Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 8 DONA IVANOVA

Novinha zăbovea în Staţiunea Biologilor, cu toate că-şi terminase activitatea propriu-zisă de mai bine de o oră. Plantelor de cartofi clonaţi le mergea de minune în soluţiile nutritive; acum mai avea de făcut doar observaţiile zilnice pentru a vedea care dintre modificările genetice va produce plantele cele mai rezistente şi cu rădăcina cea mai viguroasă.

„Dacă nu mai am nimic de făcut, de ce nu mă duc acasă?” La întrebarea asta nu avea răspuns. Copiii aveau nevoie de ea, era limpede; nu le făcea nici un serviciu plecând dimineaţa în zori şi întorcându-se acasă după ce mai toţi erau adormiţi. Şi chiar şi acum, ştiind că ar trebui să plece, stătea privind lung obiectele din laborator fără să vadă ceva, fără să facă ceva, fără să fie ceva.

Socoti că era momentul să pornească spre casă şi nu reuşi să priceapă de ce nu simţea nici o bucurie la gândul acesta. „La urma urmei”, ţinu să-şi reîmprospăteze memoria, „Marcão e mort. A murit acum trei săptămâni. Nici o zi în plus sau în minus. A făcut tot ce trebuia şi eu am făcut tot ce a vrut el, dar toate motivaţiile noastre îşi dăduseră duhul cu patru ani înainte ca el să putrezească definitiv. În această perioadă n-am trăit măcar o clipă de iubire împreună, dar nici nu m-am gândit vreodată să-l părăsesc.” Divorţul ar fi fost imposibil, însă separarea ar fi fost suficientă pentru a pune capăt bătăilor. Chiar şi acum îi mai înţepenea şoldul şi uneori o durea, asta de la ultima confruntare, când el o azvârlise pe podeaua de beton. „Ce amintiri încântătoare ai lăsat în urmă, Cão, câine de soţ ce mi-ai fost!”

Durerea din şold o săgetă exact în clipa în care se gândi la ea. Dădu din cap, parcă satisfăcută. „Exact ceea ce merit, şi are să-mi pară rău când o să-mi treacă.”

Se ridică şi păşi fără să şchioapete deloc, chiar dacă durerea era mai mult decât suficientă ca s-o silească să-şi forţeze şoldul. „N-o să mă cocoloşesc, n-o să mă menajez deloc. O merit cu vârf şi îndesat.”

Ieşi pe uşă şi o închise în urma ei. Imediat după aceea, computerul stinse toate luminile, mai puţin cele necesare diferitelor plante aflate în fază de fotosinteză forţată. Îşi iubea plantele, micile ei fiare, cu o înfocare uimitoare. „Creşteţi”, striga ea către ele zi şi noapte, „creşteţi şi vă înmulţiţi.” Suferea pentru cele care nu reuşeau şi le smulgea din cultură numai atunci când era clar că nu mai aveau nici o şansă. Acum, în timp ce se îndepărta de staţiune, încă putea să audă muzica lor subconştientă, ţipetele celulelor microscopice care creşteau, se divizau şi se dezvoltau în structuri tot mai complicate. Pleca dinspre lumină spre beznă, dinspre viaţă spre moarte, şi suferinţa sufletească se adâncea într-o perfectă sincronizare cu umflarea încheieturilor.

Când ajunse pe coama dealului şi se apropie de casă, văzu crâmpeie de lumină ce răzbăteau prin ferestre. Camera Quarei şi a lui Grego era cufundată în întuneric; nu va trebui să suporte acuzaţiile lor neiertătoare, tăcerea Quarei şi răutatea sălbatică şi îndărătnică a lui Grego. Dar erau prea multe lumini aprinse, chiar şi în propria ei cameră, şi în camera din faţă. Se întâmpla ceva neobişnuit, iar ei nu-i plăceau lucrurile neobişnuite.

