Ciberiada

Expediția a doua sau oferta regelui Ferocius

EXCEPȚIONALELE REZULTATE pe care le-au obținut datorită aplicării rețetei lui Garganțian au trezit într-atât pofta de aventură a celor doi constructori, încât au hotărât să pornească iarăși în necunoscut. Însă când a fost să stabilească ținta călătoriei, au văzut că nu pot cădea de acord, fiecare având o altă părere. Trurl, căruia îi plăceau țările calde, se gândise la Focalia, țara în care locuiau Picioarele-de-Flăcări. În schimb Clapauțius, o fire mai rece, alesese polul galactic al frigului, un continent negru printre stelele de gheață. Tocmai voiau să se. despartă, certați de-a binelea, când lui Trurl îi veni ideea cea mai bună:

— Propun — zise el — să dăm publicității intenția noastră, și din toate ofertele pe care le vom primi să alegem pe aceea care ni se pare cea mai promițătoare sub toate aspectele.

— Prostii! — zise Clapauțius. Unde vrei să dai anunțul? La gazetă? Cât de departe poate ajunge o gazetă? Până la cea mai apropiată planetă face o jumătate de an. Vom avea de așteptat, nu glumă, până primim prima ofertă.

Zâmbind cu un aer de superioritate, Trurl îi dezvălui atunci planul lui original pe care Clapauțius, vrând-nevrând, trebui să-l accepte. Se puseră deci amândoi pe treabă. Cu ajutorul unor instalații speciale, pe care le construiră la repezeală, atraseră din apropiere niște stele și făcură din ele o inscripție uriașă, vizibilă de la depărtări de-a dreptul incalculabile. Inscripția aceea reprezenta tocmai anunțul. Primul cuvânt era compus numai din uriași albaștri, și asta ca să se atragă mai bine atenția eventualului cititor din Cosmos. Altele fură compuse din tot felul de resturi stelare, mai mărunte. Scria acolo că Doi Renumiți Constructori caută un post bine plătit, corespunzător talentelor lor, de preferință la curtea unui rege bogat; condițiile conform contractului. Nu trecu multă vreme și într-o bună zi în fața casei celor doi prieteni ancoră un vehicul ciudat, strălucind în soare de parcă ar fi fost turnat din sidef. Avea trei picioare principale sculptate și alte șase ajutătoare. Acestea din urmă nu atingeau pământul, de fapt, nu foloseau la nimic și arătau de parcă constructorul navei n-ar fi știut ce să facă cu giuvaerurile, deoarece picioarele astea erau făcute din aur curat. Din navă, pe niște scări superbe, cu două rânduri de fântâni care începură să țâșnească singure imediat după aterizare, coborî un străin foarte distins, însoțit de un alai de mașini cu șase picioare; unele îl masau, altele îl susțineau sau îi făceau vânt cu niște evantaie mari, iar cea mai mică zbura deasupra frunții sale impunătoare, presărând de sus miresme parfumate, prin ai căror nori neobișnuitul musafir, în numele stăpânului său, regele Ferocius, propuse celor doi constructori slujbe la curtea acestuia.

— Și în ce va consta munca noastră? — se interesă Trurl.

— Amănuntele le veți cunoaște, stimați domni, la fața locului — răspunse străinul îmbrăcat în niște șalvari de aur, având un capișon cu urechi, de care atârnau numai perle, manta largă de o croială deosebită, iar în loc de buzunare niște sertărașe cu tot felul de dulciuri. Pe corpul lui maiestuos alergau de colo-colo mici jucărioare mecanice, de care el se ferea atingându-le ușor, cu gesturi aristocratice, atunci când îl supărau prea tare.

— Acum — continuă străinul — pot să vă spun doar că Incomparabilitatea Sa Ferocius este un mare vânător, un neînfricat învingător al tuturor sălbăticiunilor galactice, iar măiestria lui vânătorească a atins un asemenea apogeu, încât cele mai teribile răpitoare au încetat de a mai fi demne de atenția lui. De aceea el suferă, caută adevărate primejdii, fiori necunoscuți încă și cere…

— Înțeleg! — răspunse vioi Trurl. Noi trebuie să-i construim noi tipuri de animale sălbatice, mai sălbatice și mai primejdioase decât oricare altele, nu-i așa?!

— Sunteți, stimate constructor, deosebit de perspicace! — zise demnitarul. Atunci, cum rămâne, domnilor, sunteți de acord?

Clapauțius, mai practic, întrebă și de condiții, dar cum trimisul regelui îi convinse de larga generozitate a stăpânului său, nu mai zăboviră. Împachetându-și câteva cărți și alte lucruri personale, urcară scările tremurând de nerăbdare și intrară în navă. Aceasta începu să vibreze, se învălui apoi în niște flăcări mari, care aproape că îi înnegriră picioarele aurite, și dispăru în neagra noapte galactică.

În timpul scurtei călătorii, demnitarul le explică amănunțit constructorilor obiceiurile care domneau în țara lui Ferocius, le vorbi despre firea veselă și largă ca Tropicul Racului a monarhului, despre bărbăția lui recunoscută, iar, până când nava ateriză, cei doi constructori învățaseră să vorbească în limba țării respective.

Mai întâi fură găzduiți într-un palat splendid, așezat pe versantul unui munte din afara orașului, care avea să le fie de-acum încolo reședința permanentă. După ce se odihniră puțin, regele le trimise o caretă, la care erau înhămați șase monștri cam nu mai văzuseră până atunci. În fața boturilor aveau fixate niște filtre speciale contra focului, căci din gâtlejuri vărsau numai flăcări și fum; în afară de asta aveau și aripi, dar tăiate în așa fel, încât să nu se poată ridica în aer, niște cozi din solzi de oțel, lungi și răsucite, și câte șapte labe cu gheare, care găureau caldarâmul când pășeau. Văzându-i pe constructori ieșind din palat, întregul echipaj urlă într-un glas, scoțând foc pe nări și noroi de pucioasă prin urechi și vru să se arunce asupra lor. Dar vizitii în armuri de azbest și valeții regelui se aruncară asupra monștrilor înnebuniți cu niște motopompe, lovindu-i cu jeturi de Laseri și Maseri până ce îi îmblânziră. Abia atunci Trurl și Clapauțius putură să se urce în careta cea minunată, care o și porni iute, în pas de balaur.

— Ascultă — îi șopti Trurl la ureche lui Clapauțius, văzând că zboară ca viforul, răsturnând totul în cale și lăsând nori de pucioasă în urma lor — simt că regele ăsta nu se va mulțumi cu te miri ce, dacă are asemenea bidivii, ce zici?…

Dar chibzuitul Clapauțius tăcea. Fațadele caselor, argintate sau încrustate cu diamante și safire, se vedeau zburdând prin fața geamurilor caretei, care gonea vijelios, în șuierăturile balaurilor și chiuiturile scutierilor. În sfârșit, poarta uriașă de fier a palatului se deschise și careta, făcând niște cotituri atât de fantastice de era cât pe-aci să ardă florile pe lângă care trecea, se opri în fața frontonului negru ca noaptea al palatului, deasupra căruia cerul era mai azuriu decât safirul. Trâmbițașii începură să sufle în niște cochilii mari de melc, răsucite și, în aceste sunete ciudate, mici de tot față de imensitatea scărilor, coloșilor de piatră ce străjuiau de ambele părți ale porților și față de rândurile strălucitoare ale gărzii de onoare, Trurl și Clapauțius intrară în încăperile vaste ale castelului.

