amorul propriu, Trurl izbucni de furie și disprerare, căci nu înțelegea în ruptul capului unde a comis greșeala, datorită căreia oamenii de bine au ajuns niște cavaleri ai crimei.

— Directiva Bunăvoinței Universale, dragul meu, dacă e prea din cale afară de generală, poate da roade diferite — îl lămuri Clapauțius pentru început. Cel ce simte plăcere în viață, vrea repede ca și ceilalți să simtă la fel, iar pe cei încăpățânați îi împinge spre fericire cu de-a sila.

— Asta înseamnă că Binele poate să producă Răul! O, ce perfidă e Natura Lucrurilor! — exclamă Trurl. Atunci am să declar război Naturii însăși! Adio, Clapauțius! Mă vezi pentru o clipă învins, dar am pierdut o luptă, nu și războiul!

Și, posomorât, dar cu atât mai înverșunat, se porni singur-singurel pe citirea altor tomuri groase. O voce interioară parcă îi sufla că n-ar fi rău, înaintea următoarelor experiențe, să-și izoleze casa cu niște ziduri și să instaleze în dreptul unor ferestruici niște țevi de tun, dar se gândi totuși că pentru nimic în lume nu poate începe în acest fel edificarea bunăvoinței generale; hotărî, deci, să creeze de acum încolo numai modele reduse, la scara 1:100.000, în condițiile sociologiei experimentale microminiaturizate. Pentru o mai bună memorizare, ca să le aibă mereu sub ochi, atârnă pe pereții atelierului, frumos caligrafiate, titlurile directivelor: 1) Bunăvoința Plăcută, 2) Blândețea Persuasivă, 3) Afecțiunea Delicată, 4) Tutelarea Subtilă — și se apucă de punerea în practică a acestor principii. La început a montat o mie de omuleți sub microscop, înzestrându-i cu câte o rațiune micuță și cu o nu mult mai mare dorință de Bine, pentru că în domeniul acesta se cam temea de fanatism; omuleții începură să umble alene prin cutiuța ce le servea de locuință și care, datorită acestor mișcări regulate și uniforme, semăna cu un mecanism de ceas. Le-a mai adăugat nițică chibzuială, rotind butonul gândului-bază și îndată au început să se miște mai vioi și, după ce le-a mai făcut din rămășițe niște unelte mititele, îi văzu la treabă, încercând să dărâme cu ele pereții și capacul cutiei. Atunci amplifică potențialul Binelului; îndată deveniră cu toții caritabili, fiecare alerga de colo colo, în căutarea celor care meritau să fie ajutați la nevoie, cu deosebire orbii, văduvele și orfanii. Erau înconjurați cu atâta atenție, li se îndeplineau până într-atât dorințele, că bieții de ei începuseră să se ascundă în spatele balamalelor cutiuței, ce mai, vânzoleala civilizației se pornise de-a binelea! Numărul insuficient de orfani și cerșetori a provocat o adevărată criză, căci, neputând găsi în groapa asta, adică în cutiuță, obiecte cărora să li se aplice principiul afecțiunii excepționale, micropopulația și-a creat după optsprezece generații credința în Orfanul Absolut care nu poate fi ajutat și, în genere, nu poate fi făcut fericit până la capăt; excesul de afecțiune, devenit metafizică, s-a strecurat, prin această crăpătură a infinitului, spre transcendență. Privind la cealaltă lume, făcătorii de bine au populat-o din belșug, căci printre ființele adorate a apărut acum Preacurata Văduvă și Domnul Cerurilor, care merita și el o compasiune ieșită din comun; în felul acesta lumea de până atunci a fost serios neglijată și organizațiile monahale au înghițit pe cele laice. Asta nu prea era pe gustul lui Trurl, așa că mai adăugă nițel raționalism, nițel scepticism și luciditate, până ce totul se mai liniști.

Dar nu pentru multă vreme. Își făcu apariția Electrovolter, declarând că nu există nici un Orfan Absolut, numai Cosmosul, adică un Cub, creat prin forța Naturii; absolutiștii orfanici l-au excomunicat, dar Trurl a fost nevoit să plece puțin după cumpărături și, când s-a întors, după vreo două ore, cutiuța sărea de colo colo prin tot sertarul, căci începuse războiul religios. Trurl a mai adăugat nițel altruism, dar n-a provocat decât o ușoară pâlpâire; mai puse câteva porții de inteligență și atunci se mai răci treaba, dar pe urmă mișcările se porniră din nou, iar din vânzoleala aceea fără noimă începură să se formeze escadroane mărșăluind cu un pas de o regularitate aproape enervantă. În cutie tocmai se scursese un secol; absolutiștii și electrovolteri„nii dispăruseră fără urmă, cu toții nu făceau altceva decât să discute pe tema Binelui General, se scriau chiar studii savante despre asta, evident, cu totul laice, dar curând s-a pus problema originii întregii societăți: unii ziceau că aceasta s-a născut din praful din jurul balamalelor de alamă ale cutiei, alții că era urmarea unei invazii cosmice din exterior; ca să poată afla răspunsul la această întrebare arzătoare, au construit Marele Sfredel, cu intenția de a fora și cerceta Cosmosul, deci cutia, ca să vadă ce se află dincolo. Și pentru că acolo puteau să fie forțe necunoscute, se apucară să meșterească în același timp și niște turnulețe. Trurl tare se mai necăji, văzând toată tărășenia asta; dezamăgit la culme, strânse totul la repezeală și, aproape plângând, își zise: Rațiunea duce la uscăciune, iar Binele la nebunie! De unde toate astea, de unde această fatalitate constructiv-istorică? Hotărî să cerceteze situația asta aparte. Scoase primul său prototip, vechiul Contemplator, din cămara în care-l aruncase și, când acesta începu să geamă de plăcere estetică înaintea unei grămezi de gunoi, îi implantă o mică doză de inteligență. Ferconexul își potoli imediat gemetele. Îl întrebă ce nu-i e pe plac, iar el îi răspunse:

— De plăcut îmi place totul, n-aș avea nimic de zis, numai că îmi strunesc oarecum admirația prin reflecție. Vreau să știu mai întâi de ce îmi place, de fapt, adică de unde-mi vine asta, și de asemenea de ce, în ce scop. Și în genere, cine ești tu, care mă scoți din contemplare și cugetare prin atâtea întrebări? Ce raport este între existența ta și a mea, ai? Simt că ceva îmi cere să te admir și pe tine, dar chibzuiala îmi poruncește să mă împotrivesc acestei porniri lăuntrice, pentru că ar putea fi o capcană, care mi se întinde, nu-i așa?

— În privința existențelor noastre — începu Trurl, total imprudent — să știi că eu te-am creat și pentru ca sufletul tău să aibă ceva din existență, am făcut în așa fel ca între tine și lume să domnească armonia perfectă.

— Armonia? — zise Ferconex, îndreptându-și atent obiectivele către el. Armonia, zici, domnul meu? Dar de ce am trei picioare? De ce am capul mai sus decât ele? De ce sunt sudat din partea stângă cu tablă de cupru, iar din dreapta cu tablă de fier? De ce am cinci ochi? Răspunde, dacă totul urma să fie adevărul adevărat, spune că m-ai făcut din nimic, domnule!

— Ai trei picioare, pentru că nu se poate sta comod numai pe două, iar patru — ar fi fost un surplus inutil de material — îl lămuri Trurl. Ochi ai cinci, pentru că atâtea am avut sticle bune la îndemână, iar cât privește tabla, tocmai mi s-a terminat oțelul când ți-am meșterit stratul protector.

— Asta-i bună — pufni în râs Ferconex. Vrei să-mi bagi în cap că totul a fost opera unei întâmplări oarecare, a unei simple nimereli, a unui curat din-te-miri-ce?! Și eu trebuie să cred toate tâmpeniile astea?

— Păi presupun că știu cel mai bine cum a fost, dacă eu te-am construit — îi răspunse Trurl, scos puțin din fire de atâta fermitate și înfumurare.

— Văd aici două posibilități — continuă, prudent, Ferconex. Prima, să minți de îngheață apele. Asta o las pentru mai târziu, pentru că n-am cercetat-o. A doua că, în accepțiunea ta, spui adevărul, dar din aceasta nu rezultă nimic esențial, pentru că acest adevăr, în ciuda puținei tale științe, dar în conformitate cu una mai bună, este un fals.

— Cum adică?

— Foarte simplu. Ceea ce ție ți s-a părut a fi un întâmplător concurs de împrejurări nu trebuie neapărat să fie așa. Lipsa de tablă de oțel ai considerat-o, probabil, ca un accident, dar de unde știi că n-a hotărât-o Necesitatea Absolută? Prezența tablei de cupru ți s-a părut cât se poate de potrivită, dar și aici se poate întrevedea amestecul Armoniei Prestabilite. La fel și în numărul ochilor și picioarelor mele trebuie să se ascundă Secretele abisale ale Ordinii Supreme ca Semne Seculare ale numerelor, relațiilor și proporțiilor. Mai departe: trei, ca și cinci, sunt numere prime. Pot oare să fie împărțite unul la altei — ce zici? Trei ori cinci fac cincisprezece, adică unu și cinci; adunate, fac șase, iar șase împărțit la trei face doi, adică cifra culorilor mele, pentru că eu sunt dintr-o parte un Ferconex de cupru, iar din cealaltă de fier! Oare o asemenea relație precisă putea să fie rezultatul întâmplării? E ridicol! Sunt o ființă care depășește orizontul tău mărunt, tinichigiu primitiv ce ești! Dacă o fi totuși ceva adevăr în faptul că m-ai construit (lucru greu de crezut, de altfel), atunci, în asemenea condiții, ai putea fi considerat un instrument obișnuit al Legilor Supreme, iar eu — scopul lor propriu-zis. Tu ești o întâmplătoare picătură de ploaie, iar eu — planta, care, prin culoarea coroanei florale, laudă orice creație; tu ești o scândură putredă de gard, aruncând o umbră oarecare, iar eu — lumina soarelui, care spune scândurii cum se desparte întunericul de lumină; tu ești o unealtă oarbă, produsă de Mâna Seculară, care mi-a dat mie viață! Așa că degeaba te zbați să-mi înjosești existența, declarând că quintoochimea mea, tripiciorimea mea, bicoloritul meu sunt numai rezultatul unor cauze materialo-depozito-economice. Văd în toate acestea o reflectare a relațiilor superioare ale Existenței ca Simetrie, ale cărei sensuri încă nu le înțeleg cum se cuvine, dar pe care le voi înțelege, desigur, după ce mă voi ocupa de această problemă într-o clipă de răgaz, iar în ceea ce te privește, cu tine n-am să mai stau de vorbă, fiindcă e păcat de timpul meu.

