Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 16 GARDUL

Minha-irma. Sora mea. Cuvintele continuară să se fugărească prin mintea lui Miro până ce, devenind o parte din gândurile lui, nici nu le mai auzi. A Ouanda é minha irma. Ea e sora mea. Picioarele îl duseră mecanic de la praça până la terenul de joacă şi dincolo de şaua dealului. Pe culmea lui cei mai înaltă se aflau catedrala şi mânăstirea, care dominaseră dintotdeauna Staţiunea Zenadorilor de parcă ar fi alcătuit împreună o fortăreaţă care să vegheze cu străşnicie asupra porţii. Pe poteca aceasta păşea Libo când se ducea s-o întâlnească pe mama. Se vedeau în Staţiunea Xenobiologilor sau o făceau mai discret, trăindu-şi rutul în iarbă, ca nişte porci de pe fazenda?

Rămase la uşa Staţiunii Zenadorilor şi încercă să găsească un motiv întemeiat pentru a intra. Nu avea ce să facă acolo. Nu scrisese raportul despre ceea ce se întâmplase astăzi, dar oricum nu ştia cum să-l redacteze. „Puteri magice, despre asta era vorba. Purceluşii le cântă copacilor, iar aceştia se desfac singuri în bârne şi scânduri. Mult mai bune decât cele obţinute prin tâmplărie. Aborigenii sunt cu mult mai complicaţi decât s-a presupus până acum. Utilizări multiple ale aceluiaşi lucru. Fiecare copac e concomitent totem, cruce de mormânt şi o mică fabrică de cherestea. Soră. Trebuie să fac ceva, dar nu-mi amintesc ce anume. Purceluşii au planul cel mai înţelept. Trăiesc precum fraţii şi nu-i interesează femelele. Ar fi fost mai bine pentru tine, Libo, ăsta-i adevărul — ba nu, ar trebui să-ţi spun Papai, nu Libo. Păcat că mama nu ţi-a zis niciodată, altfel m-ai fi legănat pe genunchi. Cei doi copii mai mari ai tăi, Ouanda pe un genunchi şi Miro pe celălalt. Nu ne mândrim cu cei doi copii ai noştri? Născuţi în acelaşi an, la doar două luni distanţă, ce individ ocupat era Papai pe vremea aceea, strecurându-se de-a lungul gardului ca să se împerecheze cu mamãe. În curtea ei. Toată lumea îţi plângea de milă pentru că nu aveai decât fete. Nici una care să-ţi ducă numele mai departe. Milă risipită în zadar. Aveai fii să dai şi altora, iar eu am mult mai multe surori decât am crezut. În orice caz, cu una mai mult decât aş fi vrut.”

Rămăsese la poartă, privind către pădurea de pe dealul purceluşilor. „Nu servesc nici un scop ştiinţific dacă le fac o vizită. Prin urmare, o să fac un act gratuit şi neştiinţific şi o să aflu dacă au loc în trib pentru un nou frate. Probabil că sunt prea mare ca să capăt un pat în casa din buşteni, aşadar o să dorm afară. Nu-s tare priceput la căţărat în copaci, dar mă pricep cât de cât la tehnologie şi, cum nu mai am reţineri, o să vă spun tot ce vreţi sa ştiţi.” Puse mâna dreaptă pe cutia de identificare şi o întinse pe stânga pentru a împinge poarta. Vreme de o fracţiune de secundă nu pricepu ce s-a întâmplat Apoi simţi că mâna i-a luat foc; parcă îi era tăiată chiar în momentul acela cu fierăstrăul. De când fusese construit, gardul nu rămăsese niciodată activ după atingerea cutiei de către vreun zenador.

— Marcos Vladimir Ribeira von Hesse, dreptul de a trece prin gard ţi-a fost revocat prin Ordinul Comitetului de Evacuare a Lusitaniei.

Până în clipa aceea, vocea nu mai avertizase astfel un zenador. Îi trebui câtva timp să înţeleagă ce spunea glasul.

— Tu şi Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi vă veţi prezenta la adjunctul şefului poliţiei, Fana Maria do Bosque, pentru a fi arestaţi în numele Congresului Stelar şi pentru a fi duşi pe Trondheim, unde urmează să fiţi judecaţi.

Deocamdată era ameţit şi îşi simţea stomacul îngreunat. „Ştiu. Tocmai în noaptea asta s-au găsit să afle. S-a terminat cu toate. O voi pierde pe Ouanda, purceluşii, cercetările; totul s-a năruit. Arestare. Trondheim. De unde a venit Vorbitorul. O călătorie de douăzeci şi doi de ani. Toate vor rămâne în urmă în afară de Ouanda, singura, iar ea e sora mea.”

Întinse iute mâna ca să tragă poarta, dar durerea insuportabilă îl fulgeră, îi trecu prin toţi nervii, care luară foc instantaneu. „Nu pot să dispar pur şi simplu. Vor închide poarta pentru oricine. Nimeni nu va mai merge la purceluşi, nimeni n-o să le mai spună nimic, iar ne vor aştepta, dar niciodată nu va mai deschide cineva poarta asta. Nici eu, nici Ouanda, nici Vorbitorul, nimeni, fără nici o explicaţie. Comitetul de Evacuare. Ne vor duce de aici şi apoi vor şterge orice urmă a trecerii noastre. Aşa prevăd regulile, dar mai sunt şi altele, nu? Ce au constatat? Cum de-au aflat? Le-a spus Vorbitorul? E atât de împătimit după adevăr? Trebuie să le explic purceluşilor de ce n-o să ne mai întoarcem, trebuie să-i anunţ.”

Totdeauna erau urmăriţi de câte un purceluş de îndată ce intrau în pădure. Oare nu era şi acum unul de pază? Miro făcu un semn cu mâna. Era totuşi prea întuneric. Nu aveau cum să-l vadă. Sau poate că-l vedeau. Nimeni nu ştia cât de bine vedeau purceluşii pe întuneric. Chiar dacă-l observaseră sau nu, nici unul nu veni. Curând avea să fie prea târziu; dacă framlingii supravegheau poarta, fără îndoială că o anunţaseră deja pe Bosquinha, iar ea era pe drum, zburând pe deasupra ierbii. Îşi va exprima — vai — regretul că trebuie să-l aresteze, dar îşi va face datoria, şi degeaba ar încerca să discute cu ea dacă această hotărâre era bună pentru oameni sau pentru purceluşi sau pentru toţi, dacă merita să menţină această separare prostească. Ea nu era genul de om care să pună legea la îndoială, ci făcea exact aşa cum i se spunea. Iar el se va preda, n-avea nici un rost să se opună, unde se putea ascunde de partea asta a gardului? Prin turmele de cabra? Dar înainte de a ceda de bună voie, le va spune totul purceluşilor, trebuia să le spună.

Porni de-a lungul gardului, îndepărtându-se de poartă, către pajiştea pustie de sub dealul catedralei, unde nu locuia nimeni care să-i poată auzi glasul. În timp ce mergea, striga. Nu cuvinte, ci un uguit înalt şi prelung, un ţipăt pe care el şi Ouanda îl foloseau pentru a-şi atrage atenţia unul altuia atunci când se aflau între purceluşi şi erau despărţiţi. Vor auzi, trebuiau să-l audă, neapărat trebuiau să vină la el, fiindcă el nu putea să sară gardul. „Veniţi, Uman, Mîncătorule-de-Frunze, Mandachuva, Săgeată, Ceşti, Calendar, oricare, toţi, veniţi să vă spun că de-acum încolo nu mai putem vorbi.”

Copleşit de durere, Quim stătea pe un scaun fără spătar în biroul episcopului.

— Estevão, spuse episcopul încet, peste câteva minute voi avea o întrunire aici, dar vreau să discut ceva cu tine.

— N-avem ce să mai vorbim, şopti Quim. Ne-aţi avertizat şi aşa s-a întâmplat. E diavolul în persoană.

— Estevão, schimbăm câteva vorbe şi apoi te duci acasă să te culci.

— Nu mă mai întorc acolo în veci.

— Stăpânul nostru a stat la masă cu păcătoşi mai răi decât mama ta şi i-a iertat. Eşti cumva mai bun decât El?

— Nici una dintre stricatele pe care le-a iertat nu era mama Lui.

— Nu orice mamă poate fi Fecioara cea Binecuvântată.

— Atunci sunteţi de partea lui? Biserica de aici face loc Vorbitorilor? Trebuie să dărâmăm catedrala piatră cu piatră pentru a construi un amfiteatru în care toţi morţii noştri să fie ponegriţi înainte de a-i aşeza în pământ?

— Eu sunt episcopul tău, Estevão, rosti ameninţător Peregrino, vicarul lui Cristos pe această planetă, şi să-mi vorbeşti cu respectul pe care-l datorezi funcţiei mele.

Furios, Quim rămase împietrit o clipă, incapabil să vorbească.

— Şi eu cred că era mai bine dacă Vorbitorul nu spunea toate acele istorii în public. Despre unele era preferabil să aflăm în tăcere şi singurătate, ca să nu fim văzuţi când suferim. De aceea folosim noi confesionalul, ca să ne păzim de ruşinea publică atunci când ne zbatem cumplit din pricina păcatelor individuale. Dar fii cinstit, Estevão. Chiar dacă Vorbitorul a dezvăluit aceste lucruri, ele sunt adevărate până la ultimul. Né?

— E.

— Estevăo, acum să reflectăm puţin. Până azi ţi-ai iubit mama?

— Da.

— Iar mama aceasta pe care o iubeai comisese deja un adulter?

— De zece mii de ori.

— Eu nu cred că e chiar atât de desfrânată. Dar zici că ai iubit-o deşi era adulteră? În seara asta nu era aceeaşi persoană? S-a schimbat de ieri până azi? Sau tu eşti cel care s-a schimbat?

— Ieri era o minciună.

