Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 9 DEFECT CONGENITAL

Plecând de la familia Ribeira, Ender nu ajunse acasă decât foarte târziu şi-şi petrecu mai bine de o oră încercând să descâlcească înţelesul celor petrecute mai ales după sosirea Novinhei. Cu toate acestea, a doua zi se trezi devreme, cu mintea încărcată de întrebări cărora trebuia să le găsească răspuns. Întotdeauna se întâmpla astfel când se pregătea să rostească o moarte; nu-i venea să se odihnească deoarece trebuia să încerce să închege istoria defunctului în propria lui viziune, să refacă viaţa acestuia aşa cum voise el să o trăiască, indiferent cât de mult dăduse greş în strădania lui. Însă acum avea o grijă în plus. Acum îi păsa de cei vii mai mult ca niciodată.

— Bineînţeles că dăruirea ta are cauze mai adânci, spuse Jane după ce el încercă să-i explice impasul din care se zbătea să iasă. Te-ai îndrăgostit de Novinha înainte să pleci de pe Trondheim.

— Poate că iubeam fata pe care am văzut-o, nu femeia asta răutăcioasă şi egoistă. Uite ce s-a întâmplat cu copiii din pricina ei.

— Acesta să fie Vorbitorul în numele Morţilor? El judecă oamenii după aparenţe?

— Probabil că m-am îndrăgostit de Grego.

— Întotdeauna ai fost o pradă uşoară pentru cei care s-au scăpat pe tine.

— Şi Quara. Cu toţii, chiar şi Miro. Îmi place băiatul.

— Şi ei te iubesc, Săvârşitorule.

El râse.

— Oamenii îşi închipuie mai tot timpul că mă iubesc; asta până în ziua mărturisirii. Novinha e mai sensibilă decât mulţi alţii; ea mă urăşte deja, cu mult înainte de a fi rostit adevărul.

— În ceea ce priveşte propria-ţi persoană, eşti la fel de orb ca oricare altul, Vorbitorule, spuse Jane. Promite-mi că atunci când vei muri o să mă laşi pe mine să-ţi rostesc moartea. Aş avea de spus o mulţime de lucruri.

— Păstrează-le pentru tine, spuse Ender cu voce ostenită. La treaba asta stai şi mai prost decât mine.

Începu să alcătuiască lista cu întrebările la care trebuia să afle răspuns:

La a şaptea întrebare se opri. Îi va fi uşor să răspundă: o simplă problemă clinică. Cu asta avea să înceapă.

Medicul care efectuase autopsia lui Marcão se numea Navio, ceea ce însemna „vas”.

— Nu din pricina staturii mele, spuse el râzând, ori pentru că aş fi bun înotător. Numele meu complet este Enrique o Navigador Caronada. Fii sigur că mă bucur că mi-au născocit porecla pornind de la „comandant” şi nu de la „tunuleţ”. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, ar fi apărut prea multe aluzii obscene.

Ender nu se lăsă înşelat de jovialitatea lui. Navio era un catolic şi, ca toată lumea, se supunea episcopului. Era hotărât să-l împiedice pe Ender să afle prea multe, deşi avea să o facă fără prea multă tragere de inima.

— Ca să obţin răspunsuri la întrebările pe care vreau să ţi le pun, am la îndemână două căi, spuse calm Ender. Eu voi întreba, iar tu îmi vei răspunde cinstit. Sau aş putea înainta o cerere către Congresul Stelar pentru a mi se aproba acces nestingherit la documente. Costurile pentru transmisia prin ansiblu sunt foarte ridicate şi, întrucât cererea nu presupune o procedură complicată iar opoziţia ta încalcă legea, preţul va fi suportat din fondurile şi aşa secătuite ale coloniei, la care se vor adăuga penalizări care vor dubla cheltuielile şi o mustrare aspră pentru tine.

Pe măsură ce Săvârşitorul spunea toate acestea, zâmbetul de pe faţa lui Navio se stinse până dispăru cu desăvârşire. Apoi îi răspunse cu răceală:

— Bineînţeles că voi răspunde la întrebări.

— Nu încape nici un „bineînţeles” în chestiunea asta, spuse Ender. Episcopul vostru i-a sfătuit pe credincioşii din Milagre să desfăşoare o acţiune deliberată şi, în acelaşi timp, nejustificată, boicotarea unui preot chemat în mod legal. Le-ai face tuturor un mare serviciu dacă i-ai anunţa că în cazul în care această atitudine de nepăsare şi de necooperare va continua, eu voi cere ca statutul meu să fie modificat din preot în inchizitor. Te asigur că mă bucur de o reputaţie foarte bună în faţa Congresului Stelar şi că voi primi un răspuns favorabil la o asemenea solicitare.

Navio ştia în amănunţime ce însemna asta. Ca inchizitor, Ender va fi autorizat de Congres să revoce patenta catolică a coloniei sub motivul persecuţiei religioase. Printre lusitani s-ar naşte o revoltă de neînchipuit, declanşată, între altele, de faptul că episcopul ar fi destituit după o judecată sumară şi trimis la Vatican să-şi ispăşească pedeapsa.

— De ce să întreprinzi o asemenea acţiune când ştii că prezenţa ta e nedorită aici? întrebă Navio.