Olhado stătea în camera de zi, ca de obicei, cu căştile pe urechi; în seara aceasta, totuşi, avea mufa de interfaţă cuplată la ochi. Bineînţeles că extrăgea din computer vechi amintiri vizuale sau probabil că le încărca pe cele pe care le purtase cu el. Ca şi în alte asemenea momente, ar fi vrut să-şi poată descărca mintea de amintirile vizuale şi să-şi cureţe memoria de ele, pentru a le putea înlocui cu altele, mai plăcute. Amintirea cadavrului lui Pipo era printre cele de care s-ar debarasa bucuroasă, pentru a o înlocui cu vreuna dintre zilele minunate şi strălucitoare când se aflau toţi trei în Staţiunea zenadorilor. Şi trupul lui Libo înfăşurat în pânză, carnea lui dulce ţinută laolaltă doar de ţesătură; ar prefera să aibă alte amintiri despre trupul lui, atingerea buzelor, expresivitatea palmelor lui. Dar amintirile plăcute au fugit, îngropate prea adânc în durere. Zilele acelea frumoase, pe toate le-am furat, iar ele mi-au fost răpite şi înlocuite cu ceea ce meritam.

Olhado se întoarse cu faţa spre ea, iar cablul de legătură pornit din ochi îi produse o impresie dezgustătoare. Nu reuşi să-şi reţină tresărirea, ruşinea. „Îmi pare rău”, spuse ea în gând. „Fără îndoială că ai fi avut ochi dacă aveai altă mamă. Lauro, te-ai născut pentru a fi cel mai bun, cel mai sănătos, cel mai întreg dintre copiii mei, dar bineînţeles că nimic zămislit de pântecul meu nu putea rămâne intact prea multă vreme.”

Nu spuse nimic din toate acestea, desigur, aşa cum nici Olhado nu-i adresă vreo vorbă. Se întoarse pentru a merge în camera ei, să vadă de ce era lumina aprinsă.

— Mamă, începu Olhado.

Îşi scosese căştile şi deconecta cablul din ochi.

— Da?

— Avem un oaspete, spuse el. Vorbitorul.

Simţi că îngheaţă. „Nu în seara asta”, strigă ea fără cuvinte. Ştia, totuşi, că nu va voi să-l vadă nici mâine, nici poimâine, niciodată.

— Pantalonii îi sunt curaţi acum şi s-a dus în camera ta ca să şi-i schimbe. Sper că nu te superi.

Ela apăru din bucătărie.

— Ai venit, spuse ea. Am pregătit nişte cafezinhos, am una şi pentru tine.

— O să aştept afară până pleacă, spuse Novinha.

Ela şi Olhado se uitară unul la altul. Novinha înţelese pe dată că o priveau ca pe o problemă ce trebuia rezolvată; că ei aprobau ceea ce voia să facă aici Vorbitorul. „Ei, aflaţi că sunt o şaradă pe care nu voi o veţi dezlega.”

— Mamă, nu e aşa cum a zis episcopul, spuse Olhado. E bun.

Novinha îi răspunse cu un sarcasm usturător:

— De când ai devenit tu expert în bine şi rău?

Ela şi Olhado schimbară din nou priviri. Ştia ce gândeau. „Ei, asta-i, dragi copii, nu puteţi. Sunt de neconvins, aşa cum şi Libo a descoperit asta zi de zi. N-a reuşit să-mi smulgă secretul. Nu e vina mea că a murit.”

Dar Ela şi Olhado reuşiseră să o facă să se răzgândească. În loc să plece de acasă, Novinha se retrase în bucătărie, trecând pe lângă Ela, rămasă în cadrul uşii, dar fără să o atingă. Ceştile minuscule erau aranjate într-un cerc delicat pe masă, iar ceainicul aburind la mijloc. Se aşeză şi-şi puse braţele pe tăblie. „Deci Vorbitorul se află aici şi a făcut primul drum la ea. Dar unde să se ducă? E greşeala mea că a sosit, nu? Încă o persoană căreia i-am tulburat viaţa, aşa cum am distrus-o pe-a copiilor mei, pe-a lui Marcão, Libo, Pipo şi pe-a mea.”

O mână puternică, masculină şi totuşi fină, trecu peste umărul ei, apucă ceainicul, şi prin gâtul delicat şi graţios curse un firicel de cafea fierbinte în ceştile mici de cafezinho.

— Posso derramar? spuse el. Ce întrebare neroadă, de vreme ce turna deja. Vocea lui era însă tandră, pronunţia portugheză îndulcită de suave inflexiuni castiliene. Deci spaniol?