— Dacă i-a fost ruşine să le spună copiilor ei despre păcatul adulterului, crezi că a minţit şi atunci când le-a purtat de grijă ani de zile, până s-au făcut mari, când a avut încredere în ei, când i-a învăţat ce ştia… ?

— N-a fost o mamă chiar atât de iubitoare.

— Dacă ar fi venit să se spovedească şi ar fi primit iertarea pentru adulter n-ar mai fi trebuit să vă spună nici o vorbă. Ai fi murit fără să ştii nimic. N-ar fi fost o minciună. N-ar mai fi fost adulteră, fiindcă i se iertaseră păcatele. Recunoaşte adevărul, Estevão. Tu nu eşti furios şi pornit împotriva adulterului comis de ea. Tu eşti furios fiindcă te-ai făcut singur de râs în faţa întregului oraş încercând s-o aperi.

— Mă faceţi să par un netrebnic.

— Nimeni nu te consideră un netrebnic. Toată lumea socoteşte că eşti un fiu credincios. Iar acum, dacă ai fi un adevărat ucenic al Domnului, ai ierta-o şi i-ai arăta că o iubeşti mai mult ca niciodată, pentru că azi îi înţelegi suferinţa. Episcopul aruncă o privire către uşă. — Am o şedinţă, Estevão. Mergi, te rog, în sanctuarul meu şi roagă-te la Magdalena să te ierte pentru inima ta împietrită.

Arătând mai mult doborât decât furios, Quim trecu dincolo de draperia din spatele biroului.

Secretarul episcopului deschise cealaltă uşă şi îi permise Vorbitorului în numele Morţilor să intre în cameră. Episcopul nu se ridică. Spre uimirea lui, Vorbitorul îngenunche şi îşi lăsă capul în piept Era un act pe care catolicii nu-l făceau decât în cazul prezentării publice în faţa episcopului, iar Peregrino nu înţelegea ce voia de fapt străinul să arate prin gestul său. Acesta rămase totuşi îngenuncheat, aşteptând, astfel că episcopul se ridică de pe jilţul său, merse către el şi-i întinse inelul spre a fi sărutat. Dar chiar şi după aceea, Vorbitorul aşteptă până când, într-un târziu, Peregrino spuse:

— Fii binecuvântat, fiul meu, deşi nu mi-e limpede dacă prin smerenia ta nu cumva mă iei în batjocură.

Cu capul încă plecat, Vorbitorul răspunse:

— Batjocura mi-e străină. Apoi ridică ochii spre Peregrino: Tatăl meu a fost catolic. S-a prefăcut că nu e, de dragul convenienţelor sociale, dar nu şi-a iertat niciodată lipsa de credinţă.

— Ai fost botezat?

— Sora mea mi-a spus că da. Tata m-a botezat la scurt timp după naştere. Mama era protestant! Împărtăşea credinţa care respinge botezul sugarilor, astfel că s-au certat din pricina asta. Episcopul întinse o mână în semn că Vorbitorul se putea ridica în picioare, dar el chicoti: — De necrezut! Un catolic de alcov şi un mormon ascuns care se ceartă în legătură cu obiceiuri religioase pe care amândoi se prefac că nu le cred.

Peregrino era încă sceptic. Faptul că Vorbitorul dorea să arate a fi un bun catolic părea din cale afară de curtenitor.

— Credeam că voi, Vorbitorii în numele Morţilor, renunţaţi la orice religie când vă alegeţi, să-i zicem aşa, vocaţia.

— Nu ştiu ce fac alţii. Cred că nu există reguli — în orice caz, sigur nu erau când eu am devenit Vorbitor.

Episcopul Peregrino ştia că oamenii aceştia nu aveau obiceiul să mintă, dar cel din faţa lui părea să fie deosebit de evaziv.

— Vorbitor Andrew, în cele O Sută de Lumi nu există nici un loc în care catolicii să fie siliţi să-şi ascundă credinţa şi situaţia asta durează de trei mii de ani. Aceasta a fost marea binecuvântare pe care ne-a adus-o călătoria în spaţiu, pentru că ea a şters groaznicele restricţii în problema natalităţii pe un Pământ suprapopulat. Să înţeleg că tatăl tău a trăit pe Pământ acum trei mii de ani?

— Spun că tatăl meu s-a îngrijit să fiu botezat catolic şi de dragul lui am făcut ceea ce el nu a reuşit toată viaţa. Pentru el am îngenuncheat în faţa unui episcop şi i-am primit binecuvântarea.

— Dar eu te-am binecuvântat pe tine. „Şi tot tu eviţi să-mi dai răspunsuri directe la întrebări, ceea ce sugerează că se adevereşte bănuiala mea în legătură cu perioada în care a trăit tatăl tău, dar nu vrei să discuţi despre asta. Dom Cristão spunea că eşti mai mult decât ceea ce poate vedea ochiul.”

— Sigur, răspunse Ender. Am nevoie de binecuvântarea Sfinţiei-Voastre mai mult decât tatăl meu, fiindcă el este mort, iar eu am numeroase probleme de rezolvat.

— Ia loc, te rog. Vorbitorul alese un scaun aşezat lângă perete. Episcopul se instală în jilţul masiv de la birou. Aş fi preferat să nu mărturiseşti astăzi. N-a fost momentul cel mai potrivit.

— Nu am fost prevenit asupra acţiunii Congresului.

— Dar ai ştiut că Miro şi Ouanda au încălcat legea. Aşa mi-a comunicat Bosquinha.

— Am aflat doar cu câteva ore înainte de mărturisire. Vă sunt recunoscător că nu i-aţi arestat încă.

— Aceasta e o chestiune civilă. Episcopul lăsa să se înţeleagă că problema nu-l privea, dar amândoi ştiau că dacă ar fi insistat, Bosquinha ar fi trebuit să se supună ordinelor primite şi să-i aresteze fără a mai lua în seamă rugămintea Vorbitorului. — Mărturisirea ta a pricinuit multă suferinţă.

— Mai multă decât de obicei, şi-mi pare rău.

— Şi… răspunderea ta se încheie aici? Provoci rănile şi laşi în sarcina altora să le tămăduiască?

— Nu răni, Sfinţia-Voastră. Chirurgie. Şi dacă pot ajuta la alinarea durerilor de după, atunci da, rămân ca să fiu de folos. La anestezie nu mă pricep, dar puteţi fi sigur că voi încerca să dezinfectez.

— S-ar fi cuvenit să fii preot, să ştii.

— Fiii mai mici aveau de ales doar între două căi: sutana sau milităria. Părinţii mi-au ales-o pe cea de a doua.

— Fiul mai mic… Ai avut totuşi o soră şi ai trăit pe vremea când controlul naşterilor interzicea soţilor să aibă mai mult de doi copii dacă nu obţineau o aprobare specială din partea autorităţilor. Un asemenea copil se numea Terţ. Aşa e?

— Cunoaşteţi bine istoria.

— Te-ai născut pe Pământ, înainte de zborul interstelar.

— Sfinţia-Voastră, ceea ce trebuie să ne preocupe acum este viitorul Lusitaniei, nu biografia unui Vorbitor care, după cum se vede, nu are decât treizeci şi cinci de ani.

— Viitorul Lusitaniei cade în sarcina mea, Andrew Wiggin, nu a ta.

— Sarcina dumneavoastră trebuie să fie viitorul fiinţelor umane de pe Lusitania. Pe mine mă preocupă şi soarta purceluşilor.

— Să nu ne luăm la întrecere pentru a vedea cine are îndatoriri mai importante.

Secretarul deschise din nou uşa şi Bosquinha, Dom Cristão şi Dona Cristã intrară în cameră. Bosquinha se uita când la episcop, când la Vorbitor.

— Nu e sânge pe podea, dacă asta cauţi, spuse episcopul.

— Voiam doar să măsor temperatura, explică Bosquinha.

— Căldura respectului reciproc, bănuiesc, interveni Ender, nu focul furiei sau gheaţa urii.

— Vorbitorul e catolic prin botez, dacă nu cumva chiar prin credinţă, zise episcopul. L-am binecuvântat şi asta pare să-l fi făcut mai maleabil.

— Întotdeauna am arătat respectul cuvenit faţă de autorităţi, îl lămuri Ender.

— Dar tu ai fost acela care ne-a ameninţat cu un inchizitor, îi reaminti episcopul.

Schiţă un zâmbet. Vorbitorul îi răspunse cu un surâs la fel de îngheţat:

— Iar Sfinţia-Voastră a fost acela care a spus oamenilor că sunt Satana şi că n-ar trebui să discute nimeni cu mine.

În vreme ce episcopul şi Vorbitorul schimbau zâmbete reci, ceilalţi începură să râdă stânjeniţi, apoi se aşezară şi aşteptară.

— Tu ai convocat întâlnirea aceasta, Vorbitorule, aminti Bosquinha.

— Iertaţi-mă, se scuză el. Mai am un invitat. Lucrurile s-ar simplifica dacă am mai aştepta câteva minute până ce va sosi.

Ela îşi găsi mama în faţa casei, nu departe de gard. O adiere slabă, care abia foşnea prin iarba capim, îi vălurea uşor părul. Elei îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama ce o mirase. Mama nu-şi mai lăsase părul liber de mulţi ani. Părea ciudat de liber, cu atât mai slobod cu cât Ela putea vedea cât era de ondulat după ce fusese siluit atâta vreme într-un coc. Abia acum înţelese că Vorbitorul avea dreptate. Mama va răspunde invitaţiei lui. Indiferent câtă ruşine sau durere i-ar fi pricinuit mărturisirea din seara aceasta, simţea dorinţa de a sta acum în aer liber, în lumina slabă a amurgului, pentru a privi spre dealul purceluşilor. Sau poate că se uita la împrejmuire. Probabil că-şi amintea de bărbatul cu care se întâlnea aici sau altundeva, printre ierburile capim, ca să se iubească neobservaţi. Întotdeauna pe ascuns, întotdeauna în secret. Mama e totuşi mulţumită că acum se ştie cine i-a fost adevăratul soţ, cine e tatăl meu cel bun. Mama se bucură, iar eu mă bucur alături de ea.

