Ciberiada

Expediția a cincea sau poznele regelui Baleryon

NU PRIN CRUZIME își chinuia supușii Baleryon, regele Cymberei, ci prin pasiunea sa pentru distracții. Nu-i plăceau nici banchetele, nici orgiile de o noapte întreagă. Mult mai plăcute erau inimii sale jocurile nevinovate, arșicele, ala-bala-portocala, popa-prostu’ sau septicul, început seara și până dimineața, de-a hoții și vardiștii, leapșa și, mai mult ca toate, de-a v-ați ascunselea. Când urma să ia o hotărâre importantă, să semneze vreun decret de însemnătate națională, să primească ambasadori extraastrali sau să acorde audiență vreunui mareșal, regele se ascundea și, amenințând cu cele mai grele pedepse, poruncea să fie căutat. Întregul Consiliu de Coroană alerga atunci prin tot palatul, căutând prin toate cotloanele, prin toate ungherele, ciocănind zidurile, întorcând tronul pe toate părțile. Căutările acestea durau uneori foarte mult, căci regele născocea mereu noi și noi ascunzători. O dată nu s-a putut ajunge la declararea unui foarte important război numai din cauză că regele, ascuns sub o puzderie de oglinjoare și beculețe, a stat atârnat trei zile în marea sală a palatului, travestit în candelabru, râzându-și în pumni de alergătura disperată a curtenilor săi. Cel care-l descoperea primul primea de îndată titlul de Mare Găsitor al Regelui, și dintre aceștia erau de-acum șapte sute treizeci și șase la curte. Cine dorea să intre în grațiile regelui trebuia neapărat să-l uimească cu o nouă distracție, care îi era încă necunoscută. Asta nu era deloc ușor, căci Baleryon era neîntrecut în acest domeniu: știa tot felul de jocuri, de la cele antice, cum ar fi jocul cu numere pare și impare, până la cele mai moderne, cu retroacțiune, cum ar fi cibercodrul. Uneori spunea că totul pe lume nu e decât un joc, adică o distracție, și socotea chiar și domnia lai.

Vorbele acestea ușuratice și nechibzuite stârneau mânia venerabililor membri ai Consiliului de Coroană, dar mai ales seniorului consiliului, prea luminatul Papagaster, din vechiul neam al lui Matrițius, care suferea din cale-afară din cauză că regele n-avea nimic sfânt, încât până și înalta sa persoană îndrăznea s-o lase pradă batjocurii generale.

Spaima îi cuprindea pe toți când regele, dintr-un capriciu neașteptat, anunța că are chef de dezlegat ghicitori. De multă vreme făcuse o adevărată pasiune pentru ghicitori și încă de când se încoronase l-a uluit pe marele cancelar cu întrebarea dacă terchea și berchea se deosebesc prin ceva și, dacă da, prin ce anume?

Regele își dădu seama de îndată că toți curtenii, cărora le dădea de dezlegat ghicitori, nu-și băteau prea mult capul cu ele. Răspundeau cum se nimerea, fără nici o noimă, ceea ce îl supăra tare mult. Lucrurile s-au schimbat în bine abia atunci când regele începu să-i numească în diferite funcții după cum răspundeau la ghicitori. Începură să curgă degradările sau decorațiile și toată curtea, vrând-nevrând, trebuia să ia parte la jocurile născocite de Maiestatea Sa. Din păcate, mulți curteni îl cam înșelau pe rege, care, deși bun din fire, nu putea suferi una ca asta. Marele hatman al Coroanei fu condamnat la exil pe viață pentru că la audiențe folosise o fițuică, ascunsă sub armură, lucru care n-ar fi ieșit la iveală, dacă n-ar fi fost dușmanul acestuia, un general, care, în mare secret, destăinuise totul regelui. La fel și președintele Consiliului tronului, Papagaster, trebui să-și ia adio de la funcția lui, căci nu știuse care este cel mai întunecos loc de pe lume. Cu vremea, Consiliul tronului începu să fie format din cei mai pricepuți dezlegători de ghicitori, rebusuri și cuvinte încrucișate din țară, iar miniștrii nu făceau un pas fără enciclopedie. La urmă curtenii ajunseseră la o asemenea iscusință, încât reușeau să dea răspunsuri exacte înainte ca regele să termine întrebarea. Și nu era de mirare, deoarece toți, în frunte cm regele, erau abonați la „Buletinul Oficial”, care, în loc de plictisitoare dispozițiuni și decrete administrative, publica cu deosebire șarade și jocuri de societate.

