Vorbitor în numele morţilor

Oriunde l-ar fi purtat paşii, vicarul catedralei rămânea înconjurat de tăcerea capelei întunecoase şi a zidurilor masive şi înalte până la cer: când intra, o pace grea cobora asupra elevilor, şi apoi, în vreme ce el aluneca fără să facă nici un zgomot către partea din faţă a clasei, până şi respiraţia lor devenea reţinută.

— Dom Cristão, murmură vicarul. Episcopul ar avea nevoie să vă consulte într-o problemă.

Elevii, majoritatea adolescenţi, nu erau chiar atât de naivi încât să nu ştie despre relaţiile încordate dintre ierarhia Bisericii şi călugării cu păreri mai puţin rigide, care predau în majoritatea şcolilor catolice din cele O Sută de Lumi. Dom Cristão nu era numai un excelent profesor de istorie, geologie, arheologie şi antropologie, ci şi abate al mănăstirii Filhos da Mente de Cristo — Copii Minţii lui Cristos. Poziţia aceasta îl făcea să fie cel mai de seamă rival la supremaţia spirituală în Lusitania. În unele privinţe putea fi considerat chiar superior episcopului; pe majoritatea lumilor exista doar câte un abate al Fiilor la fiecare arhiepiscop, în timp ce la fiecare episcop exista câte un decan al unui sistem şcolar.

Însă Dom Cristão, ca toţi Filhos de altfel, ţinea să demonstreze că nutrea respectul cuvenit faţă de ierarhia bisericească. La chemarea episcopului, el închise imediat lumina de la pupitrul pe care-şi avea hârtiile şi dădu liber elevilor fără ca măcar să tragă o concluzie la subiectul supus discuţiei. Elevii nu-şi manifestară surprinderea; ştiau că ar fi procedat la fel chiar dacă i-ar fi întrerupt ora un preot abia hirotonisit. Pentru preoţi era, fără îndoială nespus de măgulitor să vadă cât de importanţi apăreau în ochii Fiilor însă, pe de altă parte, asta le arăta limpede că, de fiecare dată când vizitau şcoala în timpul orelor de curs, procesul de învăţământ era dat peste cap. Ca urmare, preoţii intrau rareori în şcoală, iar Filhos, printr-o atitudine de imens respect, îşi menţineau o independenţă aproape deplină.

Dom Cristão ştia foarte bine de ce îl chemase episcopul. Doctorul Navio nu era omul care să-şi ţină gura, şi în cursul dimineţii circulaseră tot soiul de zvonuri în legătură cu o ameninţare îngrozitoare rostită de Vorbitor. Lui Dom Cristão îi venea greu să priceapă temerile nefondate pe care le simţea ierarhia de fiecare dată când se confrunta cu infideli sau eretici. Episcopul va fi furios, ceea ce însemna că va cere ca cineva să întreprindă ceva, deşi cea mai bună politică ar fi fost inacţiunea, răbdarea, cooperarea. Pe de altă parte, se zvonise că acest Vorbitor afirmase că tot el rostise moartea lui San Angelo. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci probabil că omul nu era nicidecum un duşman, ci un prieten al Bisericii. Sau măcar un prieten al Fiilor, ceea ce, după părerea lui Dom Cristão, era unul şi acelaşi lucru.

În timp ce-l urma pe tăcutul vicar printre clădirile din faculdade şi prin grădina catedralei, Dom Cristão îşi alungă din inimă furia şi iritarea pe care le simţea. Îşi repetă la nesfârşit în gând numele preoţesc: Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame.