Novinha nu se întoarse s-o privească, deşi o auzise pe Ela venind prin iarba foşnitoare. Fata se opri la câţiva paşi depărtare.

— Mamă, începu ea.

— Deci nu-i o turmă de cabra, răspunse Novinha. Ce gălăgioasă eşti, Ela!

— Vorbitorul are nevoie de ajutorul tău.

— Chiar aşa?!

Ela îi povesti ce aflase de la Ender, dar Novinha nu se întoarse cu faţa spre ea. Când Ela termină, aşteptă un moment şi apoi începu să urce povârnişul dealului.

— Mamă! Mamă, ai de gând să le spui despre Descolada? De ce acum, după atâţia ani? Mie de ce nu ai vrut să-mi spui?

— Pentru că singură, fără ajutorul meu, ai obţinut rezultate mai bune.

— Ştii ce-am lucrat?

— Doar eşti ucenicul meu. Am acces deplin la fişierele tale fără să las urme detectabile. Ce fel de profesor aş fi dacă nu ţi-aş supraveghea munca?

— Dar…

— Am citit şi fişierele pe care le-ai ascuns sub numele Quarei. Nu eşti încă mamă, deci nu ştii că toate activităţile pe computer ale unui copil sub doisprezece ani sunt anunţate săptămânal părinţilor lui. Quara făcea nişte cercetări ieşite din comun. Mă bucur că vii cu mine. O să afli şi tu când o să-i spun Vorbitorului.

— N-ai luat-o pe drumul cel bun, remarcă Ela.

Novinha se opri.

— Casa Vorbitorului nu e lângă praça?

— Întâlnirea are loc la biroul episcopului.

Abia acum se întoarse Novinha s-o privească pe Ela drept în ochi.

— Ce v-aţi pus în gând tu şi străinul?

— Încercăm să-l salvăm pe Miro. Şi colonia Lusitania, dacă vom putea.

— Mă duceţi în pânza lui de păianjen!

— Episcopul trebuie să fie de partea noastră, altfel…

— De partea noastră ? ! Când spui noi te referi la tine şi la Vorbitor, aşa e? Crezi că n-am băgat de seamă? Toţi copiii mei, unul câte unul, v-a fermecat pe toţi…

— N-a fermecat pe nimeni!

— V-a atras prin felul lui de a spune exact ce vreţi să auziţi, cu…

— Nu-i linguşitor, dacă la asta te referi. Nu ne spune ce ne convine. Ne spune ceea ce ştim că-i adevărat. Nu ne-a câştigat afecţiunea, mamă, ci încrederea!

— Mie niciodată nu mi-aţi arătat sentimentele pe care le aveţi pentru el.

— Am vrut.

De această dată, Ela nu-şi plecă ochii în faţa privirii tăioase şi întrebătoare. În schimb, Novinha îşi feri privirea de la ea, apoi, când se uită din nou la Ela, pe gene îi străluceau lacrimi.

— Am vrut să vă spun. Mama nu se referea la fişierele ei. Când am înţeles cât de mult îl urâţi, am vrut să vă zic: „Nu el e tatăl vostru, tatăl vostru e un om bun şi blând.”

— Care n-a avut curajul să ne-o spună cu gura lui.

În ochii Novinhei apăru o sclipire de supărare:

— A vrut. Eu nu l-am lăsat.

— Mamă, să-ţi mărturisesc ceva. L-am iubit pe Libo la fel ca toată lumea din Milagre, însă el a ales să fie ipocrit, ca şi tine de altfel. Fără ca cineva s-o vrea, otrava minciunilor voastre ne-a făcut rău tuturor. Nu te învinuiesc pe tine, mamă, sau pe el. Dar mulţumesc Cerului pentru că ni l-a trimis pe Vorbitor. El a fost pregătit să ne spună adevărul şi ne-a eliberat.

— Când nu iubeşti pe nimeni e uşor să spui adevărul, rosti încet Novinha.

— Aşa crezi tu? n-o slăbi Ela. Ştiu că am învăţat ceva nou, mamă. Nu poţi afla adevărul despre cineva decât dacă eşti în stare să-l iubeşti. Sunt încredinţată că Vorbitorul l-a iubit pe tata. Pe Marcão, vreau să zic. Înainte de a-i mărturisi moartea cred că l-a înţeles şi l-a iubit.

Novinha nu-i răspunse, fiindcă Ela spunea adevărul.

— Şi mai ştiu că-i iubeşte pe Grego, pe Quara şi pe Olhado. Pe Miro şi chiar pe Quim. Şi pe mine. Ştiu că mă iubeşte. Iar când îmi arată că mă iubeşte, ştiu că-i adevărat, pentru că niciodată nu minte.

În ochii Novinhei apărură lacrimi care începură să-i alunece în jos pe obraji.

— Eu v-am minţit, pe voi şi pe ceilalţi, spuse ea. Vocea îi era slabă şi istovită. Dar când spun că vă iubesc, trebuie să mă crezi.

Ela o îmbrăţişă şi, pentru prima oară după ani şi ani, simţi căldură în gestul ei. Zidul de minciuni care se înălţase între ele se năruise. Îl dărâmase Vorbitorul şi nici una dintre ele nu mai avea motive să se ferească şi să fie suspicioasă.

— Chiar şi acum ţi-e gândul la blestematul acela de Vorbitor, aşa e? şopti mama.

— Şi ţie, îi răspunse Ela.

Au fost amândouă surprinse de hohotul de râs al Novinhei.

— Da!

Încetând să mai râdă, Novinha se trase înapoi şi o privi pe Ela în ochi.

— Oare va rămâne pentru totdeauna între noi?

— Da, răspunse Ela. Va rămâne între noi ca o punte, nu ca un zid.

Miro îi văzu pe purceluşi când aceştia erau la jumătatea pantei, îndreptându-se spre gard. Prin pădure mergeau fără să facă nici un zgomot, dar nu reuşeau acelaşi lucru când se mişcau prin iarba capim, aşa că acum; venind în goană, o făceau să foşnească puternic; poate că alergând la chemarea lui Miro nu mai simţeau nevoia să se ferească. Când se apropiară mai mult, Miro îi recunoscu: Săgeată, Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Ceşti. Nu strigă şi nici ei nu-i vorbiră când ajunseră în dreptul lui. Rămaseră neclintiţi şi-l priviră în tăcere.

Nici un zenador nu-i chemase până acum la gard. Prin nemişcare, purceluşii îşi arătau îngrijorarea.

— Nu mai pot veni la voi, spuse Miro.

Aşteptară să li se explice.

— Framlingii au aflat despre noi. Au aflat că am încălcat legea şi au închis poarta.

Mâncătorul-de-Frunze îşi duse mâna la bărbie.

— Ştii cumva ce au văzut framlingii?

Miro râse cu amărăciune.

— Dar oare ce n-au văzut? Un framling a venit cu noi, nu-i aşa?

— Ba nu, îl contrazise Uman. Matca spune că nu Vorbitorul a fost acela. Ea zice că au văzut din cer.

Sateliţii?

— Ce să fi văzut din cer?

— Poate vânătoarea, spuse Săgeată.

— Poate tunderea cabrelor, continuă Mâncătorul-de-Frunze.

— Poate câmpul cu ştir, zise Ceşti.

— Toate astea, conchise Uman. Şi poate au văzut că soţiile au lăsat să se nască trei sute douăzeci de copii de la prima recoltă de ştir încoace.

— Trei sute!

— Şi douăzeci, îl corectă Mandachuva.

— Au văzut că va fi mâncare din belşug, spuse Săgeată. Acum sigur vom câştiga următorul război. Duşmanii noştri vor fi păduri noi, uriaşe, pe toată întinderea câmpiei, iar soţiile vor pune copaci-mamă în fiecare dintre ele.

Miro se îngreţoşă. Trudiseră şi se sacrificaseră pentru a oferi avantaje trecătoare unui trib de purceluşi? Îi veni să strige: „Libo n-a murit pentru ca voi să puteţi cuceri lumea.” Pregătirea de xenolog îl ajută să se abţină, aşa că puse o întrebare simplă:

— Şi unde sunt aceşti copii?

— Nici unul dintre frăţiori nu vine la noi, explică Uman. Avem prea multe de făcut; trebuie să deprindem totul de la voi şi să-i învăţăm pe ceilalţi din casele-de-fraţi. Nu-i putem pregăti pe frăţiori. Apoi adăugă cu mândrie: Din trei sute, jumătate sunt ai tatălui meu, Rădăcină.

Mandachuva dădu grav din cap.

— Soţiile au mare respect pentru ce ne-aţi învăţat. Îşi pun mari speranţe în Vorbitorul în numele Morţilor. Ce ne spui tu acum e foarte grav. Dacă framlingii ne urăsc, noi ce ne facem?

— Nu ştiu, spuse Miro. Deocamdată gândurile i se învălmăşiseră în încercarea de a analiza toate informaţiile pe care le primise. Trei sute douăzeci de copii. O explozie demografică. Şi nu se ştie cum, dar Rădăcină ajunsese tatăl a jumătate dintre ei. Până astăzi, Miro ar fi ignorat cu totul afirmaţia referitoare la paternitatea lui Rădăcină, considerând că face parte din sistemul de credinţe totemice ale purceluşilor. Dar după ce văzuse un copac dezrădăcinându-se şi desfăcându-se în scânduri şi unelte ca răspuns la cântecul lor, era gata să-şi pună la îndoială toate presupunerile anterioare. La ce bun încerca să mai lămurească toate astea acum? Nu va mai apuca să întocmească un raport; nu va putea dezvolta subiectul; se va afla la bordul unei nave stelare vreme de aproape un sfert de secol, în timp ce altul va face munca lui. Sau, şi mai rău, nimeni.

— Nu fi nefericit, îl sfătui Uman. Vei vedea, până la urmă Vorbitorul va îndrepta toate lucrurile.

