Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 18 MATCA

Miro hotărâse să părăsească Lusitania. Să ia nava Vorbitorului şi să plece până la urmă spre Trondheim. Spera ca la proces să convingă cele O Sută de Lumi să nu pornească război împotriva Lusitaniei. În cel mai rău caz putea să devină martir, să reprezinte ceva, iar oamenii să-şi amintească de el. Indiferent ce i s-ar întâmpla, era mai bine să meargă să fie judecat decât să rămână pe planetă.

La câteva zile după nefericita escaladare a gardului Miro îşi reveni destul de rapid. Simţea că-şi recăpătase controlul asupra braţelor şi picioarelor cât să-şi târâie paşii ca un moşneag. Era de ajun ca să scape de sentimentul umilitor că mama trebuia să-i primenească trupul. Dar progresele se opriră aici.

— Asta e, îl consolă Navio. Am ajuns la nivelul infirmităţii permanente. Miro, te poţi considera fericit că poţi merge, poţi vorbi, eşti om întreg. Cu nimic mai prejos, să zicem, decât un bărbat foarte sănătos, dar având vârsta de o sută de ani. Tare m-aş bucura să-ţi pot spune că trupul tău va fi ca înainte de a sări gardul şi că te vei bucura de toată vigoarea unui tânăr de douăzeci de ani. Dar după cum se prezintă situaţia, sunt foarte încântat să te anunţ că nu vei fi silit să-ţi petreci restul vieţii în pat, schimbat şi cateterizat, incapabil să faci altceva decât să asculţi muzică liniştitoare şi să te întrebi ce s-a ales de trupul tău.

„Deci se cuvine să fiu recunoscător”, se gândi Miro. „Când îmi îndoi degetele, formând o bâtă nefolositoare la capătul braţelor când îmi aud propriile vorbe sunând înfundat şi neinteligibil şi vocea lipsită de intonaţie, să mă bucur că semăn cu un om de o sută de ani şi să aştept nerăbdător alţi optzeci de ani ca centenar.”

După ce se vădi că nu mai avea nevoie de îngrijire constantă, familia se împrăştie, fiecare văzându-şi de treburile sale. Evenimentele acelor zile se arătau prea importante ca să rămână acasă cu un invalid, chiar dacă acesta le era frate, fiu sau prieten. Miro dădea dreptate fiecăruia. Nici nu voia tot timpul pe cineva lângă el. Dorea să fie cu el. Avea lucrări neterminate. Acum, în cele din urmă, odată cu gardul, dispăruseră şi îngrădirile. Putea să pună purceluşilor întrebările care îl frământaseră atâta vreme.

La început încercă să lucreze prin intermediul Ouandei care venea în fiecare dimineaţă şi seară să-şi întocmească rapoartele pe terminalul din camera de zi a casei Ribeira. El le citea, întreba, îi asculta povestirile. Serioasă, ea memora întrebările la care el voia răspunsul purceluşilor. După câteva zile, observă că Ouanda îi aducea seara răspunsurile, dar fără să le dezvolte sau să exploreze înţelesul lor mai adânc. Ouanda acorda atenţie doar propriei sale munci. De atunci Miro încetă să-i mai încredinţeze întrebările. O minţi spunându-i că-l interesează mai mult ce face ea, că mult mai importante erau planurile ei de cercetare.

În realitate, nu suporta s-o mai vadă. Revelaţia că sunt frate şi soră îi pricinuise o durere îngrozitoare, dar dacă ar trebui să hotărască doar el ar călca în picioare tabuurile incestului, s-ar căsători cu ea şi, la nevoie, ar trăi ascunşi în pădure, printre purceluşi. Însă Ouanda, având un sentiment exagerat de apartenenţă paternă, era inflexibilă. Nu putea să încalce singura lege universal umană. Suferise când aflase că Miro îi e frate, dar începuse imediat să se distanţeze, să uite mângâierile, sărutările, promisiunile, glumele…

Mai bine le uita şi el. Dar nu putea. De fiecare dată când o vedea, reţinerea, politeţea şi bunătatea ei îl răneau. Dragostea dispăruse. Nemilos cu sine, o compară pe Ouanda cu mama, care-şi iubise omul ignorând barierele existente între ei. Dar iubitul mamei fusese un bărbat întreg, zdravăn, nu un nevolnic de care nimeni nu avea nevoie.

De aceea Miro rămase acasă şi studie fişierele tuturor. Era o tortură să ştie ce făceau şi să nu poată participa la munca lor, dar era mai bine aşa decât să nu facă nimic sau să urmărească filme plicticoase pe terminal, ori să asculte muzici. Putea scrie pe tastatură însă încet, mişcându-şi toată mâna, astfel încât degetul cel mai rigid, arătătorul, să atingă numai o tastă. Nu avea viteză suficientă pentru a introduce informaţii semnificative în fişiere sau să scrie concluzii, dar putea solicita fişierele de interes public ale altora pentru a afla cu ce se ocupau. Reuşea astfel să menţină o legătură fragilă cu activităţile vitale care înfloriseră brusc pe Lusitania după deschiderea porţii.

Pentru că dorea ca purceluşii să poată scrie în limba lor, Ouanda lucra cu ei la un lexicon al limbii masculilor şi soţiilor, la care avea să adauge un sistem ortografic şi fonetic. Quim o ajuta, dar Miro ştia că el o făcea având în minte un scop precis: voia să devină misionar al purceluşilor pentru alte triburi, să le aducă Scripturile înainte de a primi „Matca şi Hegemonul” şi plănuia să le traducă, măcar în parte, şi să le vorbească purceluşilor în propria lor limbă. Toate preocupările acestea legate de limba şi cultura purceluşilor prindeau bine, erau importante pentru păstrarea trecutului şi pregătirea contactului cu alte triburi, însă Miro ştia că ele puteau fi făcute cu acelaşi rezultat şi de erudiţii lui Dom Cristão care, aventurându-se acum în robele lor călugăreşti printre purceluşi, le puneau acestora întrebări pline de tâlc şi le dădeau soluţii convingătoare la propriile nelămuriri. Miro considera că Ouanda se lăsa împinsă deoparte.

Din câte constată Miro, Ender şi câţiva tehnicieni din serviciile de întreţinere ale Primăriei se ocupau de progresele materiale ale purceluşilor. De la râu până la luminişul unde se afla copacul-mamă se instalase o conductă de apă. Oamenii introduceau electricitatea şi-i instruiau pe fraţi cum să utilizeze un terminal de computer. Între timp, îi învăţau şi mijloace foarte primitive de agricultură şi încercau să domesticească turmele de cabra pentru ca animalele să poată fi înjugate la pluguri. Diferitele trepte tehnologice care trebuiau deprinse dintr-o dată de către purceluşi erau ameţitoare, dar Ender discutase această problemă cu Miro şi-i explicase că voia ca purceluşii să beneficieze de rezultate imediate, rapide şi spectaculoase, de pe urma tratatului. Apă curentă, o conexiune de computer cu un terminal holografic, având acces la orice carte din bibliotecă, lumină electrică noaptea. Dar toate acestea ţineau încă de magie, şi-i făceau pe purceluşi complet dependenţi de societatea umană. În acelaşi timp, Ender îi încuraja să-şi păstreze nealterate independenţa, inventivitatea şi simţul practic. Trecând de la un trib la altul, până vor face înconjurul lumii, veştile despre scânteierea luminii electrice vor naşte probabil mituri, dar vreme îndelungată ele vor rămâne simple zvonuri. Plugul de lemn, secera, grapa şi seminţele de ştir vor declanşa adevăratele schimbări care să permită populaţiei de purceluşi să crească înzecit. Iar acestea puteau fi transmise din loc în loc printr-o mână de seminţe purtate într-o pungă din piele de cabra şi câteva sfaturi despre lucrarea pământului.

