Ciberiada

Povestea regelui Murdas

DUPĂ BUNUL REGE Helixander pe tron se urcă fiul său, Murdas. Toți erau necăjiți din pricina asta, deoarece Murdas era ambițios și fricos, deopotrivă. Hotărâse să-și câștige renumele de Marele Murdas, dar se temea de curent, de strigoi, de ceară, fiindcă pe dușumeaua dată cu ceară îți puteai frânge piciorul. Se temea de rude, fiindcă acestea te împiedică în conducerea treburilor țării. Dar mai mult decât orice se temea de precizări. Când a fost încoronat, a dat îndată poruncă în toată țara să se închidă ușile și să nu se mai deschidă ferestrele, să se distrugă toate mașinile de prevestit viitorul, iar inventatorului mașinii care alunga duhurile i-a dat o declarație și o rentă. Mașina era într-adevăr bună, fiindcă niciodată nu văzuse vreun duh. Regele nu ieșea nici până în grădină, să nu-l tragă curentul. Se plimba doar prin palatul său, care era foarte mare. Odată, umblând prin coridoare și prin încăperi, se pomeni în partea veche a palatului, unde nu pătrunsese încă nimeni. Mai întâi descoperi sala în care se afla încremenit corpul de gardă al strămoșului său, rămas așa încă de pe vremea când nu se cunoștea electricitatea. În a doua sală zări niște cavaleri cu aburi, la fel de ruginiți, dar nici ei nu-i stârniră interesul. Tocmai voia să se înapoieze, când zări o ușiță mică pe care scria: „Nu intrați”. Era acoperită cu un strat gros de praf și nici n-ar fi atins-o măcar, de n-ar fi fost inscripția, care 1-a supărat din cale-afară. Cum așa? Lui, regelui, îndrăznește cineva să-i interzică ceva? Nu-i fu prea ușor să deschidă ușa ce scârțâi din toate balamalele, după care, urcând niște scări întortocheate, ajunse într-un turn părăsit. Acolo dădu peste un dulap de aramă, foarte vechi, cu niște ochi mici de rubin, cu cheiță și clapă. Înțelese că asta era mașina de prevestit și iar se mânie pentru că, în ciuda poruncii sale, fusese lăsată în palat. Dar își zise că o dată ar putea încerca să vadă cum ghicește mașina. Se apropie de ea în vârful picioarelor, răsuci cheița și, cum nu se întâmpla nimic, ciocăni în clapă. Mașina oftă răgușit, mecanismul hârâi și se uită la rege cu ochi-i sașii de rubin. Asta îi aminti regelui privirea crucișă a unchiului său, Cenander, fratele tatălui său, care îi fusese mai demult preceptor. Se gândi că, desigur, unchiul ceruse să fie lăsată acolo mașina, ca să-i facă în necaz, altfel de ce l-ar fi privit așa? Își simți inima grea, iar mașina, icnind, începu să cânte încet o melodie tristă, de parcă cineva ar fi ciocănit un mormânt de fier cu lopata, iar prin clapa care se deschise căzu o foaie de hârtie neagră, cu niște rânduri galbene ca oasele.

Pe rege îl trecură fiorii, dar nu-și putu stăpâni curiozitatea. Smulse hârtia și o luă la fugă spre apartamentele sale. Când rămase singur, o scoase din buzunar. „Am să mă uit doar o dată cu coada ochiului, să mă conving despre ce e vorba” hotărî el, aruncându-și ochii pe hârtie. Citi cele ce urmează:

Regelui Murdas i se făcu negru înaintea ochilor. Îi păru rău că nu-și stăpânise curiozitatea, punând în funcțiune mașina de prevestit. Era însă prea târziu. Acum știa că trebuie să ia măsuri, ca nu care cumva să se întâmple ceva și mai rău. Nu se îndoia de sensul prevestirii. Așa cum bănuise mai de mult, îl amenințau rudele cele mai apropiate.

La drept vorbind, nu se știe dacă totul s-a desfășurat așa după cum se povestește. În orice caz, până la urmă s-au petrecut lucruri triste, am putea spune chiar cumplite. Regele a poruncit uciderea întregii familii. Numai unchiul său, Cenander, a izbutit să fugă în ultima clipă, travestit în pianină. Dar nici asta n-a ajutat la nimic, căci a fost prins și dat pe mâna călăului. Murdas putu să semneze sentința cu conștiința împăcată, căci unchiul său fusese prins pe când conspira împotriva monarhiei.