— Vorbitorul?! Da, va rezolva totul. „Aşa cum a făcut-o pentru mine şi pentru Ouanda. Sora mea.”

— Matca zice că el îi va învăţa pe framlingi să ne iubească…

— Să-i înveţe pe framlingi, repetă Miro absent. Mai bine s-ar grăbi. Acum e prea târziu să mă salveze pe mine şi pe Quanda. Ne vor aresta şi ne vor trimite departe de Lusitania.

— Spre stele? exclamă Uman plin de speranţă.

— Da, spre stele, dar ca să fim judecaţi! Să fim pedepsiţi pentru că v-am ajutat Ne vor trebui douăzeci şi doi de ani ca să ajungem acolo şi nu ne vor lăsa să ne întoarcem.

Purceluşilor le trebuiră câteva momente pentru a pricepe cuvintele lui. „Foarte bine. Lasă-i să se întrebe cum va rezolva Vorbitorul toate problemele. Şi eu am avut încredere în el şi nu mi-a folosit la nimic.”

Purceluşii se sfătuiră între ei. Uman se desprinse din mijlocul lor şi se apropie de gard.

— Te ascundem noi.

— Nu te vor găsi nicicând în pădure, îi spuse Mandachuva.

— Au maşini care mă pot urmări după miros, îi explică Miro.

— Aha. Dar legea nu le interzice să ne arate maşinile? întrebă Uman.

Miro scutură din cap.

— N-are importanţi Pentru mine poarta rămâne închisă. Nu pot trece dincolo de gard.

Purceluşii se priviră uni pe alţii.

— Dar ai capim şi acolo, spuse Săgeată.

Miro se uită prostit la iarbă.

— Şi ce dacă?

— Mestec-o, îl îndemnă Uman.

— De ce?

— I-am văzut pe oameni mestecând capim, spuse Mâncâtorul-de-Frunze. Seara trecută, pe deal, l-am văzut pe Vorbitor şi pe un altul, îmbrăcat în robă, mestecând capim.

— Şi de multe alte ori, întări Mandachuva.

Nerăbdarea pe care o dovedeau faţă de el era insuportabilă.

— Dar ce legătură e între iarbă şi gard?

Purceluşii se uitară din nou unul la celălalt. În cele din urmă, Mandachuva rupse un smoc de iarbă, îl răsuci atent până ajunse ghemotoc şi îl băgă în gură. Începu să-l mestece şi după un timp se aşeză pe jos. Ceilalţi începură să-l sâcâie, împungându-l cu degetele, pişcându-l. El nu dădu semne că ar băga de seamă toate acestea. Apoi Uman îl ciupi sălbatic şi când Mandachuva nu tresări, purceluşii porniră să vorbească în limba masculilor: „Gata. E vremea. Acum. Gata.”

Mandachuva se ridică puţin nesigur la început. Apoi alergă spre gard, se căţără până sus, se răsuci în aer şi ateriză în patru labe, de aceeaşi parte cu Miro.

Miro sări în picioare şi strigă exact în clipa în care Mandachuva ajunse pe muchia gardului; când tăcu, Mandachuva se ridicase deja de jos şi se scutura de praf.

— Eu nu pot să fac asta, şopti Miro. Stimulează toţi nervii care transmit durerea prin corp. Gardul nu poate fi trecut.

— Aha, făcu Mandachuva.

De partea cealaltă a gardului, Uman îşi frecă picioarele unul de altul.

— N-a ştiut, spuse el. Fiinţele umane n-au ştiut asta.

— E un anestezic, îi lămuri Miro. Te face să nu mai simţi durerea.

— Ba nu, spuse Mandachuva. Durerea o simt. Cumplită. Cea mai îngrozitoare din lume.

— Rădăcină spune că trecerea gardului e chiar mai rea decât moartea, întări Uman. Dureri peste tot.

— Dar vouă nu vă pasă, constată Miro.

— Asta i se întâmplă celuilalt eu al tău, spuse Mandachuva. Suferă animalul din tine. Dar sinele-copac nu se sinchiseşte. Iarba te face să fii celălalt eu.

Miro îşi aminti un amănunt care, în agitaţia provocată de moartea grotescă a lui Libo, le scăpase. În gura lui Libo se găsise un ghemotoc de iarbă capim. La fel ca şi în gurile purceluşilor care muriseră. Anestezic. Moartea părea o tortură înfiorătoare, dar nu durerea fusese scopul urmărit. Deci foloseau un anestezic. Sacrificarea nu avea nimic de a face cu durerea.

— Aşa, spuse Mandachuva. Mestecă iarba şi vino cu noi. Te vom ascunde.

— Dar Ouanda? întrebă Miro.

— A, o aduc eu, îl linişti Mandachuva.

— Dar nu ştii unde locuieşte.

— Ba ştiu.

— Facem asta de multe ori pe an, explică Mandachuva. Ştim unde locuieşte fiecare.

— Dar nu v-a văzut nimeni până acum.

— Suntem foarte atenţi, spuse Mandachuva, Pe de altă parte, nimeni nu s-ar aştepta la aşa ceva.

Miro îşi imagină zeci de purceluşi strecurându-se prin Milagre la miez de noapte. Nu se făcea de pază. Doar câţiva oameni aveau slujbe care îi obligau să umble noaptea. Iar purceluşii erau mici, destul de mărunţi ca să se ascundă în iarba capim şi să rămână nevăzuţi. Nici nu era de mirare că în ciuda legilor gândite pentru a-i împiedica să afle despre existenţa lor, ştiau multe despre metale şi maşini. Fără îndoială că văzuseră minele şi navetele aterizând, urmăriseră cuptoarele ce ardeau cărămizi, îi studiaseră pe fazendeiros când aceştia arau şi plantau ştirul. Iată explicaţia pentru cererile lor atât de precise.

„Ce prostie a fost să ne închipuim că-i putem ţine departe de cultura noastră! Au reuşit să afle mai multe din secretele noastre decât am izbutit noi să descoperim din ale lor. Şi mai vorbim de superioritate culturală.”

Smulse un fir de capim.

— Nu aşa, zise Mandachuva şi i-l luă din mână. Să nu culegi partea dinspre rădăcină. Dacă o mesteci, nu te ajută cu nimic. Azvârli firul şi rupse el altul, la aproximativ zece centimetri deasupra solului. Apoi îl făcu ghemotoc şi i-l dădu lui Miro, care începu să-l mestece.

Mandachuva îl ciupi şi-l înghionti.

— Lasă asta acum, spuse Miro. Du-te s-o aduci pe Ouanda. S-ar putea s-o aresteze dintr-o clipă în alta. Du-te. Acum. Hai!

Mandachuva schimbă o privire cu ceilalţi, văzu un semn discret de aprobare şi o porni grăbit de-a lungul gardului spre pantele din Vila Alta, unde locuia Ouanda.

Miro continuă să mestece. Acum se ciupi el însuşi. Aşa cum spuseseră purceluşii, simţea durerea, dar nu-i păsa. Nu-l interesa decât faptul că aflase o cale de salvare, o modalitate de a părăsi Lusitania. O posibilitate să rămână, probabil, alături de Ouanda. Să uite de legi, de toate regulile. De îndată ce avea să părăsească enclava umană şi sa pătrundă în pădurea purceluşilor, nimeni nu va mai avea putere asupra lui. Va deveni un renegat, aşa cum îl şi acuzase Vorbitorul, iar el şi Ouanda vor lăsa în urmă toate canoanele demente ale comportamentului uman şi vor trăi aşa cum doreau de atâta vreme; vor întemeia o familie de fiinţe umane care sa aibă cu totul alte valori, să înveţe de la purceluşi, de la viaţa din pădure. Va fi ceva cu totul nou în cele O Sută de Lumi, iar Congresul nu va reuşi să întreprindă nimic.

Alergă la gard şi-l apucă cu ambele mâini. Durerea nu era cu nimic mai mică decât înainte, numai că acum nu-i păsa. Se căţără pe gard, dar cu fiecare mişcare durerea devenea tot mai intensă şi începu să o simtă în tot trupul. Îşi dădu seama că iarba capim nu avea nici un efect anestezic asupra lui, dar se afla deja în partea superioară a gardului. Durerea era înnebunitoare; nici nu putea gândi. Inerţia părea totuşi să-l ducă dincolo de marginea de sus şi se legănă acolo, încercând să se echilibreze, iar atunci capul îi trecu prin zona verticală a câmpului. Întreaga durere i se concentră în creier, ca şi cum fiecare părticică din trup i-ar fi luat foc.

Micuţii priveau îngroziţi cum prietenul lor rămăsese agăţat pe coama barierei, cu capul şi trunchiul de o parte şi cu coapsele şi picioarele de cealaltă parte a ei. Strigară toţi odată, se întinseră după el, încercară să-l tragă în jos. Nu îndrăzniră să se atingă de gard pentru că nu mestecaseră capim.

Auzindu-le ţipetele, Mandachuva se întoarse în fugă. Cum era încă sub efectul anestezicului, reuşi să urce pe gard şi să împingă trupul greu. Miro se prăbuşi la pământ cu un duduit surd ca de oase sfărâmate şi rămase nemişcat, cu mâinile agăţate de gard. Purceluşii îl desprinseră cu grijă. Chipul îi îngheţase într-o expresie de agonie.

— Repede! strigă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-l plantăm înainte de a muri!

— Nu! răspunse Uman, împingându-l pe Mâncătorul-de-Frunze de lângă trupul înţepenit al lui Miro. Nu ştim dacă va muri! Durerea e doar o iluzie, ştiţi asta, nu are nici o rană, trebuie să-i treacă.

— Nu-i trece, spuse Săgeată. Uită-te la el.

Pumnii lui Miro erau încleştaţi; îşi ţinea picioarele strânse sub el, iar şira spinării şi gâtul îi erau arcuite spre spate. Deşi respira scurt şi sacadat, faţa părea să-i fie chinuită încă de durere.