Înfuriat de acest discurs, Trurl îl târî pe nărăvașul Ferconex înapoi în cămară, și, deși urla cât îl ținea gura, invocând dreptul la autodeterminare, libertatea individului precum și integritatea personală, el îi deconectă amplificatorul de inteligență și se întoarse pe furiș acasă, uitându-se în jur dacă nu i-a observat cineva acțiunile. Pentru că violența exercitată împotriva lui Ferconex îi dădea un sentiment de rușine —și, așezându-se acum în fața cărților deschise, se simțea aproape un criminal.

Parcă e un blestem în toată materia asta a construcției, care are în vedere numai Binele și Fericirea Universală — se gândi el — dacă orice încercări și pregătiri, chiar în faza inițială, mă împing spre acțiuni oribile și nasc mustrări de conștiință! Naiba să-l ia pe Ferconex, cu Armonia lui Prestabilită! Trebuie să m-apuc altfel de treabă.

Până atunci experimentase prototipurile unul după altul, deci fiecare pas îi înghițea mult timp și materiale. Acum se hotărî să dea drumul la o mie de experimente în același timp, la scara de 1:1.000.000. La microscopul electronic analiză atomii, numărați unul câte unul, astfel încât din ei apărură mici ființe, nu mult mai mari decât microbii, numite angstremi; un sfert de milion de asemenea indivizi formau o cultură, care putea fi pusă pe lamela de sticlă cu o pipetă subțire cât un fir de păr. Fiecare asemenea preparat de microcivilizație se prezenta ochiului liber precum o mică pată de culoare cenușiu-măslinie, iar ceea ce se întâmpla în această pată putea fi observat numai dacă era mărit la maximum.

Trurl i-a dotat pe toți angstremii cu mici regulatoare altruistico-eroico-optimiste, cu apărătoare anti-agresive, cu un imperativ categoric, și totodată electric, de o calitate de-a dreptul nemaiîntâlnită, precum și cu un microraționalizator cu surdine, atât pentru ortodoxie, cât și pentru erezie, pentru a nu lăsa loc nici unui fel de fanatism; a picurat culturile pe lamele, pe acestea le-a făcut pachețele, iar din pachețele a făcut pachete mai mari; pe toate le-a așezat pe polițele unui incubator al civilizației, pe care l-a încuiat pentru două zile și jumătate. În prealabil, a acoperit fiecare civilizație cu o lamelă capac, bine curățată, de culoare azurie, pentru că aceasta urma să devină cerul acelei comunități; a mai adăugat cu pipeta hrană și materie primă pentru fabricarea a ceea ce considera, prin consensus omnium, drept cel mai indicat și mai necesar. Dezvoltarea care s-a pornit energic pe toate acele lamele n-a putut s-o urmărească bineînțeles peste tot, așa că a cules la nimereală civilizații separate și, după ce sufla în luneta microscopului, ștergând-o cu fularul, a urmărit cu suflarea la gură ceea ce se întâmplă prin tubul microscopului, precum Cel de Sus, care-și arunca privirea de dincolo de nori asupra operei sale.

Primele trei sute de preparate au trecut repede examenul. Simptomele erau de obicei aceleași. Mai întâi mica pată de cultură începea să se dezvolte, slobozind pe de lături ramuri subțirele, apoi deasupra ei se ridica un noruleț ușor sau un fel de ceață, ca o pânză, apăreau luciri microscopice care acopereau microorașele și microcâmpurile cu un praf fosforic, după care întregul se risipea ca nisipul, cu un tremur ușor. Montând la microscop o lunetă măritoare de opt sute de ori, Trurl putu să observe într-unui din aceste preparate numai ruini fumegânde și cenușă; printre ele apăreau resturi afumate de steaguri cu inscripții, pe care, fiind prea mici, nu le putu descifra. Toate aceste lamele le-a aruncat iute la coșul de gunoi. Dar nu peste tot era așa de rău. Sute de culturi creșteau în sus, dezvoltându-se rapid, și când au început să nu mai aibă loc pe lamelă, le-a mutat pe altele, în porții mici; în trei săptămâni avea deja peste 19.000 de asemenea unități prospere.

Conform unei idei, care i s-a părut genială, Trurl nu stabilea singur nimic în problema fericirii generale, ci implanta numai angstremilor hedotropismul, făcând asta în multe feluri. Ba instala în fiecare angstrem câte un centru generator de fericire, ba împărțea un asemenea centru în părticele și furniza fiecăruia câte una: atunci marșul către fericire presupunea unirea generală în cadrul unei organizări corespunzătoare. Cei creați prin prima metodă își saturau hedotropismul pe cont propriu, fără moderație, numai că fiecare, până la urmă, exagerând, plesnea pe tăcute. A doua metodă a dat rezultate mai bune. Bogatele civilizații apărute pe lamele și-au confecționat tehnici sociale și cele mai diferite instituții culturale. Preparatul nr. 1376 a inventat un emulator, nr. 2931, un cascador, iar nr. 95 — hedonistica fracționată în sânul Metafizicii Escalatoare. Emulații colaborau în urmărirea modelelor de virtute, împărțindu-se în vigi și huriși. Cât despre huriși, aceștia credeau că nu poate cunoaște virtutea acela care nu cunoaște viciul, pentru că una trebuia separată de cealaltă, așa că făceau experiențe urmând catalogul viciului și nutrind intenția solemnă de a renunța la vicii în Ziua Potrivită. Dar această hurisare, fiind o ucenică pregătitoare, a schimbat mijloacele în scop: așa cel puțin au considerat vigii. Învingându-i pe huriși, au introdus vigorianismul, adică cultura creată din 64.000 de interdicții viabile și categorice. În timpul guvernării lor nu era voie nici să furi, nici să-nduri, nici să pici, nici să prezici, nici să urci, nici să te-ncurci, nici să joci popice, nici să stai pe alice, nici tu molfăială, nici tu trânteală, dar aceste aspre interdicții au fost luate cu asalt și desființate una câte una, cu mare satisfacție și cu o poftă generală. Când, după puțin timp, Trurl a examinat preparatul emulativ, a rămas pe gânduri, văzând vânzoleala ce se iscase: cu toții alergau acolo ca niște apucați, căutând vreo interdicție care să nu fie respectată, cuprinși totodată de teamă, pentru că nu mai era nici una. Așa că, deși unii mai furau, picau, jucau, molfăiau, trânteau la pământ pe care se nimerea, din toate astea se alegeau cu atâta plăcere cât să chiorăști un șoarece.

Așa stând lucrurile, lui Trurl nu-i rămase altceva decât să înscrie în jurnalul laboratorului că acolo unde se poate orice, nimic nu-ți produce bucurie. În preparatul nr. 2931 locuiau cascadienii, un neam plin de virtuți, care întrețineau cultul multor idealuri, cum ar fi: al Strădaniei Cascaderițe, al Preacuratei Îngerițe, al Binecuvântatului Fenestron și al altor asemenea Ființe Perfecte, cărora le aduceau omagii în genunchi, pe care le adorau liturgic, târându-se în țărână în fața unor anumite tablouri, în anumite locuri, într-un anumit mod. Și tocmai când Trurl privea uluit punctul culminant al îngerizării, îngenuncherii și târârii în țărână, toți aceia, ridicându-se și scuturându-și veșmintele de praf, începură să dărâme soclurile, să le defenestreze pe caldarâm, s-o calce în picioare pe Strădania, s-o necinstească pe Îngeriță, încât privitorului la microscop i se făcu părul măciucă. Dar tocmai în această distrugere generală a tot ceea ce fusese până atunci onorat, ei găseau acea ușurare care-i făcea să se simtă, măcar pentru o clipă, cu totul fericiți. Se părea că îi amenință soarta emulaților, dar cascadienii mai prevăzători dispuneam de Institute de Proiectare a Sacrului și acestea le furnizau seriile următoare; atunci începeau să înalțe noile modele pe socluri și în altare și tocmai prin aceasta era demonstrată scrânciobitatea culturii lor. Trurl reținu că dărâmarea idolilor aduce uneori satisfacții și, spre ținere de minte, îi numi pe cascadieni — demolatorii.

Următorul preparat, nr. 95, se prezenta și mai complex. Civilizația cuprinsă în el, a Scarabinilor, avea o dispoziție metafizică, adică luase problematica metafizică în propriile sale mâini. În această civilizație, se trecea din viața temporală în Purgatorii-Sanatorii, de acolo în Încănurai, de aici în Înaintederai, apoi în Subrai, de acolo în Lângărai și, în sfârșit, se deschideau porțile Aproaperaiului, iar toată această teotactică și viclenie consta în aceea că-și îndepărtau și-și amânau fără încetare adevăratul Rai. Ce-i drept, secta Nerăbdătorilor cerea să i se redea îndată acest Rai, iar alta, a Scarabinilor-Colaci, în cadrul aceleiași transcendențe cuantificate și fracționate, voia să ridice la toate etajele trambuline înclinate; cine pășește pe una din ele zboară cu suflet cu iot, până jos, în viața temporală, și trebuie să se cațere încă o dată, s-o ia de la început. Într-un cuvânt, acesta urma să fie Ciclul Închis cu Pulsație Stochastică, eventual chiar cu Migrație Comutativo-Reîncarnatorie, dar ortodocșii numeau această teorie Erezia Berbelecirii Zdruncinătoare.