Regele Ferocius îi aștepta într-o sală uriașă, care avea o formă deosebit de ciudată, de țeastă de animal și arăta pe dinăuntru ca o peșteră înaltă, boltită și turnată în argint. În locul în care țeasta ar fi trebuit să aibă un orificiu pentru șira spinării se afla o fântână neagră, de o adâncime necunoscută, iar în spatele ei se înălța tronul, deasupra căruia se încrucișau, ca niște spade de flăcări, raze de lumini ce răzbăteau prin ferestrele înalte, așezate în locul orbitelor țestei de argint. Plăci de email gălbui lăsau să treacă o lumină caldă, puternică, dar totodată brutală, căci făcea ca fiecare lucru să-și piardă culoarea proprie și să capete culoarea focului. De departe constructorii îl zăriră pe Ferocius, care, nerăbdător, nu stătea o clipă pe tron, ci se plimba cu pași răsunători pe plăcile argintii ale pardoselii și, vorbindu-le, ca să întărească cele spuse, tăia uneori aerul cu mâna cu un gest hotărât:

— Bine-ați venit, constructorii mei! — le spuse el, prinzându-i pe amândoi în tăișul privirii. După cum știți desigur de la Protozorius, maestrul ceremoniilor vânătorești, doresc să-mi construiți noi soiuri de animale! Dar aș vrea, cred că înțelegeți și singuri, să nu mă împiedic de vreun munte oarecare de oțel, târându-se pe o sută de șenile, fiindcă asta e o problemă pentru artilerie, nu pentru mine. Protivnicul meu trebuie să fie puternic și rapace, iute și agil, și, înainte de toate, de o subtilă perversitate. pentru ca, vânându-l, să-mi pot desfășura toată măiestria mea vânătorească! Trebuie să fie un animal șiret și deștept, să cunoască arta camuflării urmelor, furișărilor tăcute și atacurilor fulgerătoare; aceasta este voința mea!

— Să ne fie cu iertare, Maiestatea Voastră — zise Clapauțius, făcând o plecăciune — dar, îndeplinind prea bine dorințele Domniei Voastre, nu punem în primejdie persoana și sănătatea Voastră?

Regele râse atât de tare, că vreo câteva briliante căzură de pe candelabru, făcându-se praf la picioarele ambilor constructori, care tremurară fără voia lor.

— Să nu vă temeți de asta, prea cinstiții mei constructori! — zise regele, și un umor negru îi sclipi în ochi. Nu sunteți nici primii, nici ultimii, după cum cred. Și vă mărturisesc că sunt un conducător drept, dar și exigent. Prea mulți pierde-vară, lingăi și șarlatani de tot felul au încercat să mă păcălească. Prea mulți, vă spun, strecurându-se sub cinstitul nume de inginer de vânătoare, au vrut să părăsească împărăția mea încărcați cu saci de obiecte scumpe, lăsându-mi în schimb niște dihănii prăpădite, care cădeau de la prima lovitură… Prea mulți au vrut să mă tragă pe sfoară, silindu-mă astfel să iau măsuri corespunzătoare pentru viitor. Așa că, de vreo doisprezece ani, orice constructor care nu-mi îndeplinește dorințele, care promite mai mult decât poate înfăptui, primește o dreaptă răsplată așa cum am făgăduit: este aruncat în această prăpastie, sau, dacă dorește altfel, îl fac vânat și-l omor cu mâinile mele. Pentru asta vă asigur, domnii mei, că n-am nevoie de nici un fel de armă…

— Și au fost… mulți nefericiți din ăștia? — întrebă Trurl cu glas mai slab ca de obicei.

— Mulți? Sincer să fiu, nu-mi amintesc. Știu doar că până acum nu m-a satisfăcut nici unul, iar urletul acela înfricoșător cu care, căzând în fântână, își iau rămas bun de la această lume, durează tot mai puțin; se vede că muntele de cadavre se ridică tot mai sus, tot mai departe de fundul prăpastiei. Dar o să mai fie loc și pentru alții încă multă vreme, vă asigur!

După aceste teribile cuvinte se așternu o liniște de mormânt. Fără să vrea, amândoi prietenii priviră în direcția gurii negre a fântânii, iar regele își continuă plimbarea; tălpile lui masive loveau podeaua, de parcă cineva ar fi aruncat dintr-un vârf de munte stânci într-un abis plin de ecouri.

— Dar, cu îngăduința Maiestății Voastre, noi încă… ăă… n-am încheiat nici un contract — bâigui Trurl. N-am putea căpăta două ore de gândire? Trebuie să cântărim cum se cuvine cuvintele pline de miez ale Maiestății Voastre și pe urmă vom vedea dacă putem accepta condițiile sau…

— Ha, ha, ha! — izbucni regele, râzând de parcă s-ar fi spart norii. Sau să vă-ntoarceți acasă, nu? O, nu, domnii mei, ați acceptat condițiile din momentul în care ați pășit pe bordul Infernandei, care e o parte a regatului meu. Dacă fiecare constructor, care nimerește la mine, ar putea să plece când poftește, atunci ar trebui să aștept mult și bine ca să mi se îndeplinească dorințele! Așa că veți rămâne să-mi construiți monștri buni de vânat… Pentru treaba asta vă dau răgaz douăsprezece zile, iar acum puteți pleca. Dacă aveți vreo cerință, dacă doriți niscaiva bunătăți sau delicii din regatul meu, adresați-vă cu curaj slugilor pe care vi le-am dat, căci n-am să vă refuz nimic, DEOCAMDATĂ!

— Cu permisiunea Maiestății Voastre, nu ținem să gustăm nici un fel de bunătăți, dar n-am putea vedea oare trofeele de vânătoare ale Maiestății Voastre, rezultate din activitatea celor de dinaintea noastră?

— Da, desigur, cum să nu! — zise regele binevoitor și bătu din palme, de săriră scântei, luminând argintul pereților. Din cauza acestei puternice mișcări, se stârni un vânt care răcori pe dată capetele înfierbântate ale celor doi căutători de aventuri.

După o clipă șase ostași din garda regelui, în uniforme alb-aurii, îi conduseră pe Trurl și Clapauțius într-un coridor întortocheat, un adevărat labirint semănând cu măruntaiele unui balaur împietrit. Nu fără mirare se învârtiră apoi prin uriașul muzeu așezat sub cerul liber; pe iarba splendid întreținută erau răspândite de jur-împrejur, mai mult sau mai puțin bine păstrate, trofeele de vânătoare ale lui Ferocius.

