Ciberiada

Cei doi monștri

DEMULT, pe un drum întunecat și nebătut, la polul galactic, pe o insulă singuratică, stelară, se afla un sistem de șase sori; cinci dintre ei se roteau singuri, iar al șaselea avea o planetă din stânci de foc, cu un cer de jasp; pe această planetă trăia puternicul neam al argenșilor sau al argintiilor.

În munții negri ori prin văile albe se întindeau orașele lor, Ilidar, Bizmalia, Sinalost. Dar cel mai frumos dintre ele era capitala argenșilor, Eterna — ziua ca un ghețar albastru, noaptea ca o stea convexă. Ziduri suspendate o apărau de meteoriți, iar numeroasele sale clădiri erau unele din crisoplăci, strălucitoare ca aurul, altele din turmalină și altele din morion, deci mai negre decât vidul. Cel mai arătos era însă palatul monarhilor argenși, clădit după concepția arhitecturii negative, deoarece constructorii n-au vrut să pună limite nici privirii, nici cugetării. De aceea au ridicat o clădire imaginară, matematică, fără plafoane, acoperișuri sau pereți. De aici stăpânea dinastia energilor peste întreaga planetă.

Pe vremea regelui Treops, sideriții azmeici au năvălit din cer asupra țării energilor, au transformat metalica Bizmalie în cimitir, cu ajutorul asteroizilor, și au făcut multe alte pagube argintiilor, până ce tânărul rege Ilorax, aproape atoateștiutor, chemând pe cei mai înțelepți astrotehnicieni, le porunci să înconjoare întreaga planetă cu un sistem de turbioane magnetice și șanțuri gravitaționale în care timpul gonea atât de repede, încât, numai ce vreun dușman nimerea din nebăgare de seamă pe acolo, îndată se și scurgeau o sută de milioane de ani sau chiar mai mult și, de atâta bătrânețe, se făcea praf și pulbere, nemaiapucând să zărească nici măcar luminile orașelor argenșe. Aceste invizibile prăpăstii ale timpului și meterezele magnetice apărau planeta atât de bine, încât argenșii putură să treacă la atac. O porniră deci spre Azmeia și într-atât bombardară soarele ei alb cu mitralieradiațiile, ca până la urmă provocară un incendiu nuclear, care, ca o supernovă, arse cu totul planeta sideriților.

De atunci, veacuri de-a rândul, pacea, ordinea și bunăstarea hălăduiră printre argenși. Neamul domnitorilor nu se stinse și fiecare energ, înainte de a se urca pe tron, cobora în ziua încoronării în subteranele palatului imaginar și, acolo, scotea din mâinile moarte ale înaintașului său sceptru de argint. Nu era un sceptru obișnuit; cu mii de ani în urmă pe el fusese încrustată următoarea inscripție:

„Dacă monstrul este veșnic, atunci el nu există sau sunt doi; dacă asta nu ajută la nimic, atunci zdrobește-mă”.

Nici în țară, nici la curtea energilor nimeni nu știa ce puteau să însemne acele cuvinte, căci amintirea despre împrejurările în care fuseseră scrise se pierdea în negura veacurilor. Abia sub regele Inhiston totul se schimbă. Pe planetă apăru o uriașă creatură necunoscută, a cărei faimă înfricoșătoare cuprinse îndată ambele emisfere. Nimeni nu cuteza să o vadă de aproape, căci un asemenea viteaz nu s-ar mai fi întors la ai săi. Nu se știa de unde apăruse acel monstru. Bătrânii susțineau că ieșise din epavele uriașe și bucățile dispersate de osmiu și tantal, rămase de pe urma Bizmaliei distruse de asteroizi, căci orașul nu fusese reconstruit. Cei bătrâni mai spuneau că duhurile rele dorm în fisurile magnetice și că mai există niște curenți ascunși în metale, care în atingere cu furtuna se trezesc uneori și atunci din târâtul scrâșnitor al tablei, din mișcarea moartă a fărâmelor se naște un monstru neobișnuit, nici viu, nici mort, care știe una și bună: să semene necontenit distrugere. Alții susțineau că puterea care-l creează pe monstru se naște din faptele și gândurile rele. Ele se reflectă, ca într-o oglindă concavă, în nucleul de nichel al planetei și, îngrămădite la un loc, într-atât târăsc spre sine, pe neștiute, scheletele de metal și tot felul de resturi caduce, încât din toate se naște un monstru. Învățații nu luau însă în serios poveștile astea, socotindu-le vorbe goale. Oricum ar fi fost, monstrul pustia planeta. Ocolea orașele mai mari și ataca numai așezările singuratice, distrugându-le cu jăratic alb, de — culoarea crinului. Când se încumeta mai aproape, din turnurile Eternei i se putea vedea spinarea asemenea unui munte, reflectând lumina soarelui în carcasa-i de oțel până când dispărea la orizont. Împotriva monstrului au fost trimise câteva expediții, dar dintr-o suflare le transformase pe toate în fum.