Cu trecerea anilor, regele avea tot mai puțin chef să-și frământe mintea și așa se întoarse la jocul său preferat, de-a v-ați ascunselea. Într-o bună zi, trăgând ceva mai multișor la măsea, stabili un premiu cu totul special pentru cel care născocește cea mai bună ascunzătoare din lume. Premiul urma să fie un talisman neprețuit, diamantul Coroanei dinastiei Cymberiților. Minunăția asta n-o văzuse nimeni de veacuri, căci se afla închisă cu șapte lacăte de fier în vistieria regală.

S-a întâmplat că Trurl și Clapauțius, în noua lor călătorie, au poposit și în Cymberia. Vestea despre fantezia regală s-a răspândit repede în toată țara, așa că a ajuns și la urechea celor doi constructori, care au auzit-o de la niște cetățeni într-un han unde trăseseră pentru noapte.

A doua zi s-au și dus la palat cu gândul să-i spună regelui că știu taina ascunzătorii care n-are pereche pe lume. Găsiră aici atâția doritori ai premiului, încât era imposibil să răzbată prin mulțime. Asta nu le plăcu deloc, așa că se întoarseră la hanul în care locuiau, urmând să-și încerce norocul în ziua următoare. Dar norocul acesta mai trebuia și el nițeluș ajutat. Înțelepții constructori își amintiră de acest mare adevăr, așa că Trurl începu să strecoare pe tăcute în mâna fiecărui paznic sau curtean care încerca să-i oprească sau să le facă zile fripte câte o monedă grea, iar când acesta, în loc să cedeze, se opunea mai mult, mai adăugă o monedă, și mai groasă și mai grea. Nu trecură nici cinci minute și se aflară în sala tronului, în fața Maiestății * Sale. Regele se bucură tare mult, auzind că niște învățați atât de vestiți au venit anume în țara lui ca să-i dezvăluie învățătura despre ascunzătoarea perfectă. Nu l-au lămurit dintr-o dată pe Baleryon ce și cum, dar mintea lui, exersată din copilărie cu ghicitori grele, înțelese până la urmă despre ce e vorba. Coborând entuziasmat de pe tron și asigurându-i pe cei doi prieteni de necurmata lui bunăvoință și favoare, le declară că vor primi premiul, cu condiția să încerce imediat rețeta lor secretă. Clapauțius, ce-i drept, se codea să-i des-tăinuie rețeta, mormăind pe sub mustață că ar trebui mai întâi, așa cum se cuvine, să încheie un acord corespunzător, pe pergament, cu pecete și șnur de mătase, dar regele insistă atât de mult, jurându-se pe ce avea mai scump că pot fi siguri că le va da premiul, încât cedară. Trurl ținea indispensabilul aparat într-o cutie mică pe care o adusese cu el și pe care o arătă imediat regelui. Invenția nu avea nimic comun cu jocul de-a v-ați ascunselea, dar putea fi totuși folosită și în acest caz. Era un schimbător bilateral de personalitate, portabil, și, se înțelege, cu retroacțiune. Cu ajutorul lui două persoane diferite puteau face schimb de personalitate într-un mod foarte simplu și rapid. Pe cap se punea un aparat asemănător unor coarne de vacă. Coarnele trebuiau apoi apropiate de fruntea persoanei cu care doreai să faci schimbul, apăsând ușor; atunci un dispozitiv punea în funcțiune întreaga instalație, care genera două serii de impulsuri fulgerătoare în sens contrar. Printr-unul din coarne se transmitea propria personalitate celeilalte ființe, iar prin celălalt primeai de la cealaltă ființă personalitatea ei. Se producea deci o descărcare completă de memorie și totodată o completare a golului format cu altă memorie, primită de la cealaltă persoană. Cu titlu de demonstrație, Trurl își montă aparatul pe cap și tocmai îl lămurea pe rege cum se folosește, apropiind fruntea acestuia de ambele coarne ale aparatului, când impulsivul monarh îl izbi cu capul atât de tare, încât întrerupătorul puse în funcțiune aparatura, provocând instantaneu transmutația personalistică. Totul s-a petrecut atât de repede și pe neobservate, că Trurl, care până atunci nu încercase această experiență pe propria-i piele, nici n-a băgat de seamă ce se întâmplase. Clapauțius, care se afla la oarecare distanță, nici el n-a observat nimic. L-a mirat doar faptul că Trurl și-a întrerupt brusc prelegerea, pe care a început s-o continue din același loc Baleryon, folosind cuvinte ca „potențiale de transmisie submnemonică neliniară” și „scurgere adiabatică de personalitate