— Înainte de a muri, insistă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-i dăm rădăcină.

— Aduceţi-o pe Ouanda, spuse Uman. Se întoarse către Mandachuva: Acum. Du-te şi spune-i că Miro e pe moarte. Anunţ-o că poarta e închisă şi Miro se află de partea asta a gardului şi moare.

Mandachuva porni din nou în fugă.

Secretarul deschise uşa, dar Săvârşitorul nu se simţi uşurat decât atunci când o văzu pe Novinha intrând. Când o trimisese pe Ela după ea, era sigur că va veni, dar cum minutele de aşteptare li se păruseră tuturor interminabile, începuse să pună la îndoială impresia că deja o cunoaşte. Nu trebuia să aibă rezerve. Era exact cum crezuse. Observă că părul îi era despletit şi răsfirat de vânt şi, pentru prima oară de când sosise pe Lusitania, Ender văzu chipul inconfundabil al fetiţei care, îndurerată, îl chemase cu mai puţin de două săptămâni sau cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.

Părea încordată, îngrijorată, dar Ender ştia că teama putea fi pusă pe seama situaţiei în care se găsea acum, la care se adăuga prezenţa ei în biroul episcopului la atât de puţin timp după ce rătăcirile din trecut ieşiseră la iveală. Iar dacă Ela apucase să-i spună despre pericolul care-l pândea pe Miro, încordarea ei era pe deplin explicabilă. Toate acestea erau trecătoare; pe chipul ei, în mişcările domoale şi în calmul privirii Săvârşitorul reuşi să vadă că darul în care sperase şi crezuse reprezenta într-adevăr ieşirea din lunga perioadă în care Novinha, autoamăgindu-se, îi înşelase şi pe ceilalţi. „N-am venit să-ţi fac vreun rău, Novinha, şi mă bucur să văd că mărturisirea mea ţi-a adus şi altceva mai bun decât ruşinea.”

Novinha rămase o clipă neclintită, cu privirea aţintită la episcop. Nu sfidătoare, ci politicoasă, demn Peregrino îi răspunse în acelaşi fel şi, tăcut, îi făcu semn să ia loc. Dom Cristão dădu să se ridice de pe scaunul lui, dar ea clătină din cap, zâmbi şi se aşeză pe un altul, lângă perete. Lângă Săvârşitor. Ela alese scaunul de alături, imediat în spatele mamei, astfel că acum se afla şi ea foarte aproape de Săvârşitor. „Ca o fiică între părinţi”, îşi spuse Ender, apoi alungă acest gând şi refuză să-i mai dea importanţi Acum erau obligaţi să se gândească la lucruri cu mult mai grave.

— Înţeleg că vrei ca această întâlnire să devină foarte interesantă, remarcă Bosquinha.

— Cred că şi Congresul ar socoti la fel, spuse Dona Cristã.

— Fiul tău e acuzat de crime împotriva…, începu episcopul Peregrino.

— Cunosc acuzaţia, îl întrerupse Novinha. Am aflat abia în seara asta de la Ela, dar nu mă surprinde. Şi fiica mea, Elanora, a sfidat unele canoane pe care le-au stabilit stăpânii ei. Amândoi au de respectat obligaţii mai importante în faţa propriilor lor conştiinţe ca să mai ţină seama şi de legile impuse de alţii. Ar păcătui dacă i-ar interesa doar menţinerea ordinii, dar cum şi-au propus să înveţe şi să se adapteze, e vorba de virtute.

— Fiul tău nu va fi judecat aici, spuse Dom Cristão.

— V-am invitat să discutăm pentru că trebuie să luăm o hotărâre, interveni Săvârşitorul, dacă e cazul să ne supunem sau nu ordinelor date de Congresul Stelar.

— Nu prea avem de ales, constată episcopul Peregrino.

— Ba da, continuă Săvârşitorul, iar evenimentele ne silesc să alegem. Voi aţi făcut deja o alegere: când aţi descoperit că fişierele vor fi şterse, aţi hotărât să le salvaţi şi aţi preferat să mi le încredinţaţi mie, un necunoscut. Nu aţi greşit având încredere în mine: vi le voi înapoia oricând doriţi, necitite şi nemodificate.

— Îţi mulţumim, spuse Dona Cristâ, dar am făcut asta înainte de a cunoaşte gravitatea acuzaţiei.

— Vor să ne evacueze, explică Dom Cristão.

— Controlează totul, spuse episcopul Peregrino.

— I-am comunicat deja, îi lămuri Bosquinha.

— Nu controlează chiar totul, zise Săvârşitorul. Vă pot controla doar prin legătura ansiblu.

— Nu putem întrerupe legătura prin ansiblu, protestă episcopul Peregrino. E singura noastră legătură cu Vaticanul.

— Nu recomand tăierea legăturii, dar putem face altceva. Prin ce vă voi spune acum, vă acord aceeaşi încredere pe care şi voi mi-aţi arătat-o. Vă rog să nu mai povestiţi şi altora planul meu, căci pentru orice indiscreţie din partea voastră eu şi cineva drag mie, pe ajutorul căruia mă bizui, vom avea enorm de suferit.

Îi privi pe rând şi fiecare clătină din cap, în semn că a înţeles şi a acceptat.

— Fără a fi deloc bănuită, o prietenă de-a mea controlează absolut toate comunicaţiile prin ansiblu între cele O Sută de Lumi. Eu sunt singurul care ştie de ce este ea în stare. Mi-a spus că la cererea noastră îi poate face pe framlingi să creadă că noi, cei de pe Lusitania, am întrerupt legătura. Aşa vom avea posibilitatea să transmitem mesaje codificate, dacă vom dori, către Vatican sau alţi reprezentanţi ai ordinului, vom putea citi documente şi intercepta comunicaţii. Pe scurt, vom avea ochi, iar ceilalţi vor fi orbi.

— Tăierea legăturii prin ansiblu sau chiar simularea acestei acţiuni ar fi un act de revoltă. De război. Bosquinha rosti aceste vorbe pe un ton cât se poate de aspru, dar Săvârşitorul simţi că ideea o atrăgea, deşi i se opunea din toate puterile. Susţin totuşi că în cazul în care am fi îndeajuns de inconştienţi încât să alegem calea războiului, soluţia pe care ne-o propune Vorbitorul ne oferă o superioritate de necontestat. Dacă suntem atât de nebuni să ne răsculăm, atunci desigur vom avea nevoie de un avantaj.

— Nu câştigăm nimic prin rebeliune, spuse episcopul, în schimb putem pierde totul. Plâng şi simt că ar fi o tragedie dacă i-am trimite pe Miro şi pe Ouanda în faţa unui tribunal de pe altă lume, mai ales că sunt atât de tineri. Dar fără îndoială că judecătorii vor ţine seama de vârsta lor şi-i vor trata cu îndurare. Supunându-ne ordinelor Congresului, vom scuti această comunitate de multe suferinţe.

— Nu crezi că obligaţia de a evacua Lusitania va pricinui o suferinţă la fel de mare? întrebă Săvârşitorul.

— Ba da. Tot ce se poate. Dar legea a fost încălcată şi trebuie să suporte consecinţele.

— Dar dacă legea se întemeiază pe înţelegerea greşită a realităţii şi pedeapsa e disproporţionată faţă de păcatul comis?

— Nu noi suntem chemaţi să judecăm, spuse episcopul.

— Ba noi suntem judecătorii. Dacă respectăm ordinele Congresului, atunci vom spune că legea e bună şi pedeapsa binemeritată, dar poate că la sfârşitul acestei discuţii veţi hotărî altfel. Există unele amănunte de care trebuie să luaţi cunoştinţă înainte de a adopta vreo decizie. Pe unele le ştiu şi eu, dar pe altele doar Ela şi Novinha vi le pot spune. Nu trebuie să trageţi concluzii decât după ce aflaţi tot ce ştim şi noi.

— Sunt întotdeauna bucuros să aflu cât mai multe, se bucură episcopul. Bineînţeles că până la urmă Bosquinha va hotărî, nu eu…

— Hotărârea finală vă aparţine tuturor împreună, conducerii civile, religioase şi intelectuale a Lusitaniei. Dacă vreunul dintre voi se opune revoltei, atunci ea devine imposibilă. Bosquinha nu poate conduce fără sprijinul Bisericii, iar fără sprijin civil Biserica nu are nici o putere.

— Noi nu avem nici o putere, spuse Dom Cristão. Doar păreri.

— Orice adult de pe Lusitania aşteaptă de la voi înţelepciune şi gândire nepărtinitoare.

— Uiţi a patra putere, spuse episcopul Peregrino. Chiar tu.

— Eu sunt un framling aici.

— Unul cu totul ieşit din comun, nu se dădu bătut episcopul. Aşa cum m-am temut şi am anticipat, în cele patru zile de când te afli aici ai reuşit să cucereşti inimile acestui popor. Acum recomanzi o revoltă care ne-ar putea costa totul. Eşti la fel de primejdios ca şi Satana. Şi totuşi, iată-te acum supunându-te autorităţii noastre, de parcă n-ai fi liber să te îmbarci pe navetă ca să ajungi la nava ta de pe orbită, avându-i şi pe cei doi vinovaţi la bord.

— Mă supun autorităţii voastre pentru că nu vreau să fiu un framling aici, îi răspunse Săvârşitorul. Vreau să devin cetăţean, învăţăcel şi enoriaş al vostru.

— În calitate de Vorbitor în numele Morţilor? întrebă episcopul.

— În calitate de Andrew Wiggin. Mai ştiu şi alte lucruri care ar putea fi utile, în special dacă vă răsculaţi. Şi mai am o sarcină care nu poate fi împlinită dacă fiinţele umane pleacă de pe Lusitania.

— Nu ne îndoim de sinceritatea ta, spuse episcopul, dar trebuie să ne ierţi dacă pregetăm să ne legăm soarta de cea a unui cetăţean proaspăt sosit.