Trebuie Să-i Iubeşti pe Toţi Ca Să Fii Iubit de Dumnezeu. Îşi alesese atent numele atunci când logodnica lui devenise membră a ordinului, întrucât ştia că slăbiciunile lui cele mai mari erau furia şi intoleranţa faţă de prostie. La fel ca şi ceilalţi Filhos, îşi dăduse un nume ce devenea o invocaţie împotriva celui mai de temut păcat al său. Aceasta era una dintre modalităţile în care Filhos se dezgoleau spiritual în faţa întregii lumi. „Nu ne vom înveşmânta în haina ipocriziei”, propovăduise San Angelo. „Cristos ne va înveşmânta în virtute, ca pe nişte crini de câmpie, dar noi nu vom face nici un efort să trecem drept mărinimoşi.” Astăzi, Dom Cristão simţea că mărinimia era un veşmânt cam sărăcăcios pentru el; vântul îngheţat al intoleranţei putea să-l pătrundă până în adâncul inimii. De aceea îşi recită numele, gândind: „Episcopul Peregrino e un neghiob, dar Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame.”

— Frate Amai, spuse episcopul Peregrino. Niciodată nu folosea termenul onorific de Dom Cristão, deşi măcar atâta consideraţie era de aşteptat din partea unui cardinal. Amabil din partea ta că ai venit.

Navio stătea deja pe cel mai moale scaun, dar Dom Cristão nu avea de gând să-i poarte ranchiună pentru atâta lucra. Indolenţa îl făcuse pe Navio să se îngraşe, iar acum obezitatea îl făcea să fie indolent; boala se învârtea în cerc, hrănindu-se din propria-i substanţă, şi Dom Cristão se arătă recunoscător lui Dumnezeu că suferinţa aceasta îl ocolise. Îşi alese un scaun înalt, fără spătar. Trupul nu va avea astfel prilejul să se moleşească, iar mintea îi va rămâne vie şi ascuţită.

Navio se lansă aproape imediat într-o relatare a chinuitoarei întâlniri pe care o avusese cu Vorbitorul în numele Morţilor, fără a uita să povestească pe larg despre ameninţările acestuia în cazul în care atitudinea non-cooperantă persista.

— Un inchizitor, dacă vă puteţi închipui aşa ceva! Un infidel care îndrăzneşte să se substituie autorităţii Bisericii-Mamă! Vai, cum creşte spiritul combatant al mirenilor când Biserica-Mamă e ameninţată dar cere-le numai să vină la slujbă o dată pe săptămână şi toată fervoarea asta se vestejeşte şi adoarme cu totul.

Cuvintele lui Navio avură însă un oarecare efect: episcopul Peregrino se înfurie văzând cu ochii şi, în ciuda tenului măsliniu, faţa lui căpătă o nuanţă purpurie. După ce, într-un târziu, Navio îşi termină istorisirea, Peregrino, cu chipul devenit o mască a furiei, se întoarse către Dom Cristão şi spuse:

— Ce zici de asta, frate Amai?

„Dacă mi-ar lipsi tactul, aş zice că ai fost un neghiob când te-ai amestecat în treburile acestui Vorbitor deşi ştiai că legea e de partea lui şi că nimic din ce a făptuit nu ne-a adus vreo vătămare. Acum l-ai provocat, şi e cu mult mai primejdios decât ar fi fost dacă pur şi simplu ignorai sosirea lui aici.”

Dom Cristão zâmbi vag şi-şi lăsă capul în faţă.

— Socot că ar trebui să lovim primii, pentru a-i smulge puterea de a ne face vreun rău.

Aceste vorbe înfocate îl luară prin surprindere pe episcopul Peregrino care spuse:

— Exact aşa. Dar nu mă aşteptam să înţelegi şi tu asta.

— Filhos au un spirit la fel de înflăcărat ca şi orice alt creştin nehirotonisit, vorbi Dom Cristão. Dar pentru că noi nu avem preoţi, trebuie să ne mulţumim cu logica şi raţiunea pe care să le folosim ca înlocuitori firavi ai autorităţii.

Episcopul Peregrino bănuia că din când în când era ironizat, dar niciodată nu reuşea să identifice momentul precis când devenea ţintă.

— Prin urmare, frate Amai, cum propui să-l lovim?

— Ei bine, părinte Peregrino, legea este foarte clară. El are putere asupra noastră numai dacă îl împiedicăm să-şi îndeplinească îndatoririle lui preoţeşti. Dacă vrem să-l lipsim de puterea de a ne face rău, trebuie doar să cooperăm cu el.