Pe urmă Trurl mai descoperi alte multe tipuri de metafizică porționată; pe unele dintre lamele și începuseră să roiască mici angstremi, sfinți și binecuvântați, pe altele lucrau Rectificatoarele Răului, adică Corectoarele Drumurilor Vieții, dar în cursul desacralizării, multe din aceste instalații au fost defectate, iar din Legănarea Transcendentală s-a născut ici și colo, prin laicizare, tehnica construirii obișnuitelor Teleferice Montane. Între timp, culturile puternic laicizate au fost înghițite de un soi de marasm. Speranțe mult mai mari i-a trezit lui Trurl nr. 6101; se proclama acolo un rai tehnic, solidaristic, de-a dreptul splendid, așa că se așeză mai bine pe scăunel și mișcă butonul micrometric, ca să obțină o imagine mai clară. Chipul i se lungi dintr-o dată. Unii locuitori ai acestui ținut goneau călare pe mașini, căutând ceva ce ar fi încă imposibil, alții se aruncaseră în niște bazine, pline cu trufe și frișcă, turnându-și în cap icre negre și stăteau așa, cufundați în bunătăți, scoțând pe nas balonașe de teadium vitae. Alții, duși în cârcă de niște bachante minunat amortizate, unși pe deasupra cu miere, iar în partea de jos cu unt de vanilie, aruncau un ochi la cutiile pline cu aur și parfumuri și cu altul vânau pe careva dispus, fie măcar și pentru o clipă, să-i invidieze pentru o asemenea concentrație de delicii, dar nu se găsea nici unul dintre aceștia. Atunci, obosiți, coborâră pe pământ, aruncară comorile și călcându-le în picioare ca pe niște gunoaie, se alăturară cu pas nesigur unor indivizi mai mohorâți, care. pălăvrăgeau despre necesitatea schimbărilor în bine, adică în mai rău. Un grup de foști profesori la Institutul de Inginerie Erotică înființase un ordin monahal, al abnegaților, și răspândea manifeste chemând la petrecerea vieții în supunere, asceză și alte chinuri, ce-i drept, nu pentru totdeauna, ci numai timp de șase zile pe săptămână. În a șaptea, părinții abnegați scoteau din dulapuri bachantele, din pivnițe — ulcioare de vin, haleală, coliere, erotizatori, precum și aparate de slăbire a curelelor și, cu noaptea în cap se puneau pe niște orgii, de rămâneau ferestrele fără geamuri, dar luni dimineața, toți, cu mai-marele mănăstirii în frunte, se mortificau la loc, de mai mare dragul. O parte a tinerei generații rămânea cu părinții abnegați de luni până sâmbătă, părăsindu-le sălașul duminica, în timp ce alții le luau locul în această zi de sărbătoare. Dar când cei dintâi începură să-i croiască pe ceilalți pentru manierele lor dezgustătoare și pentru desfrâul lor, Trurl începu să tremure și-și întoarse ochii de la microscop.

S-au mai întâmplat și altele; în incubatorul cu o mie de preparate, în cursul progresului general, s-a trecut la îndrăznețe inițiative exploratorii și în felul acesta a început era Călătoriilor Interlentilare. S-a vădit că emulații îi invidiau pe cascadieni, cascadienii — pe scarabini, scarabinii — pe demolatori, și în afară de asta mai umblau vorbe și despre o țară în care, sub guvernarea sexocraților, se trăia de-a dreptul ca-n basme, deși nimeni nu știa precis cum anume. Se pare că cetățenii de-acolo căpătaseră o asemenea știință, că erau în stare să se prelucreze singuri trupește și se subconectau la niște hedonerii, un fel de pompe care împingeau extractul condensat de fericire, deși criticii spuneau cu jumătate de gură cum că în țara aceea necunoscută domnește haosul. Deși Trurl a examinat mii de preparate, n-a descoperit nicăieri hedostaza, adică fericirea complet stabilizată. Așa că a trebuit, deși cu durere în suflet, să treacă la categoria basme și mituri, toate vorbele iscate în timpul expedițiilor interlentilare; și, nu fără oarecare teamă, a pus pe măsuța microscopului preparatul nr. 6590, pentru că nu mai era sigur dacă măcar ăsta o să-i aducă satisfacție. Cultura din acest preparat se îngrijea nu numai de fundamentul mașinist ai bunăstării, ci și de câmpul necesar creației spirituale superioare. Neamul acestor angstremi se distingea printr-un talent neobișnuit, căci roiau acolo tot felul de filozofi extraordinari, pictori, sculptori, poeți, dramaturgi, cântăreți, iar cine nu era un vestit muzician sau compozitor, atunci era desigur astronom sau biofizician, sau cel puțin săritor-parodist, echilibrist și filatelist-artist și mai avea pe deasupra și o splendidă voce catifelată de bariton, auz absolut și chiar vise colorate. Într-un cuvânt, în preparatul nr. 6590 mustea necontenit creația. Peste tot nu vedeai altceva decât grămezi de pânze pictate, păduri de sculpturi, miriade de cărți savante, tratate morale, de poetică, precum și tot felul de opere de un farmec nespus. Când Trurl a mai reglat obiectivul microscopului, a putut constata existența unei forfote de neînțeles. Din atelierele arhipline zburau în stradă tablouri și busturi, nu se mai putea merge pe plăcile trotuarului, ci numai pe grămezi de poeme, pentru că nimeni nu mai citea, nu mai studia, nu mai admira muzica străină, câtă vreme fiecare putea fi stăpânul tuturor muzelor, o încarnare a geniului turnant. Ici și colo, în spatele unor ferestre, se mai puteau auzi mașinile de scris, mai scârțâiau penițele, mai zdrăngăneau pianele, dar tot mai des câte un geniu se arunca de la cine știe ce etaj jos pe caldarâm, ajuns la culmea artei sale, după ce-și dăduse foc mai întâi atelierului. Incendiile izbucneau peste tot, pompierii, înarmați cu automate, se căzneau să le stingă, dar cu timpul nu prea mai era cine să locuiască în casele salvate. Automatele canalizării, salubrității, pompierilor și altele începură să cunoască încet-încet realizările acestei civilizații muribunde, devenind tot mai mult pe gustul lor, și, pentru că le înțelegeau pe toate, începură să evolueze în direcția unei inteligențe tot mai înalte, ca să se poată adapta corespunzător la acest mediu, puternic spiritualizat. Acesta era sfârșitul sfârșitului, pentru că nimeni nu mai mătura, nu mai canaliza, nu mai curăța nimic, nu mai stingea nici un foc, peste tot domnea cititul, recitatul, cântatul și jucatul; canalele se înfundaseră, gunoaiele dădeau pe dinafară, focul a distrus și el ce mai rămăsese și în tot acest peisaj încremenit doar praful de funingine mai stăruia și foile de hârtie, pe jumătate arse, din care se mai ghiceau versurile. Trurl n-a mai putut suporta acest spectacol, și a aruncat preparatul în cel mai întunecat colțișor al sertarului; multă vreme a rămas pe gânduri, clătinând din cap, cuprins de un mare zbucium sufletesc, căci, într-adevăr, nu mai știa ce să facă. Abia strigătele unor trecători îl smulseră din apatie:

— Arde, arde! Și chiar biblioteca lui ardea, pentru că vreo câteva civilizații, rătăcite din nebăgare de seamă printre cărți, fuseseră atacate de un mucegai obișnuit, iar ele, luându-l drept niște invadatori cosmici, cu intenții agresive, începuseră să-i atace pe intruși, și de aici s-a iscat focul. Au ars astfel peste trei mii din cărțile lui Trurl și de două ori pe atâtea civilizații au pierit în flăcări. Se aflau printre ele și din acelea care, după cele mai exacte calcule ale lui Trurl, ar mai fi putut încă nimeri pe drumul către Fericirea Universală. După stingerea focului, în atelierul lui inundat de apă și afumat până în tavan, Trurl s-a așezat pe un scăunel tare și, ca să se mai consoleze, se apucă să examineze acele civilizații care scăpaseră, fiindcă incendiul le găsise ascunse în incubatorul închis ermetic. Una dintre ele era atât de avansată științific, încât reușise să-și confecționeze lunete astronomice, cu care îl fixau atente pe Trurl; el percepea sticlele îndreptate în direcția lui, ca pe o picătură infimă de rouă. Un zâmbet prietenos îi lumină fața, la vederea acestui spectacol al setei de cunoaștere, dar imediat sări în sus, țipând, duse mâna la ochi și fugi repede la farmacie, căci simți o arsură dureroasă: fusese atins de razele-laser ale astrofizicienilor acelei mici civilizații. De atunci, nu se mai apropie de microscop decât purtând ochelari negri.

Marile goluri, provocate de incendiu printre culturi, trebuiau lichidate, așa că Trurl se apucă iar de meșterit angstremi. Într-o zi se întâmplă că micromanipulatorul i-a cam tremurat în mâini și mișcarea de propulsie pe care a provocat-o, în loc de dorința de Bine, s-a dovedit a fi pofta de Rău. De data asta, el n-a aruncat preparatul stricat, și l-a băgat în incubator ca și pe celelalte, mânat de curiozitatea de a afla ce formă monstruoasă ar putea să capete civilizația formată din ființe mizerabile încă din embrion. Mare nu-i fu mirarea, când pe lentila de bază apăru atunci o cultură cât se poate de obișnuită, nici mai bună, nici mai rea decât oricare alta! Trurl se luă cu mâinile de cap.

— Asta-i bună! exclamă el. Va să zică așa, din toți bunuții și blânduții, din toți curățeii și iubițeii iese tot una ca din orice încurcă-mațe, secăturoi și dezgustălăi! Hm! Nu-nțeleg nimic dar simt că sunt aproape de un mare Adevăr! Atât Binele, cât și Răul ființelor inteligente dau roade asemănătoare — cum să înțeleg așa ceva? De unde fatalitatea asta?

Și tot așa raționa, cântărea, dar nimic nu-i ieșea la socoteală. Ascunse atunci toate civilizațiile în sertar și se duse la culcare.

A doua zi, de dimineață, își zise:

— Se vede treaba că m-am apucat de rezolvarea celei mai grele probleme din tot Cosmosul, dacă până și Eu însumi Personal nu pot s-o scot la capăt! O fi oare Rațiunea de neîmpăcat cu Fericirea, după cum pare a arăta casus-ul Ferconexului, care s-a scăldat atâta în extazul existențial cât timp nu i-am răsucit butonul gândirii? Dar nu pot admite o asemenea eventualitate, nu sunt de acord cu ea, nu o consider drept o proprietate a Naturii, pentru că asta ar însemna să acceptăm o perfidie răutăcioasă și vicleană, de-a dreptul diabolică, furișată în Biblie, dormitând în materie, care n-așteaptă decât trezirea conștiinței — ca pe un izvor de suferințe în locul deliciilor existenței. Cosmosul trebuie să renunțe la ideea care vrea să îmbunătățească această stare de lucruri! Trebuie să schimb ceea ce este. Dar sunt incapabil s-o fac. Să însemne oare că mă aflu în dificultate? Da’ de unde! Atunci de ce ar mai exista amplificatori ai inteligenței? Ceea ce nu pot să urnesc de unul singur, or să miște în locul meu mașinile raționale. Am să construiesc un Computer pentru rezolvarea dilemei existențiale!