Săvârşitorul dădu din cap în semn de înţelegere. Episcopul nu putea rosti altceva până nu ştia mai multe.

— Mai întâi daţi-mi voie să vă spun ce ştiu. În această după amiază am fost în pădure cu Miro şi Ouanda.

— Tu! Şi tu ai nesocotit legea! Episcopul se ridică pe jumătate din jilţ.

Bosquinha întinse mâinile în faţă, făcând un gest menit să domolească mânia episcopului:

— Scotocirea fişierelor noastre a început cu mult înainte. Ordinul Congresului nu putea fi legat de această infracţiune.

— Am încălcat legea fiindcă purceluşii doreau să mă vadă, îi lămuri Săvârşitorul. Mai exact, cereau să discute cu mine. Au văzut coborârea navetei. Ştiau că mă aflu aici. Şi, indiferent că e bine sau nu, au citit „Matca şi Hegemonul”.

— Ei le-au dat purceluşilor cartea aceea ? exclamă episcopul.

— Le-au dat şi Noul Testament, spuse Săvârşitorul. Totuşi nu cred că veţi fi surprinşi să aflaţi că purceluşii şi-au găsit multe elemente comune cu matca. Să vă povestesc ce mi-au spus purceluşii: m-au implorat să conving cele O Sută de Lumi să abroge legile care îi ţin izolaţi aici. Să ştiţi că, la fel ca şi noi, purceluşii nu înţeleg rostul gardului. Noi vedem în el o modalitate de a proteja civilizaţia lor de influenţele şi schimbările pe care le-ar putea exercita fiinţele umane. Ei îl consideră o cale de a-i împiedica să deprindă toate secretele minunate pe care le cunoaştem noi. Îşi imaginează că navele noastre merg de la o planetă la alta colonizându-le şi ocupându-le pe toate, iar peste cinci sau zece mii de ani, când vor învăţa în sfârşit tot ce le refuzăm noi, vor ieşi în spaţiu şi vor găsi întregul univers ocupat. Pentru ei nu va mai fi loc. Consideră gardul drept o formă de nimicire a unei specii. Îi vom ţine în Lusitania ca pe nişte animale într-o grădină zoologică, în timp ce noi vom pune stăpânire pe tot cosmosul.

— Asta-i o prostie, exclamă Dom Cristão. Oamenii nu au asemenea intenţii.

— Aşa să fie? ripostă Săvârşitorul. Atunci de ce ţinem atât de mult să-i ferim de orice influenţă a civilizaţiei noastre? Asta nu-i în interesul ştiinţei. Nici ca metodă de xenologie nu e bună. Vă rog să vă reamintiţi cum au fost descoperite ansiblul, zborul interstelar, controlul parţial al gravitaţiei şi chiar arma pe care am folosit-o pentru a distruge Gândacii: toate s-au născut ca rezultat direct al contactului nostru cu altă civilizaţie. Am dezvoltat cea mai mare parte a tehnologiei noastre pornind de la maşinile rămase după prima incursiune a Gândacilor în sistemul în care se afla Pământul. Am folosit principiile acelea cu mult înainte de a le fi înţeles. Unele dintre ele, cum ar fi legătura filotică, nu le pricepem nici acum. Suntem în spaţiu tocmai din cauza impactului cu o cultură superioară. Şi totuşi, în decurs de numai câteva generaţii, le-am luat maşinile, i-am depăşit şi i-am distrus. Iată ce înseamnă gardul nostru. Ne temem că purceluşii vor proceda la fel faţă de noi, iar ei simt că exact asta e menirea lui. Ştiu, şi detestă decizia noastră.

— Nu ne temem de ei, interveni episcopul. Sunt sălbatici, pentru numele Cerului…

— Tot astfel i-am considerat şi pe Gândaci, spuse Săvârşitorul. Dar pentru Pipo şi Libo, pentru Ouanda şi Miro purceluşii nu au fost niciodată nişte sălbatici. Da, se deosebesc de noi mai mult decât framlingii, dar formează un popor ramen, nu varelse. De aceea, atunci când Libo a văzut că purceluşii erau în pericol de a pieri de foame, că se pregăteau să pornească un război pentru reducerea populaţiei, n-a acţionat ca un om de ştiinţă. Nu a studiat războiul luând notiţe despre moartea şi suferinţa lor. A acţionat ca un creştin. A luat ştir experimental, pe care Novinha îl considera inutil pentru fiinţele umane datorită faptului că era prea apropiat de biochimia lusitană, şi i-a învăţat pe purceluşi cum să-l semene, să-l recolteze şi să-l prepare. Nu am nici o îndoială că sporul demografic înregistrat de purceluşi şi câmpurile de ştir au fost remarcate de Congresul Stelar. Această faptă nu poate fi considerată o încălcare voită a legii, ci un act de iubire şi compasiune.

— Cum poţi numi o asemenea nesupunere act creştinesc? izbucni episcopul.

— Cât de uman este cel care atunci când fiul său îi cere pâine, îi dă o piatră?

— Şi diavolul poate cita din scripturi pentru a-şi atinge scopurile, spuse episcopul.

— Eu nu sunt diavol, şi nici purceluşii. Copiii lor mureau de foame şi Libo le-a dat hrană şi i-a salvat.

— Uite cum l-au răsplătit!

— Da, să vedem cum l-au răsplătit. L-au ucis. Exact aşa cum le oferă moartea şi celor mai respectaţi membri ai tribului lor. Asta n-ar trebui să ne dea de gândit?

— Ne-a spus că sunt primejdioşi şi că nu au conştiinţă, nu se dădu bătut episcopul.

— Ne-a arătat că pentru ei moartea înseamnă cu totul altceva. Sfinţia-Voastră, dacă aţi crede cu adevărat că o persoană are o inimă perfectă, atât de plină de dreptate încât orice zi pe care ar mai avea-o de trăit ar face-o să devină mai puţin perfectă, atunci n-aţi socoti că lucrul cel mai bun ar fi ca ea să fie ucisă şi trimisă astfel direct în rai?

— Ne iei în râs. Nici nu crezi în rai.

— Dar dumneavoastră credeţi. Şi martirii? N-au fost primiţi cu bucurie în rai?

— Ba da, desigur. Dar oamenii care i-au omorât au fost nişte fiare. Crima nu le-a adus lor sanctificarea, ci călăilor pedeapsa eternă a iadului pentru faptele comise.

— Dar dacă morţii nu merg în ceruri? Dacă ei capătă o nouă viaţă chiar sub ochii noştri? Cum vi se pare că atunci când moare un purceluş, dacă i se desface trupul aşa cum ştiţi, el prinde rădăcini şi devine altceva? Şi dacă se transformă într-un copac ce trăieşte încă cincizeci, o sută sau cinci sute de ani?

— Despre ce vorbeşti acolo? Vrei să spui că purceluşii se metamorfozează din animale în plante? întrebă Dom Cristão. Biologia elementară ne sugerează că aşa ceva e imposibil.

— Practic e imposibil, recunoscu Săvârşitorul. Tocmai de aceea au supravieţuit Descoladei numai câteva specii, pentru că numai câteva dintre ele au fost în stare să realizeze transformarea. Când purceluşii îl ucid pe unul dintre ai lor, acesta se transformă într-un copac. Copacul acesta păstrează cel puţin o parte din inteligenţa lui. Astăzi i-am văzut pe purceluşi cântând unui arbore şi, fără să-l atingă cu vreo unealtă, acesta şi-a rupt singur rădăcinile, s-a prăbuşit şi s-a desfăcut în toate soiurile de unelte şi cherestea de care ei aveau nevoie. Nu am visat. Eu şi Ouanda am văzut-o cu ochii noştri, am auzit cântecul, am atins lemnul şi ne-am rugat pentru sufletul mortului.

— Ce-are asta de a face cu hotărârea pe care trebuie s-o luăm? întrebă Bosquinha. Deci pădurile sunt alcătuite din purceluşi morţi. E o problemă de interes ştiinţific.

— Are, pentru că atunci când purceluşii i-au ucis pe Pipo şi pe Libo au considerat că-i ajută să treacă în a doua etapă a existenţei lor. Nu erau fiare, ci ramen, acordând cea mai înaltă onoare oamenilor care îi slujiseră atât de bine.

— O altă transformare mortală, aşa e? întrebă episcopul. Exact cum ai procedat astăzi în mărturisirea ta, făcându-ne să-l vedem mereu pe Marcos Ribeira, de fiecare dată într-o nouă lumină. Vrei să credem că purceluşii sunt nobili? Foarte bine, sunt nobili. Dar cu toată suferinţa pe care o va provoca hotărârea mea, eu nu vreau să mă revolt împotriva Congresului doar pentru ca oamenii noştri de ştiinţă să-i poată învăţa pe purceluşi cum să producă frigidere.

— Vă rog, interveni Novinha.

O priviră cu toţii, plini de speranţă.

— Spuneţi că au luat toate fişierele? Le-au citit?

— Da, răspunse Bosquinha.

— Atunci se cunoaşte conţinutul fişierelor mele cu privire la Descolada.

— Da, confirmă Bosquinha.

Novinha îşi încrucişă mâinile în poală.

— Nu va avea loc nici o evacuare.

— Eu nu sunt de aceeaşi părere, spuse Săvârşitorul. De aceea am rugat-o pe Ela să te aducă.

— De ce să nu ne evacueze? se interesă Bosquinha.

— Din cauza Descoladei.

— Ei asta-i, exclamă episcopul. Părinţii tăi i-au găsit leacul.

— N-au vindecat boala, explică Novinha. I-au controlat evoluţia. Au împiedicat-o să devină activă.

— Exact, aprobă Bosquinha. De aceea punem aditivi în apă. Colador.

— Orice fiinţă umană de pe Lusitania, probabil cu excepţia Vorbitorului, care s-ar pute să nu fi contractat-o încă, e purtător al Descoladei.

— Aditivul nu e scump, spuse episcopul, dar probabil că vor trebui să ne izoleze. Cred că aşa vor proceda.