— Desculpa-me, şopti ea. Iartă-mă. Trouxe o senhor tantos quilome-tros…

— Dona Ivanova, zborul interstelar nu se măsoară în kilometri. Îl măsurăm în ani. Cuvintele lui păreau o acuzaţie, dar vocea era melancolică, ba chiar indulgentă şi mângâietoare. „M-aş putea lăsa sedusă de vocea asta. Glasul acesta minte.”

— Dacă aş putea anula călătoria ca să-ţi înapoiez cei douăzeci şi doi de ani, aş face-o. Am greşit chemându-te. Îmi pare rău. Glasul îi părea şters, neconvingător. De vreme ce întreaga ei viaţă era o minciună, până şi scuzele sunau fals.

— Deocamdată nu simt scurgerea timpului, spuse Vorbitorul. Rămase în spatele ei, astfel că Novinha încă nu-i văzuse chipul. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când m-am despărţit de sora mea. E singura rudă în viaţă. Fiica ei nu se născuse la plecarea mea, iar acum o fi terminat colegiul, s-o fi măritat şi probabil că are chiar copii. N-o voi cunoaşte. În schimb, i-am cunoscut pe copiii tăi, Dona Ivanova.

Ea ridică ceaşca şi o goli dintr-o înghiţitură, cu toate că-şi arse limba şi gâtlejul, iar stomacul i se revoltă.

— Îţi închipui că-i cunoşti doar după câteva ore petrecute cu ei?

— Mai bine decât tine, Dona Ivanova.

Novinha o auzi pe Ela scoţând o exclamaţie mută faţă de îndrăzneala Vorbitorului. Şi, cu toate că era posibil ca vorbele lui să exprime adevărul, o înfuria că tocmai un străin îi spunea aşa ceva. Se întoarse ca să-l vadă, să-l fulgere cu privirea, dar el se mişcase, nu mai era în spatele ei. Se uită în partea cealaltă şi, în cele din urmă, se ridică în picioare, căutându-l din ochi, dar el ieşise din cameră. Ela stătea tot în uşă, privind intrigată.

— Întoarce-te! spuse Novinha. Nu se poate să-mi vorbeşti astfel şi să-mi întorci spatele!

Dar el nu-i răspunse. Novinha auzi în schimb un zvon de râsete potolite venind dinspre partea din spate a casei. Plecă în căutarea sursei zgomotului. Trecu prin camere până ajunse în ultima. Miro şedea pe patul ei şi Vorbitorul stătea lângă uşă, şi amândoi râdeau. Miro o văzu pe mama lui şi zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se simţi străfulgerată de durere. De ani de zile nu-l văzuse zâmbind, uitase chiar cât de mult i se lumina faţa, exact ca a tatălui său; iar venirea ei alungase acel zâmbet.

— Am venit să discutăm aici fiindcă Quim s-a supărat rău, explică Miro. El a făcut patul.

— Nu cred că Vorbitorului îi pasă dacă patul era făcut sau nu, îi răspunse rece Novinha. Aşa e, Vorbitorule?

— Ordinea şi dezordinea îşi au farmecul lor, spuse Ender. Nici acum nu se întoarse cu faţa spre ea, iar ea se bucură, pentru că nu era obligată să-i vadă expresia ochilor când îi va transmite amarul ei mesaj.

— Vorbitorule, trebuie să-ţi spun că ai venit doar ca să te afli în treabă, începu ea. Urăşte-mă, dacă vrei, dar nu mai ai ce să mărturiseşti. Pe vremea aceea eram o fetişcană fără minte. În naivitatea mea, am crezut că îmi va răspunde autorul Mătcii şi Hegemonului. Pierdusem pe cineva care îmi fusese ca un părinte şi aveam nevoie de consolare.

Ender se întoarse abia acum spre ea. Era un bărbat destul de tânăr, mai tânăr decât ea, şi, prin sclipirea înţelegătoare din ochi, părea seducător. „Perigoso”, socoti ea. „E primejdios, frumos, m-aş putea îneca în strălucirea asta.”

— Dona Ivanova, spuse el, după ce-ai citit „Matca şi Hegemonul” cum de ţi-ai închipuit că autorul ei ar putea aduce alinare?

În locul ei răspunse Miro — Miro cel scump la vorbă —, care interveni în discuţie cu o vioiciune pe care Novinha n-o mai văzuse la el de când era copil.