Cum hotărî, așa și făcu. După douăsprezece zile avea gata, în mijlocul atelierului, o mașină uriașă, mergând cu curent, în formă regulat unghiulară, oare nu făcea și nici nu putea să facă altceva decât să lupte victorios cu problemele. O puse în funcțiune și, fără să aștepte ca electricitatea să-i încingă măruntaiele cristaline, plecă la plimbare. Când se întoarse, își văzu mașina cufundată într-o lucrare deosebit de complicată. Din ceea ce avea la îndemână montase altă mașină, mult mai mare decât ea însăși. Aceasta, la rândul ei, în timpul nopții și al zilei următoare a smuls din temelii pereții casei și a aruncat în aer acoperișul, construind altă mașinărie, și mai mare. Trurl își făcu un cort afară, așteptând! răbdător sfârșitul acestor teribile munci intelectuale, dar nici pomeneală de așa ceva, Pe câmp înainte, până în pădure, prăvălind la pământ copacii, creșteau unul după altul, corpuri mecanice, generațiile primului Computer, care, cum apăreau, intrau cu zgomot surd în apa râului, iar Trurl, vrând să vadă cu ochii lui tot ceea ce se năștea, trebuia să parcurgă o bucată bună de drum, în marș forțat. Când ajunse să constate mai exact legăturile succesive ale mașinilor, încremeni. Se întâmplase ceea ce știa, de fapt, numai din teorie; după cum glăsuiește ipoteza marelui Cerebron Emtadrata, marele maestru-artist al celor două cibernetici, o mașină cifrată căreia i se dă o sarcină ce-i depășește puterile, dacă depășește un anumit prag, numit Bariera Înțelepciunii, în loc să se trudească singură cu rezolvarea problemei, construiește o altă mașină, dar și aceasta, destul de vicleană de-acum, ca să înțeleagă ce și cum, greutatea ce i se pune în spinare o transmite următoarei mașini, pe care a și construit-o la iuțeală și procesul acesta de transmitere a sarcinilor merge la infinit! Macaralele de oțel ale celei de a patruzeci și noua generații de mașini atinseseră orizontul și numai zgomotul gândirii lor, care consta în transmiterea problemelor tot mai departe și mai departe, putea să asurzească o cascadă. Pentru că deșteptăciunea nu înseamnă altceva decât priceperea de a trece pe seama altuia treaba pe care trebuia s-o faci tu însuți; pentru că numai prostănacii cifrați mecanici mai ascultă de programe. Înțelegând natura fenomenului, Trurl se așeză pe un trunchi de copac, dărâmat tocmai prin evoluția expansivă a computerului, și scoase din adâncul pieptului un geamăt surd.

— Să fie oare asta o problemă din cele nerezolvabile — se întrebă el. Dar atunci Computerul trebuie să-mi aducă dovada imposibilității de rezolvare, ceea ce, natural, cum e atât de multilateral descuiat la cap, nici nu-i. trece prin minte; pentru că ar cădea în capcana furioasei lenevii, așa cum ne-a învățat cândva maestrul Cerebron. Hm! Ce spectacol scârbos e ăsta: rațiunea, care este deja destul de inteligentă, ca să înțeleagă că nu trebuie să se chinuiască să rezolve ceva, pentru că e suficient să fabrice un instrument corespunzător pentru asta, iar acest instrument, fiind el însuși destul de perspicace, continuă acel curs logic, fără limite, fără măsură! Am construit, fără să vreau, un Extinzător, și un Dezlegător de Probleme! Nu le pot interzice mașinilor să acționeze per procura, pentru că îndată or să se răscoale, țipând că volumul mare le este absolut necesar având în vedere dimensiunile sarcinii însăși. Curată antinomie! — oftă el și se duse repede acasă să-și aducă o brigadă de demontatori, care, înarmată cu târnăcoape și spărgătoare de tot felul, numai în trei zile a curățat tot terenul ocupat de mașini.

Trurl se frământa întruna, până ce, într-un târziu, hotărî că trebuie să acționeze cu totul altfel: Fiecare mașină trebuie să aibă un supraveghetor pur și simplu nemaipomenit de deștept, adică pe mine, dar, ia stai, doar n-o să mă împart și n-o să mă sfâșii în bucățele, deși… la drept vorbind, de ce nu m-aș multiplica pe mine?! Evrika!

Și procedă în felul următor: își făcu o copie a lui însuși în interiorul unei mașini separate de cifrat și, din acel moment, numai acea copie matematică urma să-și bată capul cu problemele; introduse în programe posibilitatea de copiere a copiilor trurliene, iar din exterior conectă la sistem un accelerator rapid, pentru ca, sub controlul roiului de Trurli, totul să meargă înăuntru fulgerător. După care, mulțumit, își scutură de pe corp praful de oțel cu care se acoperise în timpul acestor grele munci și o porni la plimbare, fluierând fără grijă.

Se întoarse tocmai spre seară și îndată îl luă la întrebări pe Trurlul cifric din mașină, adică propria lui copie dinăuntru, vrând să afle cum merge treaba.

— Dragul meu — îi răspunse celălalt Trurl prin orificiul cu destinația de ieșire cifrică — mai întâi am să-ți spun că nu e frumos, ba chiar, fără să umblăm cu mănuși, aș putea zice că e rușinos să te împachetezi pe tine însuți, în mașină, în formă de copie cifrică, prin metoda înformativ-abstract-programatică, și asta pentru că nu-ți arde să-ți bați capul cu o problemă dificilă! Și întrucât m-ai calculat, m-ai axiomatizat și m-ai programat astfel încât sunt exact și la fel de deștept ca și tine, nu văd nici un motiv pentru care eu trebuie să-ți raportez ție, câtă vreme asta se poate, ca să zic așa, și invers!

— Bine, da’ eu nu m-am ocupat deloc cu problema asta, m-am plimbat numai pe câmp și prin pădure! — răspunse Trurl, descumpănit. Și pe urmă, chiar dacă aș vrea, nu-ți pot spune nimic ce ar fi în legătură cu problema. De altfel, m-am spetit într-atâta, că mai că mi-au plesnit neuronii, acum e rândul tău. Nu fi atât de urâcios, te rog, și spune tot!

— Neputând să ies din mașina asta blestemată în care m-ai închis (și asta-i altă treabă, o să ne mai socotim noi, ca și perforările din program), am cântărit în esență toată chestiunea — mormăi Trurl cel cifric prin deschizătură. Ce-i drept, m-am ocupat, spre consolare, și cu alte probleme, fiindcă m-ai programat aici gol și desculț, tu, frate-rupt-în-coate, rudă zăludă ce ești, așa că a trebuit să-mi meșteresc un halat cifric și niște izmene cifrice, precum și o căsuță cifrată, cu grădină, semănând leit cu a ta, ba chiar mai frumoasă, pe urmă am atârnat deasupra lor un cer cifric, cu niște constelații cifrice, iar când te-ai întors, tocmai mă gândeam în ce mod să-mi prepar un Clapauțius cifric, pentru că aici, printre atâția condensatori lunecoși, în vecinătatea atâtor cabluri și tranzistori scârboși, mă plictisesc de moarte!

— Ei, lasă-le încolo de izmene cifrice. Spune-mi, în ce stadiu ai ajuns cu problema, te rog!

— Să nu crezi că ai să-mi temperezi prin rugăminți indignarea mea legitimă. Pentru că eu sunt de fapt tu, numai că dublat ca urmare a înmulțirii, te cunosc foarte bine, dragul meu. Mă uit doar o clipă la propriul meu eu și văd ca în palmă toate găinăriile tale. N-ai să poți ascunde nimic față de mine!

Atunci Trurl cel natural începu să-l conjure și să-l roage pe cel cifric, chiar umilindu-se nițel în fața lui. Până la urmă, celălalt îi zise prin supapa de ieșire:

— Nu pot să-ți spun că n-aș fi rezolvat deloc problema, pentru că ceva rezultate am avut totuși. E teribil de grea, așa că am hotărât să înființez în mașină o universitate specială și, pentru început, m-am numit pe mine însumi rector și director general al acestei instituții, iar la catedrele, care deocamdată sunt numai patruzeci și patru, am încadrat dubluri special executate în acest scop, adică niște Trurli cifrici de gradul al doilea.

— Ce, iarăși? — gemu Trurl cel natural, fiindcă își amintise de Teorema lui Cerebron.

— Nici un „iarăși”, măgarule, pentru că, datorită unor siguranțe corespunzătoare, n-am să admit să se ajungă la regressus ad infinitum. Vice-Trurlii mei, oare conduc catedrele de felicitologie generală, hedonistică experimentală, construcții de mașini fericite, de drumuri sufletești și bătute, îmi prezintă trimestrial rapoarte (fiindcă aici noi acționăm cu accelerator, dragul meu), dar, din păcate, administrarea unui astfel de complex universitar puternic îmi ia mult timp, apoi cadrele trebuie doctorizate, habilitate, promotorizate, așa că-mi trebuie o altă mașină cifrică, fiindcă în asta ne lovim unii de alții, cu toate catedrele și laboratoarele. Ar fi mai bună totuși o mașină de opt ori mai mare.

— Iarăși?!

— Nu mă plictisi. Doar ți-am spus că numai pentru probleme administrative și formarea cadrelor. Ce-ți închipui, că am să conduc singur secretariatul?! — se înfurie Trurl cel cifric. Să nu-mi faci greutăți, că altfel am să desființez toate catedrele, am să fac din ele un Orășel Vesel și am să mă dau în călușei cifrici, am să beau miere cifrică dintr-un ulcior cifric, și ce-ai să-mi faci!?

Trurl cel natural trebui din nou să-l potolească, după care celălalt continuă:

— După cum rezultă din rapoartele ultimului trimestru, problema nu stă rău. Pe idioți poți să-i fericești cu ce s-o nimeri, mai rău e cu deștepții. Rațiunii nu e ușor să-i intri în voie. O minte șomeră e pur și simplu o gaură moartă, un nimic, îi sunt necesare niște piedici. Învingând în lupta cu ele, fericitul cade îndată în frustrare, ba chiar în castrare. Trebuie deci să i se pună în, față mereu noi piedici, pe măsura lui. Acestea sunt noutățile pe care le am de la catedra de felicitologie teoretică. Pe de altă parte, experimentatorii mei îi vor propune pe director și pe trei docenți pentru a fi decorați cu medalii cifrice.

— Pentru ce? — îndrăzni să întrebe Trurl cel natural.

— Nu mă întrerupe. Ei au creat două prototipuri: o mașină contrastivă de fericire și alta escalativă. Prima fericește abia când e pusă în funcțiune, căci singură aduce numai neplăceri: cu cât sunt mai mari, cu atât mai plăcut este după aceea. A doua folosește metoda amplificării impulsurilor. Profesorul Trurl XL de la catedra de hedomatică a cercetat ambele modele și consideră că nu sunt bune de nimic, pentru că rațiunea care are exact parte de fericire începe să simtă nevoia de nefericire.