Rămas atât de brusc fără familie, regele se îmbrăcă în doliu. Se simțea mai ușurat la suflet, deși trist, fiindcă, de fapt, nu era nici prea rău, nici prea crud. Dar doliul nu dură mult, căci lui Murdas îi trecu prin gând că s-ar putea să mai aibă pe undeva niscaiva rude despre care încă nu știa nimic. Oricare dintre supuși îi putea fi într-un fel rudă îndepărtată. Un timp mai tăie pe unul, pe altul, dar asta nu-l liniștea defel. Nu putea să-i omoare pe toți. Doar nu poți fi rege fără supuși. Devenise atât de bănuitor, încât porunci să fie prins cu nituri de tron, ca nimeni să nu-l poată alunga. Începu să doarmă cu o scufiță blindată și mereu să gândea ce să facă de acum încolo. În sfârșit, se apucă de un lucru nemaipomenit, atât de nemaipomenit, încât nici lui nu i-ar fi putut trece prin minte una ca asta. Se vede că i-l sugerase vreun negustor ambulant travestit în înțelept sau vreun înțelept travestit în negustor — despre asta se vorbea în fel și chip. Servitorii palatului zăriră uneori o figură mascată, pe care regele o primea noaptea în apartamentele sale. E destul să spunem că Murdas chemă într-o zi pe toți constructorii palatului, pe toți maiștrii electrocavaleri și constructori și le spuse că trebuie să-i mărească trupul, în așa fel, încât să acopere toate orizonturile. Poruncile îi fură îndeplinite cu o iuțeală uluitoare, căci regele numi ca director al biroului de proiectări chiar pe călăul domnesc. Șiruri de electricieni și constructori începură să care în palat sârme și bobine, iar când regele, reconstruit, umplu cu persoana lui întregul palat, așa Încât se afla în același timp și la fațadă și în pivniță și la etaj, veni rândul clădirilor dimprejur. În decurs de doi ani, Murdas se întinse până la periferia orașului. Casele nu prea arătoase și nevrednice ca în ele să sălășluiască gândirea monarhului fură dărâmate, iar în locul lor se înălțară palate electronice, numite amplificatorii lui Murdas. Regele creștea încet, însă necontenit, cu multe etaje, intensificat cu substații personaliste, până cuprinse cu statura lui întreaga capitală, trecând până și de marginile ei. Îi reveni și buna dispoziție. Rude nu mai avea, de ulei sau de curent nu se mai temea că va duce lipsă, căci nu trebuia să facă nici măcar un pas, de vreme ce se afla peste tot. „Statul sunt eu” — spunea el, și nu fără temei, pentru că în afară de el, care năpădise cu șiruri de construcții electrice piețele și aleile, nu mai locuia nimeni în capitală; firește cu excepția desprăfuitorilor regali, a corpului ștergătorilor de praf. Ei vegheau gândirea regelui, care plutea de la o clădire la alta. Astfel cutreiera prin tot orașul bucuria regelui Murdas, mulțumirea că izbutise să câștige măreția, iar pe deasupra, să se poată ascunde oriunde. Într-adevăr, acum era atotprezent în întreg statul. Neasemuit de pitorească era prezența lui în amurg, când regele-uriaș, luminând ca para focului, clipea cu luminile-gânduri, apoi se stingea ușor, căzând într-un somn adânc, binemeritat. Dar acest întuneric al negândirii, din primele ore ale nopții, făcea apoi loc clipirilor rătăcite ale unor străfulgerări ba ici, ba colo în noaptea neagră. Erau visurile regelui, care începeau să capete contur. Se revărsau peste clădiri, în lavine furtunoase, aprinzând în întuneric geamurile, și toate străzile se înecau una pe alta în lumini roșii și violete, iar gărzile desprăfuitorilor, mărșăluind pe trotuarele pustii și simțind mirosul cablurilor încinse ale Maiestății Sale, se uitau pe furiș prin ferestrele în care lucea lumina, spunându-și în șoaptă:

— Oho! De bună seamă, pe Murdas îl chinuiește vreun coșmar, numai de nu s-ar răzbuna pe noi!