— Am citit-o, spuse el, şi Vorbitorul original a scris povestea mătcii cu deosebită compasiune.

Ender surâse trist.

— Dar nu a scris-o pentru Gândaci, aşa e? A dedicat-o omenirii, care încă sărbătorea nimicirea Gândacilor ca pe o victorie măreaţă. A scris-o neiertător, pentru a transforma mândria oamenilor în regret, bucurie şi suferinţă. Iar acum fiinţele umane au uitat cu desăvârşire că i-au urât cândva pe Gândaci, că au cinstit şi preamărit cândva un nume care a ajuns detestat…

— Poţi spune orice, interveni Ivanova. Se numea Săvârşitorul şi a distrus tot ce a atins. „Ca şi mine”, încheie ea în gând.

— Aşa? Şi ce ştii despre el? (Vocea lui şuieră ca o coasă care retează nemilos iarba. ) De unde ştii că nu a atins nimic cu blândeţe? Că nu a existat cineva care să-l iubească sau să fie binecuvântat de dragostea lui? „A distrus tot ce a atins” — asta e o minciună care nu poate exprima adevărul despre nici o fiinţă umană care a trăit vreodată.

— Asta ţi-e doctrina, Vorbitorule? Atunci înseamnă că nu ştii prea multe. Luase o atitudine sfidătoare, dar încă o speria mânia lui. Crezuse că blândeţea lui era la fel de neclintită ca şi a unui confesor.

Şi, aproape imediat, expresia de mânie dispăru de pe chipul lui.

— Te poţi simţi cu conştiinţa uşurată, o linişti el. Apelul tău m-a făcut să pornesc în călătorie, dar în timp ce eram pe drum au mai solicitat şi alţii un Vorbitor.

— Da?

Oare cine altul cunoştea îndeajuns de bine „Matca şi Hegemonul” ca să-şi dorească un Vorbitor, cine se mai simţea independent faţă de episcopul Peregrino ca să îndrăznească aşa ceva?

— Dacă-i adevărat, atunci de ce te afli în casa mea?

— Fiindcă am fost chemat să rostesc moartea lui Marcos Maria Ribeira, fostul tău soţ.

Înspăimântătoare perspectivă.

— A lui?! Cine vrea să se gândească din nou la el acum, după ce a murit?

Vorbitorul nu-i răspunse, dar Miro, rupse pe neaşteptate tăcerea:

— Grego, de exemplu. Vorbitorul ne-a arătat ceea ce ar fi trebuit să pricepem de mult: băiatul tânjeşte după tatăl lui şi crede că noi toţi îl urâm…

— Asta-i psihologie de doi bani, i-o reteză Novinha. Avem şi noi terapeuţi aici, dar nici ei nu fac multe parale.

Din spatele ei se auzi vocea Elei:

— Mamă, eu l-am chemat să mărturisească moartea tatei. Am crezut că vor trece zeci de ani până va sosi, dar mă bucur ca acum se află aici şi ne poate ajuta.

— Cu ce ne poate ajuta?

— Mamă, a făcut-o deja. Grego a adormit îmbrăţişându-l, iar Quara i-a vorbit.

— În realitate i-a spus că duhneşte, o lămuri Miro.

— Ceea ce probabil că era adevărat, spuse Ela, fiindcă Greguinho şi-a slobozit udul în poala lui.

Miro şi Ela izbucniră în râs amintindu-şi scena, iar Vorbitorul nu-şi putu reţine un zâmbet. Asta o descumpăni pe Novinha mai mult decât ar fi crezut — în casa ei nu se mai înstăpânise o atmosferă atât de relaxată de când Marcão o adusese aici pe Novinha, adică la un an după moartea lui Pipo. Fără să vrea, Novinha îşi aminti de bucuria pe care simţise la naşterea lui Miro, când Ela era încă mică, de primii ani ai existenţei lor, de bolboroseala lui Miro la orice vedea, de paşii nesiguri ai Elei prin toată casa, urmărindu-i, de copiii care se jucau împreună şi se tăvăleau prin iarbă la doi paşi de pădurea purceluşilor, aflată dincolo de gard; încântarea pe care o simţea faţă de copii era cea care îl otrăvea pe Marcão şi-l făcea să-i urască pe amândoi, pentru că ştia că nici unul nu-i al lui. În momentul naşterii lui Quim casa devenise un cuib al discordiei şi de aceea Quim n-a reuşit să înveţe să râdă nestânjenit decât atunci când părinţii nu erau de faţă. Asemui râsul lui Miro şi al Elei cu ridicarea bruscă a unei perdele groase şi întunecate; pe neaşteptate, se făcuse din nou lumină într-un moment când Novinha uitase că în afară de noapte mai existau şi alte perioade ale zilei. Cum de îndrăznea străinul acesta să dea buzna în casa ei şi să dărâme toate baricadele înălţate de ea?