prin retrocanal”. Regele îi zicea înainte cu glasul său pițigăiat, și abia după câteva secunde Clapauțius și-a dat seama că ceva nu e în regulă. Lui Baleryon, în schimb, aflat de-acum în organismul lui Trurl, nici prin gând nu-i trecea să asculte savanta conferință, ci, mișcându-și ușor mâinile și picioarele, părea că se simte tot mai bine în corpul acesta nou pentru el, examinându-l cu mult interes. Deodată Trurl, îmbrăcat în lunga mantie regală, dând din mâini în momentul când explica în ce constau trecerile antientropice critice, observă că parcă îl deranjează ceva. Aruncă o privire spre propria-i mână și înlemni, văzând că ținea în ea sceptrul. Vru să spună ceva, dar regele râse vesel și o zbughi din sala tronului. Trurl se luă după el, dar picioarele i se împiedicară În mantia de purpură și se întinse pe podea cât era de lung; atrași de zgomot, curtenii se aruncară mai întâi asupra lui Clapauțius, crezând că acesta îl pusese în primejdie pe Maiestatea Sa. Până când Trurl, cu coroana pe cap, se ridică, până ce îi lămuri că nu i se întâmplase nimic, nu mai zăriră nici urmă din Baleryon, care, aflat în corpul lui Trurl, o luase razna prin lume. Degeaba încercă Trurl să alerge după el, așa cum se afla, în mantia regală. Curtenii nu-i dădură voie. Degeaba se apăra, strigând că nu el este regele și că a avut loc o transmutație, aceștia, crezând că de atâtea rebusuri și-a pierdut mințile, îl împinseră cu tot respectul, dar hotărât, spre dormitor, deși el urla și se zbătea cât îl țineau puterile, și trimiseră după doctori. În vremea asta, pe Clapauțius îl aruncară doi paznici în stradă. Întorcându-se la han, se gândi cu neliniște la complicațiile care ar putea să se ivească. „Fără îndoială — își zise — dacă eu m-aș fi aflat în locul lui Trurl, atunci echilibrul sufletesc, care mă caracterizează, ar fi asigurat de îndată ordinea firească a lucrurilor, căci în loc să mă aventurez și să pălăvrăgesc despre transmutație, ceea ce ar fi atras bănuiala că m-am scrântit, aș fi cerut, folosind noul corp al regelui, să fie urmărit presupusul Trurl, adică Baleryon, care hoinărește acum prin oraș, și, totodată, aș fi poruncit ca al doilea constructor să rămână pe lângă mine în calitate de consilier secret. Dar nătăflețul ăsta — așa îl numi, fără să vrea, pe Trurl-regele — nu și-a stăpânit nervii. N-am ce face, trebuie să pun la bătaie toate talentele mele, altfel o să fie rău de tot”… Mai important decât orice, și totodată cel mai periculos lucru i se părea faptul, pe care ușuraticul Baleryon, abuzând de corpul lui Trurl, nici nu-l bănuia. Dacă ar fi căzut pe undeva și s-ar fi izbit cu coarnele de vreun obiect material, dar fără viață, atunci personalitatea lui ar intra imediat în acel obiect, și cum obiectele moarte nu au personalitate și deci n-ar avea nimic de oferit în schimb, atunci corpul lui Trurl s-ar stinge pentru totdeauna, iar sufletul regelui, închis într-un obiect, o piatră, un stâlp, un felinar, sau numai trotuarul, ar rămâne pentru vecie acolo. Neliniștit, grăbi pasul și în apropiere de han auzi niște oameni discutând. Așa află că prietenul său fugise ca un nebun din palatul regal, de parcă l-ar fi gonit toți dracii, și, alergând pe scările lungi și abrupte, care duceau către port, se împiedicase și-și rupsese un picior. Asta-l mâniase peste măsură. Zăcând așa, începu să strige că el este regele Baleryon și cere să-i fie aduși doctorii palatului, o lectică cu pernă de puf și parfumuri întăritoare, iar când cei de față începură să râdă de nebunia lui, se târâse pe caldarâm, blestemând pe toți sfinții și smulgându-și veșmintele, până ce un trecător, mai bun la inimă se vede, se apleacă asupră-i, vrând să-l ridice. Atunci el își scoase cușma de pe cap, de sub care, după cum jurară mai târziu martorii oculari, se iviră niște coarne de drac. Împunsese cu coarnele pe acel bun samaritean drept în frunte, după care căzu ca mort la pământ, încremenind în mod ciudat și scoțând numai gemete slabe, în timp ce cel atins cu coarnele se preschimbă într-o clipă, „de parcă diavolul ar fi intrat în el”. Sărind, zbenguindu-se, împingând pe cei ce stăteau în cale, o goni în galop pe scări, spre port.