Într-o noapte, după o zi deosebit de grea, căci regele tocmai se îndeletnicea cu născocirea de noi decorații pe care avea de gând să și le confere, visă că unchiul său, Cenander, profitând de întuneric, se strecurase în capitală, într-o mantie neagră, și umbla pe străzi în căutarea unor adepți cu care să urzească un complot groaznic. Din pivnițe ieșeau șiruri de figuri mascate, atât de multe și atâta de hotărâte în a-l ucide, încât Murdas începu să tremure, și de frică se trezi. Era ziuă și soarele aurea- norișorii albi de pe cer. Regele își zise: „Aș! Fleacuri! Am visat!” și se apucă să proiecteze alte medalii și decorații; cele născocite cu o zi înainte îi fuseseră agățate pe terase și balcoane. Când, după o altă zi de trudă, se culcă, numai ce ațipi că-i apăru din nou în vis complotul antiregal în toată desfășurarea lui. Lucrurile s-au petrecut așa: când Murdas se trezise din coșmarul său, nu se trezise de-a binelea; centrul orașului în care se aciuase acel vis antistatal, nu se deșteptase defel ci se chinuia mai departe în chingile viselor urâte, iar regele, trezit oarecum, nu știa nimic din toate astea. Intre timp, o mare parte a persoanei sale, și anume vechiul centru al orașului, nedându-și seama că unchiul complotist și mașinațiile lui sunt numai niște închipuiri, rămăsese mai departe sub apăsarea coșmarului. În această a doua noapte, Murdas văzu în vis cum unchiul se dă de ceasul morții strigându-și rudele. Apărură cu toatele, până la una, scârțâind post-mortem din încheieturi. Chiar și acelea cărora le lipseau cele mai importante părți ridicară săbiile împotriva conducătorului de drept! Era o mișcare nemaipomenită. Mulțimi de siluete mascate scandau în șoaptă lozinci de îndemn la răscoală; prin pivnițe și văgăuni se coseau steagurile negre ale conjurației, peste tot se fierbeau otrăvuri, se ascuțeau topoare, se meștereau fire de sârmă veninoase și cu toții se pregăteau pentru răfuiala generală cu Murdas, pe care nu-l iubea nimeni. Regele fu iarăși copleșit de spaimă. Se trezi tremurând tot și vru să cheme, prin Poarta de Aur a Gurii Regale, toate armatele sale în ajutor, ca să împrăștie pe răsculați cu săbiile, dar îndată își dădu seama că asta nu folosește la nimic. Armata nu poate intra în visul lui și deci nu poate distruge complotul care se pregătea acolo. Încercă, o vreme, printr-o sforțare a voinței, să trezească cele patru mile pătrate ale ființei sale, care visau întruna despre complot, căci în stare de veghe nu-i apărea nici un complot, ci numai atunci când îl dobora somnul.

Dar dacă rămânea treaz, nu avea acces la sectoarele răsculate și nu era de mirare, căci realitatea nu poate pătrunde în străfundurile visului; așa ceva ar sta numai în puterea altui vis. Regele își dădu seama că, în această situație, cel mai bine ar fi să adoarmă și să viseze un contravis. Nu unul oarecare, se înțelege, ci unul monarhist, cu steagurile desfășurate, devotat lui. Cu un asemenea vis regal, concentrat în jurul tronului, va izbuti să sfărâme coșmarul uzurpator.

Zis și făcut, dar Murdas nu putut adormi de frică; începu atunci să numere în gând pietrele, până ce obosi și ațipi. În clipa aceea văzu că visul cu unchiul său nu numai că s-a consolidat în cartierul central, dar a început să clădească și arsenale pline cu bombe puternice și mine distrugătoare. În schimb el, deși se străduia din răsputeri, abia putu să încropească la repezeală a companie de cavaleri, înarmată numai cu capace de crătiți. „Degeaba, își zise — n-am izbutit, trebuie să reiau totul de la capăt!” Hotărî să se trezească. Îi fu destul de greu, dar, în sfârșit, se trezi de-a binelea și atunci îl cuprinse o teribilă bănuială. Oare s-a trezit cu adevărat sau s-a cufundat acum în alt somn? Cum să se descurce în această situație? Visează sau nu visează? Iată întrebarea! Să presupunem că nu visează, simțindu-se sigur pe situație, pentru că în realitate nu există nici un complot. N-ar fi rău! Atunci celălalt vis, cel regicid o să se desfășoare până ce, la trezire, Maiestatea Sa o să-și recapete cuvenita liniște. Foarte bine. Dar dacă visează niște contravise, închipuindu-și că se află într-o trezie liniștită, în timp ce această presupusă trezie este în realitate numai un alt vis, vecin cu celălalt, în care apare unchiul? Atunci se poate ajunge la catastrofă, căci în orice clipă banda de regicizi blestemați, în frunte cu nesuferitul de Cenander, poate pătrunde dintr-un vis în celălalt, pe care la luat drept stare de trezie, și să-i ia tronul și viața!

