Ciberiada

ALTRUIZINA SAU POVESTEA ADEVĂRATĂ A SIHASTRULUI BUNIȚIUS CARE A VRUT SĂ FERICEASCĂ COSMOSUL, ȘI CE A IEȘIT DIN ASTA

ÎNTR-O ZI DE VARĂ, pe când constructorul Trurl era ocupat cu tăierea crengilor de ciberberis, pe care-l cultiva în grădina sa, văzu venind pe drum un zdrențăros, care cu înfățișarea lui inspira deopotrivă milă și groază. Robotul acela avea toate membrele legate cu sfori și peticite cu bucăți de burlane arse, în loc de cap — o oală veche, găurită, în care gândirea lui se împiedica și zbârnâia scoțând scântei, gâtul întărit provizoriu cu o bucată de ulucă, iar în burta deschisă i se vedeau, tremurând și filând, lămpile catodice, pe care nefericitul și le susținea cu mâna liberă, cu cealaltă fiind ocupat să strângă fără-ncetare șuruburile slăbite; când, șchiopătând, trecu de poartă și intră în curtea lui Trurl, i se arseră deodată toate cele patru siguranțe, așa că, în nori de fum și miros de izolație fâsâindă, începu să se descompună sub ochii constructorului. Acesta, cuprins de milă, luând la repezeală o șurubelniță, un clește și niște bandaje de smoală, se grăbi să-i sară în ajutor călătorului, care leșinase de câteva ori, lăsând să-i hârâie teribil pinioanele din cauza desincronizării generale. Până la urmă, Trurl reuși totuși, să-l aducă oarecum în simțiri și, după ce-l bandajă, îl întinse în camera de oaspeți unde, în timp ce sărmanul își reîncărca lacom bateriile, gazda, neputând să-și mai stăpânească curiozitatea, începu să-l întrebe cum de-a ajuns în această stare de plâns?

— Milostive domnule — răspunse necunoscutul robot, cu magneții încă tremurând întruna — mă numesc Bunițius și sunt, adică am fost, sihastru-anahoret; mi-am petrecut vremea în pustiu cu cugetări evlavioase șaizeci și șapte de ani încheiați. Dar într-o bună dimineață am stat și mam gândit dacă e drept ce fac, trăindu-mi viața în singurătate? Oare toate meditațiile mele profunde, toate cercetările mele spirituale fi-vor în stare să oprească măcar un singur nit de la cădere? Oare prima mea datorie nu este să dau ajutor aproapelui, iar de propria-mi mântuire să mă-ngrijesc abia în al doilea rând? Oare…

— Bine, foarte bine, sihastrule — îl întrerupse Trurl. Starea ta sufletească în acea dimineață am înțeles-o oarecum. Spune, te rog, ce-a fost mai departe.

— Am pornit-o spre Fotura, unde l-am cunoscut întâmplător pe un vestit constructor, pe nume Clapauțius.

— Ah! E posibil oare? — strigă Trurl.

— Ce anume, domnule?

— A, nimic! Vorbește, te rog, mai departe.

— Cum să-ți spun, nu l-am cunoscut de la bun început; era un domn mare, umbla cu o caretă automată, cu care putea să stea de vorbă așa cum stau eu cu tine; când m-am oprit în mijlocul străzii, neobișnuit cu circulația orașului, careta asta mi-a aruncat un cuvânt tare de ocară, așa că eu, fără voia mea, am crestat-o cu custura peste faruri; ea s-a înfuriat și mai rău, dar pasagerul a potolit-o, iar pe mine m-a poftit înăuntru. I-am spus atunci cine sunt și de ce am părăsit pustiul și că nu știu ce să fac mai departe; el mi-a lăudat hotărârea și, la rândul lui, s-a prezentat, vorbind apoi mult despre munca și operele sale; la urmă mi-a povestit istoria extrem de emoționantă a lui Clorian Teorețius Clapostol, vestitul gândant și zofoman, la al cărui sfârșit trist a fost martor. Din tot ce a vorbit despre Cărțile acestui Mare Robot, cel mai mult m-au mișcat cele scrise de el despre esefdiți. Ai auzit oare, milostive domnule, despre aceste ființe?

— Desigur. E vorba de singurele ființe din Cosmos care au atins deja Suprema Fază a Dezvoltării, nu-i așa?

— O, domnule, dar ai cunoștințe de-a dreptul excepționale! Pe când mă aflam alături de renumitul Clapauțius în caretă (care împroșca întruna mulțimea cu cele mai grave injurii, pentru că nu prea se dădea la o parte din drumul nostru), mi-a venit ideea că, orice s-ar spune, dar asemenea ființe, atât de dezvoltate, că mai mult de atât nu se poate, știu, fără îndoială, ce trebuie să facă cel care simte un astfel de îndemn al binelui și o astfel de dorință de a face numai bine aproapelui, cum simțeam eu. L-am întrebat deci pe Clapauțius unde se află esefdiții și cum îi pot găsi? El, atunci, zâmbind oarecum ciudat, dădu gânditor din cap și nu-mi răspunse nimic. N-am îndrăznit să insist; dar mai apoi, când am poposit la un han (căci careta, răgușind complet, și-a pierdut glasul, așa că domnul Clapauțius a trebuit să amâne continuarea călătoriei pentru a doua zi), după câteva ulcioare de rachiu de ioni, buna dispoziție i-a revenit și, privind la perechile care dănțuiau focos cibrâulețul în sunetele săltărețe ale tarafului, se porni pe confidențe, începând următoarea istorie… Dar poate că te plictisesc cu povestea mea?

— Nu, nu! — răspunse repede Trurl. Te ascult cu atenție.

— „Prea cinstite Bunițius!” — îmi zise domnul Clapauțius în hanul acela, pe când dănțuitorilor le sfârâiau călcâiele — „să știi că tare am mai pus la inimă povestea nefericitului Clapostol și am considerat de datoria mea să pornesc fără întârziere în căutarea acelor ființe perfect dezvoltate, a căror existență necesară el a fundamentat-o în mod pur logic și teoretic. Îmi dădeam seama că greutatea principală a întreprinderii mele constă în aceea că fiecare rasă cosmică se consideră pe sine drept cea mai dezvoltată, așa că numai întrebând n-aș fi ajuns la nici un rezultat; dar și să zbor așa, la nimereală, ar fi fost foarte nesigur, căci, după cum mi-au arătat calculele, în Cosmos există cam paisprezece centigigaheptatribilionarde de colectivități dotate cu inteligență, așa că, vezi bine, aș fi avut oarecare necazuri cu găsirea adresei exacte. Am întors lucrurile pe toate părțile, am scotocit prin biblioteci, am răsfoit hârțoage vechi, până ce am găsit indicația esențială în opera unui oarecare Cadaverus Malignus, care s-a remarcat prin aceea că a ajuns la aceeași concluzie ca și Clapostol, dar cu trei sute de mii de ani mai devreme, însă n-a fost deloc apreciat. Din asta se vede că nu există nimic nou sub nici unul dintre sori, ba, Cadaverus și-a încheiat viața asemenea lui Clorian… Dar asta-i de-acum altceva. Așadar, din acele fragmente descifrate am aflat cum trebuie să-i cauți pe esefdiți. Malignus a demonstrat că trebuie să fie scuturate roiurile de stele, tinzând spre descoperirea a ceea ce este imposibil; și când așa ceva se descoperă, atunci e sigur că aceștia sunt tocmai acolo. Neîndoielnic, era o indicație aparent confuză, dar pentru ce avem noi oare claritatea minții? Îndată mi-am pregătit o navă și am pornit la drum. Voi trece sub tăcere aventurile prin care am trecut în timpul călătoriei; am să amintesc numai că în praful de stele am observat într-un târziu una care se deosebea de celelalte prin aceea că era pătrată. Ah! A fost pentru mine Un adevărat șoc. Doar orice copil știe că stelele trebuie să fie, cu toatele, rotunde și că nici vorbă să fie vreuna în patru colțuri, și încă absolut regulate! Îndată m-am apropiat cu nava de steaua aceea, descoperindu-i planeta, care era tot pătrată și pe deasupra cu colțurile ferecate. Ceva mai încolo se rotea altă planetă, cu totul obișnuită; am îndreptat luneta spre ea și am zărit cum niște bande de roboți le frângeau altora oasele; nu era deloc un spectacol atrăgător, așa că am renunțat să aterizez. Mi-am îndreptat deci din nou luneta spre planeta-cutie, cercetând-o în amănunt cu hipermetropul. Ce fior de bucurie m-a străbătut, când pe una din milioanele de ferecături am citit, mărită de lentile, o monogramă bogat sculptată, din trei litere: SFD!