Aceasta era munca la care voia Miro să participe. Dar cât îl puteau ajuta mâinile ca nişte butuci şi mersul târşâit pe loturile cu ştir? Putea sta la un război de ţesut ca să facă lână de cabra? Nici măcar nu era în stare să vorbească bine pentru a-i învăţa pe alţii.

Ela lucra pentru a crea noi soiuri de plante pământeşti şi chiar mici animale şi insecte, specii care să reziste Descoladei şi s-o neutralizeze. Mama o ajuta cu sfaturi, doar atât, fiindcă şi ea muncea la un proiect secret care le depăşea în importanţă pe toate celelalte. Iar Ender veni la Miro şi-i dezvălui ceva ştiut doar de familia lui şi Ouanda: matca trăia şi avea să vadă lumina zilei imediat ce Novinha va găsi o modalitate ca ea şi Gândacii care se vor naşte să reziste Descoladei. Când toate acestea vor fi gata, matca va fi readusă la viaţă.

Dar Miro nu-şi va aduce contribuţia nici la acest proiect. Pentru prima oară în istorie, pe aceeaşi lume, oamenii şi două rase extraterestre vor trăi alături ca ramani, iar Miro nu va contribui cu nimic la acest eveniment. Era mai puţin uman decât purceluşii. Nu putea să vorbească sau să-şi folosească mâinile nici pe jumătate cât ei. Încetase să mai fie un animal capabil să articuleze cuvinte sau să utilizeze unelte. Devenise varelse. Îl păstrau doar ca animal de casă.

Voia să plece. Ba mai mult, voia să dispară, să uite de el însuşi.

Dar nu chiar acum. Apăruse o nouă şaradă, despre care ştia numai el, astfel că tot singur trebuia să-i dea de cap. Terminalul lui se comporta foarte ciudat.

Observase asta în prima săptămână după ce rămăsese paralizat. Cerceta câteva dintre fişierele Ouandei şi descoperise că, fără să apeleze la operaţiuni speciale, pătrunsese în unele confidenţiale. Erau protejate foarte strict şi totuşi, fără să aibă idee care erau parolele, o simplă scanare de rutină îi furnizase informaţiile necesare. Fişierele se refereau la speculaţiile Ouandei privind evoluţia purceluşilor şi modelele de viaţă socială dinainte de apariţia Descoladei. Exact lucrurile care în urmă cu două săptămâni ar fi devenit subiecte de discuţii şi chiar de ceartă cu Miro. Acum le păstra secrete şi nu le mai comenta cu el.

Miro nu-i spuse Ouandei că văzuse fişierele, dar conduse discuţiile în aşa fel încât s-o determine să se confeseze; iar atunci când îşi exprimă interesul faţă de probleme ea îi vorbi fără reţinere despre ideile pe care le avea. Avea uneori impresia că trăieşte vremurile dinainte. Numai că, auzind sunetul înfundat şi nesigur al propriei voci, îşi păstra pentru sine majoritatea părerilor, mulţumindu-se s-o asculte, acceptând fără să comenteze idei pe care altfel le-ar fi combătut. Şi totuşi, văzându-i fişierele confidenţiale, reuşea să înţeleagă ce o preocupa mai mult.

Dar cum de le văzuse?

I se întâmpla mereu. Fişierele Elei, ale Mamei, ale lui Dom Cristo. Când purceluşii începură să se joace pe terminalul lor, Miro reuşi să-i urmărească lucrând în modul-ecou, pe care terminalul nu-l folosise niciodată — asta îi permitea să asiste la toate încercările lor pe computer şi apoi să facă sugestii, ba chiar să modifice unele operaţiuni. Găsea că e o desfătare deosebită să ghicească ce voiau de fapt să obţină şi să-i ajute pe furiş pentru a izbândi. Dar cum de ajunsese să aibă un asemenea acces neconvenţional la capacităţile maşinii?

Parcă şi terminalul învăţa să se acomodeze cu el. În loc să tasteze lungi secvenţe de cod, Miro nu trebuia decât să iniţieze o secvenţă şi maşina se supunea instrucţiunilor lui. În cele din urmă, nici nu mai era nevoie să se prezinte. Atingea tastatura şi terminalul afişa o listă a tuturor activităţilor pe care le desfăşura în mod obişnuit, apoi le scana. Putea atinge o tastă şi ajungea exact la activitatea dorită, sărind zeci de operaţiuni preliminare, fiind astfel scutit de chinul de a scrie minute în şir caracter după caracter.

La început îşi închipui că Olhado sau poate cineva din cadrul Primăriei crease acest nou program anume pentru el. Însă Olhado se uită mirat la performanţele terminalului şi spuse doar o vorbă:

— Bacãna, Nemaipomenit.

Apoi constată că mesajul transmis către Primărie nici nu ajunsese la destinaţie. În schimb, primi vizita Vorbitorului.

— Deci terminalul te ajută, spuse el.

Miro nu-i răspunse. Făcea eforturi să priceapă de ce-l trimisese primarul tocmai pe Vorbitor ca răspuns la apelul său.

— Primarul n-a primit mesajul tău, îl lămuri Ender. Eu însă, da. Şi e mai bine că nu ai povestit şi altora cum se comportă terminalul tău.

— De ce? întrebă Miro. Acesta era un cuvânt pe care-l putea pronunţa fără să-l stâlcească prea mult.

— Pentru că nu programul te ajută, ci o persoană.

Miro râse. Nici o fiinţă umană nu putea reacţiona atât de repede ca programul care-l asista. Era de fapt mai rapid decât oricare altul cu care lucrase până atunci, foarte intuitiv şi inventiv; avea o viteză superioară omului, dar dovedea mai multă inteligenţă decât un program.

— Cred că e o veche prietenă de-a mea. Adică ea mi-a spus de mesajul tău şi mi-a sugerat să-ţi dau de ştire că n-ar strica să fii discret. E cam timidă, înţelegi? Nu are prea mulţi prieteni.

— Câţi?

— Până în prezent exact doi. Iar de câteva mii de ani până recent, doar unul.

— Nu-i uman, spuse Miro.

— Ramen, îl lămuri Ender. Mai uman decât majoritatea oamenilor. Ne iubim de mult, ne-am întrajutorat, ne-am bizuit unul pe altul. Dar în ultimele săptămâni, de când sunt aici, ne-am cam înstrăinat. Eu… m-am apropiat mai mult de oameni. De familia ta.

— Mama.

— Da, mama ta, fraţii şi surorile tale, activitatea în folosul purceluşilor, a mătcii. Eu şi prietena mea obişnuiam să discutăm aproape continuu. Acum nu mai am timp. Uneori ne-am spus unul altuia sentimentele la încercare. E singură şi cred că şi-a ales alt tovarăş.

— Não çuero. N-am nevoie.

— Ba da. Te-a ajutat deja. Acum, când ştii că există, vei descoperi că e… o prietenă de nădejde. Mai bună nici nu poţi găsi. Mai loială. Mai săritoare.

— Căţeluş în lanţ?

— Nu rata şansa asta, îl sfătui Ender. Te prezint celei de-a patra specii extraterestre. Încă te consideri xenolog, nu-i aşa? Handicapul tău fizic nu însemnă nimic pentru ea. Nu are pe nimeni. Ea există doar printre distorsiunile filotice din comunicaţiile prin ansiblu ale celor O Sută de Lumi. E cea mai inteligentă creatură, iar tu devii a doua fiinţă umană pe care a ales-o până în prezent pentru a i se revela.