Spaima îi cuprinse pe toți argenșii. Atunci regele Inhiston chemă pe atoateștiutori, care se gândiră zi si noapte, unindu-și capetele pentru a putea pătrunde mai bine lucrurile, până ce ajunseră la concluzia că monstrul poate fi distrus numai printr-o mare iscusință. Inhiston hotărî atunci ca Marele Cibernator al Coroanei, Marele Arhidinamic și Marele Abstractor să întocmească planurile unui electrouriaș care să o pornească împotriva monstrului.

Dar cei trei nu putură ajunge la o înțelegere, pentru că fiecare își avea părerea sa proprie, așa că fură nevoiți să construiască trei electrouriași. Primul, Cap de Aramă, arăta ca un munte scobit, plin de mașinării inteligente. Trei zile la rând au turnat argint viu pentru celulele sale de memorie. Cap de Aramă era acoperit cu o pădure de schele, iar curentul urla prin el ca o sută de cascade. Al doilea, Cap de Mercur, era un uriaș dinamic. Se rotea prin mișcări nemaipomenit de iuți, urmărind să capete forme atât de schimbătoare, de parcă ar fi fost un nor prins de o trâmbă de aer. Pe al treilea, pe care Marele Abstractor îl crease noaptea, după planuri secrete, nu-l văzuse nimeni.

Când Cibernatorul Coroanei și-a încheiat opera și schelele au fost ridicate, uriașul de aramă s-a întins și toate plafoanele de cristal din oraș au început să sune; apoi s-a ridicat încet în genunchi cutremurând pământul, iar când s-a înălțat în picioare, cât era de înalt, atingea norii cu capul. Și fiindcă nu putea vedea din cauza lor i-a încălzit, spulberându-i. Strălucea ca aurul roșu, și tălpile îi pătrundeau adânc în piatra străzilor. Sub glugă avea doi ochi verzi și un al treilea pe care îl ținea închis. Cu el putea să ardă stâncile când își ridica pleoapa mare ca un scut. A făcut un pas și la al doilea se și afla în afara orașului, strălucind ca o flacără. Patru sute de argenși, luându-se de mâini, abia i-ar fi putut înconjura urma, de mărimea unei viroage.

De după ferestre, din turnuri și din palisade, priveau cu toții cum se îndreaptă către crepuscul, tot mai negru, până ce le păru tuturor un argenș oarecare, atunci când se vedea deasupra orizontului numai de la brâu în sus, când trupul și picioarele îi erau ascunse privirii de convexitatea planetei. Veni și noaptea de neliniște, de așteptări; toți credeau că vor fi martorii ecourilor luptei, că vor vedea cerul în flăcări, dar nu se întâmplă nimic. Abia în zori, vântul le aduse ecoul tunător al unei furtuni îndepărtate. Și iar se făcu liniște, de data asta cu soare. Deodată, de parcă o sută de sori s-ar fi aprins pe cer, asupra Eternei se prăvăli un morman de bolizi de foc, strivind palatele, făcând țăndări zidurile, îngropând sub el pe nefericiții care strigau disperați după ajutor; ba chiar unora nici nu li se mai auziră strigătele zadarnice. Era Cap de Aramă, care se întorcea ca vai de el. Monstrul îl sfărâmase, îl despicase, aruncându-l în bucăți dincolo de atmosferă; acum fărâmele, topite în cădere, se întorceau, distrugând din temelii un sfert din capitală. Era un spectacol de spaimă. Două zile și două nopți căzu din cer ploaia de aramă.