— M-a chemat cineva, altfel n-aş fi venit, îl lămuri Ender. S-ar putea să nu-ţi placă legea atunci când te îngrădeşte, dar ea îi apără pe toţi catolicii de pe lumile unde sunt aprobate alte religii oficiale.

Navio bătu darabana cu degetele pe tăblia biroului.

— Să aud ce întrebări ai de pus, Vorbitorule. Să trecem la treabă.

— Întrebarea de început cel puţin e destul de simplă. Care a fost cauza aproximativă a morţii lui Marcos Maria Ribeira?

— Marcão?! se miră Navio. Mi se pare imposibil să fi fost chemat pentru a mărturisi moartea lui, fiindcă a murit abia acum câteva săptămâni…

— Am fost chemat să mărturisesc mai mulţi morţi, Dom David, dar prefer să încep cu Marcão.

Navio se strâmbă.

— Ce-ai zice dacă ţi-aş cere o dovadă a împuternicirii pe care o ai?

Jane şopti în urechea lui Ender:

— Să-l dăm gata pe băiatul ăsta simpatic.

Terminalul lui Navio se activă imediat, expunând o serie de documente oficiale în timp ce Jane, cu o voce extrem de autoritară, rosti: „Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor, a acceptat cererea de a explica viaţa şi moartea lui Marcos Maria Ribeira din oraşul Milagre, colonia Lusitania.

Nu documentul în sine îl impresionă pe Navio, cât faptul că nici nu făcuse solicitarea şi nici n-o adresase computerului prin intermediul terminalului din birou. Navio îşi dădu seama pe dată că doar nestemata din urechea Vorbitorului putea activa computerul, iar asta însemna că o rutină logică de nivel foarte înalt controla activitatea lui şi aplica întocmai solicitările acestuia. Nimeni de pe Lusitania nu era autorizat să procedeze astfel, nici măcar Bosquinha. „Orice s-ar spune, acest Vorbitor nu-i o persoană oarecare şi până şi episcopului Peregrino îi va fi imposibil să-l ţină în frâu”, conchise Navio.

— Am înţeles, spuse Navio râzând cu jumătate de gură. Tot acum îşi adusese aminte că era cazul să redevină jovial. Oricum aveam de gând să te ajut — spaimele episcopului nu i-au cuprins pe toţi coloniştii din Milagre, înţelegi?

Ender îi întoarse zâmbetul, rămânând însă circumspect faţă de ipocrizia deja dovedită a doctorului.

— Marcos Ribeira a murit din cauza unui defect congenital. Înşiră un cuvânt lung, plin de sonorităţi pseudo-latineşti. Sunt sigur că n-ai auzit niciodată de boala asta, fiindcă e foarte rară şi se transmite numai prin gene. Apare de cele mai multe ori la începutul pubertăţii şi constă din înlocuirea treptată a ţesuturilor glanduroase exocrine şi endocrine cu celule de natură lipidică. Asta înseamnă că de-a lungul anilor, încetul cu încetul, glandele suprarenale, hipofiza, ficatul, testiculele, tiroida şi aşa mai departe sunt înlocuite de mari aglomerări de celule lipidice.

— Întotdeauna în mod fatal? Ireversibil?

— Da, bineînţeles. De fapt, Marcão a supravieţuit cu zece ani mai mult decât era de aşteptat. Cazul lui este ieşit din comun din mai multe puncte de vedere. În toate celelalte cazuri înregistrate — şi, după cât se ştie, nu au fost prea multe — boala atacă mai întâi testiculele, făcând ca victima să rămână sterilă şi, cel mai adesea, impotentă. Având şase copii sănătoşi, rezultă cu pregnanţă că la Marcos Ribeira testiculele au fost ultimele glande afectate. Dar imediat ce au fost atacate, ritmul de înaintare al bolii trebuie să fi fost neobişnuit de rapid: testiculele au fost înlocuite complet cu celule lipidice, cu toate că, în mare, ficatul şi glanda tiroidă mai funcţionau.

— Şi ce l-a ucis în cele din urmă?

— Glandele suprarenale şi hipofiza nu funcţionau. Era un cadavru viu. Am auzit că s-a prăbuşit pur şi simplu într-un bar, în timp ce lălăia un cântec deocheat.

Ca întotdeauna, mintea lui Ender descoperi contradicţii în afirmaţii.

— Cum se transmite o asemenea boală pe cale ereditară dacă ea produce sterilitatea victimei?

— Se transmite de obicei pe cale colaterală. S-ar putea ca unul dintre copii să moară din pricina ei; fraţii şi surorile nu vor fi purtători ai bolii, dar o vor transmite copiilor lor. Bineînţeles, m-am temut că, având copii, Marcão putea transmite tuturor gena afectată.

— I-aţi supus testelor?

— Nici unul dintre ei n-a prezentat modificări genetice. Fii sigur că Dona Ivanova nu mi-a dat pace o clipă cât am efectuat testele. Ne-am concentrat imediat asupra genelor cu probleme şi am făcut investigaţii asupra fiecărui copil: ţac, ţac, ţac, şi gata.

— Şi nici unul dintre ei nu prezenta simptomele bolii? Nici măcar o tendinţă regresivă?