— De ce? Cum s-a născut? Şi cum m-a cunoscut de m-a ales tocmai pe mine?

— Întreab-o chiar tu. Ender atinse nestemata din ureche. Vreau să-ţi dau un sfat. De îndată ce ajunge să aibă încredere în tine păstreaz-o mereu aproape. Nu-i ascunde nimic. Cândva a avut un iubit care însă a rupt legătura cu ea. Doar o oră, dar după aceea lucrurile n-au mai fost ca înainte. Au devenit… simpli prieteni. Prieteni buni, credincioşi, întotdeauna până la moartea lui. Dar el va regreta toată viaţa acel unic act de neloialitate.

Ochii lui Ender luceau umed şi Miro îşi dădu seama că orice ar fi fost, creatura din computer nu era o fantomă, ci o parte a vieţii acestui om.

Ender plecă fără alte explicaţii şi Miro porni terminalul. Pe el apăru holograma unei femei. Delicată, stând pe scaun şi rezemându-se de un zid holografic. Nu era frumoasă. Dar nici urâtă. Trăsăturile chipului exprimau un caracter bine definit. Avea insistenţi, nevinovaţi, melancolici. Gura cu linii fine, pregătită ba să zâmbească, ba să plângă. Îmbrăcămintea părea imaterială, ca un val, şi totuşi, în loc să fie provocatoare, dezvăluia un fel de inocenţă, un trup de fetiţă cu sâni abia înmuguriţi, ţinându-şi mâinile prinse uşor una de alta pe genunchi şi picioarele desfăcute copilăros, cu vârfurile degetelor atingându-se. După cum arăta, ar fi putut să stea pe un scrânciob de pe terenul de joacă. Sau pe marginea patului unui iubit.

— Bom dia, spuse Miro.

— Bună, răspunse ea. Eu l-am rugat să facă prezentările.

Era tăcută, rezervată, însă şi Miro se simţea sfios. În afară de cei din familie, Ouanda fusese singura femeie din viaţa lui şi de aceea nu avea încredere în frumuseţea mondenă. În acelaşi timp, era conştient că vorbea cu o hologramă. Cât se poate de convingătoare, dar cu toate astea rămânea o simplă proiecţie laser în aer.

Ea ridică o mână şi şi-o aşeză blând pe sân.

— Nu simt nimic, spuse ea. Nu am nervi.

În ochii lui Miro apărură lacrimi. De autocompătimire, desigur. Probabil că nu va simţi niciodată apropierea unei femei mai substanţiale decât cea din hologramă. Dacă ar încerca să atingă pe cineva, mângâierile lui ar fi stângace şi brutale. Uneori, când nu se controla, se trezea că-i curg balele şi nici măcar nu simţea asta. Halal iubit.

— Dar am ochi, zise ea. Văd tot ce se întâmplă în cele O Sută de Lumi. Urmăresc cerul printr-o sută de telescoape. În fiecare zi trag cu urechea la un trilion de conversaţii. Chicoti uşor. Sunt la curent cu toate bârfele din univers.

Apoi se ridică brusc, deveni mai mare, se apropie, astfel încât apăru doar de la talie în sus, de parcă s-ar fi mişcat către o cameră invizibilă. Îl ţintui aprig cu ochii vii.

— Iar tu eşti un şcolar provincial care în viaţa lui n-a văzut decât un oraş şi o pădure.

— N-am prea avut norocul să călătoresc.

— Rezolvăm noi şi problema asta, răspunse ea. Aşa. Ce-ai vrea să faci astăzi?

— Care ţi-e numele? întrebă el.

— N-ai nevoie de numele meu.

— Dar cum o să te chem?

— Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Duse mâna la o ureche. Când o să ţii la mine îndeajuns de mult ca să mă iei cu tine oriunde ai pleca, atunci o să-mi afli şi numele.

Mânat de un impuls neînţeles, îi spuse ceva ce nu îndrăznise să destăinuie nimănui:

— Vreau să plec din locul ăsta. Mă poţi duce departe de Lusitania?

Ea deveni imediat cochetă şi ironică:

— Şi abia ne-am cunoscut! Zău, domnul Ribeira, eu nu-s o fată uşuratecă.

— Poate când o să ne cunoaştem mai bine, spuse Miro râzând.

Se petrecu o tranzacţie minunat de subtilă şi femeia de pe ecran deveni o felină suplă, tolănită senzual pe o cracă de copac.

— Pot să-ţi frâng gâtul cu o singură lovitură de labă, şopti ea; tonul sugera o încercare de seducţie; ghearele prevesteau prăpăd. Când o să te prind singur, o să-ţi muşc gâtul cu un simplu sărut.

El pufni în râs. Apoi pricepu că, furat de conversaţie, uitase cât de gângav articula cuvintele. Ea îi înţelegea fiecare vorbă, fără să pronunţe măcar o dată: „Poftim? N-am priceput”, sau vreuna dintre expresiile politicoase dar neroade şi agasate pe care le-ar fi spus semenii lui. Îl înţelegea fără nici un efort.

— Vreau să pricep totul, spuse Miro. Să cuprind cât mai multe lucruri şi să-mi lămuresc înţelesul lor.

— Excelent proiect, aprobă ea. Va suna foarte frumos în autobiografia ta.

Ender descoperi că Olhado conducea mai bine decât el. Avea un desăvârşit simţ al distanţei şi atunci când îşi conecta ochiul la computerul de bord, dirijarea vehiculului se desfăşura practic de la sine. Ender uita unde se află şi privea fără grijă.

Când începuseră zborurile de explorare, peisajul i se păruse monoton. Preerii nesfârşite, turme uriaşe de cabra, câte-o pădure la distanţă niciodată nu se apropiau de ele deoarece nu voiau să-i pună pe gânduri pe purceluşii care trăiau acolo. Pe de altă parte, căutau un cămin pentru matcă şi acesta nu trebuia să fie prea aproape de vreun trib.

Astăzi se îndreptaseră spre vest, dincolo de Pădurea lui Rădăcină şi urmaseră un râu până la vărsare. Se opriră pe o plajă scăldată de valuri care se spărgeau înainte de a ajunge la ţărm. Ender gustă apa. Era sărată. Deci aici se afla marea.

Olhado ceru computerului de bord să-i afişeze o hartă a acestei regiuni a Lusitaniei şi să-i arate poziţia în care se găseau faţă de pădurea lui Rădăcină şi alte aşezări din preajmă. Era un loc potrivit şi Ender simţi în subconştient că matca aprobă. Lângă mare, apă din belşug, soare.

Plutiră razant pe deasupra apei, călătorind cale de câteva sute de metri în susul râului până într-un loc unde malul drept se înălţa, formând un povârniş nu prea înalt.

— Putem opri undeva? întrebă Ender.

Olhado găsi un punct la cincizeci de metri de muchia dealului. Merseră pe jos de-a lungul malului, acolo unde trestiile făceau loc ierbii de râu. Toate râurile din Lusitania arătau la fel. După ce obţinuse acces la fişierele Novinhei şi permisiunea de a-şi continua cercetările, Elei îi fusese uşor să documenteze modelele genetice. Trestii a căror reproducere era legată de muştele-sugătoare. Iarba de râu care se împerechea cu şerpii de apă. Şi întinderile nesfârşite de capim care îşi frecau paniculele încărcate de polen de pântecele cabrelor fertile, contribuind astfel la germinarea următoarei generaţii de animale producătoare de îngrăşăminte naturale. Printre rădăcinile şi tulpinile de capim se încolăceau viţele târâtoare de tropecos, despre care Ela dovedise că aveau aceleaşi gene ca şi zingadora, pasărea care-şi făcea cuibul din planta vie direct pe sol. Acelaşi tip de împerechere putea fi întâlnit şi în pădure: viermii macios ieşeau din seminţele viţelor de merdona şi apoi dădeau naştere seminţelor de merdona. Puladorele, insectele mici, se împerecheau cu tufişurile cu frunze lucioase din pădure. Şi mai presus de toate, purceluşii şi copacii, ambii la apogeul regnurilor, plantă şi animal, îngemănate într-o singură viaţă.