În apropierea lor zăriră un colos, sfâșiat aproape în două, cu colții rânjiți spre cer, având corpul blindat cu solzi mari ca niște scuturi; picioarele din spate, neobișnuit de lungi — erau, se vede, construite, pentru salturi uriașe — zăceau pe iarbă, lângă coadă; în interiorul cozii se vedea o pușcă mitralieră, cu depozitul gol pe jumătate, ceea ce însemna că monstrul n-a cedat dintr-o dată, fără luptă, teribilului rege. Faptul era dovedit și de zdreanța gălbuie, care atârna de colții botului deschis pe jumătate, în care Trurl recunoscu carâmbul unei cizme ca acelea purtate de valeții regelui. Alături zăcea altă lighioană, semănând a șarpe, cm o mulțime de aripi scurte, arse de focul împușcăturilor, iar măruntaiele electrice îi ieșiseră afară, formând o movilă alb-arămie. Mai încolo, o altă creatură își întinse spasmodic picioarele lungi ca niște coloane, iar în gurai căscată se juca vântul șuierând. Și mai erau niște dihănii cu ghearele pe roți și cu aruncătoarele de bombe și șenile făcute praf până la ultima sârmuliță, apoi niște crustacee fără cap, cu niște turnulețe turtite, sfâșiate de lovituri, și niște grozăvenii bombate, prevăzute cu numeroși creieri de rezervă, care se terciuiseră cu toții în luptă, și alte mascaroane săritoare, ca picioroangele lor telescopice frânte, și niște gângănii mici, otrăvitoare, care știau ba să se disperseze într-o turmă înverșunată, ba să se unească într-o ghiulea din care ieșeau țevile ca niște ochi negri, dar viclenia asta nu le-a salvat nici pe ele, nici pe creatorii lor. Și așa, printre rândurile atâtor rămășițe de monștri de tot felul, Trurl și Clapauțius pășiră cu genunchii ușor îndoiți, într-o tăcere înmărmurită, aproape funebră, de parcă s-ar fi pregătit pentru înmormântare, nu pentru o activitate serioasă de inventatori, până ce ajunseră la capătul înspăimântătoarei galerii a trofeelor regelui Ferocius. La poartă, lângă scările albe, îi aștepta careta: balaurii li se păreau acum mai puțin groaznici, în timp ce îi purtau, pe străzile ca un furnicar, către reședința lor din afara orașului. Și când rămaseră singuri în camera cu tapet stacojiu, plină de plante delicate, în fața mesei care se îndoia sub mulțimea de bunătăți și băuturi pregătite cu grijă, lui Trurl i se dezlegă, în sfârșit, limba. Începu să-l muștruluiască pe Clapauțius cu cuvinte nu prea alese, învinuindu-l că el, grăbindu-se să primească oferta maestrului de ceremonii, a adus toate necazurile astea pe capul lor. Nu era mai bine să fi gustat acasă, în liniște, roadele gloriei dobândite până atunci? Clapauțius nu scoase o vorbă, dar când lui Trurl îi trecu furia, și mai degrabă căzu decât se așeză pe un splendid scăunel de sidef, cu ochii lipiți de somn, rosti scurt:

— N-avem ce face! Trebuie să ne apucăm de treabă.

Cuvintele acestea îl treziră cu totul pe Trurl. Începură îndată să examineze diferitele posibilități, ținând seama de cele mai tainice ascunzișuri ale artei creației cibernetice. Căzură repede de acord că cel mai important lucru va trebui să fie nu blindajul, nu puterea monstrului pe care îl vor construi, ci programul acestuia, adică algoritmul activității diabolice. Trebuie să fie o ființă cu adevărat ieșită din infern, de-a dreptul satanică! — își ziseră ei, si, cu toate că nu știau încă în ce fel s-o înceapă, se simțeau acum cu inima mai ușoară. Când se apucară să proiecteze sălbăticiunea, pe care și-o dorea atât de mult crudul monarh, puseră în opera asta tot sufletul lor. Lucrară o noapte și o zi și încă o noapte, apoi se așezară la masă, iar când ulcioarele de Leyda, pline, începură să umble de la unul la altul, se simțiră atât de siguri pe ei, încât își zâmbiră pe ascuns, ca să nu observe servitorii, pe care, pe bună dreptate, îi socoteau spioni ai regelui. De față cu ei nu vorbiră nimic referitor la creația pe care o plănuiau, lăudară doar tăria de trăsnet a băuturilor și delicioasele electrete în sos de ioni, servite de lacheii în fracuri, care umblau ca niște sfârleze. Abia după cină, când ieșiră pe terasă, ca să admire panorama orașului întins sub cerul întunecat, cu turnuri albe și cupole negre, înecate în verdeață, Trurl îi zise lui Clapauțius:

— Să știi că n-am învins încă, fiindcă treaba nu-i deloc ușoară.

— Ce vrei să spui? — întrebă în șoaptă prudentul Clapauțius.

— Păi, stai să vezi. Dacă regele o să înfrângă monstrul nostru mecanic, nu încape îndoială că-și va ține promisiunea. Știi care, cea cu fântâna, considerând că nu i-am îndeplinit dorințele. Dacă însă vom reuși din cale-afară de bine… Înțelegi?

— Nu prea. Adică dacă n-o să-l poată învinge pe monstru?

— Nu. Dacă monstrul o să-l învingă pe rege, dragă colega… atunci cel ce va urma regelui la tron cred că n-o să ne ierte asta.

— Crezi că va trebui să răspundem în fața lui? De obicei moștenitorul unui tron e bucuros că-l poate ocupa.

— Da, dar moștenitor va fi fiul său. Dacă o să ne persecute din dragoste filială sau pentru că așa îi cere curtea, asta n-are importanță pentru noi. Ce zici de una ca asta?

— La așa ceva nu m-am gândit — zise Clapauțius posomorât și adaugă mormăind: Adevărat, perspectiva nu e deloc îmbucurătoare. Nici într-un fel, nici în altul… Tu vezi vreo soluție?

— Am putea crea un asemenea animal care să fie plurimuritor. Adică, regele o să-l rănească, el să moară, dar îndată să învie din nou. Regele iar îl va vâna, iar îl va răpune și așa mereu, până o să obosească…

— Cel obosit e întotdeauna furios — zise Clapauțius. Și de fapt, cum îți închipui tu sălbăticiunea asta?

— Nu mi-o închipui în nici un fel, schițez doar posibilitățile… Cel mai simplu ar fi să meșterim un monstru lipsit de părțile vitale importante. De-ar fi să-l taie în bucățele, el să crească la loc.

— Cum?

— Sub influența câmpului.

— Magnetic?

— Să zicem.

— De unde, domnule, să luăm un asemenea câmp?

— Asta încă nu știu. Poate să-l teleghidăm noi înșine, ce zici? — întrebă Trurl.

— Nu, asta nu e destul de sigur. De unde știi că, pe timpul cât durează vânătoarea, regele n-o să ne închidă în vreo cazemată? Ideea cu teleghidajul trebuie că le-a venit multora, dar degeaba. Eu cred că noi nu trebuie să avem nici o legătură cu monstrul în timpul luptei.

— Atunci, am putea să construim un satelit artificial… și cu el… sugeră Trurl.

— Tu dacă ai vrea s-ascuți un creion, ești în stare s-o faci cu o piatră de moară? — se burzului Clapauțius. Asta-i bună, satelit! Cum să-l construiești? Cum să-l plasezi pe orbită? Nu există minuni în meseria noastră, iubitule! Nu, nu! Mașinăria asta trebuie s-o concepem cu totul altfel!