„Desigur — se gândi el mai departe — asta se va întâmpla numai în vis, dar dacă complotul va cuprinde întregul meu eu, dacă se va întinde în el de la munți până la oceane, atunci e nenorocire, pentru că nu voi putea să mă mai trezesc niciodată. Și ce se va întâmpla? Voi rămâne pentru totdeauna rupt de realitate și unchiul va face cu mine ce va pofti. Mă va tortura și mă va umili. Ca să nu mai vorbesc de mătuși! Le știu eu bine! N-or să mă ierte, orice-ar fi. Așa sunt ele, adică au fost, dar, de fapt, iarăși sunt, în acest vis groaznic! La urma urmei, ce să mai vorbim despre vis? Visul există numai acolo unde există și realitatea la care poți să te întorci. Însă acolo unde nu există (dar cum o să mă-ntorc, dacă ei vor izbuti să mă țină mereu în stare de vis?), unde nu există nimic în afară de vis, acolo visul este singura realitate, deci starea de trezie. Groaznic! Și toate, firește din pricina acestui fatal surplus de personalitate, datorită acestei expansiuni a spiritului. Asta-mi trebuia!”

Disperat, văzând că e gata să se piardă, întrezări salvarea doar într-o neîntârziată concentrare a minții.

Trebuie să acționez negreșit ca și cum aș visa — își zise. Trebuie să visez mulțimi de supuși, plini de dragoste și entuziasm, detașamente devotate până la sacrificiu, gata să piară cu numele meu pe buze, armament de tot felul. Bine ar fi să născocesc și vreo armă minune, căci în vis totul e posibil: să zicem, vreun procedeu de înșelare a rudelor, niște tunuri antiunchi sau ceva în genul acesta. Așa voi fi pregătit pentru orice surpriză și dacă se va dezlănțui complotul, târându-mă pe nesimțite dintr-un vis în altul, îl voi face praf dintr-o lovitură!”

Situația era cât se poate de complicată. Regele Murdas oftă din toate aleile și piețele făpturii sale și se apucă de treabă, adică adormi. În vis urmau să-i apară, rânduri-rânduri, regimente de oțel, cu generali bătrâni în frunte, și mulțimi entuziaste, în sunete de trâmbiți și alăute, dar nu apăru decât un șurub mititel. Nimic altceva, numai un șurubel obișnuit abia licărind ca un tăciune gata-gata să se stingă. Ce să facă cu el? Se, gândi în fel și chip. Neliniștit începu să-i crească în inimă, se preschimbă în teamă, apoi în groază. Înspăimântat, se plesni peste frunte:

„Bine, dar tăciune… rimează cu mortăciune!”

Așadar, acesta era simbolul căderii, al descompunerii și morții. Deci banda rudelor se apropie sigur, pe ascuns, în tăcere, prin tunelele săpate în celălalt vis, ca să ajungă la visul lui, iar el dintr-o clipă într-alta o să se prăvălească în abisul trădător, căscat sub vis! Așadar sfârșitul e aproape! Moartea!. Distrugerea! Dar de unde? Din ce parte?