— O, cerule! — mi-am zis. Aici e!

Dar, zburând în juru-i până am amețit, n-am izbutit să descopăr pe întinderile ei nisipoase nici o suflare. Abia după ce m-am apropiat la o distanță de șase mile, am putut deosebi o îngrămădire de puncte negre care, în câmpul de cercetare al supertelescopului, s-au dovedit a fi locuitorii acelui corp ceresc. Erau cam vreo sută; se odihneau fiecum pe nisip și amorțeala asta a lor mă cam neliniștise, dar apoi m-am convins că din când în când câte unul se mai scărpina cu poftă și aceste semne evidente de conștiință m-au determinat să aterizez. N-am mai așteptat să se stingă racheta, ca de obicei aprinsă de frecarea aerului; am ieșit din ea, sărind câte trei trepte odată și am alergat către cei întinși pe nisip, strigând de departe:

— Scuzați, vă rog. Aici este Suprema Fază a Dezvoltării?!!

Dar nimeni nu mi-a răspuns, ba mai mult — nimeni nu mi-a acordat nici cea mai mică atenție. Surprins de această indiferență, mi-am pierdut cumpătul și am început să examinez cu atenție împrejurimile. Câmpia era înecată de lumina unui soare în patru colțuri. Din nisip ieșeau ici și colo niște rotițe rupte, șomoioage de paie, hârtii și alte resturi, iar localnicii se odihneau printre ele la nimereală, unul pe spate, altul pe burtă, ba unul care stătea întins ceva mai încolo își smulsese chiar amândouă picioarele, ținând cu ele zenitul, ca să-și mai treacă de urât. M-am învârtit în jurul celui mai apropiat dintre ei. Nu era nici robot, nici om, nici vreun alt albuminos din neamul coloidalilor. Capul îl avea, ce-i drept, destul de durduliu, cu obrajii rumeni, dar în loc de ochi avea două fluierașe mici, iar în urechi tămâie arzând ușor și scoțând un fum parfumat care-l înconjura ca un nor. Era îmbrăcat cu pantaloni de culoarea orhideei, cu vipuști vineții, garnisite cu bucăți murdare de hârtie scrisă, era încălțat cu un soi de cârje, în mâini ținea o bucată de turtă dulce, în formă de mandolină, din care apucase să muște și, peste toate astea, sforăia ușor și ritmic. Când am încercat să citesc mâzgălelile de pe hârtiuțele cusute în vipuștile pantalonilor, frecându-mi ochii înlăcrimați de fumul de tămâie, abia am reușit să descifrez câteva; erau inscripții destul de ciudate, ca acestea: NR. 7 — BRILIANT — CÂNTĂREȘTE ȘAPTE CHINTALE, NR. 8 — PRĂJITURICĂ DRAMATICĂ, MÂNCATĂ — PLÂNGE CU SUGHIȚURI, ÎȚI FACE MORALĂ CÂND AJUNGE ÎN BURTĂ, CU CÂT ESTE MAI JOS, CU ATÂT CÂNTĂ MAI SUS, NR. 10 — GOLCONDRINĂ ADULTĂ PENTRU GIUMBÂIALĂ — și altele, pe care nu mi le mai amintesc. Când, zăpăcit de-a binelea, am atins una din hârtiuțe ca s-o mai netezesc, în nisip, chiar lângă piciorul celui întins pe spate, s-a făcut o groapă mică, de unde un glăscior subțirel mă întrebă:

— Gata?

— Cine vorbește? — am strigat.

— Eu sunt, Golcondrina… să-ncep?

— Nu, nu e nevoie! — am răspuns în grabă și m-am îndepărtat din locul acela. Următorul localnic avea un cap în formă de clopot, cu trei coarne, mai mult de zece mâini, mai mari și mai mici — din care două, mititele, îi masau stomacul — urechile lungi și pline de pene, o șapcă cu un mic cozoroc purpuriu, pe care cineva se certa cu altcineva, pare-se, nevăzut, căci numai niște farfurioare mici zburau de colo-colo, lovindu-se una de alta, precum și ceva ca o perniță de briliante la subsuoară. Când m-am oprit lângă el, individul și-a scos un corn din cap, l-a mirosit și, aruncându-l cu dezgust, și-a presărat înăuntru puțin nisip murdar. Nu departe se afla ceva, pe care l-am luat drept o pereche de gemeni; pe urmă mi-am zis că ar putea fi niște îndrăgostiți îmbrățișați și am vrut să mă-ndepărtez discret, dar era pur și simplu nu o persoană, nici două, ci numai una și jumătate. Capul îl avea obișnuit, ca oamenii, numai urechile i se desprindeau în răstimpuri și zburau primprejur, dând din aripi ca fluturii. Pleoapele le ținea închise, în schimb numeroși negi pe frunte și pe obraji, cu mici ochișori în vârf, priveau spre mine cu vădită dușmănie. Ciudata creatură avea pieptul lat, ca al unui cavaler, cu o mulțime de găuri, făcute parcă alandala — din care ieșeau niște câlți, stropiți cu sirop de zmeură; avea numai un picior, dar foarte gros, încălțat într-un papuc de marochin, cu un clopoțel de pluș; lângă cotul lui se afla o grămadă de cozi de pere și mere. Uluit de-a binelea, am pornit mai departe și am dat peste un robot cu cap omenesc, care ținea în nas o mică muzicuță automată cu peștișori; apoi un altul, care zăcea într-o baltă de dulceață de fragi, un al treilea cu o clapă deschisă în spinare, încât i se vedeau măruntaiele de cristal; înăuntru niște pitici mecanici jucau parcă niște scene, dar ceea ce făceau era așa de rușinos, că, roșu la față, am sărit cât colo, ca ars. Sărind, mi-am pierdut echilibrul și am căzut; ridicându-mă, am zărit chiar în fața mea pe un alt locuitor al planetei: gol-goluț, se scărpina cu o scărpinatoare de aur pe spinare și făcea asta întinzându-se cu poftă, deși era fără cap. Acesta, așezat comod cu gâtul în nisip, își număra cu limba dinții din gura larg deschisă. Fruntea îi era de aramă, cu o dungă albă, într-o ureche avea un cercel, iar în cealaltă un bețigaș; pe bețigaș era scris cu litere de tipar: SE POATE. Nu știu cum de mi-a venit să trag de bețigașul acela, care a scos din urechea acelei ființe golașe un fir de ață, cu o bucată de zahăr înghețat și cu o carte de vizită pe care scria: TOT AȘA, MAI DEPARTE! Am tras în continuare de acel fir până ce s-a terminat, iar la capătul lui atârna o hârtiuță pe care am citit cuvintele: INTERESANT, CE-O FI? ĂSTA-I PARFUM!

