Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 3 LIBO

Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo şi Novinha scăpară din mână mersul evenimentelor. Ea era învăţată să comande şi atitudinea ei nu prea lăsa loc protestelor şi nici măcar părerilor.

— Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la tine, l-am trimis pe judecător să o anunţe pe mama ta.

— Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo.

— Am chemat câţiva dintre oamenii care locuiesc în apropiere să rezolve şi problema asta, spuse ea. Şi episcopul Peregrino pregăteşte un loc pentru el în cimitirul Catedralei.

— Vreau să merg acolo, insistă Libo.

— Libo, sper că înţelegi că trebuie să facem fotografii în detaliu.

— Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul către Comitetul Stelar.

— Dar nu e necesară prezenţa ta, Libo. Vocea Bosquinhei era autoritară. În plus, trebuie să primim raportul tău. Suntem obligaţi să informăm Congresul cât mai curând posibil. Te simţi în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt proaspete în minte?

Bineînţeles că avea dreptate. Doar Libo şi Novinha puteau întocmi rapoarte autentice, şi cu cât le scriau mai curând, cu atât mai bine.

— Pot să scriu, spuse Libo.

— Şi tu, Novinha, vreau şi observaţiile tale. Vă scrieţi rapoartele separat, fără să vă consultaţi. Cele O Sută de Lumi aşteaptă.

Computerul fusese deja pregătit şi rapoartele lor plecară prin ansiblu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greşeli şi corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră rezumate procesate pe loc de către computer privind cele întâmplate. Aflat la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare, Andrew Wiggin află că xenologul João Figueira „Pipo” Alvarez fusese ucis de purceluşi şi le comunică studenţilor săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă trupul lui Pipo în Milagre.

După ce-şi termină raportul, Libo se trezi înconjurat de autorităţi. Novinha privea cu întristare crescândă cum incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să adâncească durerea lui Libo. Episcopul Peregrino era cel mai amabil dintre toţi; în încercarea lui de a-i oferi o alinare lui Libo, afirmă că, după toate probabilităţile, purceluşii erau animale fără suflet şi că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat în bucăţi de fiare. Novinha vru să strige la el: „Înseamnă că munca de o viaţă a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea unor fiare? Şi că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al lui Dumnezeu?”

Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se aşeză în prezenţa episcopului, încuviinţă din cap şi, prin răbdare, scăpă de prelat mult mai repede decât ar fi reuşit Novinha prin proteste şi discuţii.

Dom Cristão se dovedi mai util, pentru că puse întrebări cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le permise lui Libo şi Novinhei să fie mai analitici şi mai puţin marcaţi de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, Novinha se retrase în muţenie, nevoind să răspundă în continuare. Majoritatea oamenilor se întrebau de ce făcuseră purceluşii o asemenea faptă. Dom Cristão voia să ştie ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a declanşa uciderea sa. Novinha ştia foarte bine ce făcuse Pipo — le spusese purceluşilor secretul pe care-l descoperise în simularea ei. Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulţumită de situaţia asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-şi aducă aminte.

Dom Cristão îşi întrerupse şirul întrebărilor când primarul se întoarse cu câţiva dintre cei care ajutaseră la aducerea cadavrului. În ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele şi stropiţi de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toţii păreau să-şi ceară scuze pentru vini de ei ştiute şi aveau chiar un aer evlavios, clătinând din cap şi ajungând să facă plecăciuni către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu era cuviinţa obişnuită, plină de sfială, pe care oamenii o arată celor atinşi de aripa morţii.

Unul dintre bărbaţi îi spuse lui Libo:

— Acum eşti zenador, nu? Iar întrebarea explica multe. Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se bucura de respect — munca lui era raţiunea existenţei coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, avea prestigiu, păşise de la periferia vieţii coloniei în însuşi centrul ei.

Novinha simţea că singurul reazem al vieţii ei se năruia. Nu aşa trebuia să se întâmple. „Trebuia să-mi continui viaţa aici, ani şi ani, învăţând de la Pipo, avându-l pe Libo ca tovarăş de studiu; acesta este cursul vieţii.” Întrucât era Xenobiologul coloniei, avea şi ea de ocupat locul de onoare destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru totdeauna.

Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăş de studiu, nu putea să-i rămână tovarăş de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate cum lumea din cameră aştepta totul de la Libo, ceea ce spunea, cum se simţea, ce planuri avea pentru viitor.

— Nu le vom face nici un rău purceluşilor, spuse el, şi nici nu vom numi crimă ce au comis. Nu ştiu ce a făcut tata pentru a-i provoca, voi încerca să înţeleg asta mai târziu; ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială că lor li se pare îndreptăţit. Suntem străini aici, trebuie să fi încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul pregătit pentru aşa ceva, a ştiut dintotdeauna că se putea întâmpla asta. Spuneţi-le tuturor că tata a murit demn, ca un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a murit făcându-şi datoria.

„Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvenţă în aceste momente încât nu mai poţi rămâne cu nici un preţ acelaşi.” Novinha simţi cum chinurile ei se înzecesc. Trebuia să-şi dezlipească ochii de la Libo, să privească altundeva…

Şi privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr — mai tânăr decât ea, îşi dădu seama, pentru că-l cunoştea: fusese elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona Cristã pentru a-l apăra. Marcos Ribeira, aşa se numea, dar i se spunea mereu Marcão pentru că era foarte solid. Mare şi prost, spuneau copiii, care-l strigau pur şi simplu Cão, iar cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, se dezlănţuise şi, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în ghips aproape un an întreg.

Bineînţeles că Marcão fusese acuzat că lovise fără a fi provocat: aşa procedează toţi torţionarii din orice epocă, dând vina pe victimă, îndeosebi când aceasta ripostează. Dar Novinha nu aparţinea grupului de copii — era la fel de izolată ca şi Marcão, deşi nu la fel de neajutorată — şi loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din pregătirea ei să vorbească în numele purceluşilor, se gândi. Marcão nu însemna nimic pentru ea. Nu-i trecuse prin minte că incidentul ar fi avut vreo importanţă pentru el, că poate îşi amintise de ea ca fiind singura persoană care se ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalţi copii. Nu-l revăzuse şi nici nu se gândise la el. De ani de zile, de când devenise xenobiolog.

Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit şi mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de ţeastă şi transpiraţia îi curgea pe faţă. Şi la ce se uita el? N-avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o privire sincer mirată şi întrebătoare: „De ce mă urmăreşti cu privirea?” întrebă ea în gând. „Pentru că sunt hămesit”, răspundeau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima ei, imaginea pe care şi-o formase despre sângeroşii purceluşi. „Marcão nu reprezintă nimic pentru mine, şi orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el.”

Şi totuşi, într-o fracţiune de secundă, Novinha avu o iluminare. Acţiunea prin care îl apărase avea o semnificaţie pentru el şi o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de mult încât nici nu mai erau reprezentări ale aceluiaşi eveniment. Ea făcu legătura între asta şi uciderea lui Pipo şi i se păru foarte important, aproape de punctul în care putea găsi explicaţia pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi gândul se pierdu în vălmăşagul de vorbe şi de mişcare izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaţilor, îndreptându-se spre cimitir. Aici nu se foloseau sicrie pentru îngropăciune, căci, de dragul purceluşilor, tăierea copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se ţină decât în ziua următoare sau probabil şi mai târziu; cu siguranţă că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulţi oameni. Marcão şi ceilalţi bărbaţi ieşiră afară, în furtună, lăsându-i pe Novinha şi pe Libo să discute cu toţi cei care credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita moarte a lui Pipo. Sosiră şi plecară necunoscuţi care-şi dădeau aere şi luau hotărâri pe care Novinha nu le pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece.

Judecătorul rămase la urmă şi, apropiindu-se de Libo, puse mâna pe umărul băiatului.

— Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în noaptea asta. „De ce acasă la tine, judecătoriile?” gândi Novinha. „Nu eşti nimic pentru noi, n-am venit cu nici un caz la tine, cine eşti ca să hotărăşti astfel? Moartea lui Pipo înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici care nu pot lua nici o hotărâre?”

— O să rămân cu mama, spuse Libo.

Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se putea opune dorinţei lui părea să-i fie complet necunoscută şi străină. Novinha ştia, desigur, că nu aşa stăteau lucrurile. Fiica lui, Cleopatra, cu câţiva ani mai mică decât Novinha, îşi merita pe deplin porecla de Bruxinha — micuţa vrăjitoare. Deci, cum putea să nu ştie că şi copiii gândesc şi că nu se lasă dresaţi?

Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta.

— Credeam că ştii că şi mama ta va sta o vreme cu familia mea, spuse judecătorul. Întâmplările astea au tulburat-o, bineînţeles, şi nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, împreună cu fraţii şi surorile care au nevoie de prezenţa ta. Şi fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soţie şi un copil acum, deci tu eşti acela care rămâne şi pe care se bizuie toţi.

Libo încuviinţă cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub protecţia lui, îi cerea lui Libo să devină protector.

Judecătorul se întoarse către Novinha.

— Şi cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el.

Abia atunci înţelese Novinha că invitaţia lui nu o privea şi pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut trece ea?

Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să plece acum la staţiunea biologilor, unde nu mai folosise patul de mai bine de un an, cu excepţia câte unui pui de somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de pustie fără prezenţa părinţilor ei; acum şi Staţiunea zenadorilor rămăsese pustie: Pipo murise, iar Libo devenise un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le putea găsi nici în altă parte.

Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceição, îl aştepta în casa judecătorului. Despre această femeie ştia doar că era bibliotecară şi că se ocupa de arhiva Lusitaniei. Novinha nu-şi petrecuse nici o clipă cu soţia lui Pipo sau cu alţi copii, nici nu-i păsase că aceştia existau; doar munca şi viaţa de aici fuseseră reale. Când se apropie de uşă, Libo păru să se micşoreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult mai mare, de parcă ar fi fost ridicat şi purtat de vânt, transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu de hârtie; uşa se închise în urma lui.

Abia acum simţi dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci doar semnul material al morţii lui. Moartea însăşi era locul rămas gol în viaţa ei. Pipo fusese o stâncă de care se putea agăţa în furtună, atât de puternică şi de solidă încât ea şi Libo, ascunşi împreună la adăpostul lui, nici măcar nu ştiuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro. „Pipo”, strigă ea fără glas, „nu pleca! Nu ne părăsi!” Dar bineînţeles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în faţa rugăminţilor ca şi părinţii ei.

În Staţiunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O Sută de Lumi, unde experţii făceau încercări disperate pentru a lămuri cauzele morţii lui.

Dar Novinha ştia că nu în fişierele lui Pipo putea fi găsită cheia morţii. Într-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele celulelor recoltate de la purceluşi încă mai pluteau acolo, în aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le studieze, dar acum le privea insistent, încercând să descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet la purceluşi pentru a spune sau face ceva care îi determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare un secret pentru păstrarea căruia purceluşii erau în stare de crime, dar care era acela?

Cu cât studia hologramele mai mult, cu atât mai puţin înţelegea, şi după o vreme, plângând tăcut, nici nu le mai văzu decât ca un abur printre lacrimile care îi umpleau ochii. Ea îl ucisese, pentru că, fără să vrea, aflase secretul purceluşilor. „Pipo, dacă n-aş fi venit niciodată aici, dacă n-aş fi visat să vorbesc în numele purceluşilor, ai mai fi în viaţă. Libo l-ar avea alături pe tatăl lui şi ar fi fericit; iar locul acesta ar fi rămas cămin. Port seminţele morţii în mine ţi le sădesc oriunde zăbovesc atât cât să iubesc. Părinţii mei au murit pentru ca alţii să poată trăi; acum trăiesc eu, astfel că alţii trebuie să moară.”