Aşa arăta lista completă a animalelor şi plantelor de suprafaţă din Lusitania. Iar în mediul subacvatic trăiau multe altele. Cu toate astea, Descolada adusese monotonie pe Lusitania.

Dar chiar şi monotonia îşi avea frumuseţea ei ciudată. Geografia era variată ca a oricărei alte lumi — râuri, dealuri, munţi, deşerturi, oceane, insule. Covorul de iarbă capim şi peticele de pădure deveneau muzica de fond pentru simfonia formelor de relief. Privitorul se simţea mişcat de câmpiile unduitoare, de vârfurile golaşe, de stânci, adâncituri şi mai ales de repeziciunea apelor ce scânteiau în razele soarelui. Ca şi Trondheim, în loc să etaleze întreaga paletă de posibilităţi, Lusitania era una dintre puţinele lumi dominate de un singur motiv. Planeta Trondheim era aproape nelocuibilă din pricina climei care abia îngăduia dezvoltarea vieţii la suprafaţă. Prin climă şi sol, Lusitania binecuvânta sosirea plugului, a hârleţului şi a mistriei zidarului. „Înviaţi-mă”, părea ea să spună.

Ender încă nu-şi dădea seama că iubea această planetă cotropită, pustiită şi devastată de Descolada fiindcă semăna cu propria lui viaţă care, păstrând proporţiile, fusese lovită în copilărie de aceleaşi groaznice cataclisme şi denaturări. Şi totuşi planeta se dezvoltase, găsise în ea însăşi puterea să supravieţuiască şi să devină altceva. Din acţiunea distrugătoare a Descoladei apăruseră cele trei vieţi ale Micuţilor. Săvârşitorul Wiggin se născuse din anii de izolare petrecuţi în Şcoala de Luptă. Se asemuia acestui loc de parcă el l-ar fi conceput pe băiatul care păşea alături de el prin iarba de râu îl simţea ca pe un fiu, ca şi cum l-ar fi cunoscut din pruncie. „Ştiu ce înseamnă să descoperi un zid de oţel ridicat între tine şi lume, Oldaho. Dar aici şi acum am dărâmat zidul şi putem să atingem pământul, să ne potolim setea, să oferim consolare şi să primim dragoste.”

Malul râului se ridica în trepte, măsurând vreo zece metri de la nivelul apei până pe creastă. Solul era îndeajuns de afânat şi umed pentru a fi săpat să se prăbuşească sub propria greutate. Matca avea nevoie de galerii; Ender simţi dorinţa de a săpa, şi o făcu cot la cot cu Olhado. Pământul se disloca uşor şi totuşi tavanul micii peşteri nu se surpă.

Aici.

Şi asta îl făcu să se hotărască.

„Aici va fi”, spuse el cu voce tare.

Olhado zâmbi. Dar de fapt Săvârşitorul vorbise către Jane şi auzise deja răspunsul ei:

— Novinha consideră că a reuşit. Toate testele au ieşit negative. Descolada a rămas inactivă în faţa noului Colador prezent în celulele clonate de gândac. Ela e de părere că margaretele la care lucra pot fi adaptate pentru a produce Colador pe cale naturală. Dacă rezultatele se confirmă, nu va trebui decât să însămânţaţi margarete ici şi colo, iar Gândacii vor putea ţine Descolada în frâu sugând seva florilor.

Vocea îi era destul de vioaie, dar preocupată, şi lipsită de umor. Buna dispoziţie dispăruse.

— Foarte bine, spuse Ender. Simţi o înţepătură de gelozie — fără îndoială că Jane vorbea mai degajat cu Miro, sâcâindu-l şi tachinându-l aşa cum o făcuse şi cu Ender până nu de mult.

Dar nu-i fu greu să alunge sentimentul. Întinse o mână şi o rezemă de umărul lui Olhado; îl trase pe băiat mai aproape şi plecară împreună către vehiculul zburător care-i aştepta. Olhado marcă pe hartă locul şi-l introduse în memorie. Râse şi făcu glume tot drumul şi Ender se veseli alături de el. Băiatul nu putea lua locul lui Jane. Era însă Olhado, şi Ender îl iubea, iar Olhado avea nevoie de el, şi evoluţia de milioane de ani făcea ca Ender să aibă nevoie mai mult ca oricând de această apropiere. Semăna cu foamea chinuitoare a acelor ani petrecuţi împreună cu Valentine, foamea care-l îndemnase să rătăcească de la o lume la alta. Băiatul cu ochi de metal. Grego, frăţiorul sclipitor şi înfiorător de distractiv. Nevinovăţia şi pătrunzătoarea percepţie a lui Quim, ascetismul şi credinţa lui; statornicia şi neclintirea ca de stâncă a Elei şi, în acelaşi timp, ştiinţa de a găsi momentul potrivit pentru a acţiona; şi Miro…

Miro. „Nu-i pot oferi nici o consolare lui Miro sau, cel puţin, nu acum ori pe lumea asta. I-au fost răpite munca la care ţinea atât de mult, timpul, speranţa în viitor şi nimic din ce-aş spune sau face nu-i poate oferi o preocupare vitală. Durerea îl macină, iubita i-a devenit soră, iar traiul printre purceluşi îi este inaccesibil acum, când ei caută prietenia şi ştiinţa altor fiinţe umane.”

— Miro ar trebui… începu Ender cu glas domol.

— Miro ar trebui să părăsească Lusitania, termină Olhado.

— Mda, făcu Ender.

— Ai o navă, sau mă înşel? Îmi amintesc de o poveste pe care am citit-o demult. Ori poate că era vreun film pe video. Despre un erou al Războaielor cu Gândacii, Mazer Rockham. A salvat cândva Pământul de la pieire, dar se ştia că nu va mai apuca următoarea bătălie. De aceea a fost trimis la bordul unei nave care se deplasa cu o viteză apropiată de cea a luminii, făcând cursa spre spaţiu şi înapoi. Pe Pământ trecuseră o sută de ani, dar pentru el numai doi.

— Crezi că în cazul lui Miro ar fi nevoie de o măsură radicală ca asta?

— Ne aşteaptă probabil un război. Cineva trebuie să ia decizii. Miro e cel mai inteligent bărbat de pe Lusitania şi cel mai potrivit să conducă. Ştii că nu-şi pierde niciodată cumpătul. Nici măcar atunci când tata era în culmea furiei. Pardon, Marcão. Te rog să mă ierţi, tot tată îi pun.

— Să nu-ţi pară rău. În multe privinţe ţi-a fost tată.

— Miro ar chibzui şi ar hotărî cum să acţionăm şi sunt sigur că ar lua cele mai bune decizii. Şi mama s-a bizuit mereu pe el. După cum văd eu lucrurile, când ne va ataca Congresul Stelar vom avea nevoie de Miro. El va studia toate informaţiile, tot ce-am învăţat în anii cât va fi plecat, va pune detaliile cap la cap şi ne va spune ce să facem.

Ender nu se putu abţine. Porni să râdă.

— Deci e o idee neroadă, conchise Olhado.