Toate astea la un loc m-au făcut să-mi pierd simțirile și graiul, să nu mai știu ce e cu mine. Ridicându-mă, în sfârșit, în picioare, am pornit mai departe, căutând pe cineva care ar fi arătat a persoană gata să-mi răspundă măcar la o întrebare. Mi s-a părut la urmă că am nimerit o asemenea creatură în persoana unui grăsun mititel, care stătea cu spatele la mine, ocupat fiind cu ceva pe care-l ținea pe genunchi. Avea numai un cap, două urechi, două mâini, deci, ocolindu-l dinspre stânga, am început:

— Scuzați, dacă nu mă-nșel, dumneavoastră sunteți cei care ați binevoit să atingeți Suprema Fază a Dez..

Dar cuvintele mi-au înghețat pe buze. Ființa nici n-a clipit, nu părea a fi auzit ceva din ce-am spus. Trebuie să recunosc că era foarte ocupată, căci își ținea pe genunchi propriul chip, separat de restul capului și, oftând ușor, îl scobea cu degetul în nas. Mi s-a cam făcut rău. Uimirea mea a făcut însă iute loc curiozității, iar aceasta, la rândul ei, mi-a stârnit dorința de a înțelege cât mai repede ce se întâmplă de fapt pe această planetă; am început, deci, să alerg de la unul la altul din cei întinși pe nisip, vorbindu-le cu voce tare, ba chiar țipând, și-i întrebam, îi amenințam, ii imploram, căutând să-i conving, lovindu-i chiar și, când nici asta n-a avut nici cel mai mic efect, l-am apucat de mână pe cel care se scobea în nas, dar am sărit în sus îngrozit, căci mâna lui îmi rămăsese în palmă; el însă, fără să mă bage în seamă, scormoni alături în nisip, scoase din el altă mână, asemenea celei dintâi, dar cu unghiile vopsite în dungi portocalii, suflă asupra ei și și-o anină de braț, unde mâna îi crescu imediat la loc. Atunci m-am aplecat curios asupra mâinii pe care i-o smulsesem mai înainte, dar aceasta îmi dădu un bobârnac. În vremea asta soarele coborâse cu două coarne sub orizont, zefirul se potolise, iar locuitorii Esefdiei, scărpinându-se ușor, sughițând și frecându-se, se pregăteau, evident, de culcare; unul își scutura pernița de briliant, altul își așeza sistematic alături nasul, urechile, picioarele; se lăsase întunericul, așa că, după ce am mai făcut câțiva pași prin împrejurimi, cu un suspin de ușurare am început și eu să-mi pregătesc culcușul. Mi-am săpat în nisip o groapă mare și, oftând, m-am întins în ea ca să privesc cerul albastru, stropit cu stele. Chibzuind ce să fac în continuare, mi-am spus:

— Adevărat! Totul arată că de fapt am descoperit planeta prevăzută de Cadaverus Malignus și „Clorian Teorețius Clapostol, Suprema Civilizație a Universului, care se compune din câteva sute de persoane — nici roboți, nici oameni — zăcând printre gunoaie și resturi, pe pernițe de briliant, sub plăpumi de diamant, în pustiu, și care nu se ocupă cu nimic altceva decât cu frecatul și scărpinatul; trebuie să fie în toate astea o taină teribilă și, fie ce-o fi, — n-o să-mi găsesc tihna până n-am s-o pătrund!!

Și, mai departe, gândeam:

— Teribilă trebuie să fie taina care acoperă totul pe această planetă pătrată, cu soare pătrat, cu pitici nerușinați în coaste și cu zahăr înghețat în ureche! Întotdeauna mi-am închipuit că atâta vreme cât eu, ca robot cu totul obișnuit, mă ocup de știință și învățătură, atunci ce științe și învățături nemaipomenite trebuie să fie printre cei mai bine dezvoltați, ca să nu mai amintesc de cei mai perfecți! Din câte am observat, pare-se că, orice s-ar spune, n-au chef să stea de vorbă, mai ales cu mine. Trebuie săi fac să vorbească, dar cum? Poate că ar fi bine să le pătrund sub piele, săi chinuiesc, să le fac viața amară, ca să se sature de mine!

Ce-i drept, e un oarecare risc în asta, fiindcă, dacă-i enervez, m-ar putea distruge mai ușor decât aș omorî eu un purice. Nu trebuie să le îngădui fapte atât de brutale, pe de altă parte setea de cunoaștere mă arde la rărunchi. Fie ce-o fi! Am să-ncerc!

Spunându-mi acestea, m-am ridicat drept în picioare și așa, în întuneric, am început să urlu cât mă ținea gura, să mă dau peste cap, să dârdâi, să-i lovesc pe cei mai apropiați, să le torn nisip în ochi, sărind, bâțâindu-mă, țipând până ce-am răgușit de-a binelea; apoi m-am așezat, am făcut câteva exerciții de gimnastică și iar m-am aruncat între ei ca un bivol înfuriat; ei însă se întorceau cu spatele, îmi strecurau în față pernele și pernițele de briliant ca să lovesc în ele, iar după ce am făcut cam a cinci suta tumbă m-am oprit în loc, amețit, spunându-mi:

— Pe bună dreptate, ce s-ar mai minuna bunul meu prieten, dacă ar putea vedea în clipa asta cu ce mă ocup eu pe planeta care a atins Suprema Fază a Dezvoltării Cosmice!!

Gândurile acestea nu m-au împiedicat însă să urlu și să mă zvârcolesc mai departe. Auzeam cum își șopteau unul altuia:

— Colega!…

— Ei, ce e?

— Auzi ce se-ntâmplă?

— Cum să n-aud?

— Adineaori era cât pe-aci să-mi spargă capul.

— Ce?

— Pune-ți altul.

— Da, dar el nu ne lasă să dormim.

— Zic că nu ne lasă să dormim.

— Din curiozitate, probabil — adăugă a treia șoaptă.

— Teribil îl mai chinuie.

— Ce ziceți, să-i facem ceva sau să-l lăsăm să ne necăjească mai departe?

— Dar ce?

— Știu eu? Poate, să-i schimbăm caracterul?

— Da, dar nu prea e frumos…

— Da’ de ce-o fi așa de înverșunat? Îl auziți cum urlă?

— Ei, dacă-i așa, las’ că-i arăt eu…

Își mai șoptiră ceva, în timp ce eu urlam întruna, gemeam și mă zvârcoleam, concentrându-mi eforturile în direcția de unde veneau șoaptele. Tocmai stăteam, în cap, adică stăteam cu capul pe burta unuia dintre ei, când m-a cuprins noaptea neantului negru; bezna mi-a înnegurat simțurile, dar a durat — cel puțin așa mi s-a părut când mi-am venit în fire — abia o fracțiune de secundă. Toate oasele mă dureau încă de atâtea zbuciumări și aplecări, dar nu mă mai aflam pe planetă. Stăteam, incapabil de a mișca mâna sau piciorul, în salonul cel mare de pe nava mea, iar ceea ce mă împiedica să mă ridic era un adevărat munte de borcane cu dulceață, de cobze, ursuleți de marțipan, flașnete cu clopoței de briliant, taleri, ducați, cercei de aur, brățări și talismane care străluceau de-ți luau ochii. Când, cu mare greutate, am reușit să mă strecor de sub grămada aceea de comori, am zărit pe fereastră un peisaj stelar și în el nici urmă de soare pătrat; aparatele de măsurat mi-arătară imediat că ar fi trebuit să zbor cu viteză timp de șase mii de ani, ca să mă întorc de unde am plecat. Așa au scăpat de mine esefdiții, când au văzut că prea îmi făceam de cap în casa lor; înțelegând că, fie și dacă m-aș întoarce la ei, n-o să fac mare scofală, căci nimic nu era mai ușor pentru ei decât să mă expedieze iar hiperspecial sau subspațial acolo unde-a dus mutul iapa, am hotărât să mă apuc de treabă prin o cu totul altă metodă, dragul meu Bunițius”… — cu aceste cuvinte și-a încheiat povestea renumitul constructor Clapauțius, milostive domnule…

— Cum, nu ți-a spus nimic mai mult? Nu se poate! — exclamă Trurl.