Episcopul lovi cu pumnul în tăblia mesei şi răcni:

— Exact genul de sofism la care trebuia să mă aştept din partea ta, Amai.

Dom Cristão zâmbi.

— Realitatea e că n-avem de ales: ori răspundem la întrebările lui, ori face o cerere perfect justificată pentru a i se acorda statut de inchizitor, iar tu te vei îmbarca pe vreo navă ce merge la Vatican ca să te aperi de acuzaţia de persecuţie religioasă. Peregrino, ţinem cu toţii mult prea mult la tine ca să facem ceva care să provoace îndepărtarea ta din funcţie.

— A, da, cunosc foarte bine iubirea voastră.

— Vorbitorii sunt de fapt total inofensivi — nu au alcătuit vreun organism rival, nu dau împărtăşanie, nici măcar nu susţin că „Matca şi Hegemonul” pot fi luate drept scriptură. Singura lor îndatorire este să încerce să descopere adevărul despre viaţa celor care au murit şi apoi să povestească, celor care vor să-i asculte, istoria persoanei dispărute aşa cum a ales aceasta să şi-o trăiască.

— Şi consideri că acest lucru e nevătămător?

— Dimpotrivă. San Angelo a întemeiat ordinul nostru tocmai pentru că dezvăluirea adevărului este un act de mare tărie. Dar eu cred că e mult mai nevătămător decât Reforma Protestantă, să zicem. Iar anularea Patentei Catolice pe motiv de intoleranţă religioasă ar aduce cu siguranţă după sine autorizarea imediată a unei imigraţii de non-catolici, care ne-ar face să nu mai reprezentăm decât o treime din populaţie.

Episcopul Peregrino îşi mângâie inelul de pe deget:

— Şi Congresul Stelar ar putea să autorizeze aşa ceva? Există o limită privind numărul de colonişti; dacă ar trimite aici atâţia necredincioşi, s-ar depăşi cu mult această limită.

— Dar nu se poate să fi uitat că există prevederi în acest sens. Întrucât Patenta Catolică garantează o creştere neîngrădită a populaţiei, Congresul Stelar va trimite nave atunci când populaţia de prisos va trebui transportată în emigraţie obligatorie. Oricum se anticipează ca o asemenea acţiune să aibă loc peste o generaţie sau două; cine ar putea să împiedice Congresul Stelar să o înceapă chiar acum?

— N-o vor face.

— Congresul Stelar a fost întemeiat pentru a se pune capăt războaielor sfinte şi pogroamelor care au izbucnit uneori pe mai multe lumi în acelaşi timp. Invocarea legilor privitoare la persecuţia religioasă reprezintă o problemă gravă.

— E cu totul de neconceput! Nu ştiu ce eretic pe jumătate nebun cheamă un Vorbitor şi, dintr-o dată, ne confruntăm cu emigrarea forţată!

— Iubite părinte, aşa au evoluat dintotdeauna confruntările dintre autoritatea laică şi cea religioasă. Trebuie să avem răbdare, fie şi numai din următorul motiv: toate armele sunt la ei.

Auzind acestea, Navio chicoti.

— S-ar putea să aibă toate armele, dar noi deţinem cheile raiului şi iadului, spuse episcopul.

— Şi eu sunt sigur că aşteptând clipa asta, Congresul Stelar îşi freacă mâinile de bucurie. Până atunci, totuşi, poate că voi reuşi să uşurez durerea provocată de această stângăcie. Ca să nu fii silit să retractezi în mod public declaraţiile tale anterioare, (“declaraţii prosteşti, distructive şi bigote”), fă cunoscut că ai dat instrucţiuni către Filhos da Mente de Cristo să poarte apăsătoarea povara de a răspunde întrebărilor infidelului.

— S-ar putea să nu cunoaşteţi răspunsurile la toate întrebările lui, spuse Navio.

— Dar putem să găsim răspunsuri în locul lui, nu? Probabil că în felul acesta oamenii din Milagre nici nu vor trebui să-i răspundă direct Vorbitorului; vor vorbi în schimb numai cu fraţii şi surorile ordinului nostru.