— Înţelegi situaţia mai bine decât mulţi alţii, îl linişti Ender. Trebuie să mă gândesc, dar e aproape sigur că ai dreptate.

Îşi continuară drumul în tăcere.

— Cred totuşi că m-am trezit vorbind când m-am referit la Miro, murmură Olhado. Nu ştiu ce mi-a venit să fac legătura între Miro şi povestea aceea care probabil că nici nu-i adevărată.

— Ba e adevărată, întări Ender.

— De unde ştii?

— L-am cunoscut pe Mazer Rockham.

Olhado lăsă să-i scape un fluierat de mirare.

— Ce bătrân eşti. Mai venerabil decât oricare dintre copacii de aici.

— Mai bătrân decât oricare dintre coloniile umane. Din nefericire, asta nu m-a făcut şi înţelept.

— Şi eşti chiar acel Ender? Săvârşitorul?

— Tocmai de aceea a devenit parola mea.

— Curios. Înainte de venirea ta aici, episcopul a încercat să ne convingă pe toţi că eşti satana. Quim a fost singurul din familie care l-a luat în serios. Dar dacă ne-ar fi spus că eşti Săvârşitorul, te-am fi omorât cu pietre în praça încă din prima zi.

— Acum de ce n-aţi face-o?

— Te cunoaştem. E cu totul altceva, nu? Nici măcar Quim nu te urăşte acum. Când cunoşti pe cineva cu adevărat nu-l poţi urî.

— Sau poate că nu poţi cunoaşte bine pe cineva decât după ce laşi ura deoparte.

— Asta-i paradox circular? Dom Cristão susţine că majoritatea adevărurilor pot fi exprimate prin paradoxuri circulare.

— Olhado, nu cred că are vreo legătură cu adevărul. E vorba doar de cauză şi efect. Niciodată nu reuşim să le separăm. Ştiinţa refuză să recunoască orice cauză în afară de prima — dobori o piesă de domino şi se prăbuşeşte şi următoarea. Dar când ne referim la fiinţele umane, singurul tip de cauză care contează e cea decisivă, scopul. Ceea ce-şi propune fiecare. De îndată ce înţelegi ce vor de fapt oamenii, nu-i mai poţi urî. Te poţi teme de ei, dar nu-i urăşti, fiindcă găseşti oricând aceleaşi dorinţe şi în adâncul inimii tale.

— Mamei nu-i place ideea că eşti Săvârşitorul.

— Ştiu asta.

— Cu toate astea te iubeşte.

— Ştiu.

— Iar Quim… chiar că-i ciudat, dar acum, când ştie că eşti Săvârşitorul, ţine mai mult la tine, tocmai din pricina asta.

— Fiindcă el e un cruciat, iar eu mi-am câştigat prostul renume câştigând o cruciadă.

— Şi eu…

— Da, şi tu.

— Ai comis mai multe crime decât oricare om cunoscut de istorie.

— Să fii cel mai bun în orice faci, aşa-mi spunea mama întotdeauna.

— Dar când ai vorbit despre tata, m-ai făcut să-mi pară rău pentru el. Îi convinge pe oameni să se iubească unul pe altul şi să-şi ierte greşelile. Cum de-ai putut ucide atâtea fiinţe în timpul Xenocidului?

— Mi-am închipuit că e vorba de un joc. N-am ştiut că totul era real. Dar asta nu mă scuză, Olhado. Chiar dacă aş fi ştiut că bătălia se desfăşoară în realitate, aş fi procedat la fel. Credeam că vor să ne ucidă. Ne-am înşelat, dar nu aveam de unde să ştim adevărul. Clătină din cap. — Numai că eu mai ştiam ceva. Cunoşteam duşmanul. De aceea am şi învins-o pe matcă; o cunoşteam atât de bine sau poate că o îndrăgisem într-atât încât o cunoşteam. Tânjeam să ajung acasă. De aceea i-am pulverizat planeta.

— Iar azi am găsit un loc pentru a o readuce la viaţă. Olhado deveni serios. Eşti sigur că nu va încerca să se răzbune? Nu va dori să nimicească omenirea începând cu tine?

— Sunt la fel de sigur ca şi de orice altceva.

— Adică n-ai certitudine absolută, concluzionă Olhado.

— Dar sunt îndeajuns de sigur ca să-i redau viaţa, explică Ender. Şi asta-i toată certitudinea pe care-o putem avea în orice situaţie. Credem atât cât să acţionăm ca şi cum am fi ales calea adevărului. Când am atins nivelul acesta de certitudine, ea devine cunoaştere. Realitate. Ne punem viaţa zălog pentru ea.

— Cred că tocmai asta faci acum. Îţi pui viaţa zălog considerând că matca e aşa cum îţi închipui.

— Trufia mea e mare. Pun zălog şi viaţa voastră, precum şi a tuturor celorlalţi, şi o fac fără ca măcar să cer părerea cuiva.

— Ciudat, spuse Olhado. Întrebând pe cineva dacă ar încredinţa Săvârşitorului o hotărâre care ar putea afecta viitorul speciei umane aş primi un răspuns negativ. Dar cerându-i să-mi spună dacă ar avea încredere în Vorbitorul în numele Morţilor, aproape fiecare ar zice da. Şi nici măcar n-ar bănui că e vorba de una şi aceeaşi persoană.

— Da, încuviinţă Săvârşitorul. Ciudat.

Nici unul nu râse. Apoi, după câtva timp, Olhado vorbi din nou. Gândurile îi fuseseră furate de problema care îl preocupa cel mai mult

— N-aş vrea ca Miro să fie plecat treizeci de ani.

— Vei avea patruzeci şi doi de ani la întoarcerea lui.

— Iar el va avea aceeaşi vârstă la întoarcere. Douăzeci de ani. Jumătate din vârsta mea. Dacă se va găsi vreodată cineva care să vrea să se mărite cu cineva ai cărui ochi au reflexe metalice, s-ar putea să am şi eu copii. Nici măcar nu mă va recunoaşte. N-o să-i mai fiu frate. Olhado făcu un efort să-şi alunge nodul ce i se pusese în gât. Ar fi ca şi cum ar muri.

— Ba nu. Ca şi cum ar trece din a doua în cea de-a treia viaţă.

— Ca o moarte totuşi, insistă Olhado.

— Dar şi naştere. Dacă tot renaşti, uneori nu strică să mai şi mori puţin.

A doua zi îl chemă Valentine. Degetele începură să-i tremure pe tastatură când trebui să dea instrucţiuni terminalului. Nu era un simplu mesaj, ci o comunicare audio-video în toată regula, prin ansiblu, neînchipuit de costisitoare. Dar nu asta îl mira. În realitate, comunicaţiile prin ansiblu cu cele O Sută de Lumi fuseseră întrerupte. Însemna că era vorba de ceva foarte urgent dacă Jane acceptase stabilirea legăturii. Ender îşi imagină imediat că Valentine putea fi în primejdie. Congresul Stelar ajunsese la concluzia că el avea cu siguranţă un amestec în revoltă şi descoperise legătura lui cu Valentine.

Îmbătrânise. Imaginea holografică evidenţia pe faţa ei ridurile şi arsurile pricinuite de zilele cu vânt tăios şi rece petrecute pe insulele, banchizele şi navele de pe Trondheim. Zâmbetul însă rămăsese neschimbat, iar în ochi îi sclipeau aceleaşi luminiţe. La început, văzând urmele neiertătoare ale anilor asupra chipului surorii lui, Ender amuţi. Şi ea rămase fără grai, pentru că Ender părea acelaşi, ca o amintire ce reînvia trecutul.