Lui Clapauțius mai că-i veni să leșine de emoție, auzind toate acestea. Își dădu seama că Baleryon, rănind corpul lui Trurl, de care se folosise atât de puțină vreme, se mutase șmecherește în corpul unui trecător necunoscut. „Ei, de-abia acu’ începe treaba! — își zise el cu groază. Cum să-l găsesc pe Baleryon, ascuns în corpul acesta nou, necunoscut?! Unde să-l caut, ca să dau de el?”. Încercă să afle pe îndelete de la locuitori cine era acel trecător care s-a purtat atât de frumos cu așa-zisul Trurl, precum și ce s-a întâmplat cu coarnele lui. Nimeni nu știa însă cine era acel samaritean. Se știa doar că avea haine străine, ca un marinar, de parcă ar fi venit cu vaporul de pe alte meleaguri. Despre coarne iarăși nimeni nu știa nimic, în afară de un biet cerșetor, fără casă și fără căpătâi, cu picioarele neunse de mult și ruginite din această cauză, care nevoit fiind să folosească rotițe. Înșurubate de șale, putea să vadă mai bine tot ce se întâmpla în jur. Acesta îi spuse lui Clapauțius că cinstitul marinar îi scosese atât de repede coarnele celui căzut, încât nimeni altul n-a putut observa scena. S-ar fi părut deci că Baleryon se găsește din nou în posesia altcuiva, și procedeul riscantelor transmutații dintr-un corp în altul putea continua. Vestea că acum se afla într-un marinar oarecare l-a îngrijorat serios pe Clapauțius. „Asta-i bună!” — se gândi E marinar, va să zică dintro clipă în alta urmează să plece cu vaporul. Dacă nu apare la timp pe punte (și fără îndoială așa se va întâmpla, fiindcă nu știe care-i este vaporul!), atunci căpitanul se va adresa strajei portului, aceasta îl va închide pe fugar, ca pe unul care a dezertat de la datorie, și în felul acesta regele Baleryon se va pomeni la închisoare! Și dacă, din disperare, se va lovi măcar o dată cu capul, adică cu coarnele aparatului, de zidurile celulei — atunci… nenorocire, de trei ori nenorocire!” Deși șansele de găsire a marinarului, în care se transmutase Baleryon, erau destul de firave, Clapauțius o porni de îndată spre port. Norocul fu de partea lui, căci de departe zări o mare de capete. Simțind că se petrece ceva deosebit, se amestecă în mulțime, și, din cele auzite, înțelese că se întâmplase ceea ce se temea că o să se întâmple. Cu numai câteva clipe înainte un armator foarte cumsecade, proprietar al unei întregi flote comerciale, zărise pe unul din marinarii săi, pe care-l știa foarte de treabă, înjurându-i pe trecători cum îi venea la gură, iar celor care-l sfătuiau să-și vadă de treabă, ca.Să nu aibă de furcă cu poliția, le răspundea trufaș că el poate deveni cine vrea, chiar și întreaga poliție laolaltă. Adânc mâhnit, armatorul vru să i se adreseze marinarului, dar acesta nici nu-l lăsă să deschidă gura până nu rupse pe spinarea lui primul ciomag care îi căzuse în mână. Atunci apăru o patrulă ce-și făcea rondul prin port, cum se obișnuiește în asemenea locuri care sunt tărâmul unor dese păruieli întâmplarea făcu ca patrula să fie condusă de însuși comandantul poliției locale. Și cum marinarul nu se potolea deloc, polițistul porunci să fie arestat imediat. Atunci marinarul se aruncă ca un nebun asupra comandantului însuși, împungându-l cu capul din care ieșea ceva ca niște coarne. În aceeași clipă marinarul se schimbă cu totul — începu să strige în gura mare că el este polițist, și nu unul oarecare, ci însuși comandantul strajei portului. În schimb comandantul, care asculta aceste palavre, în loc să se supere, nu se știe de ce, începu să râdă, de parcă s-ar fi amuzat nespus, apoi ceru celor din subordinea lui ca, fără menajamente, să-l conducă pe recalcitrant la închisoare.

Așadar, în mai puțin de o oră Baleryon își schimbă sediul corporal de trei ori, aflându-se acum în trupul comandantului poliției, iar acesta, prin voința Celui de Sus, zăcea într-o celulă. Oftând, Clapauțius se duse îndată la postul de poliție, care se găsea într-o clădire de piatră, pe malul mării. Nestânjenit de nimeni, Clapauțius intră înăuntru și se uită, pe rând, în toate odăile goale, până ce se pomeni înaintea unui uriaș înarmat până în dinți, într-o uniformă cam strâmtă, care-l privi urât, ba chiar făcu și un gest de parcă ar fi vrut să-l dea pe ușă afară. În clipa următoare uriașul, pe care-l vedea pentru întâia oară, clipi din ochi pe neașteptate, zâmbindui, iar fața lui, neobișnuită cu râsul, se transformă uluitor. Glasul îi era gros, ca al unui polițai, fără îndoială, dar râsul lui, ca și clipirea aceea din ochi îi amintiră îndată lui Clapauțius pe regele Baleryon. Și el era, numai că se afla în corpul altuia!

