Ciberiada

Cei trei electrocavaleri

A FOST ODATĂ un mare constructor și inventator care născocea întruna, fără osteneală, tot felul de instalații neobișnuite și aparate dintre cele mai ciudate. Își construise o mașinuță-cutiuță care cânta frumos și o numise păsărica. Pecetea sa era o inimă îndrăzneață și fiecare atom care ieșea din mâna lui purta acest semn. Mai târziu, tare s-au mai mirat învățații descoperind prin analiza spectrală a atomilor inimioare pâlpâinde. Construise multe mașini folositoare, mari și mici, până când, într-o zi, îi veni în minte ideea năstrușnică să unească viața cu moartea și astfel să împreuneze lucruri imposibile. Hotărî să creeze ființe inteligente din apă, dar nu dintr-acelea groaznice la care v-ați și gândit. Nu, gândul la corpurile moi și ude îi era cu totul străin, nesuferit ca fiecăruia dintre noi. Își puse în cap să meșterească din apă ființe cu adevărat frumoase și înțelepte, deci cristaline. Alese în acest scop o planetă, cea mai îndepărtată de toți sorii, iar din oceanul ei înghețat tăie munți de gheață, și din ei, ca dintr-un uriaș bloc de cristal îi ciopli pe crionizi. Se numeau așa fiindcă nu puteau trăi decât în gerul cel mai cumplit, în pustiul lipsit de soare. Ei își ridicară îndată orașe și palate de gheață, și, cum orice izvor de căldură era pentru ei o primejdie, prinseră razele aurorei boreale în mari vase transparente și cu ele începură să-și lumineze casele. Care dintre ei era mai bogat, acela avea mai multe aurore boreale, de culoarea lămâiei sau argintului; așa trăiau fericiți și, pentru că le plăcea nu numai lumina, ci și pietrele scumpe, erau vestiți prin comorile lor. Pietrele acestea scumpe erau tăiate din cuburi de gaz înghețat și șlefuite. Ele luminau noaptea lor veșnică, în care ardeau ca niște duhuri înlănțuite, ca niște nebuloase fermecate din blocuri de cristal. Mulți cuceritori ai Cosmosului doreau să intre în stăpânirea acestor bogății, căci întreaga Crionie se vedea din cele mai îndepărtate locuri, arătându-și în fugă o fațetă sau alta, ca o nestemată, răsucită ușor pe catifeaua neagră. Așa că tot felul de temerari soseau pe Crionia ca să-și încerce norocul. Veni, de pildă, Electrocavalerul de Alamă, care când călca, parcă ar fi bătut un clopot. Dar abia puse piciorul pe gheață, că aceasta se topi de căldură și el se prăbuși în abisul oceanului înghețat, apele se împreunară deasupră-i și el rămase ca o insectă prinsă în chihlimbar, în muntele de gheață de pe fundul mării crioniene, unde zace până în ziua de astăzi.

Soarta Electrocavalerului de Alamă nu înfricoșă însă pe alți cutezători. Veni apoi Electrocavalerul de Fier, după ce bău mai întâi atâta heliu lichid, încât își întoarse pe dos stomacul de oțel, iar chiciura care se depusese pe blindaj îl făcuse aidoma unui bulgăr mare de zăpadă. Dar zburând către planetă se aprinse din cauza frecării cu atmosfera, heliul lichid din el se evaporă șuierând, și, într-o pulbere de scântei roșietice, el căzu pe stâncile de gheață, care se deschiseră numaidecât, stârnind aburi ca un gheizer în clocot. Până la urmă reuși să iasă din prăpastie, dar tot ceea ce atingea se prefăcea într-un nor alb din care cădeau fulgi de nea. Se așeză atunci așteptând să se stingă, iar când steluțele de zăpadă încetară să i se mai topească pe umerii blindajului, vru să se scoale și să pornească la luptă. Dar fiindcă unsoarea i se închegase pe la încheieturi, nu mai fu în stare nici măcar să-și îndrepte spinarea. Așa a rămas încremenit până astăzi, iar zăpada, acoperindu-l, l-a transformat într-un munte alb din care i se vede numai vârful ascuțit al coifului, iar în orbite îi strălucește privirea înghețată. Lumea îi spune Muntele de Fier.