— Vai, Ender, oftă ea. Oare am fost şi eu cândva tot aşa de tânără?

— Oare voi îmbătrâni şi eu la fel de frumos?

Valentine râse, apoi plânse. Ender se stăpâni; cum i-ar fi stat să-şi dea frâu liber lacrimilor? Se despărţise de ea cu numai câteva luni în urmă, dar Valentine îi simţise lipsa vreme de douăzeci şi doi de ani.

— Probabil că ai auzit despre disensiunile dintre noi şi Congres.

— Îmi imaginez că te-ai aflat în miezul lucrurilor.

— Aşa s-a întâmplat să fie, spuse Ender. Nu regret că mă aflu aici. Intenţionez să rămân.

Ea dădu din cap şi-şi şterse ochii.

— Da, aşa mi-am închipuit şi eu. Trebuia să vorbesc cu tine ca să fiu sigură. Mă înspăimânta gândul că urma să călătoresc câteva decenii, aşteptând cu sufletul la gură să te întâlnesc, şi la sosire aveam să aflu că ai plecat.

— Ai vrut să mă vezi?

— M-a mişcat prea mult revoluţia voastră. După ce, vreme de douăzeci de ani, m-am ocupat de familie, mi-am educat studenţii, mi-am iubit soţul şi am ajuns să trăiesc în pace cu mine însămi, nu mai credeam că-l voi reînvia pe Demostene. Dar chiar atunci s-a zvonit despre contactele ilegale cu purceluşii şi la scurt timp după aceea am auzit că Lusitania s-a răsculat, oamenii au început să spună cele mai ridicole lucruri şi am simţit izbucnirea aceleiaşi uri vechi de când lumea. Îţi aminteşti de filmele cu Gândacii? Ce groaznici şi ce înfiorători erau? Dintr-o dată, ni s-au arătat filme video ale cadavrelor celor doi xenologi, nu-mi amintesc numele lor, dar erau imagini înspăimântătoare pe toate canalele, aţâţătoare la război. Apoi s-au lansat poveşti despre Descolada, ameninţarea că oricine vine de pe Lusitania poate distruge totul… cea mai cumplită molimă ce se poate imagina.

— E adevărat, confirmă Ender, dar rezolvăm noi şi problema asta. Încercăm să găsim o cale de a împiedica Descolada să contamineze alte planete când vom pleca de aici.

— Adevărat sau nu, până la urmă tot la război se ajunge. Eu încă-mi aduc aminte de el; ceilalţi n-au de unde să ştie. De aceea l-am reînviat pe Demostene. Am dat din întâmplare peste câteva rapoarte şi documente. Flota va fi dotată cu Doctoraşul. Dacă vor, pot să facă fărâme Lusitania. Exact cum…

— Exact cum am făcut cândva şi eu. Nu ţi se pare că-i o justiţie poetică să pierd în acelaşi mod? Cel ce ridică sabia…

— Lasă glumele, Ender! Acum sunt o gospodină în floarea vârstei şi nu mai am răbdare să ascult toate neroziile. Cel puţin deocamdată. Am scris câteva adevăruri neplăcute despre măsurile luate de Congresul Stelar şi le-am publicat sub pseudonimul Demostene. Au început să mă caute. Sunt acuzată de trădare.

— Deci vrei să vii aici?

— Nu singură. Scumpul de Jakt donează întreaga flotă fraţilor şi surorilor lui. Ne-am cumpărat o navă. Se pare că există o mişcare de rezistenţă care ne ajută: o persoană pe nume Jane a derutat computerele pentru ca acestea să ne piardă urma.

— O cunosc pe Jane, spuse Ender.

— Deci ai o întreagă organizaţie la dispoziţie? Am fost extrem de surprinsă când am primit mesajul că pot să-ţi vorbesc. Se ştia că legătura voastră prin ansiblu e întreruptă.

— Avem prieteni puternici.

— Ender, eu şi Jakt plecăm chiar azi. Venim şi cu cei trei copii.

— Primul…

— Da, Syfte, cea pe care o purtam în pântec la plecarea ta, are aproape douăzeci şi doi de ani. O fată încântătoare. Ne însoţeşte şi o bună prietenă, educatoarea copiilor, Plikt.

— Am avut o studentă cu numele ăsta, remarcă Ender, amintindu-şi de discuţiile lor de-acum câteva luni.

— A, da, asta a fost acum douăzeci şi doi de ani, Ender. Nu trebuie să te agiţi, ai aproape douăzeci şi doi de ani la dispoziţie să te pregăteşti pentru sosirea mea. De fapt, vom fi mai mulţi, cred că vreo treizeci. Vom călători în câteva salturi, dintre care primele în cu totul altă direcţie, ca să nu afle nimeni că ne îndreptăm spre Lusitania.

„Va veni încoace. Peste treizeci de ani. Voi fi mai bătrân decât e ea acum. Va veni. Atunci voi avea şi eu o familie. Copiii Novinhei şi ai mei, dacă-i vom avea, toţi mari, ca şi ai Valentinei.”

Şi apoi, gândindu-se la Novinha, îşi aminti de Miro şi de ceea ce sugerase Olhado cu câteva zile în urmă, atunci când găsiseră locul de cuib pentru matcă.

— Te-ar deranja cumva dacă trimit pe cineva să te întâmpine? întrebă Ender.

— Să ne aştepte? În adâncul spaţiului? Nu, nu trimite pe nimeni, Ender… e un sacrificiu prea mare să facă atâta drum când computerele ne pot conduce foarte bine…

— N-o fac doar de dragul tău. E vorba de unul dintre xenologi. Aş vrea să-l cunoşti. A suferit un accident grav. Are leziuni cerebrale; ca o paralizie. După cum susţine o persoană în părerile căreia am toată încrederea, el e… cel mai inteligent om de pe Lusitania, dar nimic nu-l mai leagă de viaţa noastră de aici. Vom avea totuşi nevoie de el mai târziu. Când vei sosi tu. Val, e un băiat de treabă. Ar putea transforma ultima voastră săptămână de călătorie într-o adevărată lecţie din care puteţi afla multe lucruri folositoare.

— Prietena ta ne poate furniza informaţii pentru o asemenea întâlnire în spaţiu? Suntem noi buni navigatori, dar numai pe mare.

— La plecare, Jane va introduce în computerele navei voastre toate informaţiile necesare rutei de zbor.

— Ender, pentru tine vor trece treizeci de ani, dar pentru mine… peste câteva săptămâni ne vom revedea. Începu să plângă.

— Poate vin cu Miro să te întâmpin.

— Nici să nu te gândeşti! exclamă ea. Vreau să fii cât se poate de bătrân şi de smochinit când sosesc. N-aş suporta întâlnirea cu tânărul de treizeci de ani pe care-l văd acum pe terminal.

— Treizeci şi cinci.

— Să fii acolo când ajung! îi ceru ea.

— Bine, încuviinţă el. În ceea ce-l priveşte pe Miro, băiatul pe care ţi-l trimit, să-l socoteşti drept fiul meu.

Valentine clătină solemn din cap.

— Trăim vremuri de restrişte, Ender… Aş vrea să-l avem pe Peter de partea noastră.

— Eu nu. Dacă ar conduce el mica noastră revoltă, ar termina ca Hegemon al celor O Sută de Lumi, iar eu nu vreau decât să fim lăsaţi în pace.

— S-ar putea să nu obţii una fără cealaltă, dar pe tema asta o să mai avem prilejul să ne certăm. La revedere, scumpul meu frate.

Ender nu-i răspunse. O privi lung până când ea zâmbi stângaci şi întrerupse legătura.