— Graças a Deus, spuse doctorul, cine s-ar fi căsătorit cu vreunul dintre ei dacă ar fi avut genele modificate? După cum se prezintă situaţia, nu pot să înţeleg cum a scăpat nedetectat defectul genetic al lui Marcão.

— Investigaţiile genetice au un caracter de rutină pe această planetă?

— A, nu, nicidecum. Dar cu vreo treizeci de ani în urmă s-a declanşat o epidemie. Părinţii Donei Ivanova, Venerados Gusto şi Venerada Cida, au efectuat investigaţii genetice asupra tuturor membrilor coloniei: bărbaţi, femei şi copii. Aşa au şi găsit remediul. Comparaţiile făcute de ei pe computer ar fi detectat în mod sigur acest defect specific, aşa că am aflat ce era doar atunci când a murit Marcão. Eu nu auzisem vreodată de boala asta, dar ea figura în fişierele computerului.

— Şi Os Venerados n-au găsit-o?

— Se pare că nu, pentru că altfel i-ar fi spus lui Marcão. Şi chiar dacă nu l-ar fi avertizat, Ivanova trebuie să fi descoperit boala.

— Poate că aşa s-a şi întâmplat, spuse Ender.

Navio râse sonor.

— Imposibil. Nici o femeie întreagă la minte n-ar purta în pântec copiii unui bărbat care ar prezenta un asemenea defect genetic. Vreme de ani şi ani, Marcão a trecut prin suferinţe cumplite. Nu există mamă care să dorească aşa ceva copiilor ei. Nu, s-ar putea ca Ivanova să aibă un comportament bizar, dar nebună nu e.

Jane se distra copios. Când Ender ajunse acasă, ea îşi proiectă imaginea deasupra terminalului doar ca să poată râde nestăvilit.

— Omul nu se poate schimba, spuse Ender. Într-o colonie de catolici fideli ca aceasta, normal că mi-a trecut prin minte să pun în discuţie intenţiile biologului, una dintre cele mai respectate persoane de aici.

— Nu căuta să-l scuzi, îi spuse Jane. Nu mă aşteptam ca un creier oarecare să lucreze la fel de logic precum un computer. Dar nu-mi poţi cere să nu mă distrez.

— Într-un fel, neştiinţa lui e înduioşătoare, remarcă Ender. Preferă să creadă că boala lui Marcão se deosebeşte de oricare alt caz înregistrat până acum. E în stare să ia drept bună ideea că părinţii Ivanovei nu au observat şi că s-a măritat cu el fără să cunoască adevărul, deşi lama lui Ockham arată că noi trebuie să acceptăm cea mai simplă explicaţie: boala lui Marcão a progresat ca oricare alta; a lovit mai întâi testicolele, deci copiii Novinhei au fost procreaţi de altcineva. Nici nu-i de mirare că Marcão era scârbit şi furios. Fiecare dintre cei şase copii îi aducea mereu aminte că soţia lui se culca cu un alt bărbat Probabil au căzut la învoială încă de la început asupra faptului că ea nu-i va fi credincioasă. Dar, oricât de răbdător ai fi, şase copii înseamnă totuşi prea mult.

— Acestea sunt încântătoarele contradicţii ale unei vieţi evlavioase, remarcă Jane. Novinha s-a căsătorit ştiind dinainte că va deveni adulteră, dar nu s-a gândit nici o clipă să folosească anticoncepţionale.

— Ai cercetat structura genetică a copiilor pentru a descoperi posibilul tată?

— Vrei să spui că n-ai ghicit deja?

— Am ghicit, dar vreau să fiu sigur că probele clinice nu se bat cap în cap cu răspunsul care rezultă de la sine.

— E limpede ca lumina zilei că Libo a fost tatăl. Ce inimă de câine! A avut şase copii cu Novinha şi alţi patru cu soţia lui.

— Nu înţeleg totuşi de ce Novinha nu s-a căsătorit cu Libo de la bun început spuse Ender. Nu văd ce rost avea să se mărite cu un bărbat pe care e limpede că-l dispreţuia, despre a cărui boală sigur ştia, pentru ca apoi să aibă copii cu cel pe care trebuie să-l fi iubit înainte de orice.

— Întortocheate şi corupte sunt căile pe care rătăceşte mintea umană, spuse Jane pe un ton sentenţios. Pinocchio a făcut o prostie fără seamăn când a încercat să devină un băiat în carne şi oase. I-ar fi mers mult mai bine dacă-şi păstra capul de lemn.

Miro păşea cu fereală prin pădure. Din când în când recunoştea sau îşi închipuia că recunoaşte câte-un copac, însă nici o fiinţa umană nu putea egala priceperea purceluşilor de a da nume fiecărui arbore din pădure. Dar, la urma-urmelor, oamenii nu venerau copacii luându-i drept totemuri ale strămoşilor.

Miro alesese în mod premeditat o cale mai lungă pentru a ajunge la casa din buşteni în care locuiau purceluşii. Încă de când îi permisese lui Miro să lucreze alături de el şi de fiica lui, Ouanda, ca un al doilea ucenic, Libo îi dăscălise pe amândoi să nu meargă tot timpul pe acelaşi drum şi să bată poteca de la Milagre până la casa purceluşilor. Libo îi prevenise că într-o bună zi ar putea să apară tulburări între oameni şi purceluşi; nu era deci cazul ca ei să facă o potecă pentru a-i duce direct la destinaţie pe cei care ar fi avut în minte ideea vreunui pogrom. Tocmai de aceea Miro mergea astăzi pe malul dinspre pădure al pârâului, de-a lungul unui povârniş mai înalt.