— Cu alte cuvinte, spuse Peregrino înghiţindu-şi nodul din gât, călugării ordinului tău vor deveni servitorii infidelului.

Dom Cristão îşi rosti numele în gând de trei ori.

Ender nu mai trăise atât de acut sentimentul că se află pe teritoriu inamic de când fusese elev în şcoala militară. După ce pornise din praça, urcase dealul pe o potecă bătută de paşii nenumăraţilor credincioşi; domul catedralei se ridica atât de falnic încât, cu excepţia câtorva momente, când se afla pe porţiunea cea mai abruptă a pantei, îl avu tot timpul în ochi. Construită pe terase care tăiau panta, şcoala se afla în stânga lui; spre dreapta se vedea Vila dos Professores, purtând numele educatorilor, dar locuită în realitate mai mult de grădinari, îngrijitori, funcţionari, consilieri şi alţi slujbaşi. Profesorii pe care-i zări Ender purtau cu toţii uniformele cenuşii ale ordinului, iar aceştia îl măsurară curioşi când trecu pe lângă ei.

Vrăjmăşia începu atunci când ajunse pe culmea dealului, o suprafaţă întinsă, aproape netedă, de pajişte şi grădină îngrijite fără cusur, unde potecile frumos demarcate erau acoperite cu gangă concasată adusă de la topitorie. „Iată lumea Bisericii”, gândi Ender „fiecare lucruşor aşezat la locul lui, unde nici unei buruieni nu-i este îngăduit să pătrundă.” Simţi multe priviri urmărindu-i, dar acum robele erau negre sau portocalii — preoţi şi diaconi, iar ochii răutăcioşi exprimau o autoritate pe cale de a fi primejduiţi „Ce vă fur venind aici?” îi întrebă Ender în gând. Dar ştia că ura lor nu venea chiar din senin. Era o buruiană sălbăticită care creştea într-o grădină bine întreţinută; dezordinea ameninţa să se instaleze oriunde călca el, şi multe flori frumoase puteau să piară dacă el prindea rădăcini şi sugea viaţă din solul lor.

Jane sporovăia cu vioiciune, încercând să-i provoace un răspuns, dar Ender refuza să se lase prins în jocul ei. Preoţii nu trebuiau să-i vadă buzele mişcându-se; în cadrul Bisericii exista o fracţiune destul de numeroasă care considera implanturile (precum nestemata din urechea lui) drept un sacrilegiu, o încercare de a aduce îmbunătăţiri unui trup pe care Dumnezeu l-a creat perfect.

— Câţi preoţi poate întreţine această comunitate? întrebă ea prefăcându-se mirată.

I-ar fi plăcut să-i răspundă tăios că avea deja numărul lor exact în fişiere. Una dintre plăcerile lui Jane era să spună lucruri sâcâitoare atunci când el nu putea nicidecum să-i răspundă sau să recunoască, în prezenţa cuiva, că ea îi vorbea la ureche.

— Trântori care nici măcar nu se reproduc. Dacă nu se împreunează, oare evoluţia nu cere ca ei să dispară ca specie? Dar Jane ştia, desigur, că preoţii asigurau cea mai mare parte a serviciilor publice şi administrative ale comunităţii. Ender îşi întocmi răspunsurile către ea ca şi cum le-ar fi putut exprima cu voce tare. Dacă preoţii n-ar exista, atunci s-ar dezvolta vreun grup administrativ sau de afaceri sau vreo breaslă care să preia povara asta. În orice comunitate trebuie să apară un anume tip de ierarhie rigidă ca forţă conservatoare, care să-i menţină identitatea în ciuda variaţiilor şi modificărilor care o pândesc. Comunitatea s-ar dezintegra în mod inevitabil dacă nu ar exista un promotor inflexibil al convenţiilor. Caracterul forţat al convenţionalismului este stânjenitor dar esenţial pentru o comunitate. Nu aşa scrisese Valentine în cartea ei despre Zanzibar? Ea compara clasa preoţilor cu scheletul vertebratelor…

Şi tocmai pentru a-i dovedi că putea să anticipeze argumentele lui atunci când nu le putea exprima prin viu grai, Jane îi servi citatul; amăgitoare, vorbi cu vocea Valentinei, pe care o memorase în mod special pentru a-l chinui şi mai mult:

— Oasele sunt rigide şi, luate în sine, par moarte ca piatra, dar când sunt fixate şi articulate de schelet, restul trupului poate îndeplini toate mişcările necesare vieţii.