— Nu accept, spuse ea. Nu ai dreptul să scotoceşti prin viaţa soţului meu.

El înălţă sprâncenele a mirare. Novinha cunoştea prevederile Codului Stelar la fel de bine ca oricare altcineva, deci îşi dădea seama că el avea nu numai dreptul, ci chiar beneficia de protecţia legii în strădania de a descoperi adevărul despre viaţa defunctului.

— Marcão a fost un om îngrozitor, insistă ea, şi dacă se va spune adevărul despre el, asta nu va provoca decât durere.

— Ai dreptate zicând că rostirea adevărului despre el va aduce numai durere, dar nu fiindcă a fost un om îngrozitor, o corectă Vorbitorul. Dacă aş spune doar ce ştie deja toată lumea — că şi-a detestat copiii şi şi-a bătut soţia şi că umbla beat din bar în bar până când îl trimiteau poliţiştii acasă — atunci n-aş provoca decât suferinţă, e adevărat? Aş da un prilej de mare satisfacţie unora, pentru că în cazul ăsta toţi oamenii ar fi convinşi că părerea lor despre el a fost corectă, de la început până la sfârşit. A fost un gunoi, aşa că bine i-au făcut că l-au tratat ca pe o zdreanţă.

— Şi tu crezi că n-a fost?

— Când înţelegi dorinţele unei fiinţe umane, nici una nu e de lepădat Nici o viaţă nu este lipsită de sens. Dacă le înţelegi gândurile cele mai intime, până şi cei mai răi oameni au făptuit lucruri generoase care au spălat măcar o parte din păcatele lor.

— Dacă dai crezare unei asemenea idei înseamnă că eşti mai neştiutor decât pari, spuse Novinha.

— Chiar aşa? exclamă Vorbitorul. Abia acum două săptămâni am auzit de solicitarea ta. Atunci te-am studiat şi, Novinha, chiar dacă tu nu-ţi aminteşti, eu te am în minte ca pe o fată dulce, frumoasă şi bună. Şi înainte ai fost o singuratică, dar Pipo şi Libo te-au cunoscut şi te-au considerat demnă de iubire.

— Pipo era deja mort.

— Dar te-a iubit.

— Nu ştii nimic, Vorbitorule. Erai la douăzeci şi doi de ani depărtare! În plus, nu despre mine spuneam că nu valorez nimic, ci despre Marcão.

— Dar tu eşti convinsă că nu-i aşa, Novinha. Pentru că tu cunoşti acel unic gest de bunătate şi generozitate care mântuieşte viaţa bietului om.

Novinha nu înţelese de ce era atât de îngrozită, dar simţi că trebuie să-l împiedice pe Vorbitor să continue, cu toate că nu-şi dădea nicidecum seama ce act generos îşi închipuia el că descoperise în viaţa lui Cão.

— Cum de îndrăzneşti să-mi spui pe nume? strigă ea. De patru ani nimeni nu mi s-a adresat astfel!

Ca răspuns, el ridică mâna şi-şi trecu degetele uşor peste obrazul Novinhei. Un gest timid, aproape adolescentin; îi aducea aminte de Libo şi îi era peste putinţă să-l suporte. Îi prinse mâna şi o îndepărtă furioasă, apoi îl împinse deoparte şi trecu pe lângă el.

— Ieşi afară! strigă ea la Miro.

Fiul se ridică iute şi porni cu spatele spre uşi. Privindu-i chipul, Novinha înţelese că în ciuda atâtor lucruri curioase la care fusese martor în casa asta, prin ieşirea ei mânioasă de acum reuşise să-l surprindă încă o dată pe Miro.