Şi, bineînţeles, nu departe de el apăru un purceluş care îl urmări atent. Cu ani în urmă, Libo socotise că femelele trebuiau să trăiască undeva, în acea direcţie; masculii stăteau cu ochii pe zenadori de fiecare dată când se apropiau prea mult. Aşa cum insistase Libo, Miro nu manifesta nicidecum dorinţa de a face vreun pas în plus în direcţia ce-i era interzisă. Curiozitatea lui se stingea ori de câte ori îşi amintea cum arăta trupul lui Libo, pe care îl descoperiseră el şi Ouanda. Libo nu era încă mort; avea ochii deschişi şi-i mişcase. Murise doar după ce Miro şi Ouanda îngenuncheaseră de o parte şi de alta a trupului şi fiecare dintre ei îl ţinuse de mâna însângerată. „Vai, Libo, sângele încă-ţi mai curgea prin vine şi inima încă-ţi mai bătea, chiar expusă vederii în pieptul larg desfăcut. Dacă ai fi fost în stare să ne vorbeşti, se ne spui măcar o vorbă care să ne lămurească de ce te-au ucis…”

Malul coborî din nou, iar Miro traversă pârâul călcând cu paşi uşori şi repezi pe bolovanii înveliţi într-un strat de muşchi. După alte câteva minute îşi atinse ţinta, intrând în poieniţă prin partea ei estică.

Ouanda se afla deja acolo şi-i învăţa pe purceluşi cum să bată smântână din laptele de cabra pentru a obţine un fel de unt. Experimentase procedeul vreme de săptămâni întregi până să ajungă la soluţia cea mai bună. Mai uşor ar fi fost să apeleze la ajutorul mamei sau chiar al Elei, pentru că ele ştiau mult mai bine care erau proprietăţile chimice ale laptelui de cabra, dar nici nu se putea pune problema cooperării cu biologista. Cu treizeci de ani în urmă, Os Venerados descoperiseră că laptele de cabra nu avea valoare nutritivă pentru fiinţele umane. Prin urmare, orice cercetare privind modul de prelucrare în vederea stocării nu putea fi decât în beneficiul purceluşilor. Miro şi Ouanda nu voiau să-şi asume riscul de a da de înţeles că încălcau legea şi interveneau activ şi deliberat în modul de viaţă al purceluşilor.

Plini de încântare, purceluşii mai tineri se apucară să bată untul. Transformaseră mulsul cabrelor într-un adevărat dans şi acum cântau o melodie absurdă în care cuvintele din Esenţială şi portugheză se amestecau cu altele din două limbaje proprii, iar rezultatul era o harababură care stârnea râsul. Miro încercă să separe limbile folosite. Identifică, desigur, limba masculilor şi, de asemenea, câteva frânturi din limbajul copacilor, pe care o foloseau pentru a se adresa copacilor-totem; Miro o recunoscu doar după sonoritate; nici măcar Libo nu fusese în stare să traducă vreun cuvânt. Toate păreau a fi compuse doar din m-uri, b-uri şi g-uri, fără să apară vreo diferenţă detectabilă între vocale.

Purceluşul care-l urmărise discret prin pădure pe Miro apăru abia acum şi-i salută pe ceilalţi cu un sunet amintind de un chiuit. Dansul continuă, dar cântecul încetă imediat. Mandachuva se desprinse din grupul format în jurul Ouandei şi veni să-l întâmpine pe Miro la marginea poieniţei.

— Bine ai venit, Privesc-la-tine-cu-dorinţă. Aceasta era, desigur, o transpunere precisă până la extravaganţă a numelui lui Miro în Esenţială. Mandachuva se delecta traducând numele din portugheză în Esenţială şi apoi invers, cu toate că Miro şi Ouanda îi explicaseră că, de fapt, numele lor nu însemnau absolut nimic şi că era pur şi simplu o coincidenţă că ele sunau ca nişte cuvinte. Dar Mandachuva, la fel ca şi mulţi alţi purceluşi, găsea o sursă de încântare în jocurile de cuvinte, astfel că Miro acceptă să răspundă la „Privesc-la-tine-cu-dorinţă” aşa cum şi Ouanda răspundea la numele de Vaga, echivalentul portughez pentru „wander” (a rătăci), cuvânt din Esenţială a cărui sonoritate aducea cu „Ouanda”.

Mandachuva era un caz enigmatic. Era cel mai în vârstă dintre purceluşi. Pipo îl cunoscuse şi scrisese despre el de parcă ar fi fost cel mai respectat din comunitatea lor. Şi Libo lăsase impresia că-l considerau conducător. Oare numele lui nu era un termen argotic portughez care însemna „şef”? Şi totuşi, lui Miro şi Ouandei Mandachuva le apărea drept cel mai lipsit de putere şi de prestigiu. Nimeni nu-i cerea părerea în vreo problemă; el era acela care avea timp liber să dialogheze cu zenadorii, pentru că niciodată nu primea însărcinări importante.