— O! A spus, a spus, iubitul meu binefăcător, și tocmai de-aici mi se trage toată nenorocirea — răspunse robotul, profund tulburat. Când l-am întrebat ce are de gând să facă, s-a aplecat spre mine și mi-a spus:

„Sarcina mi s-a părut de la bun început de neîndeplinit. Dar i-am găsit leacul. Tu, sihastrule dragă, ca un robot simplu și neînvățat ce ești, n-ai să-nțelegi misterele care înconjoară lucrurile, dar nu despre ele e vorba acum; în principiu chestiunea este, de altfel, destul de simplă: trebuie să construim un mecanism cifric corespunzător, capabil de a modela tot ceea ce există. El, programat cum se cuvine, îți va modela Suprema Fază a Dezvoltării… și totodată vei putea să-i pui întrebări pentru a obține Răspunsurile Ultime!”

„Dar cum să construim un asemenea mecanism?” — am întrebat. „Și de unde putem fi siguri, stimate Clapauțius, că, după prima întrebare, n-o să ne trimită unde și-a înțărcat dracul copiii, prin acel hipersuper-procedeu pe care s-au încumetat să-l folosească și cu tine esefdiții?”

„A, ăsta-i un flec” — mi-a spus — „las’ pe mine; eu am să întreb de Taina Esefdiților, iar tu de metodele prin care poți să pui cât mai bine în practică scârba ta înnăscută față de orice rău, nobile Bunițius!”

Nu trebuie să-ți mai spun, domnule, că m-a cuprins o bucurie nemaipomenită, așa că am rămas alături de Clapauțius, să asist la construirea mecanismului. Domnul Clapauțius îl concepuse exact după planurile lui Clorian Teorețius Clapostol, cel mort atât de tragic, căci era tocmai acel vestit Deotron descris de el, o instalație care poate executa totul pe raza întregului Cosmos; în plus, nemulțumit de numele ei, domnul Clapauțius nu contenea să-i născocească alte nume, care mai de care mai căutate, botezând acel colos ba Pleniputerniță, ba Ultimator Omnigeneric, ba Ontogerie; dar nu atât numele contează, cât faptul că într-un an și șase zile a fost construită acea teribilă aparatură, pe care, pentru economie, am așezat-o în găoacea goală a Rapundrei, marea Lună a nebălăieților; și, cu adevărat, mai puțin se pierde o furnică în interiorul unui transatlantic, decât noi printre aceste abisuri de cupru, transformatori escatologici, printre acești perfecționatori hagiopneumatici și îndreptători ai răului; trebuie să recunosc că mi s-a făcut părul sârmos măciucă, mi s-au uscat încheieturile și au început să-mi clănțăne dinții când domnul Clapauțius m-a așezat în fața Pupitrului Ultim și m-a lăsat singur-singurel cu mașina aceea așa de prăpăstioasă, iar el s-a dus să caute ceva. Ca stelele pe cer mi se păreau luminile ei indicatoare arzânde și peste tot străluceau inscripții amenințătoare: ATENȚIE! ÎNALTĂ TRANSCENDENȚĂ! — potențialele logice și semantice atinseseră pe cadranele ceasurilor milioane de zerouri, iar sub picioarele mele se revărsau lin oceanele acestei înțelepciuni supraomenești și supraroboțești care, închisă în parseci de spire și hectare de magneți, dura înaintea mea, sub mine și deasupra mea, învăluindu-mă din toate părțile, încât m-am simțit redus la un biet firicel de praf, în nemernica mea prostie. Dar ținându-mi firea, chemând în gând în ajutor toată dragostea mea de Bine și pasiunea pe care am nutrit-o față de Adevăr din fragedă bobinărie, deschizându-mi buzele înțepenite, am pus, cu glas tremurător, prima întrebare: „Cine ești?”

Atunci o răsuflare ușoară și caldă, cu un tremur metalic, trecu prin încăperea aceea de sticlă și un glas, în aparență lin, dar puternic, ce mă străbătu de-a curmezișul, se auzi rostind:

Ego suni Ens Omhipotens, Omnisapiens, in Spiritu Intellectronico Navigans, luce cybernetica in saecula saeculorum litteris opera omnia cognoscens, et caetera, et caetera.

Convorbirea urma să se desfășoare în latinește, dar eu, ca să fie mai ușor, am să ți-o redau cum pot, stimate domnule, tălmăcită într-o limbă mai de toate zilele. Când am auzit glasul mașinii, prezentându-mi-se, m-a cuprins o frică și mai mare, așa că de-abia Clapauțius, întorcându-se, a înlesnit continuarea discuției micșorând transcendența și reducând pleniputința la a suta miliardime; atunci am rugat ca Ultimatorul să binevoiască a răspunde la întrebările referitoare la Suprema Fază a Dezvoltării și nemaipomenitele ei mistere. Dar Clapauțius îmi spuse că nu e bine să procedăm așa; ceru ca Ontogeria să modeleze în abisurile ei de argint și de cristal un individ ca acela de pe planeta pătrată, determinându-l totodată să vorbească cât de cât — și de-abia atunci treaba putea să înceapă.

Pentru că — recunosc, spre rușinea mea — nu puteam să-mi stăpânesc bâlbâială care pusese stăpânire pe mine din cauza fricii, Clapauțius se așeză în locul meu la Pupitrul Ultim și începu:

„Cine ești?”

„De câte ori am de răspuns la aceeași întrebare?” — se enervă mașina.

„Vreau să știu dacă ești om sau robot” — o lămuri Clapauțius.

„Și care este, după tine, deosebirea?” — se auzi un glas din mașină.

„Dacă ai să răspunzi la întrebări tot cu întrebări, n-o să încheiem curând discuția!” — o amenință Clapauțius. — „Știi, desigur, la ce mă refer! Vorbește!”

Eu am încremenit de-a binelea auzind tonul cutezător al constructorului, dar poate că avea dreptate, pentru că mașina răspunse:

„Uneori oamenii construiesc roboți, alteori roboții — oameni; faptul că se gândește cu metal sau cu gelatină este indiferent. Eu pot căpăta diferite dimensiuni, forme sau figuri; dar strict vorbind — așa a fost, fiindcă acum nimeni dintre noi nu-și mai pierde vremea cu prostiile astea”.

„Da?” — răspunse Clapauțius. Dar atunci de ce zaceți așa și nu faceți nimic?”

„Și, mă rog, ce-avem de făcut?” — răspunse mașina, dar Clapauțius, stăpânindu-și mânia, spuse:

„Asta nu știu. Noi, cei aflați într-o fază inferioară de dezvoltare, facem o mulțime de lucruri”.

„Și noi am făcut când eram ca voi”.

„Și acuma nu mai faceți?”

„Nu”.

„De ce?”

Aici modelatul nu vru să răspundă imediat, arătând că a primit până acum șase milioane de asemenea întrebări din care n-a ieșit nimic nici pentru el, nici pentru cei ce le puneau, dar, adăugând puțină transcendență și răsucind niște manivele, Clapauțius îl sili să răspundă.