— Dar cum s-o facem câtă vreme suntem mereu urmăriți, tu nu vezi, nefericitule?! Lacheii și slugile nu-și iau ochii de pe noi, își bagă nasul peste tot și nici vorbă să ne strecurăm nevăzuți din palat măcar pentru o clipă. Și pe urmă, mașinăria trebuie să fie mare, cum s-o transporți? Cum s-o treci pe ascuns? Nu văd modalitatea!

— Stai binișor, nu te aprinde! — îl potoli chibzuitul Clapauțius. Poate că nici n-o să fie nevoie de mașinăria asta!

— Bine, dar monstrul trebuie să fie dirijat de ceva, iar dacă va fi dirijat de propriul său creier electronic, atunci regele îl va face bucățele înainte de a mai apuca să zică „Adio, frumoasă lume!”

Tăcură îndelung. Afară se întunecase de-a binelea, iar jos, sub terasă, începură să mijească tot mai dese luminile orașului. Deodată Trurl grăi:

— Stai, am o idee. Ce-ar fi dacă, sub pretextul construirii monstrului, am face pur și simplu o navă și am fugi cu ea? Ca să salvăm aparențele, iam putea face și ochi, urechi, labe care, pe urmă, ca un camuflaj netrebuincios, le-am putea arunca în clipa startului! Cred că e o idee strașnică! Fugim — și să ne găsească dacă poate!

— Dar dacă printre servitorii regelui e strecurat vreunul, constructor ca și noi? Atunci cât ai clipi, te-a și înșfăcat călăul. Și, la drept vorbind, nici nu-mi convine să fugim. Ori noi, ori el — așa stau lucrurile! Altă ieșire nu există.

— Bine zici, spionul s-ar putea pricepe la construcții — constată Trurl necăjit. Atunci, pe mii de electrodraci, ce naiba să facem? Poate o Fata Morgana electronică?

— Așa ca o fantomă, ca o arătare? Ca regele să fugă după ea zadarnic? Mersi! Cum s-o întoarce dintr-o asemenea vânătoare o să ne facă una cu pământul!

Iar tăcură, și tot Trurl întrerupse tăcerea.

— Singura soluție pe care o văd este ca monstrul să-l prindă pe rege, să-l răpească — pricepi? — și să-l țină închis. În felul acesta…

— Înțeleg. Nu e nevoie să continui. E o idee, nimic de zis. L-am ține, dar privighetorile cântă aici mai frumos chiar decât în Marilonda Proquind — încheie el abil, căci servitorii tocmai aduceau pe terasă niște lămpi cu picioare de argint. Să zicem că așa va fi — reluă când rămaseră iar singuri la lumina slabă a lămpilor. Dar cum o să facem să încheiem un acord cu prizonierul dacă și noi o să fim aruncați în lanțuri în cine știe ce văgăună de piatră?

— Adevărat — bombăni Trurl. Trebuie să găsim o altă combinație. De fapt, lucrul cel mai important este algoritmul monstrului!

— Mare descoperire! Se înțelege că fără algoritm nu putem face nimic. Altă ieșire nu există, trebuie să experimentăm!

Și se apucară de experimentat. Mai întâi elaborară modelul regelui Ferocius și al monstrului, deocamdată numai pe hârtie, matematic. Trurl îl conducea pe primul, Clapauțius pe al doilea. Și începură să se înfrunte pe marile bucăți de hârtie albă, întinse pe masă, cu atâta îndârjire, încât grafitul plesni în creioane. Monstrul se răsuci ca turbat cu integrale indefinite, sub loviturile ecuațiilor regelui, și căzu, dizolvat într-un număr infinit de necunoscute, însă. iar se sculă, ridicat la o mai mare putere, dar regele îl izbi cu diferențiale, făcând să-i zboare în toate părțile operatorii funcționali, și se iscă o asemenea încurcătură algebrico-neliniară, încât nici unu; din constructori nu putu să-și dea seama ce s-a întâmplat cu regele și cu monstrul, căci amândoi dispăruseră în puhoiul semnelor așternute pe hârtie. Se ridicară atunci de la masă, mai traseră o dușcă din marea butelie de Leyda, ca să prindă puteri, apoi se așezară și o luară de la capăt, de data aceasta mai abitir, dând drumul la toată Marea Analiză. Și lupta se înteți pe hârtie atât de tare că grafioanele începură să miroase a ars. Regele gonea cu toți coeficienții săi teribili, rătăcea prin pădurea de semene sextuple, se întorcea pe propriile-i urme, ataca monstrul ca puterea a șaptea, de-l trecură toate sudorile; acesta, la rându-i, se descompuse în o sută de polinoame, pierdu un ics și doi ygreci, se strecură sub linia de fracție, se demonstrualiză, agitându-și radicali și o porni din părți asupra persoanei matematizate a regelui, încât toată ecuația se cutremură, lovită din spate. La rândul lui, Ferocius se rostogoli cu blindajul său neliniar, atinse un punct în infinit, se întoarse într-un suflet și-l plesni pe monstru în scăfârlie prin toate parantezele, de îi căzu logaritmul din față și puterea din spate. Trase apoi antenele la mijloc, prin covariante, de zburau creioanele, și dă-i cu transformarea peste spinare și încă o dată, încât, simplificat, regele se izbi de numărător cu toți numitorii și se întinse cât era de lung. Constructorii se ridicară de la locurile lor, râzând și dansând, rupând hârtiile scrise sub ochii spionilor care, nefiind cunoscători în ale matematicii și neînțelegând nimic, zadarnic îi urmăreau prin oglindă cu lunetele, până când cei doi începură să strige, unul mai tare ca celălalt:

— Victorie! Victorie!

Mult după miezul nopții, în laboratoarele de investigație ale celei mai secrete poliții din regat fu adusă butelia din care băuseră constructorii în timpul grelei lor munci. Îndată laboranții-consultanți deschiseră fundul ei dublu, scoaseră de acolo un minimicrofon și un minimagnetofon, după care, concentrându-se asupra aparaturii, o puseră în funcțiune și ore în șir ascultară cu cea mai mare atenție toate cuvintele care răsunau în sala de marmură verde. Soarele răsărise, luminându-le fețele alungite de mirare, pentru că nimic din ceea ce auzeau nu era pe înțeles. Unul din glasuri spunea:

— Ei, cum e? L-ai așezat pe rege?

— L-am așezat.

— Unde? Aici? Bine! Acuma așa, ține picioarele alături! Unul lângă altul, îți spun! Nu ale tale, măgarule, ale regelui! Așa! Dă-i drumul, transformă repede! Ce ți-a ieșit?

— Pi.

— Și monstrul unde-i?

— În paranteză. Ei, regele a rezistat, vezi?

— A rezistat? Acuma ambele părți înmulțește-le cu o cifră imaginară, așa! Încă o dată! Schimbă semnele, cap de dovleac! Unde-l pui, blegule! Unde? Ăsta-i monstrul, nu regele! Așa, așa! O, bun, bine! Gata? Acum întoarce pe fază, așa, și dă-i drumul în spațiul real! Îl ai?