— Nicăieri nu ne pot izola îndeajuns de bine, zise Novinha. Descolada e variabilă la infinit. Atacă orice fel de material genetic. Aditivul poate fi administrat fiinţelor umane. Dar cum să-l administrezi fiecărui fir de iarbă, fiecărei păsări, fiecărui peşte, fiecărui punct de plancton din mare?

— Toate îl pot contracta? întrebă Bosquinha. N-am ştiut asta.

— N-am spus-o nimănui, dar am introdus mecanisme de protecţie în fiecare plantă pe care am creat-o. În ştir, în cartofi, în toate. Mecanismul nu face ca proteina să fie utilizabilă, ci determină organismele să producă inhibitorii lor proprii faţă de Descolada.

Bosquinha era îngrozită.

— Deci oriunde mergem…

— Putem declanşa distrugerea completă a biosferei.

— Şi ai păstrat secretul? întrebă Dom Cristão.

— Nu era nevoie să-l fac public. Nimeni n-a părăsit Lusitania şi nimeni nu plănuia aşa ceva. Novinha îşi privi mâinile odihnindu-i-se pe genunchi. Un amănunt referitor la această informaţie i-a îndemnat pe purceluşi să-l ucidă pe Pipo. Am păstrat secretul ca să nu ajungă la nimeni altcineva. Dar acum, din ce a aflat Ela în ultimii ani şi din ce a spus Mărturisitorul aseară am tras concluzia că şi Pipo a descoperit acelaşi lucra. Descolada nu numai că desface moleculele genetice şi le împiedică să se reformeze sau să se multiplice, ci le încurajează să se combine cu molecule genetice total străine. Ela a lucrat la această problemă împotriva voinţei mele. Toate formele de viaţă indigenă există şi se dezvoltă în perechi plantă-animal. Cabra cu iarba capim. Şerpii de apă cu iarba de râu. Muştele sugătoare cu trestiile. Pasărea xingadora cu viţa tropeco. Purceluşii cu copacii pădurii.

— Vrei să spui că o specie se transformă în cealaltă? Dom Cristão era în acelaşi timp fascinat şi scârbit de această idee.

— S-ar putea ca purceluşii să fie unici când se transformă din cadavru în copac, spuse Novinha. Dar probabil că exemplarele de cabra sunt fertilizate de polenul din capim. Poate că muştele se nasc din paniculul terminal al trestiei de râu. Trebuie să studiez asta. Ar fi trebuit s-o fac în anii din urmă.

— Şi acum vor şti toate astea? întrebă Dom Cristão. Din fişierele noastre?

— Nu imediat. Probabil că în următorii zece sau douăzeci de ani. Până la sosirea altor framlingi aici sigur vor afla, răspunse Novinha.

— Eu nu sunt om de ştiinţă, interveni episcopul. În afară de mine, toţi par să înţeleagă. Ce legătură are asta cu evacuarea?

Bosquinha începu să-şi frământe mâinile.

— Nu ne pot lua de pe Lusitania, spuse ea. Am duce cu noi Descolada oriunde şi ar ucide totul. Pe cele O Sută de Lumi nu există destui xenologi pentru a salva măcar o planetă de la devastare. Când vor ajunge aici, vor afla.

— Bine atunci, răsuflă uşurat episcopul. Asta rezolvă problema noastră. Dacă le-o spunem de pe acum, nu vor trimite flota pentru evacuare.

— Ba nu, Sfinţia Voastră, spuse Ender. Când vor descoperi de ce este în stare Descolada, se vor îngriji ca nimeni să nu părăsească vreodată planeta.

Episcopul se strâmbă:

— Şi ce, crezi că vor distruge întreaga planetă? Să fim serioşi, Vorbitorule, nu au mai rămas mulţi Săvârşitori printre fiinţele umane. În cel mai rău caz, pot să ne ţină în carantină aici.

— Păi atunci de ce ne-am mai supune controlului lor? întrebă Dom Cristão. Le putem transmite un mesaj prin care să-i informăm despre Descolada şi despre faptul că nu vom părăsi planeta iar ei nu trebuie să vină aici. Şi cu asta, basta.

Nemulţumită, Bosquinha clătină din cap.

— Crezi că nu se va găsi vreunul să spună: „Lusitanii pot distruge orice lume doar trimiţând pe cineva în vizită. Au o navă, sunt cunoscuţi pentru caracterul lor rebel, s-au aliat cu purceluşii ucigaşi. Existenţa lor reprezintă o ameninţare.”

— Cine ar putea spune aşa ceva? se miră episcopul.

— Nimeni de la Vatican, dar Congresul nu se ocupă de salvarea sufletelor.

— Şi probabil că au dreptate, constată episcopul. Tu însuţi ai afirmat că purceluşii vor să zboare spre stele. Cu toate acestea, oriunde s-ar duce, vor pricinui aceeaşi tragedie. Chiar pe lumile nepopulate, am dreptate sau nu? Vor duplica la nesfârşit peisajul acesta sărăcăcios — păduri formate dintr-un singur soi de copac, preerii acoperite de un singur fel de iarbă, pe care doar cabra o poate folosi drept hrană şi deasupra cărora zboară doar xingadora.

— Poate că într-o bună zi vom descoperi o modalitate de a controla Descolada, spuse Ela.

— Nu ne putem risca viitorul pe o singură carte, şi aceea nesigură, nu renunţă episcopul.

— Tocmai de aceea trebuie să ne revoltăm, spuse Săvârşitorul. La fel va gândi şi Congresul. La fel cum a făcut-o şi acum trei mii de ani, în timpul Xenocidului. Toată lumea condamnă Xenocidul pentru că a nimicit o specie extraterestră care s-a dovedit inofensivă în intenţii. Dar atâta timp cât Gândacii păreau hotărâţi să distragă omenirea, conducătorii noştri nu au găsit altă soluţie decât să riposteze cu toată forţa. Îi punem din nou în faţa aceleiaşi dileme. Deja se tem de purceluşi. De îndată ce vor înţelege Descolada, toată prefăcătoria asta despre protejarea purceluşilor va fi uitată. Ne vor nimici sub pretextul salvării umanităţii şi probabil că vor distrage întreaga planetă. Aşa cum aţi spus, astăzi nu mai există Săvârşitori, dar e sigur că vor rade Milagre de pe suprafaţa planetei şi vor şterge orice urmă a contactului uman. Îi vor ucide inclusiv pe purceluşii care ne cunosc, apoi vor institui o supraveghere atentă a planetei pentru a-i împiedica pe ceilalţi să depăşească stadiul de primitivism. Dacă aţi şti totul, n-aţi proceda la fel?

— Aşa gândeşte un Vorbitor? întrebă Dom Cristão.

— Ai fost acolo, interveni episcopul. Ai fost acolo de la început, nu-i aşa? Când au fost nimiciţi Gândacii.

— Atunci nu găsisem calea de a discuta cu Gândacii, nu aveam de unde să ştim că erau ramen şi nu varelse. De această dată suntem aici. Ştim că nu vom pleca să distrugem alte lumi. Ştim că vom sta aici, pe Lusitania, până când vom putea călători în siguranţă, după ce vom neutraliza Descolada. De data aceasta, continuă Săvârşitorul, putem să salvăm vieţile fiinţelor ramen, astfel încât cel care va scrie istoria purceluşilor să nu fie silit să devină Vorbitor în numele Morţilor.

Secretarul deschise brusc uşa şi Ouanda se năpusti înăuntru.

— Sfinţia-Voastră, strigă ea. Doamnă primar! Trebuie să veniţi! Novinha…

— Ce s-a întâmplat? întrebă episcopul.

— Ouanda, trebuie să te arestez, spuse Bosquinha.

— Arestează-mă mai târziu, răspunse ea. Acum e vorba de Miro. A sărit gardul.

— N-ar fi făcut-o, izbucni Novinha. Ştia că ar putea să moară. Apoi, îngrozită, îşi dădu seama ce spusese. Du-mă la el…

— Aduceţi-l pe Navio, ceru Dona Cristâ.

— Nu înţelegeţi? întrebă Ouanda. Nu putem ajunge la el. E de cealaltă parte a gardului.

— Şi-atunci ce putem face?

— Dezactivaţi gardul, spuse Ouanda.

Bosquinha privi neajutorată către ceilalţi.

— Nu pot Acum e controlat de Comitet. Prin ansiblu. Nu vor accepta să-l dezactiveze.

— Atunci Miro e ca şi mort, şopti Ouanda.

— Nu! strigă Novinha.

Prin spatele ei, în cameră se strecură o siluetă. Mică, acoperită cu blană. În afară de Săvârşitor, nici unul nu mai văzuse până atunci un purceluş în carne şi oase, dar îşi dădură imediat seama ce era.

— Iertaţi-mă, spuse purceluşul. Asta înseamnă că trebuie să-l sădim acum?

Nimănui nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe purceluş cum reuşise să sară gardul. Erau prea preocupaţi să înţeleagă ce voia el să spună prin sădirea lui Miro.

— Nu! răbufni Novinha.

Mandachuva o privi uimit.

— Nu?

— Cred că nu va mai trebui să plantaţi fiinţe umane, întări Săvârşitorul.

Mandachuva rămase neclintit.

— Ce vrei să spui? întrebă Ouanda. L-ai supărat.

— Cred că va fi şi mai supărat până la sfârşitul zilei, spuse Ender. Hai, Ouanda, du-ne la Miro.

— La ce bun, dacă nu putem trece dincolo?

— Chemaţi-l pe Navio.

— Mă duc eu să-l aduc, se oferi Dona Cristâ. Nu uitaţi că pe altcineva nu mai putem chema.

— V-am întrebat ce rost are să mergem acolo, zise Bosquinha.

— Ţi-am mai spus, explică Săvârşitorul. Dacă vă hotărâţi să ne răsculăm, putem întrerupe legătura prin ansiblu şi atunci vom dezactiva şi gardul.