„Acum un miliard de ani eram o civilizație obișnuită” — rosti glasul. „Credeam atunci în ciberhangheli, în legătura mistică reciprocă a fiecărei ființe cu Marele Programator și în multe alte lucruri. Apoi au apărut scepticii, empiriștii și accidentaliștii care, în nouă veacuri, au ajuns la concluzia că Nimeni nu există și că totul este posibil, și asta nu din rațiuni superioare, ci așa, pur și simplu”.

„Cum adică: așa, pur și simplu?” — am îndrăznit să-l întrerup, mirat.

„După cum știi, există roboți cocoșați” — răspunse glasul din mașină. „Când te chinuie cocoașa sau vreo răsucitură și totodată știi că ești așa pentru că în forma asta te-a dorit Străveșnicul și planul răsucelii tale a umplut nebuloasa proiectelor lui încă înainte de facerea lumii, atunci e ușor să te-mpaci cu starea ta. Dar când ți se spune că asta e numai datorită alunecării câtorva atomi care n-au sărit în locuri potrivite, ce-ți mai rămâne în afară de urletele nocturne?”

„Ba mai rămâne, mai rămâne” — am exclamat încrezător — „Cocoașa poate fi îndreptată, răsucitura lichidată, nu e nevoie decât de înalte cunoștințe!”

„Știu asta!” — spuse, posomorâtă, mașina.

„Într-adevăr, celor neînvățați așa li se pare”…

„Cum, va să zică, nu-i așa?” — ne-am mirat amândoi, și eu, și Clapauțius.

„Când vine vremea îndreptării cocoașelor” — zise mașina — „posibilitățile sunt de-a dreptul nemiloase! Poți nu numai să îndrepți cocoașele, dar și să peticești mintea, sorii să-i faci pătrați, planetelor să le adaugi picioare, să produci destine sintetice, mult mai dulci decât cele adevărate; totul începe destul de nevinovat, de la scăpărarea cremenei, și se termină cu construirea de pleniputernițe și pleniputincioși! Pustiul planetei noastre nu este un pustiu, ci un Superdeotron, de un milion de ori mai puternic decât cutiuța asta primitivă pe care ați construit-o; l-au făurit strămoșii noștri, pentru că toate celelalte li s-au părut mult prea ușoare și din nisip au vrut să croiască idei; au făcut asta din megalomanie, cu totul inutil, deoarece când poți să faci totul, atunci nu se mai poate adăuga absolut nimic la acest tot; înțelegeți asta, voi cei slab dezvoltați?!”

„Da, da!” — zise Clapauțius, pe când eu tremuram întruna. „Atunci de ce, în loc să vă ocupați cu o activitate creatoare, zăceți așa, frecându-vă, în nisipul ăsta genial?”

„Pentru că pleniputernița este atotputernică numai atunci când nu face absolut nimic!” — răspunse mașina. „Pe culme poți ajunge, dar de aici toate drumurile duc în prăpastie! În ciuda celor întâmplate, suntem totuși ființe cu totul cumsecade, așa că de ce ar trebui să facem ceva? Stră-strămoșii noștri — uite așa, ca să încerce Deotronul — au creat soarele nostru pătrat, iar planeta — ca o cutie, cei mai înalți munți ai ei transformându-i într-un șir de monograme. Tot așa de bine s-ar putea trata și stelele, o jumătate din ele să le stingi, a doua jumătate s-o aprinzi, să construiești ființe populate cu ființe mai mici, în așa fel încât gândurile uriașilor să fie dansuri ale piticilor, să fii într-un milion de locuri în același timp, să strămuți galaxiile astfel încât să se aranjeze ca niște modele plăcute ochiului, atunci spune-mi, te rog, de ce, la drept vorbind, ar trebui să ne apucăm de oricare din aceste treburi? Ce se îmbunătățește în Cosmos prin faptul că stelele vor fi triunghiulare sau pe rotițe?”

„Spui lucruri fără sens!!” — se înfurie teribil Clapauțius, în timp ce eu tremuram tot mai tare. „Dacă sunteți egalii zeilor, datoria voastră este să lichidați îndată orice suferință, grijile, nefericirile care macină ființele asemenea vouă, și ar trebui să începeți măcar cu vecinii voștri, care, după cum am văzut singur, își sparg reciproc capetele fără încetare! Cum îndrăzniți, în loc să vă apucați de asta, să zăceți fără rost, scobindu-vă în nas și băgând zahăr înghețat în urechile călătorilor de treabă, porniți în căutarea înțelepciunii?!”

„Nu înțeleg de ce tocmai zahărul te-a scos din sărite!” — zise mașina. „Dar să lăsăm asta. Dacă am înțeles bine, dorești să fericim pe oricine se poate. Cu acest subiect ne-am ocupat exact cu cincisprezece sute de ani în urmă. El se împarte în fericitologie bruscă sau neașteptată și lentă sau evolutivă. Fericitologia evolutivă constă în aceea că să nu miști nici măcar un deget, convins că fiecare civilizație o va scoate oricum la capăt cu încetul; în mod brusc, însă, poți să fericești numai cu binele sau cu forța. Fericirea cu forța provoacă, după cum arată calculele, de o sută până la opt sute de ori mai multe nenorociri decât abținerea de la orice activitate. Să fericești cu binele iarăși nu se poate, căci — deși asta pare ciudat — urmările sunt aceleași, fie că folosești Superdeotronul, fie Infernatorul Iadonistic, numit și Gheenieră. Ai auzit, poate, de așa-zisa Nebuloasă a Crabului?”

„Desigur — răspunse Clapauțius — este un rest de învelișuri ale Stelei Supernoi, care a explodat mai demult…”

„Exact” — zise glasul. „Steaua Supernouă, așa e! A fost acolo, dragul meu, o planetă dezvoltată pe măsură, din care curgea, ca atare, o cantitate considerabilă de lacrimi și sânge. Într-o dimineață, i-am trimis. opt sute de milioane de Îndeplinătoare-De-Dorinți, dar n-am apucat să ne îndepărtăm de ea nici măcar cu o săptămână-lumină, că s-a spart în mii de bucăți și până-n ziua de azi se tot descompune! La fel s-a întâmplat și cu planeta hominașilor… vrei să-ți povestesc și despre ea?”

„Nu e nevoie!” — mormăi Clapauțius. „Nu cred să nu fie posibil să fericești pe cineva în mod ingenios și cu prudență!”

„Nu crezi? Ce pot să-ți fac? Am încercat asta de șaizeci și patru de mii cinci sute treisprezece ori. Și acum mi se face părul măciucă în toate capetele pe care le posed, când îmi amintesc rezultatele. Crede-mă că nu ne-am precupețit eforturile pentru binele altora! Am construit o aparatură specială pentru spectroscopia la distanță a dorințelor, dar înțelegi probabil că, dacă pe o planetă oarecare izbucnește un război religios și fiecare dintre părți visează să o distrugă pe cealaltă, atunci nu e sarcina noastră să le îndeplinim dorințele! Este vorba deci să poți ferici fără a zdruncina ideea binelui suprem. Dar asta nu e tot, căci majoritatea civilizațiilor cosmice dorește, în adâncul sufletului, lucruri pe care nu îndrăznește să le recunoască deschis, deci apare altă dilemă, dacă e cazul să le ajuți în ceea ce fac ele sub imperiul ultimelor resturi de rușine și bună-cuviință, sau în îndeplinirea închipuirilor lor ascunse? Să luăm, ca exemplificare, fie și numai două din aceste civilizații: pe demenciți și pe amenciți; primii, aflați în stadiul prea cinstitului Ev Mediu, ardeau de vii pe desfrânații, și mai ales pe desfrânatele care pactizau cu diavolul, o dată pentru că îi invidiau din cauza deliciilor pe care le gustau împreună cu acesta, a doua oară, pentru că martirizarea în numele justiției le provoca o voluptate excepțională. La rândul lor, amenciții nu credeau în nimic altceva în afară de propriul lor corp și-și îndulceau existența cu ajutorul mașinilor, dar cu oarecare rezervă, numind preocuparea aceasta distracție; ei aveau niște cutii de sticlă, în care îngrămădiseră tot felul de violențe, crime, incendii, și-și măreau doar apetitul, privindu-le. Am revărsat pe planetele lor o ploaie de aparate, care erau astfel calculate, ca să le satisfacă poftele fără a aduce nimănui vreun prejudiciu, prin realitatea artificială creată în ele; ca rezultat, demenciții în șase săptămâni, iar amenciții în numai cinci au fost fermecați de moarte, urlând cât îi ținea gura de atâta fericire! Oare la asemenea metode te-ai gândit, ființă nedezvoltată ce ești?”

