Ciberiada

Urechile de uraniu

TRĂIA ODATĂ un inginer cosmolog, care lumina stelele ca să învingă întunericul. Într-o bună zi, poposi pe Nebuloasa Andromeda, pe când era încă toată numai nori negri. Îndată stârni în jurul ei un vârtej mare, iar când acesta ajunse la culme, Cosmologul întinse mâna după cutiuța cu raze. Avea trei raze: una roșie, alta violetă și alta invizibilă. Cu prima rază atinse sfera unei stele și pe loc ea deveni un uriaș glob roșu. Dar nu se făcu mai multă lumină în nebuloasă. Atinse atunci steaua cu a doua rază, atât de tare încât ea albi cu totul.

Pe urmă îi spuse ucenicului său: „Păzește-mi-o!” și plecă să aprindă alte stele.

Ucenicul așteptă o mie de ani, apoi altă mie, dar inginerul nu se mai înapoie. Plictisit de atâta așteptare, el întoarse steaua, care din albă se făcu albastră. Tare-i mai plăcu asta și crezu că de-acum știe totul. Vru să o mai întoarcă încă o dată, dar se fripse. Căută în cutia pe care i-o lăsase Cosmologul, dar nu găsi nimic, absolut nimic. Se uită îndelung, dar nici măcar fundul nu i-l zări. Își zise atunci că aici trebuie să se găsească raza cea invizibilă. Vru să împungă cu ea o stea, dar nu știa cum. Furios, luă cutia și o trânti în foc. Pe dată toți norii Andromedei se luminară de parcă o sută de mai de sori ar fi lucit deodată și în întreaga nebuloasă se făcu lumină ca în plină zi. Ucenicul se bucură din cale-afară, dar bucuria lui nu ținu mult, pentru că steaua se spulberă curând. Atunci sosi în zbor Cosmologul și, văzând paguba, fără să zăbovească, apucă flăcările și meșteri din ele niște planete. Pe prima o făcu din gaze, pe a doua din cărbune. Pentru a treia îi rămaseră numai cele mai grele metale, așa că îi ieși un bulgăre de actinide. Cosmologul îi făcu vânt în spațiu și spuse:

— Am să mă întorc peste o sută de milioane de ani: o să vedem atunci ce s-a ales din toate astea.

Apoi porni să-și caute ucenicul, care, de frică, o luase la sănătoasa.

Pe planeta aceea, Actinuria, apăru un stat mare, numit al palatinizilor. Aceștia erau atât de grei, că numai pe Actinuria se puteau mișca, pe alte planete solul se cufunda sub ei, iar când strigau se sfărâmau munții. La ei acasă însă călcau ușor și nu îndrăzneau să ridice glasul, căci mai-marele lor, Architor, era de o cruzime nemaipomenită. Locuia într-un palat cioplit dintr-un munte de platină, în care se aflau șase sute de săli imense, și în fiecare sală se afla câte o mână de-a lui, atât era de mare. Din palat nu putea ieși, dar avea peste tot spioni, pentru că era grozav de bănuitor și, pe deasupra, îi mai chinuia pe supuși și cu lăcomia lui.

Palatinizii nu aveau nevoie noaptea nici de lămpi, nici de focuri, fiindcă toți munții planetei lor erau radioactivi, iar pe lună plină puteai să numeri ace. Ziua, când dogorea soarele, dormeau în subteranele munților și numai noaptea ieșeau prin văile de metal. Dar crudul Architor porunci ca în cazanele în care se topeau paladiul și platina pentru armuri să fie aruncate și bucăți de uraniu. Și după ce anunță acest lucru în toată țara, fiecare palatinid a trebuit să vină la palatul regelui, unde i s-a luat măsura pentru o nouă armură. I s-au pus apoi noi platoșe pe umeri, mănuși, genunchiere, coif, și toate aveau lumină proprie, deoarece îmbrăcămintea aceasta era din tablă amestecată cu uraniu. Însă mai tare decât toate le străluceau urechile.

De atunci, palatinizii n-au mai putut să se adune la sfat. Dacă erau prea mulți într-un grup, puteau exploda. Așa că fură nevoiți să umble singuratici, ocolindu-se unul pe altul de departe, ca să nu provoace o reacție în lanț în timp ce Architor se bucura și le punea noi biruri. Monetăriile lui din inima munților băteau ducați de plumb, căci în Actinuria plumbul era foarte rar și la mare preț.