— Îl am. Clapauțiușel dragă! Ia uite ce s-a ales din bietul rege!

Ca răspuns se auzi un imens hohot de râs.

A doua zi, în care întreaga poliție a trebuit să lucreze intens, după o noapte nedormită, constructorii cerură cuarț, vanadiu, oțel, cupru, platină, cristale, titan, ceriu, germaniu și toate celelalte elemente clin care se compune Cosmosul, precum și mașini, mecanici calificați, ba chiar și spioni căci se obrăzniciseră în așa măsură, încât îndrăzniseră să scrie pe un formular în trei exemplare după cum urmează: „Cerem de asemenea spioni de diferite compoziții și formate, la alegerea Forurilor Competente”. În ziua următoare mai cerură pilitură de fier precum și o draperie mare de pluș roșu, cu un mănunchi de clopoței de sticlă la mijloc și cu patru ciucuri mari la colțuri. Dădură chiar dimensiunile clopoțeilor. Regele, care fusese înștiințat de toate acestea, se arătă foarte indignat, dar recomandă să se împlinească toate nevoile celor doi cutezători — DEOCAMDATĂ. Și cum cuvântul regelui era sfânt constructorii obținură tot ce doriră.

Erau lucruri cu totul noi și nemaiîntâlnite. Așa de pildă, sub numărul 48.999/11/K/T, intră în arhiva poliției exemplarul unei copii a cererii în care cei doi solicitau trei manechine de croitorie și șase uniforme complete ale poliției regale, cu curele, arme, caschete, panașe, și cătușe, precum și colecția pe ultimii trei ani a revistei „Polițistul Patriei”. Totodată, la rubrica „Observații” dădură asigurarea că se obligă să înapoieze obiectele sus-numite în întregime și fără stricăciuni în termen de douăzeci și patria de ore de la primirea lor. În alt dosar de arhivă se găsește copia scrisorii în care Clapauțius cerea furnizarea imediată a unei păpuși în mărime naturală reprezentând pe ministrul poștelor și telegrafului în uniformă de gală, precum și o trăsurică mică, pe două roți, lăcuită în verde, cu o lampă de petrol în partea stângă și ca o inscripție alb-albastră în spate, cu litere mari: SLAVĂ REGELUI! Din cauza trăsuricii și păpușei șeful poliției secrete a înnebunit și a trebuit să fie scos la pensie. Trei zile mai târziu cerură un butoi cu ulei de ricină de culoare roz. Apoi nu mai cerură nimic, continuând să lucreze în subteranele reședinței lor, de unde se auzeau cântece sălbatice și zgomotul necontenit al ciocanelor, iar în amurg lumini azurii se cerneau prin ferestruicile ca gratii ale pivniței, dând pomilor din grădină contururi fantomatice. Trurl și Clapauțius, cu ajutoarele lor, în lumina vineție a descărcărilor electrice, umblau de colo până colo de-a lungul pereților de piatră, iar când înălțau capetele, zăreau fețele diferiților servitori, lipite de geam și fotografiind, chipurile din curiozitate, fiecare mișcare pe care o făceam. Într-o noapte când, obosiți, se duseră la culcare, părți ale aparaturii pe care tocmai o construiau fură transportate în secret cu an balon rapid în laboratoarele regale, unde, cu mâinile tremurânde, fură montate de optsprezece din cei mai renumiți ciberneticieni care în prealabil depuseseră jurământ în fața regelui. Din mâinile lor ieși însă doar un mic șoricel cenușiu de zinc, care, scoțând din botișor baloane de săpun, alerga de colo până colo pe masă, iar de sub codiță îi curgea un praf alb, ca de cretă, desenând cuvintele: VA SĂ ZICĂ NU-I O MINCIUNĂ CĂ NU NE IUBIȚI! Niciodată în istoria regatului șefii poliției secrete nu au fost schimbați atât de repede. Uniformele, păpușile, trăsurica verde, ca și pilitura de fier, pe care constructorii le-au înapoiat în termen, fără întârziere, fură cercetate cu microscoape electronice. Dar în afară de un mic cartonaș în pilitură, cu cuvintele SUNTEM NOI, PILITURA, nu s-a mai găsit nimic. Au fost supuse verificărilor chiar diferiții atomi ai uniformelor și trăsuricii, dar fără folos. În sfârșit, sosi ziua în care munca urma să se încheie. Un vehicul imens, asemenea unui rezervor ermetic, pe trei sute de roți, se opri la zidul care înconjura reședința lui Trurl și Clapauțius, iar constructorii scoaseră pe poarta deschisă draperia cu ciucurași și clopoței, și când, în fața comisiei, se deschise ușa vehiculului, o puseră în el, pe podea; apoi înăuntru începură să meșterească ceva, cu ușile închise, după care aduseră pe rând din pivniță niște vase mari de tablă, pline cu elemente chimice pisate mărunt, și toate acele prafuri cenușii, argintii, albe, galbene și verzui le presărară pe marginea draperiei larg întinse. După aceea ieșiră la lumina zilei, porunciră să se închidă vehiculul și așteptară cu ochii pe ceas timp de paisprezece secunde și jumătate. După trecerea acestui interval de timp începu să se audă clar cum sună clopoțeii de sticlă, deși vehiculul era complet nemișcat, și toți se mirau, căci numai un duh putea face draperia să se miște. În clipa aceea constructorii se priviră și spuseră:

— Gata! Puteți să-l luați!

Toată ziua rămaseră pe terasă, dând drumul la baloane de săpun. Spre seară veni la ei distinsul Protozorius, maestrul de ceremonii, care-i atrăsese pe planeta lui Ferocius. Fu politicos, dar hotărât. Straja aștepta pe scări. El îi lămuri că trebuie să-i ducă imediat la locul care le-a fost destinat. Erau obligați să-și lase toate lucrurile în palat, chiar și îmbrăcămintea. În schimb, li se dădură niște zdrențe și li se puseră cătușe la mâini. Spre marea mirare a străjilor și funcționarilor poliției prezenți acolo, ca și a funcționarilor ‘judecătorești, amândoi constructorii nu se arătară câtuși de puțin mânioși, ba Trurl începu chiar să râdă, spunându-i fierarului, care-i pusese cătușele, că-l gâdilă. Când fură aruncați în celule, se auzi în urma lor ecoul cântecului „Programatorul vesel”.

În vremea asta puternicul Ferocius tocmai părăsea orașul în carul său de vânătoare, înconjurat de un întreg alai, iar în urma lui se întindea un șir lung de călăreți și mașini, nu tocmai de vânătoare, căci printre ele erau nu atât paști mitraliere și tunuri, cât imenși laseri, flinte cu antimaterie și aruncătoare de smoală în care se putea împotmoli orice creatură și orice mașină.

Convoiul acesta puternic pășea vioi, semeț și vesel spre pădurile Coroanei și nimeni nu se gândea măcar la cei doi constructori, care zăceau în închisoare, iar dacă cineva amintea de ei, asta era doar pentru a-i lua peste picior.