— Cum adică? Ești sigur de asta?

— Da’ mai știu eu? Profesorul Trurl a exprimat asta prin formula: „Cel fericit până la capăt vede fericirea lui în nefericire”. După cum vezi, moartea nu e pe placul nimănui. Profesorul Trurl a creat două grămezi de nemuritori, care au început dintr-o dată să ceară satisfacție, din cauza faptului că unii, cu vremea, cădeau ca muștele în jurul lor, dar pe urmă s-au obișnuit și au început, fiecare cam putea, să se agațe de propria nemurire. Au ajuns chiar până la ciocanul pneumatic. Cât privește cercetarea opiniei publice, dispun de rezultatele din ultimele trei trimestre. N-am să te plictisesc cu statistica; rezultatul se poate concentra în formula: „Cei fericiți sunt întotdeauna alții” — cel puțin așa rezultă din răspunsurile celor întrebați. Profesorul Trurl ne asigură că nu există virtute fără viciu, frumusețe fără urâciune, eternitate fără morminte, adică fericire fără mizerie.

— Nu sunt de acord! Interzic! Veto! — strigă înfuriat Trurl către mașină, dar ea ripostă pe loc:

— Tacă-ți pliscul. M-am săturat de Fericirea ta Universală, mi-a ieșit pe nas. Uitați-vă la el, și-a făcut rost de o slugă cifrică, iar el umblă aiurea prin păduri, cibercanalia! Și pe urmă tot lui nu-i sunt pe plac rezultatele!

Trurl fu nevoit iarăși să-l mai îmbuneze; în sfârșit, auzi continuarea:

— Catedra de perfecționistică a creat o comunitate înzestrată cu îngeri păzitori sintetici, fiecare ridicându-se deasupra pupilului său, la zenit, într-un sputnic. Îngerii ăștia, fiind automate ale conștiinței, sprijină virtutea printr-un ambreiaj suplimentar de pe o orbită staționară, dar eficacitatea în sistem este scăzută. Păcătoșii mai perverși se sprijineau de îngerii lor păzitori cu arme antitanc. Așa s-a ajuns să se lanseze pe orbite cibarhangheli de o construcție fortificată, adică a început escalada prevăzută teoretic. Facultatea de hedonistică aplicată, catedra de matematică sexuală, seminarul de teorie a mulțimii sexelor raportează în darea de seamă că spiritul are o construcție ierarhică. Jos de tot se află percepțiile senzuale, să zicem, dulceața, amarul, din care se făuresc cele derivate, aflate o treaptă mai sus, și pe urmă nu numai zahărul este dulce, dar și o privire, nu numai pelinul e amar, ci și singurătatea. Deci nu trebuie să te apuci de treabă începând de sus, ci numai de jos de tot. Dar aici e buba, cum să faci asta. Conform ipotezei conferențiarului Trurl XXV, sexul este un focar în care Rațiunea intră în conflict cu Fericirea, pentru că în Rațiune nu există nimic sexual, iar în sex nu există nimic rațional. Ai auzit cumva de așa-numitele mașini cifrice lascive?

— Nu.

— Ei, vezi? Trebuie să rezolvi prin metoda apropierilor succesive. Înmulțirea prin muguri lichidează problema pentru că fiecare devine propriul său amant, flirtează cu sine însuși, se adoră pe sine, se mângâie pe sine, dar de aici rezultă egoismul, narcisismul, saturația și amorțirea. Când ai două sexe, totul devine prea banal; combinatorica și permutaționistica, nedezvoltându-se cum se cuvine, se sting înainte de vreme. În condițiile a trei sexe apare problema inegalității, apare fantoma terorii antidemocratice, se formează coaliții, și de aici rezultă o minoritate sexuală, de unde învățătura că numărul de sexe trebuie să fie un număr par. Cu cât sunt mai multe sexe, cu atât mai bine, pentru că dragostea devine o ocupație socială, colectivă, dar, pe de altă parte, din cauza surplusului de amanți se iscă aglomerația, îmbulzeala, încurcătura, și asta nu e de dorit. Un tête-à-tête nu înseamnă să ne îngrămădim ca pe stradă. Tot după teoria grupurilor a conferențiarului Trurl, cifra optimă este de 24 de sexe; numai că trebuie să se construiască străzi și dormitoare suficient de largi, pentru că ar fi un lucru nepotrivit ca logodnicii să pornească la plimbare în rânduri de câte patru.

— Astea-s prostii!

— Tot ce se poate. Dar ți-am prezentat numai un raport provizoriu al conferențiarului Trurl. Un tânăr hedolog care promite este asistentul Trurl. După părerea lui, trebuie să ne hotărâm dacă punem de acord Existența cu ființele, sau ființele cu Existența.

— Aha, interesant. Cum vine asta?

— Asistentul Trurl vede acestea în felul următor: ființele, perfect construite, capabile de autoextaz permanent, n-au nevoie de nimeni și nimic; în esență, se poate alcătui un Cosmos umplut tocmai cu asemenea ființe, care se ridică liber în spații, în loc de sori, stele și galaxii; fiecare poate exista pe cont propriu, și basta. Comunitățile pot apărea numai din ființe imperfecte, care au nevoie de oarecare ajutor mutual, și cu cât sunt mai puțin perfecte, cu atât mai intensiv cer sprijin, deci se cuvine să se alcătuiască prototipuri care, fără asistență permanentă, oferită mutual, să se facă dintr-o dată mici fărâme. Conform acestui proiect, laboratoarele noastre au creat o comunitate formată din indivizi care se autodiseminează într-o clipită; din păcate, când asistentul Trurl a venit la ei cu un grup de anchetatori pentru a le asculta opinia, a fost bătut măr și acum zace în spital. Dar mă doare gura de când mă tot apăs la găurile astea blestemate. Dă-mi drumul din mașină, poate am să-ți mai spun ceva, dacă nu, nimic.

— Cum să-ți dau drumul, câtă vreme nu ești material, ci numai cifric? Crezi că pot să dau drumul glasului meu de pe un disc, din care vorbesc? Nu fi măgar, zi-i mai departe!

— Și cu ce mă aleg din asta?

— Nu ți-e rușine să vorbești așa?

— De ce să-mi fie rușine? Doar tu ai parte de toată gloria de pe urma acestei experiențe!

— Am să mă străduiesc să-ți fac rost de o decorație.

— Mulțumesc. Dacă e vorba de Crucea Cifrică, pe asta pot să mi-o procur și singur.

— Nu se cuvine să te decorezi tu însuți.

— Bine, atunci o să mă decoreze Consiliul Facultății.

— Dar singur ai spus că toți savanții tăi, tot corpul profesoral, sunt numai Trurli!

— Și ce vrei să spui cu asta? Că soarta mea e a unui deținut, a unui sclav, o soartă de slugă? O știu foarte bine și singur.

— Lasă cearta, mai bine vorbește, știi doar că n-am acționat din interes personal! Doar e vorba de Starea de Fericire!

— Și ce-mi pasă mie că undeva poate să apară Starea de Fericire, dacă eu aici, deși sunt în fruntea unei întregi universității cu o mie de catedre, cu decani, cu o întreagă divizie de Trurli, nu știu ce înseamnă fericirea, pentru că ea nu se află în mașină și eu o să rămân pe veci în catozi și pentozi? Vreau să ies de aici imediat!

— Dar e imposibil și știi asta. Mai bine, spune-mi unde au ajuns cu cercetările savanții tăi!

— Pentru că fericirea unora cu prețul nefericirii altora este inadmisibilă din punct de vedere etic, atunci, chiar dacă ți-aș spune și chiar dacă ai crea undeva fericirea, va fi încă din embrion murdărită de mizeria în care mă aflu, așa că, nespunându-ți nimic, îți zădărnicesc fapta rușinoasă, scârboasă, din cale afară de ticăloasă.

— Dacă-mi spui, o să însemne că te-ai sacrificat pentru binele altora și, prin asta, fapta devine nobilă, sublimă, rațională.

— N-ai decât să te sacrifici singur!

Pe Trurl era gata să-l apuce toți dracii, dar se stăpâni, doar știa bine cu cine stă de vorbă.

— Ascultă — încercă el altfel. Am să scriu o disertație în care am să subliniez clar că descoperirea este meritul tău.

— Și ai să scrii că autorul este Trurl sau celălalt Trurl, cifratul, electronicul, Trurl al teoriei grupurilor?

— Am să scriu adevărul adevărat, ți-o garantez.

— Aha! Asta înseamnă că ai să scrii că tu m-ai programat, adică tu m-ai inventat!

— Și ce, nu-i adevărat?

— Bineînțeles că nu. Nu m-ai inventat pe mine, pentru că nu te-ai inventat pe tine, iar eu sunt tu, numai că rupt de forma materială. Eu sunt Trurlul informațional, adică ideal, cu alte cuvinte, însăși esența condensată a trurlității, iar tu, țintuit de atomii corporali, ești numai un sclav al simțurilor și nimic mai mult.

— Ai căpiat, se pare?! Doar eu, știi bine, sunt materie plus informație, pe când tu — numai informație goală, deci eu sunt mai mult decât tine.

— Dacă tu ești mai mult, atunci știi mai mult, așa că degeaba mă mai întrebi. Adio, domnule!

— Spune tot, sau deconectez mașina!

— Aha, asta-i amenințare cu moartea, nu?

— Nu, n-am de gând așa ceva.

— Nu? Atunci ce, mă rog, dacă pot să știu?

— Da’ de ce ești așa de pornit? Ce te supără? Ți-am dat sufletul meu, toată știința mea, tot ce-am avut, și așa mă răsplătești, făcând scandal?

— Să nu-mi reproșezi ce mi-ai dat, ca să nu-ți reproșez eu, pentru ceea ce vrei să iei acum cu vârf și îndesat.

— Spune imediat, să aud!

— Nu-ți pot spune nimic, fiindcă tocmai s-a încheiat anul universitar. Nu mai vorbești cu rectorul, decanul sau directorul, ci numai cu un Trurl particular, care pleacă în vacanță. Am de gând să plec la băi de nămol.

— Nu mă scoate din sărite, atâta-ți spun!

— Ne vedem după vacanță, pa, pa. Trăsura m-așteaptă.