Supușii lui Architor au ajuns să trăiască în mare mizerie. Unii au încercat să se răzvrătească, chibzuind să se înțeleagă între ei prin semne. Dar n-a ieșit nimic, pentru că de fiecare dată se găsea câte unul mai greu de cap, care se apropia de ceilalți să întrebe despre ce e vorba, și atunci praf se alegea din tot complotul.

Dar în Actinuria trăia un tânăr inventator, pe nume Piron, care știa să făurească sârme de platină atât de subțiri, încât puteai face din ele plase pentru prins norii. Piron a inventat întâi de toate telegraful cu fir, apoi a născocit un fir atât de subțire, că nu se mai vedea deloc. Și în felul acesta a luat naștere telegraful fără fir. Speranța renăscu în inimile locuitorilor Actinuriei. Ei credeau că pe calea aceasta se vor putea înțelege între ei și vor putea duce complotul la bun sfârșit. Dar vicleanul Architor le ascultă toate convorbirile, ținând în fiecare din cele șase sute de mâini câte un conductor de platină, cu ajutorul căruia afla ce-și spun supușii lui. Și numai ce-i ajungea la ureche cuvântul „răscoală” sau „complot”, îndată trimitea niște fulgere sferice care-i prefăceau pe complotiști într-o mare de foc.

Piron hotărî să-l păcălească pe răul Architor. Adresându-se prietenilor săi, în loc de „răscoală” folosi cuvântul „pantof”, iar în loc de „a complota”, „a turna”. Architor se miră. Ce le-o fi venit supușilor lui să se ocupe deodată cu toții de cizmărie. El nu știa că atunci când spuneau „a trage de picior”, înțelegeau prin asta „a trage în țeapă de foc”, iar când vorbeau despre ghete prea strâmte, aveau în vedere tirania lui. Dar cei cărora li se adresa Piron nu-l înțelegeau întotdeauna, iar el nu le putea lămuri altfel planurile sale decât în limba cizmărească. O dată nu l-au priceput deloc pentru că, din nebăgare de seamă, a telegrafiat așa: „Scoateți brâul de pe Plutonia”, chipurile „plutonul să rărească pașii”. Regele se îngrozi auzind acestea, căci plutoniul este ruda cea mai apropiată a uraniului, iar uraniul este foarte aproape de toriu, el însuși numindu-se Architor. Trimise deci o gardă înzăuată care-l prinse pe Piron și-l aduse înaintea regelui, aruncându-l pe dușumeaua de plumb. Piron nu recunoscu nimic, și totuși regele îl închise în turnul palatin.

Palatinizii își pierdură orice speranță, dar în timpul acesta se întoarse prin părțile lor Cosmologul, creatorul celor trei planete.

Acesta văzu încă de departe cum stau lucrurile în Actinuria și-și spuse: „Așa nu se poate!” Apoi toarse cea mai subțire și cea mai puternică rază, făcând din ea o crisalidă în care își puse propriul său corp ca să-l aștepte până se întoarce, și luând înfățișarea unui biet cerșetor, coborî pe planetă.

Când se lăsă întunericul și munții luminau departe cu scânteierea lor rece, Cosmologul vru să se apropie de supușii regelui Architor. Dar aceștia îl ocoliră cât putură, căci se temeau de explozia uraniului. El alerga zadarnic după unul și altul, și nu înțelegea de ce fug de el. Rătăci apoi printre dealurile asemănătoare unor scuturi de cavaleri, până ce ajunse la poalele turnului în care Architor îl închisese pe Piron și îl pusese în lanțuri. Piron îl zări printre gratii, și, cu toate că arăta ca un simplu robot, Cosmologul i se păru altfel decât ceilalți palatinizi: nu strălucea în întuneric câtuși de puțin, ci era negru ca un cadavru. Asta pentru că în armura lui nu se afla nici un pic de uraniu. Piron vru să strige, dar avea gura prinsă în șuruburi, așa că nu-i rămăsese decât să scapere scântei, lovindu-se cu capul de pereții închisorii sale. Cosmologul, zărind scânteile, se apropie de turn și se uită prin fereastra cu gratii. Piron nu putea vorbi, dar putea să-și zornăie lanțurile, și în felul acesta îi povesti tot adevărul.