„Ești un prost sau un monstru!” — strigă Clapauțius, pe când eu aproape îmi pierdusem mințile. „Cum îndrăznești să te lauzi cu asemenea fapte mârșave?”

„Nu mă laud cu ele, le destăinui numai” — răspunse liniștit glasul. „Am încercat, zic, pe rând, toate metodele. Am trimis spre planete ploi de bogății, potopuri de sațietăți și abundențe, paralizând orice efort și muncă; le-am dat și sfaturi bune, în schimbul cărora s-a deschis focul împotriva compotierelor noastre, adică farfuriile noastre zburătoare. Într-adevăr, ar trebui mai întâi să transformi firea celor pe care ai intenția să-i fericești…”

„Probabil că puteți face și asta!” — spuse Clapauțius, scrâșnind din dinți.

„Putem, cum să nu! Uite, să luăm, de pildă, pe vecinii noștri, antropanii, care locuiesc pe planeta aceea de culoarea pământului! Ei se ocupă îndeosebi cu vâlvăndreala și tărbăceala, și asta pentru că le e teamă de spurcavernă, care, după ei, se află în afara existenței și-i pândește pe păcătoșii cu gura larg deschisă, garnisită cu flăcări veșnice; imitând pe binecuvântații cimbrabelianți, pe cerescul Lambudas și evitând Infamanția cu infamanții ei, tânărul antropan devine cu încetul mai viteaz, mai bun, mai nobil decât strămoșii lui cu opt mâini. E drept că antropanii se luptă cu mocirlanii pentru întâietatea Ciobului asupra Giobului sau a Giobului asupra Ciobului (căci în privința asta sunt păreri contradictorii), dar bagă de seamă, că în aceste lupte piere numai o parte din ei, în timp ce tu ai vrea ca eu, smulgându-le din capete credința în vâlvăndreală, spurcavernă și toate celelalte, să-i pregătesc pentru o fericire rațională. Dar în felul acesta s-ar comite o crimă psihică, fiindcă ființele rezultate n-ar mai fi nici mocirlani, nici antropani, oare nu-nțelegi asta?”

„Prejudecata trebuie înlocuită de știință!” — rosti sec Clapauțius.

„Bineînțeles! Dar te rog să ții seamă de faptul că acolo trăiesc cam șapte milioane de păcătoși, care nu o dată și-au trăit viața violându-și propria natură, ca prin aceasta să-i izbăvească de spurcavernă pe cei apropiați; cum să-i lămuresc în timp de un minut, și asta în așa fel încât să nu aibă nici o îndoială că totul a fost în zadar și că și-au pierdut toată viața cu practici absolut nefolositoare? Oare aceasta n-ar fi o cruzime? Știința trebuie să înlocuiască singură superstiția, dar pentru asta e nevoie de timp. Să-l luăm pe cocoșatul acela de care am vorbit. Trăiește într-un dulce întuneric, crezând că cocoașa lui îndeplinește în opera Facerii un rol aproape cosmic. Dacă-i arăți că el este urmarea unei greșeli atomice, nu faci altceva decât să-l nenorocești. S-ar cuveni să i-o îndrepți îndată…”

„Bineînțeles că da!” — exclamă Clapauțius.

„Vezi? Și asta s-a întâmplat! Bunicul meu însuși a lecuit odată trei sute de cocoșați dintr-o lovitură. Să fi văzut cât a suferit după aceea!”

„De ce?” — nu mi-am putut opri întrebarea.

„De ce? Imediat după aceea, o sută doisprezece au fost prăjiți în ulei, considerându-se o asemenea bruscă însănătoșire o dovadă sigură a legăturii cu diavolul; din cei rămași, treizeci au fost luați la oaste și au pierit în lupte, rănindu-se reciproc sub diferite steaguri, alți șaptesprezece, de bucurie, s-au îmbătat ca porcii, cât ai clipi, restul au pierit fie datorită epuizării erotice (căci bunicul meu, bun la suflet cum era, le-a mai adăugat și farmec fizic), fie datorită altor blestemății cu care au început mult prea repede să se îndeletnicească — de unde până atunci postiseră cu totul — așa că, în doi ani, cu toții, dar absolut toți au fost duși la groapă. O singură excepție… a, dar nu merită s-o amintesc!”

„Ei, acu’ termină, dac-ai început” — exclamă, profund mișcat maestrul meu, domnul Clapauțius.

„Dacă ții neapărat… fie. Au mai rămas numai doi. Unul din ei l-a tot bătut la cap pe bunicul, implorându-l să-i redea cocoașa, căci ca invalid trăise destul de bine din pomeni, pe când așa, fără cocoașă, trebuia să muncească și nu era obișnuit. Spunea că se obișnuise de-a binelea cu cocoașa, pe când acum, oriunde intră se lovește mereu zdravăn cu capul de pragul de sus”.

„Dar celălalt, ultimul?” — întrebă Clapauțius.

„Acela era un prinț care, din cauza cocoașei, fusese lipsit de succesiunea la tron; văzând această schimbare în bine, maică-sa vitregă, care dorea ca fiul ei bun să fie încoronat, l-a otrăvit…”

„Bine, bine… dar puteți face cu adevărat minuni…” — zise cu disperare în glas Clapauțius.

„A ferici pe cineva cu ajutorul minunilor este una din cele mai riscante tehnici din câte cunosc” — răspunse aspru glasul din mașină. „Pe cine să schimbi în mod miraculos? Indivizii? De prea mult farmec fizic plesnesc legăturile matrimoniale, de prea multă inteligență te alegi cu singurătatea, iar de prea multă bogăție, cu nebunie. Nu, nu! Să fericești pe indivizi nu se poate, iar colectivități întregi nu e voie; fiecare trebuie să meargă pe drumul său, pășind în mod natural de la o treaptă la alta a dezvoltării și datorând tot ce e bine sau rău sieși. Noi, cei din Faza Supremă, n-avem nimic de lucru în Cosmos; nu creăm alte Cosmosuri, căci îmi îngădui să remarc, asta n-ar fi frumos. De ce să facem așa ceva? Ca să ne ridicăm pe noi înșine în ochii altora? Ar fi ridicol. Atunci, poate, pentru cei creați? Dar aceștia nu există, cum poți face ceva pentru niște inexistenți? Poți face ceva atâta vreme cât nu poți face încă totul. Pe urmă trebuie să stai cuminte… Ei, și-acuma lăsați-mă-n pace!”

„Cum așa?! Dar niscaiva leacuri nu cunoști, ca măcar să aduci o înlesnire, o îmbunătățire, un ajutor cât de mic? Gândește-te la cei în suferință! Alo!” — strigam amândoi, și eu, și Clapauțius, de la Pupitrul Ultim.