Vestea despre soarta celor doi electrocavaleri ajunse la urechile celui de al treilea. Electrocavalerul de Cuarț, pe care în timpul zilei nu-l puteai vedea decât ca pe o lentilă șlefuită, iar noaptea ca pe răsfrângerea unei stele. Nu se temea că o să-i înghețe uleiul din încheieturi, fiindcă nu avea ulei, nici că stâncile de gheață o să-i crape sub picioare, fiindcă putea să se prefacă într-un sloi de gheață când voia. De un singur lucru trebuia să se ferească, și anume de o gândire prea stăruitoare, căci i se putea încinge creierul de cuarț și asta îl putea pierde. Hotărî, deci, pentru a nu-și primejdui viața, să nu gândească și în acest fel să-i învingă pe crionizi. Porni spre planeta lor și pentru că, din cauza drumului lung prin veșnica noapte galactică, înghețase de-a binelea, meteoriții de fier, care se frecau de pieptul lui în timpul zborului, se sfărâmau în bucăți sunând ca sticla. Poposi pe zăpezile albe ale Crioniei, sub cerul ei negru ca un ceaun plin de stele și aidoma unei oglinzi transparente. Începu să chibzuiască ce să facă în continuare, dar zăpada in jurul lui începu să se înnegrească, răspândind aburi.

„Oho — își zise Electrocavalerul de Cuarț — asta nu-mi place! Orice, numai să nu mă gândesc la nimic și o să fie bine!”

Și hotărî să-și repete mereu această frază, orice s-ar întâmpla. Asta nu-i cerea efort intelectual și prin urmare nu-l încălzea deloc. O porni deci prin pustiul de gheață pe unde vedea cu ochii, fără să stea mult pe gânduri ca să se păstreze rece. Tot umblând ajunse la zidurile de gheață ale Frigidiei, capitala crionizilor. Își luă avânt, lovi cu capul în poartă, de țâșniră scântei, dar fără folos.

„Să-ncercăm altfel! — își zise și se gândi: cât o fi făcând doi ori doi?” Căutând răspunsul, capul i se încălzi puțin, și când luă cu asalt pentru a doua oară zidurile scânteietoare, abia făcu o gaură mică.

„Prea puțin! — își zise. Să-ncercăm ceva mai greu. Cât o fi făcând: trei ori cinci?”

De data asta capul îi fu învăluit de un nor scânteietor, căci zăpada, atinsă cu o atât de bruscă încordare a minții, începu să fiarbă deîndată. Electrocavalerul de Cuarț se dădu puțin înapoi, își luă iar avânt, izbi și trecu în zbor prin zid, apoi prin încă două palate și alte trei case ale unor Conți de Gheață mai puțin însemnați. Căzu pe treptele unei scări uriașe și izbuti să se apuce la timp de balustrada de stalactite, fiindcă treptele erau aidoma unui derdeluș. Se ridică repede, căci totul în juru-i se topea și îl pândea primejdia de a se prăvăli în străfunduri, în prăpastia de gheață, unde ar fi rămas pentru totdeauna.

„Nu-i nimic! Numai să nu mă gândesc! Așa-i bine!” — își zise și îndată se răci la loc.

Ieșind din tunelul de gheață pe care îl topise, se pomeni într-o piață mare, luminată din toate părțile de aurore boreale, de fulgere de smarald și argint din coloanele de cristal.

Îi ieși înainte, ca o stea scânteietoare, un cavaler uriaș, Boreal, căpetenia crionizilor. Electrocavalerul de Cuarț își adună puterile și porni la luptă, dar celălalt i se împotrivi cu atâta înverșunare, de parcă s-ar fi lovit doi munți de gheață în mijlocul Oceanului Arctic. Mâna dreaptă a lui Boreal, smulsă din cot, zbură cât colo, dar el nu-și pierdu cumpătul, ci se întoarse vitejește să-și înfrunte mai departe adversarul, cu pieptu-i lat ca un aisberg. Celălalt își luă iar avânt și-l lovi strașnic, dar cuarțul era mai tare, mai compact decât gheața, așa că Boreal se sfărâmă cu zgomot, de parcă o întreagă avalanșă s-ar fi prăbușit pe versantele stâncoase, și rămase așa, sub lumina aurorelor boreale care-i privegheau înfrângerea.

„Bună treabă!” — spuse Electrocavalerul de Cuarț și culese de pe trupul celui învins nestematele de o frumusețe fără seamăn: inele încrustate cu hidrogen, dantele și alte podoabe scânteietoare, asemenea diamantelor, tăiate din cele trei gaze nobile: argon, cripton și xenon. Dar când începu să le admire, se încălzi de emoție și atunci toate acele briliante și safire se evaporară șuierând, iar în mână nu-i mai rămase nimic, în afară de câteva picături de rouă, care și ele dispărură curând.