Când din turnurile terenului de vânătoare fanfarele argintii anunțară apropierea regelui, zăriră un vehicul imens ca un tanc, care se îndrepta în aceeași direcție. Ușa rezervorului, ridicată, se sprijinea pe niște dispozitive speciale și pentru o clipă se zări, ca un bot negru, gura tunului ațintită spre orizont. În aceeași secundă însă ceva ca o furtună, ca un nisip gălbui-cenușiu, bufni dinăuntru, sărind atât de sus, că nu se știa dacă era un animal sau nu. Zburând vreo sută de pași, creatura ateriză fără zgomot, iar draperia în care era înfășurată se dădu la o parte scoțând, în liniștea nemaipomenit de ciudată, un sunet asemănător unor clopoței de sticlă. Apoi rămase așa în nisip, ca o pată zmeurie, nu departe de monstrul pe care acum îl văzură bine cu toții. Dar formele acestuia rămâneau mai departe neclare; era ca un fel de colină, destul de mare, prelungă, de culoarea împrejurimilor, ba chiar se părea că ceva ca un ciulin ars de soare îi crește pe spinare. Valeții regelui, fără să-l scape din ochi, dădură drumul la o întreagă haită de cibernargi, ciberbeci și cibernoși, care se aruncară lacomi asupra uriașului chircit. Când ajunseră în apropierea sa, acesta nici nu deschise gura, nici nu vărsă foc pe nări, ci căscă doi ochi asemenea unor mici sori și într-o clipă jumătate din haită se prefăcu în cenușă.

— Oho, are laserași în ochi! Ia dați-mi frumoasa mea armură anti-lumină, casca și zalele mele iubite! — strigă regele celor din suită, iar aceștia îl îmbrăcară imediat într-un superoțel strălucitor. Luându-și avânt de față cu toți, regele o porni pe cibercalul său, care nu se temea de nici un fel de proiectile. Monstrul îl lăsă să se apropie; regele vântură sabia, încât tăișul ei făcu aerul să vuiască, iar capul tăiat al monstrului se rostogoli în nisip. Regele mai mult se mânie decât se bucură că totul mersese atât de repede și hotărî să se răfuiască în mod deosebit cu cei doi constructori care-l dezamăgiseră în halul acesta, deși suita îl ovaționa pentru triumful dobândit atât de vitejește. Dar monstrul își mișcă ușor grumazul și din mugurele apărut la capătul lui scoase un alt cap, care-și deschise pupilele orbitoare, încercând să pătrundă prin armura regelui.

— O, nu sunt ei chiar atât de proști, cu toate că trebuie să piară — își zise regele și se repezi la monstru, dând pinteni armăsarului.

Mai lovi o dată, acum chiar în spinarea monstrului, care, ce-i drept, se cam băgase singur în calea loviturii. Văzduhul șuieră, oțelul scrâșni și imensul corp, despicat în două, se rostogoli zbătându-se. Dar ce-i asta? Regele trase repede hățurile cu stânga, căci în față-i apărură acum doi monștri, gemeni, mai mici, și încă unul, mititel, lângă ei — era capul, tăiat cu o clipă înainte, care scosese între timp o codiță și piciorușe și acum se zbenguia în nisip.

„Ei, asta-i bună! Doar n-am să-l tot ciopârțesc așa întruna! Mulțumesc de asemenea vânătoare!” — își zise regele și, supărat din cale-afară, se repezi asupra monștrilor. Tăia, împungea, sfâșia, hăcuia cu sabia ca turbat; monștrii se înmulțeau sub lovituri, se depărtau brusc, se aruncau unul asupra altuia, dispăreau și iarăși, unul, mare, cu pântecele lipit de pământ, încordându-și grumazul, îi apăru în față, aidoma celui dintâi.

„N-am nici o satisfacție — se gândi regele. Se vede că e prevăzut cu același sistem ca și cel pe care mi l-a construit — ei, acum îi spune? — Dovleakington. Pentru sărăcia de idei de care a dat dovadă l-am căsăpit cu mâna mea în curtea palatului… N-am ce face, trebuie să pun în funcție cibertunurile”…

Ceru să i se aducă un cibertun, ghintuit sextuplu. Ochi nici prea mult, nici prea puțin, atât cât trebuia, trase de sfoară, și, fără zgomot, fără fum, proiectilul nevăzut porni spre monstru ca să-l facă mii fărâme. Dar nu se întâmplă nimic. Totul se petrecuse prea repede ca cineva să poată să observe ceva. Monstrul însă se lipi și mai mult de sol și-și scoase laba în față, arătând tuturor degetele lungi, păroase: își bătea ioc de rege!

— Dați-mi un tun de calibru mai mare! — strigă regele, prefăcându-se că nu observă gestul monstrului. Douăzeci de servitori aduseră un tun mai greu, regele ochi, ținti, detună — dar în aceeași clipă monstrul sări la o parte. Regele vru să se apere cu sabia, dar nu apucă să miște, că monstrul dispăru. Cei care au văzut scena povestiră mai târziu că era cât pe-aci să-și piardă mințile. Monstrul, zburând prin aer, se desfăcu în trei, din nou acea metamorfoză fulgerătoare, iar în locul corpului greoi și cenușiu apărură trei inși în uniforme de polițiști, care, încă din zbor, se pregătiră pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Primul polițist scoase din buzunar niște cătușe, cârmindu-și zborul cu picioarele, al doilea, ținânduși cascheta cu panaș să nu-i zboare, cu mâna liberă scoase din buzunarul lateral un mandat de arestare, al treilea, în schimb, le ajută celorlalți să asolizeze cu bine, lăsându-se ca o plăcintă sub tălpile lor, în chip de amortizor. Se sculă însă imediat și se scutură de praf. În vremea asta primul îi puse regelui cătușele, al doilea îi smulse sabia din mâini, apoi, așa, încătușat, începură să-l ducă prin pustiu, gonind în salturi uriașe. Câteva secunde întreaga suită rămase ca împietrită, dar îndată urlă într-un glas și o porni în goană după ei. Fugarii fură ajunși de ciberarmăsari, săbiile scrâșniră, scoase din tecile lor, când al treilea polițist răsucind un buton în dreptul pântecului, se chirci, mâinile îi crescură de doi coți, picioarele i se îndoiră, lăsând să apară niște spițe, iar pe spinarea lui, preschimbată în capra unei trăsurici cu două roți, se urcară ceilalți doi polițiști și începură să-l croiască pe rege cu un bici lung, iar regele, înhămat, dând din mâini și ferindu-și de lovituri capul încoronat, galopa nebunește. Urmăritorii iar se apropiară; atunci polițiștii îl apucară pe rege de cap și-l băgară între ei, iar unul, mai repede decât ți-ai putea închipui, se rostogoli între hulube și, mormăind, pufăind, se preschimbă într-o sfârlează multicoloră, într-o elice iute ca trăsnetul. Trăsuricii parcă îi crescuseră aripi; zbura ca vântul, stârnind nisipul, săltând ca turbată prin hârtoape, încât după o clipă dispăru printre dunele deșertului. Convoiul regal se răsfiră, căutând urmele. Puseră la treabă și ogari, veni și rezerva poliției cu niște motopompe și începu să ude cu înfrigurare nisipul — asta pentru că în telegrama cifrată, trimisă de balonul de observație din nori, se strecurase, din grabă, o greșeală, probabil că telegrafistului îi tremurase mâna. Eșaloanele poliției goneau prin tot deșertul, fiecare tufiș, fiecare grămadă de urzici fu cercetată, răscolită, iradiată cu aparate Roentgen portative. Fură săpate o mulțime de gropi, luându-se din ele probe pentru analiză. Însuși procurorul general porunci să-i fie trimis ciberarmăsarul regal la interogatoriu. Seara se făcu mai repede întuneric din cauza mulțimii baloanelor secrete, iar în deșert fu trimisă chiar o divizie de parașutiști cu aspiratoare, ca să cearnă bine tot nisipul. Toți care semănau cu cei trei polițiști urmau să fie reținuți. Dar treaba asta se dovedi a fi foarte complicată, căci se ajunse până acolo că o parte a poliției arestase pe cealaltă. Când se lăsă noaptea, vânătorii, cu teama în suflet, mohorâți, începură să se întoarcă în oraș cu vești din cele mai proaste. Nu reușiseră să dea nicidecum de urma regelui, da parcă îl înghițise pământul.