Bosquinha observă prima respiraţia precipitată şi suspinele Novinhei şi, cuprinsă brusc de compasiune, înţelese că fata era zdruncinată şi îndurerată. Bosquinha îi lăsă pe ceilalţi să se ocupe de transmiterea rapoartelor prin ansiblu şi o conduse pe Novinha afară din Staţiunea zenadorilor.

— Iartă-mă, copila mea, spuse primarul, ştiam că vii des pe aici, trebuia să-mi dau seama că ţi-a fost ca un tată; iar noi te-am tratat ca pe un martor oarecare şi asta nu-i deloc drept sau cinstit din partea mea; vino acasă cu mine…

— Nu, rosti Novinha. Păşind prin aerul rece şi umed al nopţii, durerea se mai risipise; gândurile îşi recăpătaseră claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) În propria mea Staţiune.

— N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, spuse Bosquinha.

Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de oameni amabili care să încerce să o consoleze. „Eu l-am ucis, nu înţelegeţi? Nu merit mângâieri. Vreau să înfrunt durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitenţa mea, pedeapsa pe care o merit şi, dacă e posibil, dezlegarea de vină; în ce alt mod mi-aş putea curăţa petele de sânge de pe mâini?”

Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor acoperite cu iarbă şi în zece minute ajunseră.

— Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de vârsta ta, dar sper că o să te simţi destul de bine. Nu te speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai singură.

— Eu aşa aş vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă forţă, însă vorbele sunară slab şi palid.

— Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăţi.

„Aş dori să nici nu fiu.”

Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soţul Bosquinhei le făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră câteva ore până la sosirea zorilor, şi se lăsă condusă la culcare. Apoi, când se făcu linişte în toată casa, se sculă, se îmbrăcă şi merse la parter, unde se afla terminalul primarului. Dădu instrucţiuni computerului să anuleze afişajul care se afla încă deasupra terminalului de la Staţiunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reuşise să descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia să mai aibă pe conştiinţă o altă moarte.

Apoi părăsi casa şi merse prin Centro, pe lângă cotul râului, pe Vila das Aguas până la Staţiunea Biologista. Căminul ei.

În partea locuită era frig şi umed; nu dormise acolo de atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de praf. Dar bineînţeles că în laboratorul des folosit era cald — munca ei nu lăsase de dorit în ciuda ataşamentului faţă de Pipo şi Libo. Mai bine ar fi neglijat-o.

Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate lamelele şi culturile pe care le folosise pentru a face descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă totul amănunţit şi nu lăsă nici un semn care să trădeze munca pe care o desfăşurase. Voia nu numai să facă să dispară totul, ci să şteargă până şi urmele distrugerii.

Apoi se întoarse la terminalul ei. Îşi va distruge lucrările efectuate în domeniu, toate cercetările părinţilor ei, îndeosebi cele care conduseseră la propriile ei descoperiri. Vor dispare. Deşi munca aceasta fusese punctul central al vieţii ei, deşi vreme de atâţia ani activitatea îi dăduse o identitate, va distruge totul aşa cum şi ea însăşi trebuia să fie pedepsită, nimicită, ştearsă până la uitare.

Computerul o împiedică.

„Notiţele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot fi distruse”, anunţă el. Probabil că nici n-ar fi reuşit. De la părinţi, din fişierele lor care, după ce le studiase ca pe Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfinţenie a cunoaşterii era mai adânc gravată în sufletul ei decât orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. Cunoaşterea îl ucisese pe Pipo; dacă ştergea toate acele cunoştinţe, însemna să-şi ucidă părinţii a doua oară, să ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, nici să distrugă acele cunoştinţe. Simţea ziduri pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, strângând-o şi strivind-o.

Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri de protecţie şi folosi toate metodele ştiute de blocare a accesului la fişiere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu le va putea consulta. Doar când va muri, cel care-i va urma ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo.

Cu o excepţie: când se va căsători, şi soţul ei va avea acces în cazul că şi-ar exprima dorinţa de a şti. Ei, atunci nu se va căsători. Era foarte simplu.