— Te-am recunoscut imediat — zise Baleryon-polițistul. Tu ai fost la palat cu un prieten de-al tău care mi-a dat un aparat, nu-i așa? Vezi ce ascunzătoare strașnică am? Ha-Ha! Dacă întregul Consiliul al Tronului ar răsturna țara cu susu-n jos și tot n-ar ghici unde m-am ascuns! Fantastic lucru să fii un polițai atât de mare și solid! Ia uite!

Și spunând acestea, lovi cu laba lui zdravănă de polițist în birou, încât scândura plesni, dar și în pumnul lui trosni ceva. Baleryon se strâmbă nițel, dar, ștergându-și palma, adăugă:

— Ei, mi-a trosnit ceva, dar nu-i nimic, în caz de nevoie am să mă mut în tine? Ce zici?

Clapauțius se retrase instinctiv în direcția ușii, dar polițistul îi bară drumul cu statura lui uriașă și continuă:

— De fapt, nu-ți doresc răul, iubitule, dar ai putea să-mi faci greutăți, pentru că îmi cunoști secretul. De aceea cred că cel mai bine ar fi să te bag la zdup. Da, așa ar fi foarte bine! — zise el, rânjind. În felul acesta, când voi părăsi poliția în adevăratul înțeles al cuvântului, nimeni, nici tu măcar, nu va ști în cine m-am ascuns, ha, ha, ha!

— Dar, Maiestate! — începu Clapauțius apăsat, deși cu glas scăzut — îți primejduiești viața, căci nu cunoști numeroasele secrete ale aparatului. Poți muri, poți intra în corpul vreunui bolnav pe moarte sau în al vreunui răufăcător…

— Ei — zise regele — nu mă tem. Eu, dragul meu, știu că nu trebuie să uit un singur lucru: la fiecare transmutare trebuie să iau cu mine coarnele!

Și întinse mâna spre birou, arătându-i aparatul, care se odihnea frumușel în sertar.

— De fiecare dată — spuse regele — trebuie să-l înhaț, să-l scot de pe capul aceluia care am fost și să-l iau cu mine. Atunci nu mi-e frică de nimic!

Clapauțius încercă să-i scoată din cap ideea altor transmutări corporale, dar degeaba. Regele își bătea doar joc de cuvintele lui. La urmă spuse, înveselit de-a binelea:

— Să mă întorc la palat nici vorbă! De altfel, dacă vrei să știi, mă așteaptă o lungă călătorie prin corpurile supușilor mei, ceea ce este în deplină concordanță cu firea mea democratică. La urmă de tot, ca o răsplată, o să-mi rezerv mutarea în corpul vreunei fermecătoare fecioare. Trebuie să fie, desigur, teribil de instructiv, ha, ha ha!

Și spunând acestea, cu o lovitură a labei lui mari deschise ușa și răcni la subordonații săi. Văzând că, dacă nu ia o hotărâre disperată, o să fie azvârlit la închisoare, Clapauțius luă călimara de pe birou, o aruncă regelui în față, apoi, profitând de surpriza acestuia, sări pe fereastră în stradă. Din fericire, fereastra nu era prea înaltă și nu era nici un trecător prin apropiere. Luând-o zdravăn la picior, reuși să ajungă în piața mare și să se piardă în mulțime, înainte ca polițiștii să iasă din clădire, îndreptându-și din mers uniformele și agitându-și amenințători armele.

Clapauțius se îndepărtă de port, adâncindu-se în gânduri, care nu erau deloc vesele. „Cel mai bine ar fi — își zise el — să-l las pe necinstitul Baleryon în voia soartei și să mă duc la spital, unde se află corpul lui Trurl cu sufletul acelui marinar de treabă; dacă acest corp va putea fi adus la palat, atunci prietenul meu va putea redeveni iar el însuși, atât trupește cât și sufletește. Ce-i drept, atunci va apărea un nou rege, având ființa marinarului în loc de a lui Baleryon, dar naiba să-l ia pe caraghiosul ăla!” Planul nu era dintre cele mai rele, dar pentru realizarea lui lipsea un lucru mic, dar esențial, și anume, schimbătorul de coarne, care se afla acum în sertarul biroului de la postul de poliție. O clipă Clapauțius se gândi să construiască un alt aparat asemănător, dar îi lipseau mijloacele, uneltele și, bineînțeles, timpul. „Poate că totuși așa ar trebui să fac… reflectă el. Trebuie să mă duc la Trurl-regele, poate că s-a trezit și știe ce are de făcut. Am să-i spun să dea ordin armatei să înconjoare postul de poliție din port. În felul acesta aparatul va cădea în mâinile noastre și Trurl se va putea întoarce în propria sa persoană!