Mașina căscă și spuse:

„Oare merită în genere să stau de vorbă cu voi? Oare n-a fost mai justă comportarea noastră pe planetă? Mereu același lucru! Dacă-i așa, bine! Uite aici o rețetă pentru un leac încă nefolosit, dar vă previn asupra urmărilor! Și acum faceți ce vreți. Liniștea — e singurul lucru la care mai țin. Mergeți și Deotron să vă aibă în pază…”

Mașina tăcu iar noi am rămas în fața constelațiilor luminilor ei, care se stingeau, la Pupitrul pe care apăruse o foaie de hârtie cu următorul text aproximativ:

Clapauțius mormăi nițel, zicând că Altruizina își va găsi aplicarea exclusiv printre oameni, iar roboții, așa cum au fost, vor rămâne și mai departe în nenorocire, dar am cutezat totuși să-l combat, subliniind comuniunea tuturor creaturilor inteligente și necesitatea de a le da ajutor. S-a ajuns la discutarea chestiunilor practice, căci era clar că acțiunea de fericire trebuia începută neîntârziat. Clapauțius recomandă îndată micului subansamblu al Ontogeriei să fabrice o cantitate corespunzătoare a preparatului, iar eu după ce m-am consultat cu renumitul constructor, m-am hotărât să pornesc spre planeta ce semăna cu Pământul, locuită de ființe cu aspect de oameni și care se afla la numai patru zile de drum. Dorind să fiu un binefăcător anonim, am stabilit că lucrul cel mai chibzuit ar fi să mă travestesc în om; după cum se știe, treaba asta e foarte anevoioasă, dar și în acest caz geniul constructorului a învins toate piedicile. Am pornit-o, deci, având în mâini două valize; într-una din ele aveam patruzeci de kilograme de praf alb de Altruizină, iar în a doua ustensilele de toaletă, pijamale, lenjerie, precum și obraji de rezervă, păr, ochi, limbi ș.a. Pentru călătorie mi-am luat înfățișarea unui tânăr bine făcut, cu o mustață mică și cu plete. Clapauțius avea unele îndoieli, dacă într-adevăr se cuvine să administrezi Altruizină dintr-o dată pe scară largă, așa că, deși nu-i împărtășeam rezervele, am fost de acord ca, după sosirea pe Geonia (așa se numea planeta), să efectuez o experiență de probă. Ardeam de nerăbdare să trăiesc clipa în care voi începe marea acțiune de răspândire a frăției și comuniunii generale, așa că, fără să mai amân, după ce m-am despărțit cordial de Clapauțius, am pornit-o la drum.

Ca să pot efectua proba, cum am ajuns pe planetă, m-am oprit într-o mică așezare, nimerind la un han ținut de un hangiu între două vârste și cam posac; am fost destul de îndemânatic, căci am reușit ca, încă pe când îmi erau duse bagajele din trăsură în odaie, să presar un pumn de praf de Altruizină în fântână. În curtea hanului era un du-te-vino nemaipomenit, fetele de la bucătărie alergau de colo-colo cu găleți de apă caldă, hangiul le muștruluia, mânându-le să umble mai repede, apoi se auzi tropot de copite și dintr-o brișcă sări un om în vârstă cu o valiză de doctor în mână; nu se duse însă spre casă, ci spre grajd, de unde în răstimpuri se auzea un muget surd. După cum am aflat de la cameristă, o vietate geonică din curtea hanului, căreia îi spuneau vacă, era gata să fete. M-am cam neliniștit auzind asta, căci sincer să fiu, nu mă gândisem deloc la problema animalelor; dar nu mai puteam face nimic și m-am închis în odaie ca să observ cu atenție evenimentele. Acestea nu se lăsară mult așteptate. Am auzit zornăind lanțul fântânii — slujnicele iar cărau apă — și după o clipă iar se auzi mugetul vacii, căruia i se adăugau acum alte mugete; imediat după aceea medicul veterinar ieși din grajd țipând și, ținându-se de burtă, după el fetele de la bucătărie, la urmă hangiul însuși; cu toții, luând parte la durerile bietei vaci, fugeau care încotro, urlând cât îi ținea gura, ca să se întoarcă apoi de îndată ce, la o anumită depărtare, durerile îi lăsau. În felul acesta au repetat de câteva ori asaltul grajdului, de fiecare dată ieșind din el în fugă, cuprinși de durerile facerii; năucit de acest neașteptat curs al evenimentelor, am fost nevoit să recunosc că experiența trebuia s-o fac în oraș, unde nu sunt animale. Mi-am împachetat repede lucrurile și am cerut să mi se facă socoteala. Dar în întreg hanul sufereau cu toții într-atâta din cauza vițelului care venea pe lume, că n-aveai cu cine sta de vorbă; am vrut să plec singur, dar și pe căruțaș, cu iepele lui cu tot, i-au apucat durerile facerii, așa că n-am avut ce face și am hotărât să mă duc în orașul din apropiere pe jos. Din nenorocire, însă, pe când treceam râul pe un podeț, mâna mi-a alunecat pe mânerul valizei care, lovindu-se cu încuietoarea de o scândură, s-a deschis și toată încărcătura de praf alb s-a vărsat într-o clipită. Stăteam, încremenit, privind cum curentul iute al apei înghite cele patruzeci de kilograme de Altruizină — dar nu mai era nimic de făcut, zarurile fuseseră aruncate, căci întregul oraș se aproviziona din acel râu cu apă de băut, Am mers așa până seara; când am ajuns în oraș, peste tot era lumină, iar străzile pline de lume. Am găsit imediat un mic hotel și m-am oprit acolo, pândind primele semne ale acțiunii preparatului, dar n-am observat deocamdată nimic. Obosit de lunga călătorie, m-am dus imediat la culcare. Pe la miezul nopții am fost trezit de niște strigăte înfricoșătoare. Am sărit din așternut și m-am uitat în jur. Odaia era toată luminată de flăcările care cuprinseseră casa de vizavi; am ieșit în stradă, dar din prag m-am împiedicat de un cadavru, cald încă. Ceva mai încolo șase zdrahoni țineau zdravăn un bătrân care striga ajutor și-i smulgeau cu cleștele dinte după dinte, până ce un strigăt comun de ușurare anunță că găsiseră, în sfârșit, și scoseseră rădăcina dureroasă care-i chinuia și pe ei datorită transmisiei durerii; lăsându-l în plata Domnului pe cel chinuit, rămas fără dinți, se îndepărtară, vădit potoliți.