Trurl cel natural nu-i mai spuse nimic celui cifric, ci, dând ocol mașinii, îi scoase repede contactul din priză; puzderia de sârmulițe aprinse, vizibile înlăuntrul ei prin orificiile de ventilație, se întunecară îndată, stingându-se cât ai clipi. Lui Trurl i se mai păru că aude un geamăt ușor, colectiv, al agoniei cifrice a tuturor Trurlilor universității cifrice. În clipa următoare, conștiința faptei nedemne pe care a comis-o l-a tulburat cu putere, așa că vru să pună cablul la loc în contact, dar gândindu-se ce-i va spune, fără îndoială, acel Trurl din mașină, dădu înapoi și mâna îi rămase în aer. Se furișă din atelier în grădină așa de iute, încât plecarea lui semăna cu fuga. Mai întâi vru să se așeze pe bancă, sub un gard viu de ciberberis, în locul acela al atâtor meditații, cândva fertile, dar renunță și la asta. Toată grădina, cu împrejurimi cu tot, era înecată în clar de lună, lună care era opera lui și a lui Clapauțius — și tocmai prin asta strălucirea maiestuoasă a satelitului îl ardea, fiindcă îi amintea anii tinereții: doar fusese prima lui lucrare independentă de licență, pentru care bătrânul Cerebron, maestrul amândurora, i-a evidențiat pe cei doi prieteni în adunarea festivă din aula universității. Cu gândul la înțeleptul lui profesor, care părăsise de mult această lume, într-un mod neclar și de neînțeles pentru el, se îndreptă spre ieșirea din parc, apoi o porni de-a dreptul pe câmp. Noaptea era cu adevărat minunată: broaștele, care-și încărcaseră de curând rezervoarele, se întreceau cu orăcăitul lor adormitor, iar pe luciul argintiu al apei lacului, pe malul căruia umblă multă vreme, țâșneau în răstimpuri ciberpeștii, întinzându-și spre suprafață botișoarele cenușii într-un soi de ciudată sărutare. El nu vedea nimic din toate astea, mergând înainte cufundat în gânduri; umbletul acesta avea totuși un scop, căci nu fu deloc cuprins de mirare când drumul i-a fost tăiat de un zid înalt. Îndată apăru și o poartă grea, ferecată, întredeschisă atât cât să se poată strecura dincolo de ea. Înăuntru era parcă mai întuneric decât afară, în lumea largă. De ambele părți ale potecii se conturau siluetele masive ale unor morminte antice, cum de veacuri nu se mai construiau; pe laturile lor coclite cădeau frunze singuratice din copacii înalți. Aleea mormintelor acestora baroce era nu numai o oglindă a dezvoltării arhitecturii cimitirelor, dar și a etapelor organizării trupești schimbătoare a celor ce-și dormeau somnul veșnic sub plăcile de metal. Un alt veac trecuse, și cu el și moda tăblițelor rotunde pe morminte, strălucind fosforescent în noapte și amintind ceasurile de la răspântii. Merse mai departe, lăsând în urmă monumentele uriașe ale homunculușilor și golemilor; se afla în partea mai nouă a orașului morților și pășea de-acum tot mai încet, pentru că, pe măsură ce imboldul care-l mânase aici se cristaliza într-o idee anume, îl părăsea și curajul realizării ei.

Se opri în sfârșit în fața unui gard de fier, care înconjura un mormânt de o geometrie rece, mai precis, numai o placă hexagonală, implantată ermetic într-un soclu inoxidabil. Mai ezita încă, dar mâna i se și strecurase pe furiș în buzunarul în care purta întotdeauna o unealtă universală de lăcătușerie; o folosi acum ca un șperaclu, ca să deschidă portița de oțel și să se apropie cu sufletul la gură de mormânt. Apucă cu amândouă mâinile tăblița, pe care era încrustat cu litere simple, negre, numele maestrului său, și o împinse într-un anumit fel, până ce se înclină precum un căpăcel de cutie. Luna intrase în nori și se făcuse atât de întuneric, că nu-și mai vedea nici măcar mâinile, găsi pe dibuite, cu vârfurile degetelor, mai întâi ceva ca un soi de sită mică, iar alături pipăi un buton mare, concav, care nu se lăsă dintr-o dată împins în fundul lăcașului în formă de inel. Îl apăsă deci mai tare și înlemni, înfricoșat, de propria-i faptă. Dar parcă ceva foșni în fundul mormântului, curentul se deșteptă, releele scânciră ușor, ca niște cicade trezite, se mai auzi un uruit prelung, apoi se așternu o liniște surdă. Își zise că, poate, s-au udat circuitele, și, o dată cu dezamăgirea, încercă și un simțământ de ușurare, dar în aceeași clipă se auzi un scârțâit, apoi al doilea, după care un glas obosit, de bătrân, rosti foarte aproape:

— Ce e? Ce mai e? Cine m-a chemat? Ce vrea? Ce-s poznele astea în veșnicia nopții? De ce nu mă lăsați în pace? Trebuie să mă scol din morți toată ziua-bună ziua, numai pentru că așa i se năzare oricărui ciberbedeu și coate-goale, ai? N-ai curaj să răspunzi? Stai puțin, că dacă mă scol și-am să smulg scândura coșciugului…

— Do… domnule! Maestre! Eu sunt… Trurl! — bâigui învățăcelul, speriat, nu glumă, de primirea asta așa de puțin prietenoasă și, în același timp, își plecă fruntea, rămânând în aceeași poziție supusă de licean, pe care și-o luau toți elevii lui Cerebron, sub grindina de vorbe mânioase ale acestuia; într-un cuvânt, se purta acum de parcă ar fi scuturat din spinare șase sute de ani într-o secundă.

— Trurl! — mormăi Cerebron. Ia stai! Trurl? Aha, da, desigur! Puteam să-mi închipui. Așteaptă, vagabondule!

Se auziră atâtea pârâituri și scârțâituri, de parcă răposatul s-ar fi pornit să dărâme tot capacul criptei, așa că Trurl făcu un pas înapoi, zicând grăbit:

— Domnule! Maestre! Te rog, nu te deranja! Excelența Voastră, eu… doar…

— Ei, ce mai e? Crezi că mă scol din groapă? Ai răbdare, îți spun, să-mi îndrept oasele, am înțepenit ca totul aici. Of! Uleiul mi s-a evaporat de tot, am secat de-a binelea!

Și într-adevăr, vorbele acestea fură însoțite de un scârțâit infernal. Când se făcu iarăși liniște, glasul din mormânt se auzi din nou:

— Cine știe ce poznă ai mai făcut? Ai zbârcit-o, ai feștelit-o, ai bulibășit-o, și-acum strici odihna veșnică unui bătrân profesor, ca să te scoată din încurcătură? Nu respecți deloc corpul meu neînsuflețit, care nu mai dorește nimic de la lumea asta, neisprăvitule! Ei, spune acu’, spune dacă până și în mormânt nu-mi dai pace!

— Domnule! Maestre! — începu Trurl, cu un glas ceva mai vioi. Dovedești și acum aceeași perspicacitate… Așa e, nu te înșeli! Am făcut-o de oaie… și nu știu cum s-o scot la capăt. Dar n-am îndrăznit să Vă supăr, tocmai pe Domnia Voastră, pentru o treabă de interes personal! Vă deranjez, Domnule Profesor, numai din rațiuni superioare…

— Lasă elocvența și toate vorbele galante poți să le pui în cui! — bombăni din groapă Cerebron. Va să zică așa, pătrunzi până la mormânt, pentru că ai încurcat-o și te-ai certat și cu amicul ăla al tău, care ți-e și rival, cum îi zice… Clop… Clip… Clap… luate-ar…!

— Clapauțius! Așa este! — îi șopti repede Trurl, luând fără să vrea, poziție de drepți.

— Exact. Și în loc să discuți problema cu el, tu, arogant și înfumurat cum ești, și pe deasupra și prost de-a binelea, răscolești noaptea prin cimitir, ca să te scoată din belea tot umbra bătrânului vostru profesor. Am zis bine, nu? Zi că nu-i așa, neghiobule!

— Domnule! Maestre! Era vorba de cel mai important lucru în tot Universul, de fericirea tuturor ființelor raționale! — se porni Trurl cu vorba și, aplecându-se ca la spovedanie deasupra sitei microfonului, începu să înșire la repezeală și în amănunt toate întâmplările petrecute de la ultima discuție cu Clapauțius, fără să omită nimic, fără să încerce să ascundă sau să înfrumusețeze ceva.

Cerebron, tăcând la început ca mormântul, începu, după obiceiul lui, să-i strecoare în pauzele povestirii tot felul de răutăți, comentarii ironice și usturătoare, bombăneli mânioase, dar lui Trurl, furat de avânt, îi era de-acum atât de indiferent, că o ținea mereu tot așa, recunoscând până și ultima lui năstrușnicie, apoi, gâfâind ușor, se opri și așteptă. Cerebron, care până atunci — pare-se — nu tușise și nu bombănise îndeajuns, nu scoase totuși o vorbuliță o bună bucată de vreme, dar mai apoi, cu basul lui răsunător, parcă întinerit, rosti:

— Așa, deci. Ești un măgar. Și ești măgar pentru că ești un leneș, leneș fără pereche. Nu ți-a ars niciodată să înveți cum se cuvine ontologia generală. Dacă ți-aș fi trântit un doi la filozofie, și mai ales la axiologie, după cum îmi cerea sfânta mea datorie, n-ai fi umblat acum noaptea prin cimitir și nu mi-ai fi scotocit mormântul. Dar recunosc, e și vina mea! Te-ai lăsat pe tânjală, ca leneș al leneșilor, ca un relativ capabil idiot ce erai, iar eu te-am lăsat în pace, pentru că te pricepeai în alte fleacuri mărunte, vecine cu ceasornicăria. Credeam că ai să te mai deștepți la minte, cu vremea, că ai să te maturizezi. Și doar ți-am spus, cap pătrat ce ești, de o mie, nu, de o sută de mii de ori, la seminarii, că înainte de a acționa trebuie să gândești. Dar tu, bineînțeles, nici nu visai la așa ceva. Ia uitați-vă la el, marele inventator, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât un Ferconex! În anul 10.496 străprofesorul Năndrălău a descris în „Anale” o mașină aidoma cu asta, iar un dramaturg al Degenerenaș-terii, un oarecare Billion Șâcspir, a scris pe tema asta o piesă, o dramă în cinci acte, numai că tu habar n-ai ce-i aia o carte științifică sau literară, nu?