Dar, ajuns la palat, nu fu lăsat să intre. Regele — i-a spus garda — doarme dus, datorită unor operații de calmare și întărire electrică, efectuate de doctori. Somnul îi va dura cel puțin patruzeci și opt de ore.

„Asta mai lipsea!” — exclamă ‘Clapauțius, cuprins de disperare și porni spre spitalul în care se afla corpul lui Trurl. Se temea că o să-i dea drumul mai devreme și o să se piardă în labirintul marelui oraș. Se prezentă la spital ca o rudă a rănitului, al cărui nume îl citise în lista bolnavilor. Așa află că bolnavul nu are nimic serios, piciorul nu era rupt, ci numai scrântit, dar câteva zile nu va putea părăsi patul de suferință. Bineînțeles, Clapauțius nu ținea să-l vadă personal, căci asta n-ar fi dus decât la dezvăluirea faptului că habar n-au unul de altul. Liniștit că trupul lui Trurl n-o să dispară pe neașteptate, părăsi spitalul și începu să umble pe străzi, cufundat în adâncă meditare. Umblând de colo-colo, nici nu-și dădu seama când ajunse în apropierea cartierului portuar. Văzu că peste tot mișunau polițiști, care priveau cercetător în ochii fiecăruia, confruntându-i trăsăturile cu cele înscrise în carnetele lor de serviciu. Se dumiri că asta trebuie să fie lucrătura lui Baleryon, care-l caută neîncetat ca să-l bage la închisoare. Tocmai în clipa aceea patrula se îndreptă spre el. Drumul de întoarcere îi era închis, căci de după colț apărură doi gardieni. Atunci, cu cel mai liniștit aer din lume, se dădu pe mâna lor, subliniind că vrea să fie dus chiar la comandant, pentru că trebuie să-i dezvăluie imediat un lucru important în legătură cu o crimă groaznică. Ei îl luară imediat pe sus, îi puseră cătușele, dar din fericire nu la amândouă mâinile. Îi legară doar mâna dreaptă de stânga polițistului. La postul de poliție Baleryon, comandantul îl întâmpină mormăind bucuros și clipind răutăcios din ochi. Încă de la ușă, Clapauțius începu să vorbească, străduindu-se să pară a avea accent străin:

— Mare domnu’ Înalt Polițietatea Voastră! Au luat pe mine drept Clapauțius, dar nu, eu nu cunoaște nici un Clapauțius! Este poate unul așa rău, care lovit-izbit la mine cu coarne pe strada, și eu-tu întâmplat minune, noastra-voastra, și eu pierdut trup și suflet de la mine fost în trup de la nemine, eu nu știe cum, dar acel cu coarne fugit iute-iute, Înalta Polițietatea Voastră! Ajutor!

Și spunând acestea, șiretul Clapauțius căzu în genunchi, sunând din lanțuri și sporovăind repede și fără încetare în limba aceea pocită, iar Baleryon, stând în spatele biroului în uniformă cu epoleți, asculta clipind, ușor amețit. Se uită la el, așa cum stătea îngenuncheat, și se părea că aproape îl crede. Clapauțius, în drum spre postul de poliție, își apăsase fruntea cu degetele libere ale mâinii stângi, făcându-și astfel două semne asemenea acelora pe care le lăsau coarnele aparatului. Baleryon porunci ca Clapauțius să fi dezlegat, dădu afară pe subalterni, iar când rămaseră singuri între patru ochi, îi ceru să-i povestească de-a fi a păr toată întâmplarea. Clapauțius născoci o istorie lungă, cum el, un străin bogat, a sosit azi de dimineață în port, aducând pe vasul său două sute de lăzi cu cele mai frumoase rebusuri din lume, precum și treizeci de minunate fecioare mecanice, pe care dorea să le ofere marelui rege Baleryon. Acestea erau un dar de la împăratul Trâmbolud, care dorea astfel să-și exprime telerespectul său față de neamul cymberilor. Ajungând pe aceste meleaguri, părăsi pentru câteva ore vasul, pur și simplu ca să-și mai dezmorțească picioarele după lunga călătorie. Tocmai când se plimba liniștit pe faleză, un cetățean, care arăta cam așa — și Clapauțius arătă spre sine — și care i se păru cam ciudat, căci prea se uita lacom la hainele lui străine, se aruncă asupră-i cu atâta furie, de parcă și-ar fi ieșit din minți, apoi, scoțându-și cușma din cap, îl împunse tare cu coarnele, provocând astfel o neînțeleasă schimbare de suflete.