Porni atunci asupra monstrului vertiginosul Cap de Mercur, indestructibil, căci cu cât primea mai multe lovituri, cu atât devenea mai tare. În loc să-l distrugă, dimpotrivă, loviturile îl întăreau. Zburând deasupra pustiului, ajunse în munți, zări monstrul și, dintr-un vârf de stâncă, se aruncă asupra lui. Acesta îl aștepta nemișcat. Cerul și pământul se cutremurară. Monstrul se prefăcuse într-un alb zid de foc, iar Cap de Mercur într-o prăpastie neagră care îl înghiți. Monstrul trecu prin el, se întoarse înaripat cu flăcări, lovi a doua oară și iar trecu prin potrivnicul său fără să-i pricinuiască vreun rău. Trăsnete violete cădeau din norii unde se desfășura lupta, dar tunetele nu se auzeau, căci erau înăbușite de vuietul crâncenei încleștări. Monstrul văzu că așa n-o scoate la capăt. Atunci supse tot jarul din juru-i, transformându-se într-o Oglindă a Materiei: orice se afla în fața ei, se reflecta în ea. Cap de Mercur se văzu în oglindă, izbi, se încleștă în luptă cu propria-i figură oglindită, dar nu se putu birui pe sine însuși. Luptă așa trei zile încheiate până ce căpătă atâtea lovituri, încât se făcu mai tare ca piatra, ca metalul, ca tot ce nu este nucleul Piticului Alb și, când ajunse în această stare, atât el cât și copia lui din oglindă se prăbușiră în hăul planetei, săpând printre stânci un crater care se umplu numaidecât cu lavă strălucitoare ca rubinul, mustind în adâncuri.

Nimeni nu-l văzu pe cel de-al treilea electrocavaler când porni la luptă. Marele Abstractor, Fizician al Coroanei, se sculase dis-de-dimineață și îl scoase în afara orașului ținându-l în pumn. Ajuns aici,” deschise pumnul, suflă, și vietatea își luă zborul, în neliniștea aerului învolburat, fără a scoate măcar un sunet, fără a arunca măcar o umbră, de parcă nici n-ar fi existat.

La drept vorbind, era ceva mai puțin decât nimic, fiindcă nu din lume era făcut, ci din antilume, nu din materie, ci din antimaterie. Și de fapt nici măcar din antimaterie, ci numai din calitățile ei, ascunse în asemenea hăuri ale spațiului, încât atomii le ocoleau, așa cum aisbergurile ocolesc firele de iarbă care se leagănă în valurile oceanului. Alergă așa purtat de vânt până ce întâlni corpul sclipitor al monstrului, pășind aidoma unui lanț lung de munți de fier, cu o spumă de nori scurgându-i-se de-a lungul spinării. Îl lovi într-o latură, deschizând în el un soare care se înnegri îndată și se învârti în neantul urlând de stânci, de nori, de oțel lichid și de aer; îl mai trăsni o dată și se întoarse. Monstrul se încolăci tremurând, răspândind în jur un jăratic alb, care se transformă numaidecât în cenușă; vru să se apere cu Oglinda Materiei, dar și Oglinda fu străpunsă de Antimat electrocavalerul; atunci monstrul se smulse din loc, prăvăli asupra lui un munte de radiații dintre cele mai puternice, dar muntele se înmuie și nu rămase nimic din el. Colosul tresăltă și, dărâmând stâncile din cale, o luă la fugă, înconjurat de nori de praf alb de piatră. Gonea în tunetele lavinelor din munți, lăsând în urmă bălți de metal topit, de zgură și tuf vulcanic. Antimat îl ajunse din urmă, hărțuindu-l, sfârtecându-i, de se cutremura văzduhul, iar monstrul, sfâșiat, se răsuci cu ultimele puteri spre toate zările deodată, iar vântul îi șterse urmele și îl spulberă cu totul. Argenșii fură cuprinși de o mare bucurie. Dar în același timp un fior trecu prin cimitirul Bizmaliei. Pe terenul de fiare mâncate de rugină, de resturi de cadmiu și tantal, pe unde hălăduia numai vântul, urlând printre grămezile de tablă, se iscă o mișcare surdă, necontenită, ca într-un furnicar. Suprafața metalului fu năpădită de solzi albăstrii de jăratic, scheletele metalice scânteiară, se luminară de fierbințeala dinăuntru și începură să se adune, să se unească, să se sudeze, și din vâltoarea acestor mormane scrâșnitoare se ridică un nou monstru, aidoma celui dintâi. Viforul, purtând cu el acea neființă, dădu peste noul monstru și iarăși începu lupta. Însă din uriașul cimitir se nășteau mereu noi și noi monștri și o spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe argenși, căci știau acum ce primejdie îi amenință. Inhiston citi atunci inscripția de pe sceptru, se cutremură și înțelese totul. Sparse sceptrul de argint și din el se rostogoli un mic cristal, subțire ca un ac, care începu să scrie în aer cu litere de foc.