Îşi imagină viitorul: cenuşiu, insuportabil şi inevitabil. Să moară nu îndrăznea, şi totuşi viaţa îi va fi înjumătăţită, neputând să se căsătorească, interzicându-şi chiar să se mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să descopere secretul mortal şi să-l divulge fără să vrea; mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, dorindu-şi moartea, dar fiindu-i interzis să şi-o găsească. Va avea totuşi o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina ei. Nu o va mai apăsa vina de acum.

În acele momente de disperare întunecată şi ascunsă îşi aminti de Matcă şi Hegemon, îşi aduse aminte de Vorbitorul în numele Morţilor. Cu toate că scriitorul original, adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe multe lumi existau oameni care slujeau ca preoţi pentru cei care nu recunoşteau nici un zeu, dar credeau totuşi în valoarea fiinţelor umane. Vorbitori a căror treabă era să descopere adevăratele cauze şi motive ale acţiunilor făptuite de oameni şi să stabilească adevărul vieţii lor după ce aceştia mureau. În această colonie braziliană erau preoţi în loc de Vorbitori, dar preoţii nu găseau cuvinte care s-o mângâie; va chema un Vorbitor.

Chiar dacă până acum nu-şi dăduse seama, toată viaţa voise să facă asta, mai ales de când citise şi se lăsase fascinată de Matcă şi Hegemon. Ideea o interesase, astfel că studiase legea. Lusitania era o colonie catolică, dar Codul Stelar permitea oricărui cetăţean să cheme un preot aparţinând altei credinţe, iar Vorbitorii erau consideraţi preoţi. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, colonia nu avea motive să-l împiedice.

Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spaţioport şi va începe să dezvăluie adevărul vieţii şi morţii lui Pipo. Şi după ce va fi descoperit adevărul şi va vorbi cu vocea limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă şi Hegemon, probabil că va fi şi ea eliberată de vina care o ardea până în străfundurile inimii.

Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunţa pe toţi Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate. „Acceptă să vii”, se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar al chemării ei. „Chiar dacă va trebui să dezvălui în faţa tuturor adevărul despre vinovăţia mea. Chiar şi aşa, dar vino.”

Se trezi cu o durere surdă în spate şi cu o senzaţie de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiaţiile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere uşoară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei.

— Novinha, şopti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută.

— Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înţepenită şi avea ameţeli. Scoase un ţipăt slab; el o susţinu de umeri ca să nu cadă.

— Ţi-ai revenit?

Ea îi simţi respiraţia ca aburul unei grădini îndrăgite şi avu senzaţia de siguranţă deplină. Se simţi acasă.

— M-ai căutat.

— Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, aşa că eu…

— Trebuia să ştii că-mi pot purta singură de grijă, spuse ea.

După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de astă dată furioasă, disperată şi obosită ca şi bătrîneţea, entropia şi moartea stelelor.

— Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-ţi port ţie de grijă.

O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranţa pe care o simţise decât după ce dispăruse.

— Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a ta şi că era sigur că voi reuşi să-mi dau seama şi singur. M-am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse când m-am întors la Staţiune.

— Da?

— De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi programul! Trebuie s-o văd.

— De ce?

O privi neîncrezător.

— Novinha, ştiu că ţi-e somn, dar sunt sigur că înţelegi că purceluşii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în simularea ta.

Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse hotărârea rece din ochii Novinhei.

— De ce nu vrei să-mi arăţi? De azi încolo, eu sunt zenador, şi am dreptul să cunosc.

— Ai acces nestingherit la toate fişierele întocmite de tatăl tău. Ai dreptul să consulţi tot ce am pus eu la dispoziţia publicului.

— Atunci fă publică şi holograma asta.

Ea tăcu.