Cu toate acestea, el le furniza zenadorilor cele mai multe informaţii. Miro nu-şi putea da seama dacă Mandachuva îşi pierduse prestigiul pentru că îi plăcea să schimbe impresii şi informaţii cu fiinţele umane ori făcea acest lucru pentru a mai creşte în ochii celorlalţi. N-avea nici o importanţă. Adevărul era că Miro ţinea la Mandachuva. Îl considera prieten pe bătrânul purceluş.

— Te-a obligat femeia să mănânci pasta aceea cu miros respingător? întrebă Miro.

— Zice că-i pur şi simplu gunoi. Până şi puii de cabra plâng atunci când trebuie să sugă la ţâţă. Mandachuva chicoti.

— Dacă o faci cadou femeilor voastre, nici n-o să-ţi mai vorbească vreodată.

— Şi totuşi, trebuie, trebuie, spuse Mandachuva oftând. Trebuie să vadă de toate, ca nişte macios care se bagă pretutindeni!

A, da, ciudăţenia femelelor. Uneori, purceluşii vorbeau despre ele cu un respect sincer şi prevenitor, vecin cu veneraţia, de parcă ar fi fost zeiţe. Nu mult după aceea, unul dintre ei spunea ceva jignitor despre ele, numindu-le chiar „macios”, viermi care se târau pe scoarţa copacilor, zenadorii nu puteau întreba de femele: purceluşii nu răspundeau niciodată la asemenea întrebări. Fusese o vreme — destul de îndelungată — când purceluşii nici măcar nu aduceau vorba de existenţa femelelor. Libo sugera, şi întotdeauna cu amărăciune, că schimbarea de atitudine era cumva legată de moartea lui Pipo. Înainte ca el să moară, până şi o simplă aluzie la femele era tabu, iar în rare momente, de mare sfinţenie, se făcea câte o menţiune plină de smerenie; după aceea însă, purceluşii adoptau o atitudine melancolică, încărcată de dor atunci când glumeau despre „soţii”. Dar zenadorii nu puteau primi răspuns la întrebările referitoare la femele. Purceluşii dădeau clar de înţeles că asta nu era treaba lor.

Cineva din grupul care o înconjura pe Ouanda fluieră. Mandachuva îl trase imediat pe Miro către ceilalţi.

— Săgeată vrea să-ţi vorbească.

Miro se lăsă condus şi se aşeză alături de Ouanda. Ea nu-l privi; cu mult timp în urmă aflaseră că purceluşii erau neplăcut impresionaţi atunci când se întâmpla să vadă masculi şi femele dintre fiinţele umane conversând sau stabilind un contact vizual. Vorbeau cu Ouanda numai când era singură, dar de câte ori Miro era prezent, nu i se adresau, ori acceptau să-i răspundă doar dacă le spunea ea ceva. Uneori lui Miro îi venea să turbeze, pentru că Ouanda nu putea nici măcar să-i facă un semn din ochi în faţa purceluşilor. În asemenea momente putea simţi cum trupul ei radia căldură ca o stea minusculă.

— Prietene, spuse Săgeată, am a-ţi cere un dar nepreţuit.

Miro percepu un uşor tremur de încordare al Ouandei. De obicei purceluşii nu le cereau nimic, dar atunci cînd o făceau se năştea o umbră de nelinişte.

— Vrei să mă asculţi?

Cu o mişcare uşoară a capului, Miro încuviinţă.

— Dar să ţii minte că printre fiinţele umane nu sunt nimic, nu am nici o putere.

Libo descoperise că purceluşii nu se simţeau deloc insultaţi la gândul că oamenii trimiteau printre ei delegaţi lipsiţi de orice putere, iar sugestia neputinţei acestora îi ajuta să explice îngrădirile stricte de care zenadorii trebuiau să ţină seama în activitatea lor.

— Nu-i o cerere care vine din partea noastră, ca rezultat al conversaţiilor noastre caraghioase şi prosteşti avute seara în jurul focului.

— Abia aştept să ascult vorbele înţelepte pe care le numeşti prosteşti, spuse Miro cu vocea lui dintotdeauna.

— Rădăcină a cerut asta când a vorbit din copacul lui.

Miro îşi reţinu un oftat. Aşa cum nu-i plăcea catolicismul semenilor lui, nu se simţea deloc îndemnat să aibă de-a face cu religia purceluşilor. În ambele cazuri, trebuia să mimeze că ia în serios cele mai deconcertante credinţe. De fiecare dată când se exprima vreo idee deosebit de îndrăzneaţă sau stânjenitoare, purceluşii o atribuiau unuia sau altuia dintre strămoşii ale căror spirite sălăşluiau în copacii prezenţi pretutindeni. Începuseră să-l dea pe Rădăcină drept sursă a celor mai năstruşnice idei abia în anii din urmă, cu puţin timp înainte de moartea lui Libo. Părea o ironie că un purceluş pe care îl executaseră ca rebel era tratat acum cu un asemenea respect şi veneraţie.

Cu toate acestea, Miro răspunse aşa cum făcuse şi Libo întotdeauna:

— Îl onorăm şi-l respectăm pe Rădăcină la fel ca şi voi.