Dar nu țipetele acelui nenorocit mă treziseră; pricina fusese un incident care avusese loc în cârciuma de alături: un bețiv l-a pocnit pe tovarășul de băutură și, resimțind pe loc durerea acestuia, s-a înfuriat și a început să-l lovească mai tare; la rândul lor, comesenii, simțind și ei aceeași durere, săriră să-i snopească pe amândoi; cercul suferințelor generale s-a întins într-atât, încât jumătate din clienții hotelului, treziți din somn, punând mâna pe ce găseau, bețe, mături, bastoane, o apucară numai în cămăși de noapte spre locul încăierării; se porni o vânzoleală nemaipomenită printre unelte și vase sfărâmate, o lampă fu răsturnată și cârciuma luă foc. În sunet de clopote, în strigătele pompierilor și urletele celor răniți în luptă, m-am îndepărtat cât am putut mai repede de locul acela, pentru ca, numai câteva străzi mai încolo, să nimeresc în mijlocul unei mulțimi, strânsă în jurul unei căsuțe albe cu o grădină de trandafiri. După cum am aflat, înăuntru se afla o pereche de tineri proaspăt căsătoriți. Era o înghesuială nemaipomenită, se vedeau uniforme militare, veșminte preoțești, ba erau și elevi de liceu; cei care se aflau mai aproape de ferestre băgau capul înăuntru, alții le săreau în spinare, strigând: „Ei! Ce e?! Ce-i moșmondeala asta?! Mult mai avem de așteptat?! La treabă, mai repede!” — și altele asemenea. Un bătrânel, care nu putea răzbate, îi implora cu lacrimi în ochi pe cei care-i barau drumul să-l lase să treacă mai în față, fiindcă de departe, din cauza slăbiciunii, nu simte nimic; dar nimeni nu-l băga în seamă — unii leșinau de plăcere pe nesimțite, alții gemeau de atâta voluptate, iar alții, mai necunoscători, dădeau din umeri indiferenți. Familia mirilor a vrut la început să alunge ceata inoportună, dar apoi, luată de vâltoarea depravării generale, se alătură corului de grosolănii, îmboldindu-i pe tinderi cu aceleași vorbe deșănțate; în tot acest trist spectacol rolul principal îl juca străbunicul mirelui care lovea din răsputeri cu fotoliul său pe roate în ușa camerei nupțiale. Profund mâhnit de această scenă, m-am întors ca să mă duc la hotel, dar pe drum am întâlnit numai grămezi de cetățeni, țipând și păruindu-se; astea toate nu erau însă nimic în comparație cu scenele care aveau loc în hotel. De departe am văzut cum oaspeții săreau numai în cămăși de la etaj, frângându-și mai toți picioarele, câțiva se cățăraseră pe acoperiș, iar înăuntru directorul hotelului, nevastă-sa, cameristele, portarii se zvârcoleau și țipau ca nebunii, se ascundeau prin dulapuri sau pe sub paturi — și asta numai pentru că în pivniță o pisică alerga după șoareci.

Începeam să-nțeleg cât de nechibzuită fusese fapta mea; spre ziuă Altruizina acționa cu atâta forță că, dacă pe unul îl mânca numai puțin nasul, întreaga regiune, pe o rază de o milă, răspundea cu salve furtunoase de strănuturi, iar rudele persoanelor care sufereau de guturai, ca și doctorii și surorile de spital fugeau din calea acestora mai rău ca de niște ciumați; numai câțiva masochiști se plimbau de colo-colo, palizi, gâfâind de nespusă plăcere. Erau mulți și din cei neîncrezători, care-i loveau și-i băteau pe cei din apropierea lor, numai ca să se convingă dacă e adevărată acea transmitere a simțirilor, despre care se vorbește atâta; cei maltratați nu rămâneau, la rândul lor, datori și un zgomot surd de lovituri umpluse tot orașul. La vremea dejunului, umblând pe străzi, uluit de-a binelea, am întâlnit o mare mulțime, înecată în lacrimi, care gonea prin piață o bătrână îmbrăcată în doliu, aruncând în ea cu pietre. Am aflat că era văduva unui venerabil cizmar care murise cu o zi înainte și fusese înmormântat în dimineața aceea; suferința nemângâiatei cizmărese atinsese atât de tare pe vecini și pe vecinii vecinilor, încât aceștia, nemaiputând în nici un fel s-o mângâie pe sărmana femeie, au gonit-o din oraș. O tristețe nesfârșită mi-a cuprins sufletul la vederea acestui spectacol oribil și m-am întors cât am putut de repede la hotel, dar și acesta era acum în flăcări. Bucătăreasa, in timp ce gătea supa, s-a fript la deget și, ca urmare a acestui fapt, un căpitan de cavalerie care tocmai își curăța arma la etajul ultim, simțind și el durerea, a apăsat fără să vrea pe trăgaci, omorându-și pe loc nevasta și cei patru copii; disperarea lui se răspândi printre persoanele care fuseseră încă transportate la spital, ca urmare a rănilor sau a pierderii minții, iar un binevoitor, vrând să scurteze această suferință generală, din cauza căreia el însuși mai că nu pierise, stropea cu gaz pe cine nimerea și le dădea foc într-un acces de adevărată nebunie. Am alergat departe de incendiu, eu însumi arătând ca un nebun, în căutarea unei persoane, una singură, fie cum o fi, care să simtă măcar un strop de fericire, dar am dat numai peste resturi ale mulțimii care se întorcea de la acea noapte a nunții.

Evenimentele acelei nopți erau comentate pe larg, părându-li-se netrebnicilor acelora că totul s-a desfășurat nu așa cum s-ar fi așteptat; în afară de asta, fiecare din acei foști copărtași la dragoste strângea în mâini câte un ciomag gros, ca să gonească pe orice suferind care li s-ar fi ivit în cale. Atunci am simțit că o să-mi crape sufletul de-atâta jale și rușine, dar am continuat să caut un singur om măcar care să-mi mai aline durerea; întrebând pe trecători, am aflat până la urmă unde locuiește un vestit gânditor, care proclamase deviza frăției și luminatei indulgențe și m-am dus într-acolo, sigur fiind că voi găsi casa lui înconjurată de mase largi de oameni. Da’ de unde! Abia vreo câțiva motani mieunau încet lângă poartă, profitând de atmosfera de bunăvoință pe care o răspândea filozoful, fapt datorită căruia câinii care-i goniseră stăteau acum la o oarecare distanță, lingându-se nervoși, iar un invalid, fugind cât îl ținea piciorul, trecu pe lângă mine, strigând: „Crescătoria de iepuri e deschisă! Deschisă!” M-a lăsat pradă celei mai adânci nedumeriri, căci nu puteam pricepe în ruptul capului cum puteau fenomenele care aveau loc într-o asemenea crescătorie să influențeze favorabil simțirile sale.

Cum stăteam așa, se apropiară de mine doi oameni. Unul, privindu-mă lung, îl lovi cu toată puterea în mutră pe celălalt, eu am înlemnit de uimire, dar nici nu m-am apucat de falcă, nici n-am gemut măcar, deoarece, ca robot, falca nu mă durea deloc; trebuia să mă fi gândit la asta, căci amândoi erau de la poliția secretă și, demascându-mă în acest fel, mi-au pus cătușe la mâini și m-au băgat la închisoare. Acolo mi-am recunoscut întreaga vină. Contam pe faptul că vor avea în vedere bunele mele intenții, deși o jumătate din oraș era în flăcări; ei însă, m-au pus îndată în lanțuri, ca să se convingă dacă și ei simt aceleași dureri ca mine; văzând că nu li se întâmplă nimic, se repeziră ca nebunii asupră-mi, lovindu-mă, călcându-mă în picioare, târându-mă, rupând ghinturile și frângând fibrele bietei mele făpturi. Nu mai înșir aici chinurile pe care le-am suportat pentru dorința sinceră de a-i ferici pe ei toți; pană la urmă au umplut cu frânturile corpului meu un tun și m-au expediat în Cosmosul pașnic și întunecos ca întotdeauna. Zburând, cuprindeam tot mai de departe, cu privirea zdrobită scenele efectului Altruizinei pe spații tot mai întinse, căci valurile fluviului duceau pulberea preparatului tot mai departe și mai departe. Am văzut atunci ce se întâmplă cu păsările pădurii, cu călugării, caprele, cavalerii, cu țăranii și nevestele lor, cu cocoșii, fecioarele și matroanele și, privind la toate acestea, ultimele lămpi care-mi mai rămăseseră intacte mi-au plesnit de o jale prea adâncă — și tocmai am căzut, după ce-am planat îndelung, lângă casa ta, milostive domnule — trecându-mi cu adevărat, pentru totdeauna, pofta de a-i ferici pe alții prin metode rapide…