În plină noapte, la lumina torțelor, cei doi constructori, cu cătușe la mâini, fură aduși în fața marelui cancelar și păstrător al sigiliului coroanei, iar acesta, cu glas de tunet, declară:

— Pentru că ați îndrăznit să atrageți în cursă pe Maiestatea Sa, pentru că ați îndrăznit să ridicați mâna asupra stăpânului nostru milostiv, Prealuminatul Atotstăpânitor și Conducător Ferocius, veți fi sfârtecați, jupuiți, împănați, apoi veți fi pulverizați cu un strecurător-pulverizator special în cele patru vânturi, spre aducere aminte pe veci și a înspăimânta pe toți cei ce plănuiesc crima de regicid. Sentința e fără drept de apel. Amin.

— Și cum, imediat? — întrebă Trurl. Dar noi așteptam să vină un sol…

— Ce sol mai poftești acum, tu, criminal nerușinat?!

În clipa aceea, din fundul sălii năvăliră străjile, care nu îndrăzniseră să bareze cu halebardele încrucișate drumul însuși ministrului poștelor și telegrafului în persoană. Ministrul, în uniformă de gală, cu decorațiile pe piept, se apropie de cancelar și din tolba împodobită cu diamante scoase o scrisoare, rostind:

— Deși sunt artificial, vin din partea regelui! Apoi se preschimbă în boabe mărunte de mac.

Cancelarul, necrezându-și ochilor, desfăcu pecetea și, recunoscând sigiliul regelui, apăsat pe ceara roșie, scoase scrisoarea din plic și citi că regele este obligat să facă un pact cu constructorii, care au folosit metode algoritmice și matematice ca să-l prindă, iar acum nun condiții pe care cancelarul trebuie să le asculte și să le accepte în întregime, dară îi e scumpă viata regelui. Semnat: „Ferocius M.S., dată într-o peșteră necunoscută și aflat în puterea monstrului pseudopolițist, una din cele trei persoane în uniformă”…

Toți începură să strige în gura mare, să întrebe care mai de care ce fel de condiții și ce înseamnă toate astea, dar Trurl repetă întruna:

— Mai întâi scoateți-ne cătușele, altfel nu spunem nimic.

Fierarii îngenuncheară în fața lor, le scoaseră cătușele. Toți se repeziră la ei, dar Trurl o ținea pe a lui.

— Suntem flămânzi, murdari, nespălați, vrem o baie parfumată, cu miros de flori, câteva distracții, o cină zdravănă, și la desert puțin balet, altfel nu scoatem nici o vorbă!

Curtenii crudului rege simțeau că fierb de mânie, dar nu aveau ce face; trebuiră să o înghită și pe asta. Abia a doua zi, în zori, se întoarseră constructorii, aduși de servitori în lectici, odihniți, parfumați, îmbrăcați în haine scumpe. Se așezară la masa verde și începură să dicteze condițiile, dar nu așa, din minte, ca, Doamne ferește, să uite ceva, ci dintr-un carnețel mic, care stătuse toată vremea ascuns după perdea, la reședința lor. Și începură să citească din carnețel:

1. Să se pregătească o navă clasa întâi, care să-i transporte acasă.

2. Interiorul navei urmează să fie umplut cu diferite lucruri după cum urmează: briliante — patru puduri, aur roșu — patruzeci de puduri, platină, palladiu și Dumnezeu știe ce alte giuvaeruri — de opt ori pe-atâta, precum și alte suveniruri, după dorința subsemnaților, care singuri și le vor alege din palat.

3. Până ce nava nu va fi gata de drum până la ultimul șurub, încărcată și pregătită, cu covor pe trepte, fanfară de rămas bun, decorații pe pernițe, onoruri, cor de copii, marea orchestră a filarmonicii și entuziasm general — până atunci nimeni n-o să-l vadă pe rege.

4. Se va pregăti o scrisoare de mulțumire, turnată pe o placă de aur, încrustată cu sidef, către Prea Slăvi ții, Prea Luminații Trurl și Clapauțius, în care va fi descrisă pe larg toată povestea; scrisoarea va fi prevăzută ou marele sigiliu al cancelariei, precum și cu sigiliul Coroanei Regale, cu toate semnăturile necesare, apoi plumbuită într-o țeavă de tun, pe care o va duce pe umeri spre navă, fără nici un ajutor, însuși demnitarul Protozorius maestrul de ceremonii, care i-a atras pe planetă pe Prea Puternicii Constructori, crezând că în acest fel o să le pregătească o moarte rușinoasă.

5. Același demnitar va trebui apoi să-i întovărășească pe cei doi constructori în drumul lor de întoarcere, ca o garanție a imunității, a lipsei oricărei urmăriri sau persecuții etc. Pe navă Protozorius va sta tot timpul într-o cușcă lată de trei picioare și înaltă de patru picioare, cu o ușiță prin care i se va da să mănânce și cu o saltea de pilitură de fier; pilitura va fi aceeași pe care Prea Luminații Constructori au binevoit s-o ceară pentru a îndeplini dorințele regelui și care a fost apoi transportată cu balonul secret în arhivele poliției.

6. După eliberare, regele nu trebuie să-și ceară personal scuze Prea Luminaților Constructori, căci scuzele unui asemenea bărbat de stat nu le-ar folosi la nimic.

Iscălit, dat și datat, ș.a.m.d.: Trurl și Clapauțius, pentru Constructorii care pun Condiții, și de Marele Cancelar al Coroanei, Marele Maestru de Ceremonii și Oberpolițmeisterul Șef al Poliției Secrete Pământ-Apă-Balon, din partea Primitorilor Condițiilor.