— Trebuie să obţinem metal.

Miro închise ochii. Zadarnică fusese aplicarea de către zenadori, atâta amar de vreme, a politicii de a nu folosi niciodată unelte de metal în faţa purceluşilor. Evident că purceluşii aveau observatori care, plasaţi în vreun punct mai înalt din apropierea gardului, urmăriseră activităţile fiinţelor umane.

— La ce vă trebuie metal? întrebă el calm.

— Când a coborât cu Vorbitorul în numele Morţilor, naveta a răspândit o căldură înspăimântătoare, mai fierbinte decât focul pe care ştim şi noi să-l facem. Cu toate astea, naveta n-a ars şi nici nu s-a topit.

— Ce-aţi văzut voi nu era metal, ci un scut de plastic capabil să absoarbă căldura.

— Probabil că şi asta ajută, dar în inima acelei maşini se află metal. În toate maşinile voastre, acolo unde folosiţi foc şi căldură pentru a face lucrurile să se mişte, există şi metal. Noi n-o să fim niciodată în stare să menţinem focuri ca ale voastre până n-o să avem metal.

— Nu pot, spuse Miro.

— Vrei să zici că suntem condamnaţi să rămânem în veci varelse şi ca n-o să devenim ramen.

„Ouanda, ce bine ar fi fost să nu le fi explicat Ierarhia Excluderii stabilită de Demostene.”

— Nu sunteţi deloc condamnaţi. Ceea ce v-am dăruit până acum a fost făcut de noi din elementele care se găsesc în mod natural pe lumea voastră, cum ar fi cabra. Dacă s-ar şti chiar şi despre atâta lucru, am fi exilaţi de pe această lume şi ni s-ar interzice să vă mai vizităm.

— Metalul pe care-l folosiţi voi, oamenii, provine tot din lumea noastră. I-am văzut pe minerii voştri scoţându-l din pământ de undeva departe, din sud.

Miro memoră această informaţie pentru a se sluji de ea în viitor. Dincolo de gard nu exista nici un punct mai înalt de unde să poată fi văzute minele. Prin urmare, era sigur că purceluşii reuşeau să treacă peste gard şi să-i urmărească pe oamenii dinăuntrul enclavei.

— Se extrage din subsol, dar numai din anumite locuri pe care eu nu ştiu să le găsesc. Şi chiar atunci când îl scot din adânc e amestecat cu alte tipuri de roci. Trebuie purificat şi transformat prin procese foarte anevoioase. Fiecare gram de metal extras din pământ trebuie justificat. Chiar dacă v-am da o unealtă neînsemnată — o şurubelniţă sau un ferăstrău folosit în construcţii — tot i s-ar simţi lipsa şi ar fi căutată. Lapte de cabra nu va căuta nimeni.

Săgeată rămase cu privirea pironită la el multă vreme; Miro îl privi şi el drept în ochi.

— O să ne mai gândim la asta, spuse Săgeată. Întinse mâna către Calendar care îi puse trei săgeţi în palma desfăcută. Uite. Astea sunt bune?

Dovedeau o măiestrie ieşită din comun, ca toate săgeţile pe care le făcea acest purceluş; drepte, cu un ampenaj perfect echilibrat. Inovaţia se vedea la vârf. Nu mai era făcut din obsidian.

— Os de cabra, constată Miro.

— Folosim cabra pentru a ucide cabra. Îi dădu săgeţile înapoi lui Calendar, apoi se ridică şi plecă.

Calendar luă săgeţile subţiri din lemn şi le ţinu în faţă şi începu o incantaţie către ele în Limba Taţilor. Miro recunoscu imediat cântecul, deşi nu înţelegea cuvintele. Mandachuva îi explicase odată că era o rugăciune prin care cereau copacilor să-i ierte pentru folosirea unor unelte făcute din altceva decât din lemn. Altfel, spunea el, copacii ar crede că Micuţii îi urăsc. Religie. Miro oftă.

Calendar strânse săgeţile şi plecă. Apoi, purceluşul mai tânăr pe nume Uman îi luă locul, aşezându-se pe vine în faţa lui Miro. Ţinea în braţe un pachet învelit în frunze. Îl pusese pe pământ şi îl desfăcu grijuliu.

Era o copie după „Matca şi Hegemonul”, pe care Miro le-o dăruise în urmă cu patru ani. Asta dăduse naştere unei neînţelegeri între Miro şi Ouanda. Începutul îl făcuse Ouanda, în cursul unei discuţii pe teme de religie. În realitate nu era greşeala ei. Totul pornise de la o întrebare pusă de Mandachuva Ouandei.

— Cum puteţi voi, oamenii, trăi fără copaci?

Evident că ea a înţeles întrebarea: purceluşul nu se referea la plante lemnoase, ci la zei.

„Şi noi avem un Dumnezeu, un om care a murit şi a continuat să trăiască”, a explicat ea. „Doar unul? Şi unde trăieşte el acum?” „Nimeni nu ştie asta.” „Atunci la ce slujeşte? Cum îi puteţi vorbi?” „Se află în inimile noastre.”