— Încerci să te foloseşti de situaţia lui Miro pentru a-mi forţa mâna? întrebă episcopul.

— Da, răspunse Săvârşitorul. E unul din turma ta, nu? Aşa că lasă cele nouăzeci şi nouă de mioare, păstorule, şi vino cu mine s-o salvăm pe cea care s-a rătăcit.

— Ce se întâmplă? întrebă Mandachuva.

— Du-ne la Miro. Şi grăbeşte-te, te rog.

Ieşiră din biroul episcopului şi coborâră treptele care duceau spre catedrală. Ender îl auzi pe episcop, aflat în spatele lui, bolborosind nemulţumit despre răstălmăcirea scripturii pentru slujirea unor interese personale.

Cu Mandachuva în frunte, trecură prin nava catedralei. Ender observă că episcopul se opri o clipă lângă altar, uitându-se atent la micuţa creatură îmblănită pe care o urmau fiinţele umane. Când ieşiră, episcopul îl ajunse din urmă.

— Spune-mi, Vorbitorule, îl abordă el, doar ca o părere personală, dacă deconectaţi gardul, dacă ne răsculăm împotriva Congresului Stelar vom abroga toate legile privind contactele cu purceluşii?

— Aşa trag nădejde, îi răspunse Ender. Sper că nu vor mai exista cariere artificiale între noi şi ei.

— Şi atunci, îşi continuă episcopul ideea, vom putea să-i învăţăm Evanghelia pe micuţi? N-ar mai fi nici o lege care să ne împiedice să încercăm.

— Exact, spuse Săvârşitorul. S-ar putea să nu se convertească, dar nimic nu te va împiedica să încerci.

— Va trebui să mă gândesc la asta. Dar, dragul meu necredincios, probabil că revolta declanşată de tine va deschide calea către convertirea unui mare popor. Poate că însuşi Dumnezeu te-a îndrumat încoace.

Mandachuva şi femeile erau în apropierea gardului când episcopul, Dom Cristão şi Ender ajunseră acolo. După cum stătea Ela, între împrejmuire şi mama ei, care îşi ţinea capul în mâini, Ender înţelese că Novinha încercase deja să sară dincolo pentru a ajunge la fiul ei. Acum plângea şi striga spre el:

— Miro! Miro, cum de-ai putut face aşa ceva, cum te-ai urcat pe…? iar Ela încerca s-o calmeze.

De cealaltă parte a gardului se aflau patru purceluşi uimiţi. Ouanda tremura de spaimă pentru viaţa lui Miro, dar mai avea atâta prezenţă de spirit încât să-i spună câteva lucruri pe care el nu avea cum să le vadă:

— Au venit Ceşti, Săgeată, Uman şi Mâncătorul-de-Frunze. Ultimul încearcă să-i înduplece pe ceilalţi să-l sădească pe Miro. Cred că acum ştiu ce înseamnă asta, dar nu e nici un pericol. Uman şi Mandachuva i-au convins să n-o facă.

— Dar tot nu rezolvă problema, observă Ender. De ce a făcut Miro ceva atât de nesăbuit?

— Ne-a explicat Mandachuva pe drum. Purceluşii mestecă fire de capim, care au un efect anestezic. Pot să sară gardul oricând vor. Evident că fac asta de ani de zile. S-au gândit că noi nu trecem dincolo fiindcă ne supunem legii. Acum au aflat că iarba nu are acelaşi efect asupra noastră.

Ender se apropie de gard.

— Uman, rosti el.

Uman făcu un pas în faţă.

— Există o posibilitate ca noi să facem gardul inofensiv. Dacă procedăm astfel, intrăm în război cu fiinţele umane de pe celelalte lumi. Înţelegi asta? Oamenii de pe Lusitania şi purceluşii, împreună, în conflict cu restul fiinţelor umane.

— Oh, făcu Uman.

— O să câştigăm? întrebă Săgeată.

— Poate că da, spuse Săvârşitorul. Dar poate că nu.

— Ne dai nouă matca? întrebă Uman.

— Întâi trebuie să discut cu soţiile.

Purceluşii înlemniră.

— Despre ce vorbiţi? se interesă episcopul.

— Trebuie să mă întâlnesc cu soţiile, continuă Săvârşitorul, pentru că vreau să încheiem un tratat. Un pact. O serie de reguli între noi. Mă înţelegeţi? Fiinţele umane nu pot trăi după legile voastre, iar voi nu puteţi trăi după ale noastre, dar dacă vrem să convieţuim paşnic, fără gard între noi, dacă vreţi să o las pe matcă să trăiască printre voi ca să vă ajute şi să vă înveţe, atunci trebuie să ne faceţi unele promisiuni şi să le respectaţi. Pricepeţi?

— Pricep, spuse Uman. Dar nici nu-ţi închipui ce-mi ceri când zici că vrei să tratezi cu soţiile. Ele nu-s la fel de inteligente ca fraţii.

— Dar ele iau toate hotărârile, e adevărat?

— Sigur, răspunse Uman. Doar sunt păstrătoarele mamelor, nu? Te avertizez, e periculos să vorbeşti cu soţiile. Mai ales pentru tine, fiindcă te preţuiesc tare mult.

— Dacă deconectăm gardul, trebuie să vorbesc cu ele. Dacă nu, gardul rămâne iar Miro moare şi va trebui să ne supunem ordinelor Congresului ca toate fiinţele umane să părăsească Lusitania.

Nu le mai spuse că toţi oamenii riscau să fie ucişi. Rostea întotdeauna adevărul, dar nu întotdeauna întreg.

— Te voi duce la soţii.

Mâncătorul-de-Frunze păşi către el şi, batjocoritor, îşi plimbă palma pe pântecul lui Uman.

— Ţi-au dat un nume potrivit, zise el. Tu eşti uman, nu noi. Apoi dădu să pornească în goană, dar Săgeată şi Ceşti îl opriră.

— Te voi duce, repetă Uman. Acum distruge gardul şi salvează-l pe Miro.

Săvârşitorul se întoarse spre episcop.

— Nu eu iau hotărârea, se feri episcopul. Bosquinha.

— Am jurat în faţa Congresului Stelar, spuse Bosquinha, dar îmi voi călca jurământul chiar în clipa asta pentru că vreau să salvez viaţa poporului meu. Propun să dezactivăm gardul şi să încercăm să scoatem un folos din revolta noastră.

— Dacă putem să le ţinem predici purceluşilor… zise episcopul.

— Voi întreba când mă voi întâlni cu soţiile, spuse Săvârşitorul. Nu-ţi pot promite mai mult de-atât.

— Sfinţia-Voastră, strigă Novinha. Pipo şi Libo au murit dincolo de gard.

— Întrerupeţi, spuse episcopul. Nu vreau să asist la moartea acestei colonii fără să închei lucrarea Domnului. Zâmbi sumbru. Dar ar fi bine ca Os Venerados chiar să fi ajuns sfinţi. Vom avea nevoie de ajutorul lor.

— Jane, murmură Săvârşitorul.

— De aceea te iubesc eu, răspunse Jane. Poţi realiza orice atâta vreme cât pregătesc eu condiţiile cum se cuvine.

— Întrerupe legătura ansiblu şi dezactivează gardul, te rog.

— S-a făcut.

Săvârşitorul se grăbi spre gard şi-l sări. Cu ajutorul purceluşilor îl ridică pe Miro până pe marginea lui şi lăsă trupul înţepenit să cadă în braţele episcopului, primarului, Novinhei şi ale lui Dom Cristão, care aşteptau dincolo. Navio tocmai cobora în fugă povârnişul în urma Donei Cristã. Aveau să facă tot ce puteau ca să-l ajute pe Miro.

Ouanda începu să urce şi ea pe gard.

— Du-te înapoi, o rugă Ender.

— Dacă te întâlneşti cu soţiile vreau să merg şi eu, spuse ea. Ai nevoie de sprijinul meu.

Săvârşitorul nu putea să o refuze. Ouanda sări gardul şi veni lângă el. Navio îngenunche lângă trupul lui Miro.

— A sărit gardul? se miră el. Aşa ceva nu se poate. Nimeni nu suportă durerea provocată de trecerea capului prin câmp.

— Va trăi? întrebă Novinha.

— De unde să ştiu? Navio îl dezbrăcă grăbit pe Miro şi-l consultă cu ajutorul unui scanner. La cursuri nu s-a discutat niciodată problema asta.

Săvârşitorul observă că gardul se clătina din nou. Acum îl sărea şi Ela.

— De ajutorul tău nu am nevoie, îi spuse el.

— Ar fi vremea ca cineva care se pricepe cât de cât la xenobiologie să vadă ce se întâmplă, nu se lăsă ea convinsă.

— Rămâi să-l îngrijeşti pe fratele tău, interveni Ouanda.

Ela o privi sfidător:

— E şi fratele tău. Să facem în aşa fel încât, dacă moare, să nu fie degeaba.

Porniră toţi trei prin pădure, în şir, conduşi de Uman şi de ceilalţi purceluşi.

Bosquinha şi episcopul îi urmăriră cu privirea.

— Când m-am culcat seara trecută nu-mi închipuiam că dimineaţa o să mă trezesc răzvrătită, spuse ea.

— Nici eu nu mi-am închipuit vreodată că Vorbitorul va fi ambasadorul nostru între purceluşi, recunoscu el.

— Se pune întrebarea dacă vom fi iertaţi vreodată pentru ce-am făcut, medită Dom Cristão.

— Crezi că e o greşeală? se răsti episcopul.

— Câtuşi de puţin, îi răspunse Dom Cristão. Cred că am făcut un pas către ceva cu adevărat magnific, dar omenirea n-a arătat aproape niciodată îndurare faţă de adevărata măreţie.

— Din fericire, nu omenirea e judecător în asemenea chestiuni, spuse episcopul. Iar acum vreau să mă rog pentru acest băiat, fiindcă ştiinţa medicală a ajuns la limita competenţei sale.