Trebuie să recunoaștem că Clapauțius a pus multa pasiune în povestea asta, ca s-o facă cât mai credibilă Povesti în amănunt despre trupul său, pe care-l pierduse, exprimându-se totodată disprețuitor în legătură cu cel pe care-l avea acum, chipurile, ca rezultat al acestei întâmplări nefericite. Se lovi chiar de câteva ori peste față, scuipându-și ba pântecele, ba picioarele, descrise pe îndelete toate comorile pe care le adusese, mai ales fecioarele mecanice, vorbi despre familia lui, rămasă în patrie, despre ai săi băieței-roboței și despre mopsul lui electric, despre soția sa, una din cele trei sute, care știa să facă o supă de ioni atât de gustoasă, cum nu mâncase nici împăratul Trâmbolud. Ba, la urmă, trădă comandantului poliției cel mai mare secret, și anume, că s-a înțeles cu căpitanul vasului său ca acesta să transmită comorile aduse oricui se va ivi pe punte și va rosti parola cunoscută.

Baleryon-polițistul asculta cu lăcomie istoria asta încurcată. Totul i se părea cât se poate de firesc: Clapauțius voia, desigur, să se ascundă de poliție, mutându-se în trupul străinului pe care l-a ales pentru că era îmbrăcat în veșminte minunate, deci arăta a om avut. Datorită acestei mutații putea să pună mâna pe o sumă de bani serioasă. Tot felul de gânduri umblau prin capul lui Baleryon, și, în același timp, tot încerca să afle formula tainică de la presupusul străin. Acesta nu se lăsă mult rugat și până la urmă i-o șopti la ureche. Parola era doar un singur cuvânt: „Niterc”. Vestitul constructor a reușit astfel să-l ducă pe Baleryon acolo unde a vrut. Acesta, îndrăgostit de rebusuri, nu dorea ca ele să ajungă în mâna regelui, care nu era el în clipa aceea. Credea totul, deci și faptul că Clapauțius avea un al doilea aparat, căci n-avea nici un motiv să creadă altfel.

Baleryon ședea acum tăcut și se vedea că urzește un plan. Ușurel, pe ocolite, începu să-l descoase pe așa-zisul străin, încercând să afle unde se găsește vasul lui, cum se poate ajunge la el, și așa mai departe. Clapauțius spuse tot, contând pe lăcomia lui Baleryron, și nu se înșelă. Acesta se sculă la un moment dat, spunând că trebuie să-i verifice spusele și părăsi cabinetul, închizând bine ușa. Presupusul străin mai auzi cum Baleryon, care era pățit, ieșind din postul de poliție, lăsase la ușă o santinelă înarmată. Clapauțius știa foarte bine că lacomul n-o să găsească nimic, căci nici pomeneală nu era de vapor, comori și fecioare. Dar tocmai pe asta se baza planul său. Abia se închise ușa în urma regelui, că el se și repezi la birou, scoase aparatul din sertar și și-l puse repede pe cap, apoi începu să-l aștepte liniștit pe Baleryon. Nu trecu multă vreme și-l auzi sosind, cu pași asurzitori și înjurând printre dinți. Cheia se răsuci în broască și el năvăli înăuntru, urlând din prag:

— Ticălosule, unde-i vaporul, comorile și rebusurile alea prețioase de care vorbeai?

Dar nu apucă să spună mai mult. Clapauțius, care se ascunsese după o ușă, sări la el ca un țap întărâtat, îl împunse zdravăn în frunte și nu apucă Baleryon să se strămute de-a binelea în trupul lui Clapauțius, că acesta, fiind acum comandant, țipă în gura mare la străji, poruncind să-l bage pe prizonier îndată la închisoare și să-l păzească bine! Încă nedezmeticit, aflându-se acum într-un corp ce-i era străin, Baleryon pricepu repede cât de amarnic fusese înșelat; totodată înțelese că tot timpul a avut de-a face cu șmecherul de Clapauțius, nu cu un străin, care nici nu există. Începu să blesteme groaznic în temnița în care fusese aruncat, amenințând în fel și chip. Era însă neputincios, pentru că nu mai avea prețiosul aparat, Clapauțius își pierduse, ce-i drept, pentru moment, corpul, pe care și-l cunoștea bine, dar, în schimb, pusese mâna pe aparatul de strămutat personalitatea, așa cum își dorise. Îmbrăcă degrabă uniforma de paradă și se duse drept la curtea regelui.