Ender nu se văzu nevoit să-l roage pe Miro să plece. Jane îi spusese deja totul.

— Demostene e sora ta? întrebă Miro confuz, dar Ender se obişnuise cu felul lui de a vorbi. I se părea că exprimarea lui se mai ameliorase. Oricum, nu-i era greu să-l înţeleagă.

— Suntem o familie dotată. Sper să-ţi placă Valentine.

— Sper să mă placă şi ea pe mine. Miro zâmbi, dar părea temător.

— Am rugat-o să te considere fiul meu.

— Ştiu. Şi continuă aproape sfidător: Am asistat la discuţie.

Ender simţi că i se strânge inima.

— Trebuia să te întreb. Dar ştii bine că ar fi acceptat, auzi în ureche vocea lui Jane.

Nu amestecul în problemele lui personale îl mâhnea, ci faptul că Jane se apropiase atât de mult de Miro. „Obişnuieşte-te cu situaţia asta”, îşi spuse în gând. „Acum îi poartă lui de grijă.”

— O să ne lipseşti.

— Deja le lipsesc celor care-mi vor duce dorul, spuse Miro, fiindcă mă consideră ca şi mort.

— Avem nevoie de tine viu.

— La întoarcere voi avea tot nouăsprezece ani. Şi aceleaşi leziuni pe creier.

— Vei fi tot Miro cel de acum, un tânăr strălucit, iubit, demn de încredere. Pentru tine am distrus gardul. Nu pentru o cauză măreaţă, ci pentru tine. Să nu ne înşeli aşteptările.

Miro surâse, dar Ender nu reuşi să-şi dea seama dacă strâmbătura de pe chipul lui se datora paraliziei sau era un zâmbet amar şi răutăcios.

— Spune-mi ceva, îl rugă Miro.

— Dacă nu-ţi răspund, are s-o facă ea în locul meu.

— Nu e greu. Vreau doar să ştiu de ce au murit Pipo şi Libo. Pentru ce i-au onorat purceluşii.

Ender văzu dincolo de cuvinte: înţelese de ce ţinea Miro atât de mult să găsească un răspuns. Aflase că era fiul lui Libo doar cu câteva ore înainte de a sări gardul şi de a-şi rata viitorul. Pipo, Libo, apoi Miro; tatăl, fiul şi nepotul, cei trei xenologi care îşi dăduseră viaţa pentru purceluşi. Băiatul ştia că doar înţelegând de ce muriseră strămoşii lui putea să dea un sens propriului său sacrificiu.

Ar fi fost o nenorocire dacă Miro, aflând adevărul, ar fi tras concluzia că nici un sacrificiu nu are sens. De aceea Ender îi răspunse printr-o întrebare.

— Nu ştii de ce?

Miro rosti cuvintele rar şi atent, astfel ca Ender să-i poată înţelege pronunţia chinuită.

— Ştiu, purceluşii erau convinşi că le fac o onoare. Mai ştiu şi că în locul lor puteau muri Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze. În cazul lui Libo, cunosc chiar şi motivul. S-a întâmplat după obţinerea primei recolte de ştir şi aveau mâncare din belşug. Îşi arătau astfel recunoştinţa. În schimb, nu înţeleg de ce n-au făcut-o mai devreme. De exemplu, când i-am învăţat să folosească rădăcina de merdona sau când le-am arătat cum să-şi facă oale şi arcuri cu săgeţi.

— Adevărul? insistă Ender.

Miro pricepu din tonul lui Ender că nu-i va fi uşor să privească adevărul drept în faţă.

— Da, spuse el.

— Nici Pipo şi nici Libo nu meritau onoarea. Soţiile nu răsplăteau pe nimeni pentru recolta de ştir. Realitatea e că Mâncătorul-de-Frunze le convinsese să permită conceperea unei generaţii noi, cu toate că, după ce părăseau copacul-mamă, nu exista suficientă hrană pentru ei. Şi-a asumat un risc imens: dacă s-ar fi înşelat, generaţia aceea de pui ar fi murit. Libo le-a adus recolta, dar Mâncătorul-de-Frunze a fost acela care a declanşat creşterea numerică a populaţiei şi nevoia de hrană.

Miro dădu aprobator din cap.

— Şi Pipo?

— Pipo le-a dezvăluit purceluşilor descoperirea lui. Descolada, care îi ucidea pe oameni, făcea parte din fiziologia lor normală, iar organismul lor folosea transformările care pe noi ne ucideau. Mandachuva le-a spus soţiilor că oamenii nu sunt atotputernici, asemeni zeilor, iar în anumite privinţe sunt chiar mai slabi decât micuţii. Le-a mai spus că puterea oamenilor nu se datora unor elemente inerente — talie, dimensiunea creierului, limbajului — ci mai curând întâmplării că beneficiau de câteva mii de ani de învăţătură în plus. Dacă puteau să dobândească toate cunoştinţele noastre, atunci noi, oamenii, n-am mai avea putere asupra lor. Trebuia recompensată descoperirea lui Mandachuva — faptul că, potenţial, purceluşii erau egali cu fiinţele umane — nu informaţia dată de Pipo, care i-a ajutat să înţeleagă.

— Deci amândoi…

— Purceluşii n-au vrut să-i ucidă nici pe Pipo, nici pe Libo. În ambele cazuri, izbânda a revenit unui pequenino. Pipo şi Libo au murit pur şi simplu fiindcă nu au fost în stare să ridice cuţitul şi să ucidă un prieten.

Miro trebuie să fi sesizat durerea lui Ender, în ciuda eforturilor lui de a şi-o ascunde. Şi Miro răspunse amărăciunii lui Ender:

— Tu, tu eşti capabil să ucizi pe oricine.

— E o calitate cu care m-am născut, acceptă Ender.

— L-ai ucis pe Uman fiindcă ştiai că altfel va trăi o viaţă nouă, mai bună, spuse Miro.

— Da, recunoscu Ender.

— Şi pe mine.

— Da. Trimiţându-te în spaţiu mă simt ca un criminal.

— Dar voi trăi şi eu o viaţă noua şi mai bună?

— Nu ştiu. Te mişti deja ceva mai bine decât un copac.

Miro pufni în râs.

— Deci, pentru că pot umbla, am măcar un avantaj asupra lui Uman, adevărat? Nu trebuie să mă loviţi cu băţul ca să vorbesc. Pe chipul lui Miro apăru apoi o expresie de tristeţe. Cu diferenţa că el poate avea o mie de copii.

— S-ar putea să te înşeli dacă-ţi închipui că toată viaţa o să rămâi necăsătorit.

— Sper să fie aşa cum zici, spuse Miro fără convingere. Apoi, după o lungă tăcere, întrebă: Vorbitorule… ?

— Spune-mi Săvârşitor.

— Săvârşitorule, înseamnă că Pipo şi Libo au murit zadarnic?

Ender înţelese adevărata întrebare: „Suferinţa mea a fost inutilă?”

— Există motive ale morţii mult mai absurde decât acela că nu suporţi ideea de a ucide.

— Dar dacă e vorba de cineva care nu poate nici să ucidă, nici să moară, dar nici să trăiască?

— Nu te amăgi. Într-o bună zi vei fi în stare de toate trei.