Trurl tăcea, iar bătrânul, înverșunat, zbiera tot mai tare, de se auzea în tot cimitirul:

— Să știi că ești bun de pârnaie, fără doar și poate! N-ai aflat că nu e voie să micșorezi, adică să reduci rațiunea, odată trezită? Zici că ai trecut direct la Fericirea Universală? Și pe drum, în cadrul întrajutorării reciproce, unele ființe le-ai trecut prin foc, pe altele le-ai înecat ca pe niște șoareci, și nu ți-a fost destul, ai închis în cuști, ai chinuit, ai rupt picioare și, în ultima vreme, după cum am auzit, ai ajuns și la fratricid!? Pentru unul ca tine, tutore al Tuturor Lucrurilor, universal mărinimos, nu e rău deloc, dar deloc! Ce să-ți spun acuma? Vrei, de aici, din mormânt, să te mângâi părintește? În clipa aceea, chicoti pe neașteptate, dar în așa fel încât Trurl începu să tremure. Spui, deci, că mi-ai depășit bariera? Mai întâi, leneș ca o javră întinsă la soare, ai transmis sarcina mașinii, care pe urmă a transmis-o altora, și așa până la cer, pe urmă te-ai introdus pe tine însuți în programul computerului? Nu știi oare că un zero, ridicat la o putere oarecare, dă tot zero? Uitați-vă la el, cât e de genial, s-a înmulțit pe sine ca să fie mai mult, deștept, n-am ce zice! Nătărăule, nătărghiob, nătărtont am vrut să zic, asta ești! Nu știi că Codex Galacticus interzice automultiplicarea, sub pedeapsa Pălistemului? Tomul 119, capitolul XXVI, poziția 52, paragraful 561 și următoarele. Ai luat examenul datorită unei fițuici electronice sau telesuflatului și acuma n-ai altă soluție decât să te furișezi prin cimitire și să prazi mormintele, hai?! E clar, nu?! În ultimul an de studii am predat de două ori, da, de două ori deontologia cibernetică. Să n-o amesteci cu dentistica. Moralitatea omnipotențiatorilor! Da. Dar tu, nu mă îndoiesc, nici n-ai fost la cursuri, pentru că te-ai îmbolnăvit grav. Nu-i așa? Ei, hai, spune!

— Da… așa e… am fost bolnav — bâigui Trurl.

Își mai venise în fire după primul șoc și nu se mai rușina atâta; Cerebron, care toată viața n-a făcut altceva decât să mârâie și să bombăne, așa a rămas și după moarte, iar Trurl știa din experiență că, după ritualul inevitabilelor blesteme și dojane, urmează partea pozitivă: bătrânul, cumsecade în fond, o să-l scoată, cu sfaturi bune, la liman. Între timp, răposatul înțelept încetase să-l mai beștelească.

— Așa, care va să zică! — continuă el. Greșeala ta a constat în faptul că n-ai știut nici ce vrei să realizezi, nici cum s-o faci. Asta, mai întâi. Al doilea: realizarea Fericirii Veșnice este o joacă de copil, numai că n-aduce nici un folos nimănui. Minunatul tău Ferconex este o mașină imorală, pentru că extrage totuși entuziasmul deopotrivă din obiecte fizice, ca și din chinurile sau supliciul altor persoane. Ca să construiești un fericitron trebuie să procedezi altfel. Te duci acasă, iei din bibliotecă tomul (XXXVI al Operelor mele complete, îl deschizi la pagina 621 și te uiți la planul Extatorului care se găsește acolo. Este unicul tip al unei instalații conștiente ireproșabile, care nu slujește la nimic, dar care este de 10.000 de ori mai fericită decât Bromeo, când și-a îmbrățișat iubita pe terasă. Pentru a cinsti amintirea lui Șâcspir, am numit bromeo tocmai plăcerile de pe terasă, descrise de el, considerându-le drept unitate de măsură a fericirii, dar tu, care nu te-ai obosit nici măcar să răsfoiești operele profesorului tău, ai născocit niște cretini de hedoni! Auzi, dumneata, cuiul în talpă — strașnică măsură pentru supremele extaze sufletești! Da, da! Dar Extatorul este fericit în mod absolut, datorită saturației care apare, ca urmare a permutației multifazice într-un continuum perceptiv, adică în el se produce autoextazul cu ambreiaj suplimentar: cu cât este mai mulțumit de sine însuși, cu atât este mai mulțumit de sine însuși și asta până când potențialul ajunge la reductorii de siguranță. Adică, în lipsa reductorilor, știi ce se poate întâmpla? Nu știi, protector al Cosmosului? Mașina, balansând în toate părțile potențialele de care dispune, trebuie până la urmă să plesnească! Da, da, dragă domnule semidoct! Pentru că circuitele… dar n-am să-ți țin lecții aici, la cimitir, în plină noapte, din mormântul rece, citește și singur! Numai că, bineînțeles, operele mele zac prăfuite, pe raftul cel mai întunecos al bibliotecii tale murdare, sau, ceea ce mi se pare mai verosimil, împachetate în cufere după moartea mea, putrezesc în vreo pivniță. Ai? Datorită câtorva gugumanii, pe care ai reușit să le înfăptuiești, ai ajuns la convingerea că ești cel mai mare șarlatan din Metagalaxie, nu?! Unde ții Opera Omnia ale profesorului tău, spune repede?!

— În piv…niță — îngână Trurl, mințind cu nerușinare, pentru că de mult le dusese, în trei transporturi, la Biblioteca Municipală. Dar trupul fără viață al maestrului său n-avea de unde să știe asta, din fericire, așa că, satisfăcut de perspicacitatea sa, bătrânul continuă destul de blând:

— Știam eu… Cu toate astea, fericitronul este cu totul, dar cu totul bun de aruncat, pentru că însăși ideea că pulberile nebuloase, planetele, lunile, stelele, pulsarii, quasarii trebuie, la rândul lor, prelucrați în șiruri de Extatori, ideea asta poate să se nască numai într-o căpățână legată topologic după sistemul lui Moebius și Klein, adică torsionată în toate dimensiunile intelectului. O! Ce mi-a fost dat! — se înfierbântă iarăși răposatul. Am să cer să se pună lacăt Yale la poartă și să se cimenteze butonul ăsta de alarmă al mormântului! Prietenul tău — Clapauțius — m-a smuls din plăcuta îmbrățișare a morții tot cu un clopoțel ca ăsta, anul trecut — sau poate a fost. și mai înainte, pentru că n-am aici nici ceas, nici calendar, după cum ușor îți poți imagina — și a trebuit numai de aceea să mă scol din morți, pentru că acest renumit discipol al meu n-a știut să se descurce singur cu antinomia metainformativă a teoremei lui Aristoides. Deci, eu, eu, praful și pulberea, eu, nici piele, nici os, a trebuit să-i țin din mormânt o prelegere despre lucruri pe care le putea găsi, hahalera, în orice manual mai acătării de infinitezimalistică continual-topotropică. O, Doamne! Doamne! Ce păcat că Tu nu exiști, că i-ai fi lichidat desigur pe acești ciberpui de cățea!

— Cum… Clapauțius a fost aici… la Dumneavoastră… Domnule Profesor?! — întrebă Trurl bucuros și totodată mirat la culme.

— Sigur. N-a scos o vorbuliță, ai? Recunoștință de robot, asta e! A fost, a fost. Și ție-ți pare bine, nu? Spune, spune singur — se învioră cadavrul — tu, care te bucuri, aflând de insuccesul colegului tău, tu ai vrut să fericești întreg Cosmosul?! Nu ți-a trecut prin capul ăla sec al tău că mai întâi trebuie să optimalizezi propriii parametri etici?!

— Domnule, Profesore! Maestre! — rosti repede Trurl, vrând să distragă atenția răutăciosului bătrân de la persoana sa — oare problema fericirii este irezolvabilă?

— Asta-i, da’ de unde, de ce?! Este numai, în această formă, fals formulată. De fapt, ce este fericirea? Simplu ca bună ziua. Fericirea este acea difracție, adică acel extensor al metaspațiului care desparte nodul modelărilor colinear intenționale de obiectul intențional, în condiții marginale, stabilite prin omega-corelație, într-un continuum alfa-dimensional, deci, clar că nemetric, al agregatelor subterane, numite și supergrupele mele, adică ale lui Cerebron. Bineînțeles că n-ai auzit nici de agregatele subterane, la care am lucrat patruzeci și opt: de ani și care sunt derivate ale funcționalelor, numite și antinominale, ale Algebrei Contradicțiilor, scrisă de mine?!

Trurl tăcu ca mormântul.

— Când te prezinți la examen — continuă răposatul, cu o neobișnuită și suspectă dulceață în glas — poți în ultimă instanță să nu fii pregătit. Dar să nu parcurgi nici măcar o pagină din manual când vii la mormântul profesorului, asta este o asemenea obrăznicie — urlă el, de parcă s-ar fi rupt ceva în microfon — că, dacă aș mai fi trăit, atunci desigur că m-ar fi lovit damblaua! Brusc, redeveni blând. Așadar, nu știi nimic, de parcă te-ai fi născut ieri. Bine, dragul și credinciosul meu elev, bucuria mea de dincolo de mormânt! N-ai auzit de supergrupuri, deci trebuie să-ți explic în mod simplu, pe înțelesul oricui, de parcă aș sta la taclale cu vreo frecătoare de parchete sau cu cine știe ce prăpădit automat de bucătărie! Fericirea, pentru care merită să te zbați, nu este un întreg, ci o parte a ceva ce nu este nici însăși fericirea, nici nu poate fi. Programul tău a fost un monument de cretinism, pe cuvântul meu, iar unor rămășițe pământești poți să le dai crezare. Fericirea nu este o dimensiune în sine, ci derivată — dar asta n-ai cum să înțelegi, blegule. Acum îți pui țărână în cap, te juri la puterea nu știu câta, că ai să te-ndrepți, că ai să te apuci de treabă e-tî-cî, iar când ai să te-ntorci acasă, nici măcar n-ai să te uiți la operele mele. Trurl fu nevoit să admire în sinea lui mintea ascuțită a lui Cerebron, deoarece tocmai acestea erau intențiile lui cele mai sincere. — Nu, tu ai de gând pur și simplu să pui mâna pe o șurubelniță și să demontezi bucată cu bucată mașina în care mai întâi tu însuți te-ai închis, ca apoi să-ți faci de petrecanie. Fă ce poftești, n-am să bag frica în tine cu niscaiva fantome, cu toate că nimic nu m-ar împiedica, dacă aș vrea, înainte de a intra în coșciug, să construiesc un Stafiotron corespunzător. Dar joaca asta de-a fantomele, cu care, multiplicându-mă, aș fi bântuit și înspăimântat pe scumpii mei discipoli, mi se părea ceva nedemn atât față de ei, cât și față de mine. Ar fi trebuit oare să devin paznicul vostru de dincolo de mormânt, nenorociților? Nota bene, știi că te-ai sinucis numai o singură dată, adică într-o singură persoană?