Încremeniți de uimire, regele și consiliul de coroană citiră că monstrul nu este ceea ce se credea, ci că el e creat de cineva care, din depărtări neștiute, hotărăște asupra creșterii puterii sale ca și asupra forței lui aducătoare de moarte. Cristalul le mai dezvălui prin scrisul său în aer că ei, toți argenșii, sunt urmașii îndepărtați ai acelor ființe pe care creatorii monstrului i-au făurit cu mii de veacuri în urmă. Iar creatorii monstrului nu semănau cu ființele înzestrate cu inteligență, cunoscute de ei, nu erau nici din cristal, nici din oțel, nici turnați din aur, și nu aduceau cu nimic din ceea ce viețuiește în metal. Erau niște ființe care ieșiseră din oceanul cel sărat. Și ele construiau mașini numite în glumă „îngeri de fier”, căci li se supuneau fără crâcnire. Dar neavând putere să se revolte împotriva urmașilor oceanelor, ființele de metal fugiseră, luând cu ele uriașele nave zburătoare în vid. Cu ajutorul lor evadaseră din captivitate, ajungând în cele mai depărtate insule astrale, și întemeiaseră acolo state puternice, printre care statul argenșilor era ca un grăunte în nisipurile pustiului. Dar vechii stăpânitori nu i-au uitat pe cei care s-au eliberat, pe care-i numesc răsculați și-i caută prin tot Cosmosul, umblând pe urmele lor de la răsăritul la apusul galaxiei, și de la polul nord la polul sud. Oriunde descoperă pe nevinovații urmași ai primului „înger de fier”, în sorii întunecați sau limpezi, pe plantele de foc sau de gheață, ei folosesc puterea lor distrugătoare ca să se răzbune pentru umilirea îndurată — așa a fost, așa este și așa va fi. Iar pentru cei descoperiți nu există scăpare sau fugă de răzbunare decât în neant. Inscripția de foc se stinse, iar curtenii se uitară în ochii suveranului lor, care erau ca și morți. Aceasta tăcu îndelung, iar ei începură să-l roage:

— Stăpâne al Eternei și Erisfenei, domn al Ilidarului, Sinalostului și Arcapturiei, al tuturor sorilor și lunilor, vorbește-ne!

— Nu de cuvinte, ci de fapte avem nevoie! — răspunse Inhiston.

Consiliul se cutremură, dar răspunse într-un glas:

— Tu ai spus-o!

— Atunci așa să fie! — zise regele. Acum, când totul s-a hotărât, am să vă spun numele ființei care ne-a adus în starea aceasta; am auzit despre ea când m-am urcat pe tron. E omul!

— Tu ai spus-o! — răspunse consiliul.

Inhiston se întoarse atunci spre Marele Abstractor:

— Fă-ți datoria!

Acesta răspunse la rându-i:

— Aud și ascult!

Și rosti Cuvântul, iar vibrațiile sale se răspândiră pe aripile vântului în hăurile planetei. Atunci cerul de jasp plesni și, înainte ca frunțile turnurilor ce se dărâmau să atingă solul, cele șaptezeci și șapte de orașe argenșe se transformară în șaptezeci și șapte de cratere albe. Așa pieriră argenșii, o dată cu lumea lor distrusă de foc. Marele soare nu mai lumina planeta învăluită într-un ghem de nori negri, care se topeau încet spulberați de viforul neantului. Vidul, pătruns de raze mai tari decât stâncile, se strânse într-o scânteie tremurândă, care se stinse. Valuri apoplectice ajunseră după șapte zile la locul unde așteptau, negre ca noaptea, navele zburătoare în vid.

— S-a sfârșit! — spuse creatorul monștrilor către însoțitorii săi. Statul argenșilor a încetat să mai existe. Putem porni mai departe.

Întunericul a făcut iar loc luminii la pupa navelor lor și răzbunătorii au zburat în cele patru vânturi. Cosmosul este nesfârșit; el n-are margini, dar margini nu are nici ura lor, care în orice zi, în orice ceas ne poate ajunge și pe noi…