Sunetul vocii Valentinei îl îndureră mai mult decât şi-ar fi închipuit şi, desigur, mai mult decât fusese în intenţia lui Jane. Rări pasul. Îşi dădu seama că tocmai absenţa ei îl făcea să simtă atât de acut ostilitatea preoţilor. Intrase de bună voie în gura leului calvinist, păşise dezgolit din punct de vedere filosofic printre cărbunii mocniţi ai Islamului, iar fanaticii shintoişti intonaseră cântece de ameninţare în faţa ferestrei lui din Kyoto. Dar Valentine îi fusese întotdeauna alături, în acelaşi oraş, respirând acelaşi aer, suferind capriciile aceluiaşi climat. Ea reuşea să-i insufle curaj în ceea ce avea de făcut; el se întorcea după fiecare confruntare şi prin discuţiile cu ea reuşea să-şi înţeleagă până şi eşecurile, iar asta îi permitea să întrezărească mici triumfuri chiar şi în înfrângeri. „Am părăsit-o doar de zece zile, iar acum îi simt deja lipsa.”

— Cred că la stânga, spuse Jane. Slavă cerului, acum folosea propria ei voce. Mănăstirea e la marginea vestică a dealului, deasupra Staţiunii zenadorilor.

Trecu pe lângă faculdade, unde elevii între zece şi doisprezece ani învăţau ştiinţele tehnice. Iar dincolo, mănăstirea, clădirea mai puţin înaltă, care părea să-l aştepte. Văzând contrastul dintre catedrală şi mănăstire, zâmbi. Prin dispreţul pe care-l arătau măreţiei şi strălucirii, Filhos erau aproape jignitori. Nici nu era de mirare că ierarhia le purta ranchiună oriunde apăreau. Până şi grădina mănăstirii era o manifestare de răzvrătire: în afara grădinii de legume, toate terenurile fuseseră lăsate în voia bălăriilor şi a ierbii necosite.

Abatele se numea Dom Cristão, bineînţeles; sau poate Dona Cristã, dacă abatele ar fi fost femeie. Fiindcă existau doar o escola baixa şi o faculdade, aşezământul avea numai un rector; cu o simplitate graţioasă, soţul conducea mănăstirea iar soţia lui şcolile, împletind şi contopind toate treburile ordinului într-o singură căsătorie. Ender îi spusese lui San Angelo încă de la început că era culmea prefăcătoriei, nicidecum a umilinţei, ca diriguitorii mănăstirilor şi şcolii să se numească „Domnul Cristian” şi „Doamna Cristiana”, atribuindu-şi astfel un titlu care ar trebui să aparţină oricărui credincios creştin. San Angelo se mulţumise să zâmbească, fiindcă şi el gândea la fel. „Arogant prin umilinţă, aşa era şi el, şi tocmai din acest motiv l-am iubit.”

În loc să-l aştepte în escritorio, Dom Cristão ieşi în curte ca să-l întâmpine; făcea parte din disciplina ordinului ca fiecare membru să-şi strice tihna în mod deliberat în favoarea celor pe care îi slujeau.

— Vorbitor Andrew! strigă el.

— Dom Ceifeiro! îi răspunse Ender.

Ceifeiro — secerător — era titlul pe care ordinul îl dădea funcţiei de abate; decanii şcolii se numeau aradores, plugari, iar călugării erau semeadores, semănători.