Regele dormea, dar Clapauțius, acum comandant de poliție, spuse că trebuie să-l vadă neapărat, măcar pentru zece secunde, căci e vorba de o problemă de stat, despre soarta țării și despre alte lucruri de același fel. Gărzile se îmbunară și-l lăsară să intre la regele care dormea tun. Cunoscând însă bine obiceiurile lui Trurl, Clapauțius îl gâdilă ușurel la tălpi, iar acesta sări imediat în sus, trezindu-se, căci nu suporta să fie gâdilat. Se uită mirat la uriașul străin în uniformă de polițist, iar acesta, aplecându-se, băgă capul sub baldachinul patului, șoptind:

— Trurl, eu sunt, Clapauțius. A trebuit să mă strămut în polițist, altfel n-aș fi ajuns la tine, și încă cu aparatul pe care-l am acum în buzunar…

Trurl, peste măsură de bucuros, auzindu-l pe Clapauțius, se sculă îndată, spuse că se simte foarte bine și, după ce fu îmbrăcat în hainele de purpură ale regelui, cu sceptrul într-o mână și cu un măr în cealaltă, se așeză pe tron ca să dea o mulțime de porunci. Mai întâi ceru să i se aducă din spital propriu-i corp, cu piciorul scrântit de Baleryon pe scările portului. Când ordinul fu adus la îndeplinire, porunci doctorilor regali să acorde cea mai mare atenție și grijă rănitului. Trecând apoi la sfat cu comandantul poliției, adică cu Clapauțius, hotărî să acționeze în scopul restabilirii ordinii.

Nu era deloc ușor, deoarece povestea era strașnic de încurcată. Constructorii nu aveau deloc intenția să redea tuturor corpurile lor de mai înainte. În primul rând, trebuiau să acționeze la repezeală, ca Trurl să redevină și trupește Trurl, iar Clapauțius să redevină Clapauțius. Mai întâi Trurl porunci să fie adus înaintea sa Baleryon, aflat in corpul prietenului său și zăcând acum în beciurile poliției. Îndată avu loc prima transmutare, Clapauțius redeveni el însuși, iar regele, aflat în corpul ex-comandantului străjii, fu nevoit să asculte multe cuvinte nu prea plăcute auzului. După aceea fu trimis în închisoarea palatului, considerat oficial drept căzut în dizgrație, datorită incapacității sale rebusistice. A doua zi corpul lui Trurl se însănătoșise în așa măsură, încât se putea trece la transmutație. Dar mai rămânea o singură chestiune. Nu se cădea să părăsească țara fără să rezolve, așa cum se cuvine, problema moștenirii tronului. Cei doi prieteni nici nu se gândeau să-l elibereze pe Baleryon de veșmântul său de polițist și să-l așeze din nou pe tron. Făcură în așa fel ca marinarul cel de treabă, care sălășluia în corpul lui Trurl, să cunoască toată povestea, dar sub jurământ să nu sufle o vorbă, și, văzând cât de multă minte există în sufletul simplu al marinarului, îl considerară demn de a conduce țara. Și, după transmutare, Trurl redeveni el însuși, iar marinarul ajunse rege. Înainte de asta, Clapauțius ceru să fie adus la palat un ceas mare cu cuc, pe care-l văzuse la un anticariat când umblase prin oraș, apoi mutară mintea regelui Baleryon în corpul cucului, iar mintea păsării în persoana polițistului. În felul acesta se făcu dreptate. Regele, atârnat pe peretele din sala tronului, fu nevoit să lucreze conștiincios și, prin cântul său plăcut, la care îl îmboldeau, în anumite clipe fixe din zi și noapte, pinioanele ascuțite ale ceasului, avea să-și răscumpere tot restul vieții păcatele pentru jocurile sale nechibzuite și atentatul la sănătatea constructorilor. Comandantul se întoarse la slujba sa de mai înainte, achitându-se exemplar de sarcinile sale, căci mintea de cuc se dovedi suficientă pentru aceasta. La urmă, prietenii, luându-și rămas bun de la marinarul ajuns rege, își încărcară lucrurile lăsate la han și, scuturându-și încălțările de praful prea puțin ospitalierei împărății, luară calea întoarcerii. Mai trebuie să amintim însă și ultima ispravă a lui Trurl: pe când se mai afla în corpul regelui, a coborât în vistieriile palatului, de unde a luat diamantul neamului cymberilor, căci răsplata aceasta i se cuvenea, pe drept, ca inventator al nemaipomenitei ascunzători…