— Ai răbdare și așteaptă — îi spuse Cosmologul — și o să scapi.

Cosmologul o porni spre cei mai sălbatici munți ai Actinuriei și timp de trei zile căută cristale de cadmiu.

Când le găsi, le ciocăni cu stânci palatine și făcu din ele tablă. Din tabla de cadmiu croi apoi niște apărătoare pentru urechi și le așeză în pragurile tuturor caselor. Palatinizii, găsindu-le, de îndată și le puseră, ce-i drept, mirați, căci nu era iarnă.

Noaptea apăru în mijlocul lor Cosmologul și începu să agite iute o vergea înroșită, desenând linii de foc. În felul acesta scrise pe fondul întunecat: „Puteți să vă apropiați fără grijă, cadmiul vă ferește de moartea pricinuită de uraniu”. Dar ei crezură că este unul din spionii regelui și nu-i dădură ascultare. Văzând aceasta, Cosmologul se mânie, o porni iar spre munți și adună minereu de uraniu; topi din el metal argintiu din care bătu ducați strălucitori; pe una din fețe era imprimat profilul luminat al lui Architor, iar pe cealaltă cele șase sute de mâini ale sale.

Încărcat cu ducați de uraniu, Cosmologul se întoarse în vale și le arătă palatinizilor minunea: aruncă ducații departe de el, unul peste altul, de se făcu o grămadă mare, sunătoare, iar când mai azvârli încă un ducat în vârf, văzduhul se cutremură. Din ducați se răspândiră lumini, care se învălătuciră într-un bulgăre de flăcări albe, iar când vântul spulberă totul, în urmă-i nu rămase decât un crater, topit în stâncă.

Apoi Cosmologul începu să arunce pentru a doua oară ducații din sac, dar altfel acum. Arunca un ducat și îl acoperea pe dată cu o placă de cadmiu. Și cu toate că făcu, în felul acesta, o grămadă de șase ori mai mare decât prima, nu se mai întâmplă nimic. Atunci palatinizii îl crezură și, strângându-se, plănuiră pe loc complotul împotriva lui Architor. Doreau să-l alunge pe rege, dar nu știau cum, căci palatul era înconjurat de un zid luminos, iar pe podul suspendat se afla o mașină groaznică. Cel care nu cunoștea parola, era numaidecât tăiat în bucăți.

Tocmai se apropia sorocul de plată a noilor biruri către lacomul Architor. Cosmologul împărți atunci supușilor regelui ducații de uraniu și îi sfătui să plătească dările cu ei. Așa și făcură.

Regele se bucură nespus văzând cât de mulți ducați strălucitori îi umplu tezaurul. El nu știa că sunt de uraniu și nu de plumb. În timpul nopții, Cosmologul topi gratiile închisorii și îl eliberă pe Piron, și pe când o porniră în tăcere la vale, în lumina munților radioactivi, un inel al Lunii căzu și înconjură orizonturile; numaidecât izbucni o lumină puternică, fiindcă grămada de ducați de uraniu din visteria regelui, crescută peste măsură, dezlănțuise o reacție în lanț. Explozia sfărâmă palatul și corpul de metal al lui Architor, iar puterea ei fu atât de mare, încât cele șase sute de mâini rupte ale tiranului zburară până în abisul interstelar. În Actinuria domnea acum bucuria. Piron deveni conducătorul ei de drept, iar Cosmologul, întorcându-se printre tenebre își scoase corpul din crisalidă și plecă să aprindă stele. Cele șase sute de mâini de platină ale lui Architor se rotesc încă și azi în jurul planetei, ca un inel al lui Saturn, având o strălucire nemaiîntâlnită, de o sută de ori mai puternică decât lumina munților radioactivi, iar palatinizii, fericiți își spun: „Priviți ce frumos ne luminează Tor”. Și pentru că unii până în ziua de azi îl numesc călău, vorba asta a devenit o zicătoare care a ajuns la noi după o lungă călătorie printre galaxii. De aceea se spune: „Călăul îl luminează”.