Asta i-a descumpănit pe purceluşi; mai târziu, glumind şi râzând, Libo a spus:

— Vedeţi voi, teologia noastră încâlcită li se pare o superstiţie. „Se află în inimile noastre”, na-ţi-o bună! Ce fel de religie mai e şi asta când o compari cu una în care poţi vedea şi pipăi zeii…

— Şi-n care te cocoţi să culegi macios, ca să nu mai vorbim de faptul că purceluşii au doborât câţiva şi şi-au construit casa din buşteni, a adăugat Ouanda.

— Au doborât? Adică tăiat? Fără unelte din piatră sau din metal? Ba nu, Ouanda, se roagă la copaci până cad singuri.

Dar pe Ouanda nu o distrau glumele pe seama religiei.

La rugămintea purceluşilor, Ouanda le adusese o copie a Evangheliei Sfântului Ioan după parafraza în Esenţiala simplificată — Biblia Donai. Dar Miro insistase ca împreună cu ea să le dea şi un exemplar din „Matca şi Hegemonul”.

— Sfântul Ioan nu vorbeşte nimic despre fiinţe care trăiesc pe alte lumi, a susţinut Miro. Dar Vorbitorul în numele Morţilor îi explică pe Gândaci oamenilor şi pe oameni Gândacilor.

Ouanda se arătase revoltată de o asemenea blasfemie. Dar, la nici un an după aceea, îi găsiseră pe purceluşi aprinzându-şi focurile cu pagini din Sfântul Ioan, în timp ce „Matca şi Hegemonul” era îngrijit învelită în frunze. Asta o îndurerase nespus pe Ouanda pentru o vreme, iar Miro descoperise curând că nu era înţelept să o mai sâcâie pe această temă.

Uman deschise exemplarul la ultima pagină. Miro observă că de îndată ce se deschise cartea toţi purceluşii se strânseseră tăcuţi în jurul ei. Dansul prilejuit de baterea untului luă sfârşit. Uman atinse ultimele cuvinte ale textului.

— Vorbitorul în numele Morţilor, murmură el.

— Da, l-am întâlnit seara trecută.

— E adevăratul Vorbitor. Aşa spune Rădăcină.

Miro îi prevenise că erau mulţi Vorbitori, iar autorul Mătcii şi Hegemonului era mort. Se părea că purceluşii nu puteau să-şi scoată din minte speranţa că Vorbitorul care venise aici era cel adevărat, acela care scrisese cartea sfântă.

— Cred că e un mărturisitor bun, spuse Miro. S-a purtat binevoitor cu familia mea şi socot că putem avea încredere în el.

— Când va veni să ne vorbească?

— Încă nu l-am rugat Nu i-aş putea spune aşa ceva chiar de la început. Trebuie să mai aşteptăm.

Uman îşi lăsă capul pe spate şi scheună.

„Asta înseamnă că voi muri?” gândi Miro.

Nu. Ceilalţi îl atinseseră cu blândeţe pe Uman şi apoi îl ajutară să împacheteze cartea la loc şi să o ducă de acolo. Miro se ridică, pregătindu-se să plece. Nici unul dintre purceluşi nu-l urmări cum se îndepărtează. Fără gesturi ostentative, îşi găsiseră fiecare cîte ceva de făcut. Miro părea să fi devenit invizibil pentru ei.

Ouanda îl ajunse din urmă abia la marginea pădurii, unde desişurile îi făceau de nevăzut pentru orice observator din Milagre, deşi nimeni nu se deranja vreodată să privească spre copaci.

— Miro, strigă ea uşor. El se întoarse exact la vreme ca s-o prindă în braţe; fata nu reuşi să se oprească la timp şi inerţia îl sili pe Miro să se dea câţiva paşi înapoi ca să nu se prăbuşească la pământ.

— Vrei să mă ucizi? întrebă el sau mai curând încercă, dar nu reuşi să termine ce avea de zis pentru că ea îi închise gura cu un sărut. Apoi renunţă să mai vorbească şi răspunse gestului ei cu un sărut lung şi adânc. Ouanda se smulse brusc din braţele lui.

— Devii libidinos.

— Aşa se-ntâmplă când femeile mă atacă şi mă sărută în pădure.

— Potoleşte-ţi zelul, Miro, mai avem cale lungă până acolo. Îl prinse de centură şi-l trase mai aproape, sărutându-l din nou. Mai sunt doi ani până ne vom putea căsători fără consimţământul mamei tale.

Miro nici nu încercă să riposteze. Nu se sinchisea prea mult de interdicţiile exprimate de preoţi în legătură cu preacurvia, însă înţelegea că într-o comunitate atât de fragilă ca Milagre era vital ca obiceiurile maritale să fie respectate cu stricteţe. Comunităţile mari şi stabile puteau tolera un număr apreciabil de relaţii extraconjugale fără a le sancţiona, dar Milagre era mult prea mică. Dacă purtarea Ouandei se datora educaţiei întru credinţă, atitudinea lui Miro era rezultatul consideraţiilor raţionale şi, în ciuda numeroaselor prilejuri ce li se oferiseră, amândoi erau la fel de curaţi ca nişte călugări. Chiar dacă Miro se gândi o clipă că în cursul căsătoriei vor trebui să respecte aceleaşi jurăminte de castitate impuse şi în mânăstirea în care trăiau Filhos, virginitatea Ouandei era grav şi iminent primejduită.