„Oho! Va să zică nici să admir n-am voie! Nu-i nimic! Numai să nu gândesc!” — își zise și o porni spre inima cetății cucerite. În depărtare zări apropiindu-se o siluetă uriașă. Era Albucidus cel Alb, General-Mineral, paznicul tezaurului regal, cu pieptul imens acoperit de șiruri de medalii de gheață, deasupra cărora trona Marele Ordin al Chiciurei cu panglică glacială. El îi tăie calea Electrocavalerului de Cuarț, dar acesta se aruncă asupra lui ca o furtună și-l zdrobi într-un uruit de lavină. Lui Albucid îi veni în ajutor prințul Astroureche, stăpânul ghețurilor negre. Acestuia nu i-a putut veni de hac, căci prințul purta o armură scumpă de azot, călită în heliu. Răspândea un frig atât de năprasnic, că-i tăiase puterile lui Cuarț, și mișcările îi slăbiră, până și aurora boreală pălise, atât de geroasă era suflarea lui Zero Absolut. Cuarț sări în sus, zicându-și:

„Ei drace! Ce-o mai fi și asta?” — și de atâta mirare creierul i se încinse. Zero Absolut se înmuie și însuși Astroureche începu să se clatine, să se descompună. Sunete puternice îi însoțeau agonia și, până la urmă, rămase pe câmpul de luptă doar o grămadă de gheață neagră, din care picura apa ca lacrimile.

„Așa da! — își zise Cuarț. Numai să nu gândesc prea mult. Doar dacă e nevoie! Astfel am să înving!”

Și o porni mai departe gonind pe străzile Frigidiei. Pașii lui răsunau de parcă cineva ar fi lovit cristalul cu ciocanul, iar locuitorii, închiși în casele lor albe, priveau după el, cuprinși de disperare. Zburând așa, ca un meteorit pe Calea Laptelui, zări în depărtare o figură singuratică, nu prea mare. Era chiar Barion, numit și Gură de Gheață, cel mai mare înțelept al crionizilor. Cuarț se repezi la el, ca să-l zdrobească dintr-o lovitură, dar acesta se feri din calea lui arătându-i două degete. Cuarț nu știa ce vrea să însemne asta și se întoarse iar împotriva dușmanului său. Barion făcu din nou un pas în lături și-i arătă de astă dată un singur deget. Cuarț se miră puțin și-și potoli o clipă îndârjirea. Dar când să-și ia un nou avânt, se îngândură, în timp ce apa începu să curgă pâraie primprejur. El însă nu mai băgă nimic în seamă, căci Barion îi arătase două degete făcute colac, prin care băgase degetul cel mare de la cealaltă mână, mișcându-l în sus și în jos. Electrocavalerul de Cuarț se gândi, se gândi îndelung ce-ar putea să însemne aceste gesturi mute, și deodată i se deschise o groapă sub picioare, azvârlind din ea apă neagră, iar el căzu în adâncuri ca o piatră. Până să-și mai spună încă o dată: „Nu-i nimic, numai să nu gândesc!” dispăruse de pe lume. Recunoscători, crionizii salvați îl întrebară pe Barion ce a vrut să spună cu semnele acelea, arătate strașnicului electrocavaler rătăcitor.

— E simplu ca bună ziua — răspunse înțeleptul. Două degete însemnau că suntem doi, el și eu. Unul însemna că voi rămâne numai eu. Pe urmă i-am arătat un cerc, adică o să se deschidă gheața în juru-i și abisul negru al oceanului o să-l înghită pe veci. N-a înțeles nici unul din semne, nici pe primul, nici pe-al doilea, nici pe-al treilea.

— Mare înțelept! — strigară uimiți crionizii. Cum ai putut face asemenea semne unui năvălitor atât de crud? Ia gândește-te ce s-ar fi întâmplat dacă te-ar fi înțeles și nu s-ar fi mirat? Atunci mintea nu i s-ar fi încins și n-ar fi căzut în prăpastia fără fund…

— Aș, da’ de unde! Nu mi-a fost teamă nici o clipă de una ca asta — spuse cu un zâmbet rece Barion Gură de Gheață. Știam de la bun început că n-o să înțeleagă nimic. Dacă ar fi avut măcar un dram de minte, n-ar fi venit la noi. Ce-i folosesc unei ființe care trăiește sub lumina soarelui nestematele de gaz și stelele argintii de gheață?

Crionizii tare se mai minunară de marea înțelepciune a lui Barion și se întoarseră împăcați la casele lor, unde-i aștepta gerul cel plăcut. De atunci nimeni n-a mai încercat să cucerească Crionia, căci Cosmosul a început să ducă lipsă de proști, deși unii spun că mai sunt încă destui, dar că nu cunosc drumul…