— N-o să obţii nimic de la mine! răcni ea către Vorbitor.

— Nici n-am venit să-ţi răpesc ceva, spuse el calm.

— Şi nici nu vreau ceva din ce-ai avea de oferit! Pentru mine eşti un nimeni, auzi? Tu eşti acela care nu valorează nimic! Lixo, ruina, estrago — vai fora d’aqui, não tens direito estar em minha casa! N-ai dreptul să intri în casa mea!

— Não es estrago, şopti el, es solo fecundo, e vou plantar jardim ai. Apoi, înainte ca ea să poată răspunde, închise uşa şi plecă.

Era adevărat că nu avea ce să-i răspundă, fiindcă vorbele lui sunaseră scandalos. Îl făcuse estrago, dar el răspunsese de parcă Novinha şi-ar fi recunoscut singură pustiul din inimă. Ea îi vorbise pe un ton batjocoritor, folosind insultătorul tu familiar în loc de o Senhor sau alt termen politicos. Şi totuşi, când el îi răspunsese cu aceiaşi termeni, cu aceeaşi familiaritate, totul sunase altfel. „Eşti un sol fertil şi te voi transforma într-o grădină.” Erau vorbe pe care doar un poet le-ar spune iubitei, sau poate un soţ soţiei, iar acel tu era intim, lipsit de aroganţi „Cum de-a îndrăznit?” şopti ea, atingându-şi obrazul pe care i-l mângâiase Vorbitorul. „E cu mult mai crud decât mi-am imaginat vreodată că ar putea fi un Vorbitor. Episcopul Peregrino a avut dreptate. E primejdios infidelul, anticristul, pătrunde obraznic în cotloane ale inimii pe care le-am păstrat ca pe-un pământ sfinţit, acolo unde nu am îngăduit nimănui sa sălăşuiască. Calcă în picioare puţinele mlădiţe care se agaţă cu disperare de viaţă în acel sol pietros. Cum de îndrăzneşte? Mai bine muream decât să-l cunosc; cu siguranţă că o să-mi schimbe viaţa cu totul până o să termine ce are de făcut aici.”

Îşi dădu seama ca prin vis ca plângea cineva. Quara. Bineînţeles că strigătele o treziseră; ea nu dormea niciodată profund. Novinha aproape că deschise uşa ca să intre în cameră şi s-o liniştească, dar apoi plânsul încetă şi auzi o voce de bărbat cântându-i Quarei ca s-o adoarmă. Cântecul era într-o altă limbă. Novinha avu impresia că în germană sau nordică; dar, în orice limbă ar fi fost, nu reuşi să înţeleagă vorbele. Însă ştia cine cânta şi pricepu că acum Quara era alinată.

Novinha nu mai trăise asemenea spaime de când înţelesese pentru prima oară că Miro hotărâse să devină zenador şi să calce pe urmele celor doi bărbaţi măcelăriţi de purceluşi. „Omul acesta destramă plasa în care e încâlcită familia mea şi ne adună din nou pe toţi laolaltă; dar, făcând asta, îmi va descifra secretele. Dacă va descoperi cum a murit Pipo şi va rosti adevărul, atunci Miro va afla aceeaşi taină, şi asta îl va ucide. Nu vreau să mai ofer ofrande purceluşilor; au devenit zeităţi prea crude pentru ca eu să le mai venerez.”

Mai târziu, în timp ce stătea în pat cu uşa închisă, încercând să adoarmă, prinse câteva râsete din camera din faţă şi de această dată reuşi să-i distingă pe Quim şi pe Olhado râzând împreună cu Miro şi Ela. Încercă să şi-i închipuie în încăperea dintr-o dată luminată de atmosfera voioasă. Când însă o cuprinse somnul şi închipuirea se metamorfoză în vis, nu Vorbitorul era acela care stătea printre copiii ei şi-i învăţa să râdă, ci Libo, care trăia din nou şi pe care toţi îl recunoşteau drept adevăratul ei bărbat, omul cu care se căsătorise în adâncul inimii, refuzând să-i fie soaţă în Biserică. Chiar şi în somn, bucuria era imposibil de îndurat şi de aceea scăldă aşternutul în lacrimi.