În dimineaţa următoare, Miro plecă. Plânseră cu toţii la despărţire. În săptămânile care urmară, Novinhei îi veni greu să stea acasă, căci absenţa lui Miro devenise prea apăsătoare şi dureroasă. Chiar dacă, sfătuită de Ender, încuviinţase din toată inima plecarea lui Miro, i se părea de nesuportat să-şi piardă copilul. Ender începu să se întrebe dacă şi părinţii lui simţiseră o durere asemănătoare când fusese luat de lângă ei şi dus departe. Bănuia că nu. Dar nici nu speraseră că se va întoarce. Acum el însuşi iubea copiii altui bărbat mai mult decât îi iubiseră propriii lor părinţi. Se simţea răzbunat pentru nepăsarea căreia îi căzuse victimă în copilărie. La trei mii de ani distanţă, le va da o lecţie privind modul în care trebuie să se comporte un tată. Episcopul Peregrino îi căsători pe Ender şi Novinha în biroul său.

În schimb, înaintea căsătoriei avu parte de două zile de triumf. În prima zi, Ela, Ouanda şi Novinha îi dăruiră rezultatele ipotezelor şi cercetărilor întreprinse de ele: ciclul complet de viaţă şi structura comunităţii pequenino, masculi şi femele, precum şi o reconstituire plauzibilă a societăţii lor înainte ca Descolada să-i fi legat pe vecie de copacii care până atunci nu constituiseră decât un element al mediului. Iar Ender reuşi să înţeleagă până la capăt cine erau purceluşii şi mai ales cine fusese Uman înainte de a trece în viaţa scăldată de lumină.

Trăi o săptămână printre purceluşi şi în timpul acesta scrise Viaţa lui Uman. Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze o citiră cu atenţie şi o discutară cu el; el revizui şi remodelă textul, apoi îl definitivă. În ziua aceea îi invită pe toţi cei care lucrau împreună cu purceluşii — întreaga familie Ribeira, Ouanda şi surorile ei, numeroşi muncitori care le aduseseră purceluşilor miracolele tehnologiei, călugării-erudiţi ai Ordinului Copiii Minţii, episcopul Peregrino, primarul Bosquinha — şi le citi cartea. Nu era mare. Îi trebui doar o oră. Se strânseră pe deal, la umbra lui Rădăcină care îi apăra acum de razele soarelui, aproape de locul unde copacul lui Uman, nu mai înalt de trei metri, se ridica spre lumină.

— Vorbitorule, recunoscu episcopul, aproape că m-ai convins să devin umanist. Alţii, mai puţin şcoliţi în elocinţă, nu găsiră cuvintele potrivite, nici pe loc, nici mai târziu. Dar tot aşa cum cititorii primei sale cărţi îi înţeleseseră pe Gândaci, din ziua aceea aflară cu toţii cine erau purceluşii şi pricepură că — în ciuda oricăror dezbinări şi suspiciuni — îşi căutaseră neîncetat măreţia.

— De aceea te-am chemat aici, îi explică Novinha. Am visat cândva că voi scrie cartea aceasta. Dar trebuie s-o scrii tu.

— Am jucat un rol mai important în povestea asta decât mi-am propus, spuse Ender. Dar tu, Ivanova, ţi-ai împlinit visul. Munca ta a dat naştere acestei cărţi, iar tu şi copiii tăi m-aţi făcut să mă simt întreg. Altfel n-aş fi fost în stare s-o scriu.

O semnă, ca şi pe celelalte, cu numele de Vorbitor în numele Morţilor.

Jane luă cartea şi o transmise prin ansiblu la distanţe de ani-lumină, către toate cele O Sută de Lumi. Odată cu ea transmise textul acordului şi imaginile filmate de Olhado la semnarea şi la trecerea lui Uman spre lumina deplină. Distribui cartea în nenumărate locuri pe fiecare planetă, mai ales unor oameni care aproape sigur aveau s-o citească şi s-o înţeleagă. Exemplarele au fost expediate sub formă de mesaje de la un computer la altul; până să afle Congresul despre ce era vorba, mesajele se răspândiseră atât de mult încât difuzarea nu mai putea fi interzisă.

Congresul încercă în schimb să discrediteze cartea, declarând-o un fals. Imaginile fură etichetate drept o simulare grosolană. Analiza textului evidenţiase că era imposibil ca această carte să fi fost scrisă de acelaşi autor ca şi celelalte două. Documentele referitoare la utilizarea ansiblului dezvăluiau că ea nu putea veni din Lusitania, care tăiase toate legăturile cu celelalte lumi. Unii crezură, dar majoritatea nu se sinchiseau. Pe mulţi dintre cei care făcuseră efortul de a citi „Viaţa lui Uman” nu-i lăsa inima să-i recunoască pe purceluşi drept rameni.

Unii îi acceptară pe purceluşi şi, citind şi acuzaţia pe care o scrisese Demostene cu câteva luni în urmă, începură să numească flota care se îndrepta deja spre Lusitania drept „Al Doilea Xenocid”. Dar pe cele O Sută de Lumi nu existau atâtea închisori în care să încapă toţi cei care-o botezaseră astfel. Congresul Stelar socotise că războiul va începe când navele aveau să ajungă în apropierea Lusitaniei, adică peste treizeci sau patruzeci de ani. Acum era evident că el începuse deja şi că înfruntarea va fi teribilă. Mulţi credeau cele scrise de Vorbitorul în numele Morţilor şi tot mai mulţi erau dispuşi să-i considere ramani pe purceluşi şi ucigaşi pe cei care le doreau moartea.

Apoi, într-o toamnă, Ender luă gogoaşa grijuliu înfăşurată şi împreună cu Novinha, Olhado, Quim şi Ela zbură mulţi kilometri pe deasupra întinderilor de capim, până ajunse la dealul de lângă râu. Margaretele înfloriseră năvalnic; aici iarna avea să se dovedească blândă, iar matca va fi ferită de Descolada.

Cu băgare de seamă, Ender duse matca spre malul râului şi o aşeză în grota pe care o pregătise împreună cu Olhado. La intrare puseră cadavrul unei cabra proaspăt ucise.

După aceea, Olhado îi conduse înapoi. Săvârşitorul plânse, stăpânit de extazul de necuprins şi de nestăpânit pe care matca i-l gravă în minte, fiindcă bucuria ei era mult prea puternică pentru ca vreo fiinţă umană să-i reziste. Novinha îl îmbrăţişă, Quim se rugă în tăcere, iar Ela fredonă un vechi cântec popular săltăreţ, care-şi avea originea în ţinuturile deluroase din Minas Gerãis, printre băştinaşii caipira şi mineiros din bătrâna Brazilie. Se afla într-un loc tihnit şi prielnic, mai fericit decât visase Ender pe coridoarele sterile ale Şcolii de Luptă, pe vremea când era un copil şi se lupta pentru supravieţuire.

— Acum pot să mor, mărturisi el. Mi-am încheiat munca de o viaţă.

— Şi eu, spuse Novinha, dar cred că abia acum a sosit momentul să luăm viaţa de la capăt.

În aerul jilav şi răcoros al grotei din apropierea râului, mandibulele puternice sfâşiară gogoaşa; zbătându-se, din ea ieşi un corp moale şi scheletic. Aripile se desfăcură încetul cu încetul şi se uscară la soare. Fiinţa se târî cu greu până la marginea apei ca să soarbă putere în trupul stafidit. Ciuguli din carnea de cabra. Ouăle neeclozate pe care le purta în măruntaie cereau să fie eliberate. Le depuse pe primele pe corpul cabrei, apoi mâncă din margaretele de alături, încercând să simtă schimbările care să-i dea certitudinea că în sfârşit înviase.

Căldura blândă a razelor de soare, vibraţia uşoară a aripilor în adierea vântului, răcoarea apei sub picioare, ouăle înfierbântându-se şi crescând în carnea cabrei însemnau Viaţa îndelung aşteptată, iar acum matca putea fi sigură că va fi nu ultima, ci prima din neamul ei.