— Cum i-am putea înţelege pe purceluşi dacă nu ştim ce-a descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo continuă: Eşti datoare faţă de cele O Sută de Lumi, faţă de strădania noastră de a înţelege singura specie de fiinţe extraterestre existentă. Cum de poţi sta aşa şi… ce s-a întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? Bine, fie cum doreşti, o să-ţi atribui totul ţie, Ivanova Santa Catarina von Hesse…

— Nu de numele meu îmi pasă.

— Şi eu aş putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi adevărul fără ceea ce ştiu eu. O să-ţi interzic accesul la fişierele mele. Nu mă interesează fişierele tale.

Asta era prea de tot.

— Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlţâi şi-i strigă în faţă: Tatăl meu a fost ucis acolo şi tu ştii de ce au făcut-o, pentru că ai înţeles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o!

— Niciodată, şopti ea.

Chipul lui era contorsionat de disperare.

— De ce nu? strigă el.

— Pentru că nu vreau să mori.

Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înţelegere. „Da, aşa e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei şti secretul, te vor ucide şi pe tine. Nu-mi pasă de ştiinţă, nu-mi pasă de cele O Sută de Lumi sau de relaţiile dintre umanitate şi o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic atâta vreme cât eşti în viaţă.”

Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui şi se rostogoliră pe obraji.

— Vreau să mor, spuse el.

— Tu aduci mângâiere tuturor, şopti ea. Pe tine cine te mângâie?

— Trebuie să-mi spui ca să pot muri.

Şi, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susţinea; acum se agăţa el de ea, căutând un sprijin.

— Eşti obosit, spuse ea moale, dar te poţi odihni.

— Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, se lăsă purtat, dus de lângă terminal.

Îl conduse în dormitorul ei, dădu aşternuturile deoparte, neluând în seamă praful stârnit.

— Hai, eşti obosit, odihneşte-te acum. De aceea ai venit la mine, Libo. Să-ţi găseşti liniştea, consolarea. El îşi acoperi faţa cu mâinile, clătinându-şi capul într-o parte şi într-alta ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese şi ea. Novinha îi scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămaşă pentru a i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt suspinelor şi ridică braţele ca s-o ajute să-i dezbrace cămaşa.

Îi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură şi, cu lacrimi în ochi, o privi rugător.

— Nu mă lăsa singur, şopti el. Disperarea i se strecurase în voce. Rămâi cu mine.

Iar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăţă strâns de ea până când, după doar câteva clipe, adormi şi mâinile îi căzură încet, moale. Însă ea rămase trează. Mâinile ei lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui. „Of, Libo, credeam că te-am pierdut ca şi pe Pipo.” Dar el nu mai auzea şoaptele ei. „Dar tu vei reveni mereu la mine.” Ca şi Eva, din pricina păcatului făptuit din neştiinţă, putea fi alungată din grădină. Dar, ca şi Eva, era în stare să îndure asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam al ei.

Îl avea? Oare îl avea? Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru ca ea şi Libo să poată rămâne împreună multă vreme — legile erau stricte pe orice lume colonizată, şi inflexibile într-o comunitate catolică. În noaptea asta putea să-şi închipuie că el va dori să o ia de soţie, când va veni vremea. Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători.

Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice fişier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l consulte — iar asta ar include, bineînţeles, toate fişierele de lucru, indiferent câte protecţii ar stabili ea. Aşa se hotărâse prin Codul Stelar. În faţa legii, soţii deveneau practic una şi aceeaşi persoană.

Nu-i putea îngădui să studieze acele fişiere, pentru că ar descoperi ceea ce ştiuse tatăl lui, şi atunci ea va fi cea care va găsi cadavrul lui pe o pantă, şi tot ea va trebui să retrăiască în fiecare noapte suferinţele prin care trecuse el sub tortura purceluşilor. Nu-i era deja peste puteri să poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar însemna condamnarea lui la moarte. Şi totuşi, necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, nefiind alături de el, nu-şi putea imagina cine altul i-ar putea lua locul.

„Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre iad încât n-aş mai reuşi să ies vreodată de acolo.”

Îşi apăsă faţa de umărul lui Libo, iar lacrimile şerpuiră pe pieptul lui.