— Oratorul acesta, spuse Ouanda. Ştii ce părere am eu în legătură cu prezenţa lui aici.

— Vorbeşte catolicul din tine, nu gânditorul înzestrat cu raţiune.

Încercă să o sărute, dar ea îşi plecă faţa în ultima clipă şi nu reuşi decât să-i atingă nasul cu buzele. Îl sărută înfocat, până când ea izbucni în râs şi-l împinse deoparte.

— Miro, eşti stângaci şi nesuferit. Îşi şterse nasul de mânecă. Şi-aşa s-a dus cu totul naibii orice metodă ştiinţifică atunci când am început să-i ajutăm să-şi ridice nivelul de viaţi Mai avem vreo zece-douăzeci de ani şi sateliţii vor începe să detecteze progrese evidente. Până atunci, poate că vom reuşi să descoperim diferenţieri permanente. Dar dacă permitem unui străin să intervină în proiectul nostru, nu mai avem nici o şansă. Are să spună cuiva ce a văzut.

— Poate că da, poate că nu. Şi eu am fost cândva în afara proiectului, nu?

— Straniu da, dar niciodată străin.

— Ouanda, merita să-l vezi seara trecută. Întâi cu Grego şi apoi când Quara s-a trezit şi a început să plângă.

— Copii singuratici, disperaţi. Ce dovedeşte asta?

— Şi Ela. A râs. Şi Olhado a devenit o părticică a familiei.

— Dar Quim…

— Şi el s-a potolit şi a încetat să mai urle la infidel să plece acasă.

— Mă bucur pentru familia ta, Miro. Sper să-i lecuiască pe ai tăi pentru totdeauna. Ţi-o spun sincer, văd deja o schimbare la tine; acum eşti mai încrezător decât ai fost în ultima vreme. Dar nu-l aduce aici.

Miro îşi muşcă buzele, apoi se îndepărtă. Ouanda alergă după el şi-l apucă de braţ. Ajunseseră în afara pădurii, dar copacul lui Rădăcină se afla între ei şi poartă.

— Nu mă părăsi chiar aşa! spuse ea cu voce furioasă. Nu-mi întoarce spatele!

— Ştiu că ai dreptate, dar nu pot alunga un sentiment ciudat. Cât s-a aflat în casa noastră, a fost ca şi… ca şi cum ar fi venit Libo.

— Tata a urât-o pe mama ta, Miro, n-ar fi călcat niciodată acolo.

— Dar dacă ar fi făcut-o?! Prezenţa Vorbitorului în casa noastră mi-a amintit de cea a lui Libo în Staţiunea zenadorilor. Înţelegi?

— Aşa vezi tu lucrurile? A venit la voi şi s-a purtat aşa cum ar fi trebuit s-o facă tatăl tău, dar nici măcar n-a încercat vreodată, şi acum voi toţi vă rostogoliţi cu burţile în sus ca nişte căţeluşi.

Dispreţul zugrăvit pe chipul ei era enervant. Lui Miro îi veni s-o lovească. Păşi în schimb spre copacul lui Rădăcină şi-i trase o palmă. În numai un sfert de secol ajunsese să aibă un diametru de aproape optzeci de centimetri, iar coaja era aspră şi simţi o durere ascuţită.

Ea se apropie din spate.

— Îmi pare rău, Miro, n-am vrut…

— Ba ai vrut, şi a fost o prostie şi o dovadă de egoism.

— Da, aşa e, eu…

— Faptul că tata a fost o zdreanţă nu înseamnă că mă topesc după primul venit care mă mângâie pe creştet…

Ea îşi trecu mâna mângâietor prin părul lui, pe umăr, talie.

— Ştiu, ştiu, ştiu… Fiindcă ştiu ce înseamnă un om bun — nu doar părinte, ci un om bun. L-am cunoscut pe Libo, nu? Şi când îţi spun că acest Vorbitor seamănă cu Libo trebuie să mă crezi, nu să respingi totul de parcă ai vedea un cão care se gudură!

— Dar te cred, Miro, vreau să-l cunosc şi eu.

Miro era surprins de propria-i reacţie. Plângea. Şi asta, în parte, datorită puterii acestui Vorbitor, chiar şi atunci când nu era prezent. Deschisese toate portiţele din inima lui Miro, care acum nu-şi putea ascunde sentimentele care îl invadau.

— Ai dreptate şi tu, spuse Miro încet, cu vocea gâtuită de emoţie. L-am văzut intrând cu atingerea lui vindecătoare şi m-am gândit: „Dacă el ar fi fost tatăl meu…” Se întoarse s-o privească pe Ouanda, fără să-i pese că ea îi vedea ochii înroşiţi şi chipul brăzdat de lacrimi. La fel cum spuneam mereu, în fiecare zi când mă întorceam acasă de la Staţiunea zenadorilor: „Dacă Libo ar fi tatăl meu, cât de mult aş vrea să fiu fiul lui.”

Ea zâmbi şi-l strânse în braţe; părul i se udă de lacrimile de pe faţa lui.

— Of, Miro, mă bucur că nu ţi-e tată. Fiindcă atunci aş fi sora ta şi n-aş mai putea spera să te păstrez doar pentru mine.