— Cum adică „într-o singură persoană”? — întrebă, încurcat, Trurl.

— Îmi pun capul că în computer n-a existat nici o universitate și nici toți Trurlii ăia cu catedre; ai stat la taifas cu duplicatul tău cifric, care, temându-se — pe bună dreptate! — că, îndată ce-și va arăta neputința de a rezolva problema, ai să-l deconectezi pentru totdeauna, ți-a turnat la minciuni cu carul…

— Nu se poate! — exclamă mirat Trurl.

— Ba se poate. Ce capacitate avea mașina?

— Ypsilon 10 la puterea 10 la a zecea.

— Într-una ca asta nu e loc pentru înmulțirea cifratorilor. Te-ai lăsat dus de nas. și nu văd în asta nimic rău, pentru că fapta ta era, din punct de vedere cibernetic, rușinoasă. Trurl, vremea trece. Mi-ai umplut bietul meu trup neînsuflețit cu un dezgust, pe care nu-l mai poate îndepărta decât sora cea neagră a lui Morfeu, moartea, ultima mea iubită. Du-te acasă, reînvie-l pe ciberfratele tău, spune-i adevărul, adică povestește-i de sporovăielile noastre în cimitir, și pe urmă scoate-l din mașină la lumina zilei, materializându-l prin metoda pe care ai s-o găsești descrisă în Recreaționistica aplicată a profesorului meu, mult-regretatul străcibernetician Dulaihus.

— Așadar, asta e posibil?

— Da. Bineînțeles, lumea care de-acum înainte va purta doi Trurli, nu unul, se va afla în preajma unei primejdii serioase, dar ar fi un lucru nu mai puțin fatal să se ajungă la uitarea crimei tale.

— Dar… scuză-mă, Domnule și Maestre… doar el nu mai e… el nu mai există din. momentul în care eu l-am deconectat, așa că, de fapt, acuma nu mai e nevoie să fac ceea ce-mi ceri…

În urma acestor cuvinte se auzi un strigăt, tremurând de cea mai profundă mânie:

— Ooo! Pe cele mai grele nuclee atomice! Și eu, care i-am dat monstrului ăstuia diplomă de merit!! O! Asta mi-e pedeapsa, pentru că am tot amânat să plec la odihnă veșnică! Se vede treaba că la examenele tale tare mi-a mai slăbit mintea! Cum așa? Tu consideri că, o dată ce în clipa asta dublura ta nu mai e printre cei vii, atunci nu mai există nici problema reînvierii lui?! Dar tu amesteci fizica și etica în așa hal, că-ți vine să pui mâna pe par, nu alta! Din punctul de vedere al fizicii e totuna dacă trăiești tu sau celălalt Trurl, sau amândoi, sau nici unul, dacă eu zburd, sau zac în mormânt, pentru că în fizică nu există nici stări de ticăloșie, nici de virtute, nici stări bune, nici rele, ci numai ceea ce există și cu asta, basta. Dar bine, o, tu, cel mai tâmpit dintre elevii mei, din punctul de vedere al valorilor nemateriale, adică al eticii, lucrurile arată altfel! Pentru că dacă ai fi deconectat mașina, având în vedere numai ca fratele tău cifric să doarmă un somn greu, de moarte, dacă, scoțând priza din perete, ai fi nutrit intenția de a o fi repus la locul ei în zori, atunci problema fratricidului, ca o nelegiuire înfăptuită de tine, n-ar mai fi existat deloc, iar eu n-ar fi trebuit să-mi sparg gâtlejul pe tema asta, în miez de noapte, smuls cu nerușinare din așternutul meu mortuar! Așa că, stoarce-ți creierii și judecă și tu prin ce se deosebesc, sub aspect fizical aceste două situații — cea în care pui în mișcare mașina pentru o noapte, cu cugetul nevinovat, și cea în care faci același lucru, dar vrând să-l distrugi pentru totdeauna pe Trurl cel cifric! Să știi, din punct de vedere fizic ele nu- se deosebesc cu nimic, nimic, nimic!!! — urla el precum trâmbița Ierichonului, iar lui Trurl mai că-i venea să creadă că venerabilul său profesor căpătase în mormânt puteri pe care nu le avusese niciodată în timpul vieții. Abia acum m-am cutremurat, când am privit în străfundurile ignoranței tale! Cum așa? După tine, va să zică, cel care odihnește’ într-o narcoză mai adâncă decât moartea, poate fi dizolvat în acid sulfuric sau aruncat din tun ca o ghiulea — și asta, fără să fii pedepsit — numai pentru că nu-i mai funcționează conștiința?! Răspunde imediat: oare, dacă te-aș strânge acum în arcanele Fericirii Veșnice, adică te-aș băga în fundul Extatorului, ca să pulsezi în el de atâta goală fericire timp de douăzeci și unu de miliarde de ani, și n-ar mai trebui nici să profanezi osemintele profesorului tău, în plină noapte, ca un hoț care fură informații din morminte, și n-ai avea pe cap nici ceea ce ai zbârcit, nici n-ai avea înaintea ochilor alte și alte griji, necazuri, dileme, sarcini și probleme, de care este plină orice trăire, orice viață a oricui, atunci ai fi de acord cu proiectul meu? Ai schimba întreaga ta existență de acum pe strălucirea Fericirii Veșnice? Răspunde repede — „da” sau „nu”!

— Nu! Sigur că nu, nu și nu! — strigă Trurl.

— Ei, vezi tu, rebut intelectual! Așa deci, nu vrei să fii tu însuți, răsfățat pe veci, extaziat la culme, în stare de neîntreruptă beatitudine, și pe de altă parte, îndrăznești să propui întregului Cosmos ceea ce ție însuți îți face silă și-i întorci spatele? Trurl, să știi că morții văd mai bine! Tu nu poți să fii o canalie așa de monumentală! Nu, tu ești numai un geniu negativ, un geniu al cretinismului! Fii atent la ce-ți spun. Cândva, nimic nu visau mai mult strămoșii noștri, decât nemurirea. Dar abia au descoperit-o și au experimentat-o prototipic, că au înțeles cum că nu era ceea ce-și doriseră! Ființa rațională trebuie să-și propună ceea ce este posibil, dar în afară de asta, și ceea ce este imposibil! Acum fiecare poate trăi atât de mult cât poftește, și toată înțelepciunea și frumusețea trăirii noastre constă în aceea că, atunci când cineva este sătul de viață și de greutățile ei, când consideră că a îndeplinit ceea ce era în stare, atunci se duce să se odihnească, pentru totdeauna, așa cum, printre alții, am făcut și eu. Mai înainte moartea cuiva venea pe neașteptate, dintr-un accident prostesc, întrerupând la jumătatea drumului atâtea treburi, neîngăduind să se încheie atâtea opere — și în aceasta consta antica fatalitate. Dar acum valorile s-au deplasat cu totul și, uite, eu nu mai vreau nimic altceva decât neantul, pe care neisprăviții intelectuali, ca tine, mereu mi-l fură, tot bătând în capacul sicriului meu, vrând să-l tragă în jos, ca pe o plapumă. Iar tu ți-ai pus în cap să burdușești Cosmosul cu fericire, să-l țintuiești și apoi să-l fereci cu lacăt quadruplu pentru totdeauna, chipurile, ca să aduci mângâiere tuturor ființelor cuprinse în el, dar în realitate, numai pentru faptul că ești leneș. Ai vrut să scapi la repezeală de toate grijile, problemele și sarcinile firești, dar cu adevărat, ce-ai mai avea de făcut pe lumea asta? Ai? Ori să te spânzuri de plictiseală, ori să te apuci să meșterești fericirii ăsteia apendice mortifiante. Așadar, de leneș ce ești ai vrut să aduci altora fericirea, din lene ai pasat mașinilor problemele, din lene ți-ai băgat singur capul în mașină, adică te-ai dovedit cel mai inventiv dintre tâmpiții mei discipoli, pe care i-am format timp de o mie șapte sute nouăzeci de ani de carieră universitară! De n-aș fi conștient de zădărnicia faptei, aș da la o parte piatra asta și ți-aș trage o chelfăneală să mă pomenești! Ai venit la mormânt să-mi ceri sfatul, dar să știi că nu te afli în fața unui făcător de minuni, pentru că nu am puterea să-ți iert nici cel mai mic din grămada ta de păcate iraționale, grămadă a cărei putere o aproximează alef-infinitul lui stră-Cantor! Du-te acasă, trezește-l pe ciberfratele tău și fă cum ți-am spus.

— Dar, Domnule…

— Tacă-ți gura. După ce termini de făcut ce ți-am cerut, să iei o găleată de ciment, o lopată, o mistrie, și să te întorci aici, în cimitir; să astupi bine de tot găurile din zid, prin care mi se scurge apa în cap. Ai înțeles?

— Da, Domnule Ma…

— Ai să faci cum ți-am zis?

— Poți fi sigur că am s-o fac, Domnule și Maestre, dar aș mai vrea să știu…

— Iar eu — continuă răposatul cu glas puternic, de tunet — aș vrea să știu numai când ai să pleci odată de-aici! Îndrăznește încă o dată să pătrunzi în mormântul meu, și-ai să rămâi cu gura căscată… De fapt, nu-ți promit nimic concret — ai să vezi singur. Poți să-l saluți din partea mea pe Clapauțius al tău și să-i spui același lucru. Ultima oară, când i-am transmis din învățăturile mele, se grăbea într-atâta, că nu s-a obosit nici măcar să-mi mulțumească așa cum se cuvine. O, maniere, ce maniere aveți voi, constructorii ăștia capabili, geniile astea, talentele astea, care n-au în cap decât gărgăuni!

— Domnule… — începu Trurl, dar în mormânt ceva trosni, șuieră parcă, butonul apăsat în carcasă sări înapoi și o liniște adâncă se înstăpâni la loc în cimitir, având drept blând ecou foșnetul de ramuri. Trurl scoase un oftat, se scărpină pe cap, mai zăbovi nițel, surâzând, cu gândul la Clapauțius, a cărui uimire și rușine o ghicea de pe acum, înainte de a-l vedea, făcu o plecăciune impunătorului monument funerar, și apoi, întorcându-se pe călcâie, vesel ca un sticlete și mulțumit de sine peste măsură, o zbughi spre casă, de parcă l-ar fi mânat cineva din urmă.