Ce ar fi putut să facă, drept răspuns la toate astea, curtenii și miniștrii, vineți de furie? Au fost nevoiți să accepte absolut totul. În cea mai mare grabă au dat poruncă să se construiască racheta, iar constructorii au venit imediat după-masă pe șantier ca să controleze cum merge treaba. Și nimic nu le era pe plac: ba că materialul nu e bun, ba că inginerii sunt niște nepricepuți, ba că în salonul principal trebuie pusă o lampă magică, cu patru oberlihturi și cuc la mijloc, iar dacă ei nu știu ce-i acela cuc, cu atât mai rău, regele o să se înfurie în văgăuna sa singuratică și, când se va întoarce, va ști el să se răfuiască deplin cu cei care i-au întârziat eliberarea. Din cauza asta tuturor li se făcu negru înaintea ochilor, se învârteau nervoși de colo-colo, iar polițiștii tremurau de-a binelea.

În sfârșit, racheta fu gata. Hamalii cărară în ea tot felul de lucruri scumpe, saci cu perle, aur, în timp ce o droaie de polițiști cutreiera fără răgaz, dosi în secret, munții și văile, în căutarea regelui. Trurl și Clapauțius râdeau pe înfundate văzând toate acestea, ba chiar îndrăzneau să-i lămurească plini de bunăvoință pe cei care, îngroziți dar curioși, îi ascultau, cum au ajuns la concluzia că trebuie să renunțe la prima idee, ca fiind imperfectă și cum au construit monstrul după cu totul alte planuri. Nu știau nici unde și nici cum să-i monteze centrul regulator, adică creierul, ca să fie cu totul sigur, așa că pur și simplu i-au construit un dispozitiv ca să poată gândi cu piciorul, coada sau botul, și care era plin de măsele de minte. Dar toate astea nu erau decât începutul, căci adevărata problemă se compunea din două părți: cea psihologică și cea algoritmică. Mai întâi trebuia stabilit ce anume va răpune pe rege; în acest scop urma să acționeze un grup de polițiști, extras prin transmutație din monstru, căci polițiștilor care arată mandatul de arestare, alcătuit lege artis, nimic în Cosmos nu li se poate împotrivi. Mai adăugară că ministrul general al poștelor tot din motive psihologice a fost pus să acționeze, deoarece un funcționar de rang inferior ar fi putut fi oprit de străji și deci împiedicat să înmâneze scrisoarea, ceea ce constructorii ar fi plătit cu capul. În plus, ministrul artificial, care a îndeplinit rolul de sol, avea în geantă, în afară de scrisoare, și mijloacele necesare în cazul când halebardierii ar fi trebuit să fie mituiți. Deci s-au gândit la toate. În privința algoritmilor, nu mai rămânea decât să se descopere grupa de monștri a căror subgrupă, calculabilă și închisă, o constituie tocmai poliția. Algoritmul monstrului prevedea transformările succesive în toate încarnările. EL a fost înzestrat cu cerneală chimico-nesimpatică, în draperia cu clopoței, așa că mai târziu a acționat singur asupra elementelor, tocmai datorită monstruoasei autoorgahizări a poliției: Mai. târziu, constructorii au publicat într-o rezistă științifică și un studiu cu titlul: „Funcțiile general-recursive eta-beta-meta pentru cazul special al transformării forțelor polițienești în forțe poștale și monstruale în câmpul compensativ al clopoțeilor, rezolvate pentru trăsurici cu două, trei și patru roți, lăcuite în verde, cu lampă de petrol, în condițiile folosirii unei matrițe reversibile pe bază de ulei de ricină, colorat în roz, în scopul abaterii atenției, sau teoria generală a monstrualisfieii mono- și poli-țiste, concepută matematic”. Se înțelege că nici unul dintre curteni, cancelari, ofițeri, sau din poliție, n-a înțeles un cuvânt din toate astea. Dar ce contează? Și nu se știe dacă supușii lui Ferocius nu aveau mai degrabă motive să-i admire pe constructori, decât să-i urască.

În sfârșit, totul fu gata de start. Trurl intră în palat cu un sac în spinare și, conform înțelegerii, luă de pe pereți ce-i plăcu. O caretă îi duse pe vitejii noștri la cosmodrom, unde-i așteptau mulțimile și corul de copii; fetițe în costume populare le-au înmânat flori, demnitarii au citit de pe foi de hârtie cuvântări de mulțumire și rămas bun, orchestra a cântat, cei mai slabi din fire au leșinat, iar la urmă s-a lăsat o liniște de mormânt. În clipa aceea, Clapauțius își scoase un dinte, răsuci ceva în el, dar nu era un dinte obișnuit, ci o stație de transmisie-recepție în miniatură. Apăsă pe un buton și la orizont apăru un nor de culoarea nisipului, care creștea tot mai mult, lăsând în urma lui o dâră de praf. Asoliză repede pe locul pustiu dintre navă și mulțime, se opri brusc, aruncând nisipul în toate părțile și toți, încremenind, văzură că e monstrul. Era într-adevăr monstruos! Ochii îi erau arzători ca doi sori, se bătu peste spinare cu o coadă de șarpe, iar scânteile săreau cât colo, găurind veșmintele de gală, neînzăuate, ale demnitarilor.

— Dă-i drumul regelui! — îi strigă Clapauțius, dar monstrul îi răspunse cu glas de-a dreptul omenesc:

— Nici nu mă gândesc. Acum e rândul meu să pun condiții…

— Cum asta?! Ai înnebunit? Trebuie să ne dai ascultare, conform datelor matriței! — strigă înfuriat Clapauțius în consternarea generală.

— Și de ce, mă rog? Mă doare undeva de matrița voastră. Sunt un monstru algoritmic, antidemocratic, cu privire ucigătoare, cu poliție, ornamentație, apariție și autoorganizare. În burtă-l țin pe rege, nu știu de nici o lege, trăsură am cu două roți, strigă până nu mai poți. Faceți câțiva pași, că plesniți de grași, jos cu voi, că fac tărăboi!

— Ei, las’ că ți-arăt eu! — îi strigă, scos din fire, Clapauțius, iar Trurl îl întrebă pe monstru:

— De fapt, ce vrei, la drept vorbind?

Și ascunzându-se în spatele lui Clapauțius își scoase și el un dinte, dar ca să nu-l vadă monstrul.

— Mai întâi, vreau să iau de soție…

Dar nimeni nu putu afla pe cine vrea să ia monstrul de soție, căci în clipa aceea Trurl apăsă dintele și strigă: Erem terem tâtârât, piei, monstrule, că ești urât!

Cuplajele magnetico-dinamice, care uneau toți atomii monstrului, se desfăcură pe dată sub influența acestor cuvinte, monstrul însuși începu să clipească din ochi, să-și agite urechile, urlând, bufnind, zbătându-se. Dar zadarnic. Răspândind un miros de fier ars, monstrul se descompuse, asemenea unei momâi din nisip, uscată și călcată în picioare… Rămase numai o grămăjoară mică. și deasupra ei regele, zdravăn, deși cam murdar, strâmb, ponosit și furios că i-a fost dat să treacă prin toate întâmplările astea.

— S-a cam scrântit la cap — zise Trurl către cei de față. Și nu se știe, de fapt, la cine se referea, la rege sau la monstrul care încercase să se revolte împotriva creatorilor lui. Dar aceștia, evident, prevăzuseră în algoritm și vreo astfel de neagră eventualitate.

— Și acum — încheie Trurl — vă rog să-l băgați pe maestrul de ceremonii în cușcă, iar noi să ne urcăm în rachetă…