Se aprinseră zece mii din clădirile personale, se cutremurară substațiile Maiestății Sale, încărcate de decorații și încinse cu eșarfele Mărilor Cruci. Distincțiile sunau măsurat în vântul nopții, în tactul luptei regelui Murdas cu simbolul căderii apărut în vis. În sfârșit, îl învinse și acesta dispăru cu totul, de parcă nici n-ar fi fost. Regele încercă să-și dea seama în ce situație se află. În stare de trezie sau în alt vis? Parcă era treaz, dar poți să fii sigur? De altfel, s-ar putea ca visul cu unchiul să se fi sfârșit și atunci orice griji sunt inutile. Dar cum să afle asta? Nu există altă cale decât să trimită în recunoaștere niște vise-spioni, care să se prefacă că fac parte din rândurile răsculaților și să străbată fără întrerupere întreaga sa persoană atotputernică. Dar asta înseamnă că niciodată de-acum încolo regele-spirit să nu mai știe ce e liniștea, căci mereu va trebui să fie pregătit să facă față vreunui complot tăinuit undeva într-un ungher al uriașei sale individualități! Nu, pe mai departe nu-i rămâne, așadar, decât să întărească visele supuse, fidele, să meșterească în vis scrisori omagiale și delegații numeroase, luminate de spiritul loialității, să atace cu visurile toate coclaurile, întunecimile și văgăunile ființei sale, pentru ca nici o conspirație, nici un unchi să nu se poată ascunde în ele nici măcar pentru o clipă! Îl și învăluise plăcutul foșnet al steagurilor. De unchi nici urmă, de rude nici pomeneală. Îl înconjură numai fidelitatea, aducându-i nesfârșite omagii de recunoștință, se auzi clinchetul decorațiilor proaspăt turnate în aur, văzu eram zboară scântei de sub dălțile artiștilor care îi sculptează monumentele. Sufletul i se înveseli văzând broderiile cm steme, covoarele scoase la ferestre și tunurile pregătite pentru salvele de salut, pe trompetiști ducând la gură trâmbițele de aramă. Dar când privi mai cu luare-aminte la toate, văzu că ceva nu era tocmai în regulă. Monumente existau, nimic de zis, dar nu-i prea semănau; în privirea lor piezișă era parcă ceva din figura unchiului. Eram și steaguri foșnitoare, nici vorbă, dar aveau o panglică mică, abia vizibilă, aproape neagră; dacă nu era neagră, atunci era murdară, în orice caz, de un alb murdar. Și asta ce-o mai fi însemnând? Nu cumva niște aluzii?

„Ei, drace! Dar covorașele astea sunt roase, de-a dreptul chele, or unchiul… unchiul era și el chel… Nu se poate! Înapoi! Înapoi! Să mă trezesc! Trezirea! — se gândi el. Sunați trezirea, afară din visul meu!” — vru el să strige, dar când totul pieri, nu fu deloc mai bine. Se prăvăli din vechiul vis într-unul nou, care îl visase înaintea acestuia, apoi în altul mai dinainte. Totul se învolbura în el, prefăcându-se pe față, în trădare; steagurile, ca niște mănuși, din steaguri regale se preschimbau în steaguri negre, decorațiile erau doar niște dungi, ca niște foi de ceapă tăiate, iar din surlele aurite nu răsunau semnale de luptă, ci râsul unchiului, nechezând a prevestire rea. Regele urlă cu glasul a o sută de clopote, striga la oșteni să-l împungă cu lăncile ca să-l trezească!

„Ciupiți-mă! țipa el cât îl ținea gura. Vreau să mă trezesc! Să mă trezesc!” dar degeaba.

Și iarăși se sili să treacă din visul regicid, trădător, în visul monarhist. Dar visele se înmulțiseră în el precum câinii. Îi umblau prin cap ca șoarecii. Unele clădiri molipseau cu coșmare pe celelalte; se răspândea în el pe furiș, tiptil, încetișor, ceva îngrozitor, nu se știe ce. Clădirile electronice cu o sută de etaje visau numai vârfuri și stârvuri, sârme și râme; în fiecare substație personală, o bandă de rude punea ceva la cale, în fiecare amplificator chicotea unchiul; tremurau casele și din ele musteau sute de mii de urmași, pretendenți la tron, fățarnici infanți mucoși, uzurpatori sașii. Și deși nici unul nu știa dacă este ființă visată sau care visează, cine și cui îi apare în vis, de ce și ce o să iasă din toate astea, cu toții fără excepție aveau de gând să tabere pe Murdas să mi-l coboare de pe tron, să-l doboare, să-l omoare, să-l suie în spânzurătoare, trupu-i să-i îndoaie, capul să i-l taie. Dar încă nu-i făceau nimic, pentru că nu puteau să cadă de acord între ei cu ce să înceapă. Și așa, în lavine, curgeau gândurile regelui, încât de atâta supratensiune scapără o flacără. Un foc adevărat, nu ca în vis, ci cel mai adevărat cu putință, cuprinse cu vâlvătăile lui de aur ferestrele persoanei regelui, și regele Murdas se descompuse în o sută de mii de vise pe care nu le mai lega nimic în afară de incendiu. Și arse așa multă, multă vreme…