Ideea lui Ender de a respinge titlul obişnuit de „Dom Cristão” îl făcu pe Ceifeiro să surâdă. Ştia ce greu era să le ceară celor din afara ordinului să li se adreseze Fiilor folosind titluri şi nume de împrumut. După cum spusese San Angelo: „Când ţi se adresează potrivit titlului, te recunosc drept creştin; când îţi spun pe nume, pe buze le va veni o predică”. Îşi puse mâinile pe umerii lui Ender, zâmbi şi spuse:

— Da, sunt Ceifeiro. Şi ce eşti tu pentru noi: o invazie de buruieni?

— Mă strădui să fiu o pacoste oriunde mă duc.

— Atunci să fii cu grijă, altfel Domnul Recoltei te va pârjoli dimpreună cu buruienile netrebuincioase.

— Ştiu, mă paşte afurisenia, dar nu ştiu ce m-ar putea face să mă pocăiesc.

— Preoţii se pocăiesc. Datoria noastră este să educăm. Bine ai făcut că ai venit la noi.

— Ai fost foarte binevoitor invitându-mă aici. A trebuit să devin cel mai josnic şantajist ca să conving pe cineva să schimbe câteva vorbe cu mine.

Ceifeiro înţelese, desigur: Vorbitorul ştia că această invitaţie fusese făcută doar din pricina ameninţării că va cere să i se acorde puteri inchizitoriale. Dar fratele Amai prefera să menţină un aer de bună înţelegere.

— Să lăsăm asta acum, e adevărat că l-ai cunoscut pe San Angelo? Chiar eşti cel care i-a mărturisit moartea?

Ender făcu un gest către buruienile înalte, ale căror vârfuri se iţeau peste coama zidului curţii:

— El ar fi încuviinţat harababura din grădina voastră. Îi plăcea să-l provoace pe Cardinalul Aquila, şi fără îndoială că şi episcopul Peregrino strâmbă din nas, dezgustat de starea jalnică a pământurilor voastre.

Dom Cristão îi făcu un semn cu ochiul.

— Cunoşti prea multe secrete. Dacă te ajutăm să afli răspuns la întrebări, vei pleca?

— Există speranţa asta. De când am început să slujesc în calitate de Vorbitor, cel mai mult am zăbovit la Reykjavik, pe Trondheim, adică un an şi jumătate.

— Aş vrea să ne promiţi o şedere la fel de scurtă. Ţi-o cer nu pentru mine, ci pentru liniştea sufletească a celor care poartă robe mult mai grele decât a mea.

Săvârşitorul îi dădu singurul răspuns sincer care-l putea ajuta pe episcop să-şi găsească liniştea:

— Promit că dacă voi găsi vreodată un loc în care să mă stabilesc, voi lepăda titlul de Vorbitor şi voi deveni un cetăţean productiv.

— Într-o lume ca a noastră, asta ar include şi convertirea la catolicism.

— Cu ani în urmă, San Angelo m-a făcut să promit că, de va fi să aleg vreodată o religie, voi alege religia lui.

— Asta nu sună nicidecum ca o declaraţie sinceră de credinţă.

— E din pricină că nu am nici una.

Ceifeiro râse de parcă ar fi ştiut el ceva şi insistă să-i arate lui Ender mănăstirea şi şcolile înainte de a începe să răspundă la întrebările lui. Ender nu se supără — dorea să vadă cum se transformaseră ideile lui San Angelo după trecerea atâtor secole. Şcolile păreau destul de plăcute, iar calitatea educaţiei era deosebită, dar se făcu întuneric până Ceifeiro îl conduse înapoi la mănăstire şi la chilia mică pe care o împărţea cu soţia lui, Aradora.

Dona Cristã se afla deja acolo, pregătind o serie de exerciţii de gramatică pe terminalul aşezat între paturi. Aşteptară până ce ea găsi un punct în care se putea opri, şi abia după aceea i se adresară.

Ceifeiro îl prezentă drept „Vorbitor Andrew”.

— Dar se pare că-i vine greu să-mi spună Don Cristão.

— Tot aşa şi episcopului, constată soţia. Numele meu adevărat e Detestai o Pecado e Fazei o Direito. „Să urăşti Păcatul şi Să Faci Numai Bine”, traduse Săvârşitorul. Numele soţului meu se pretează la o prescurtare încântătoare: „Amai, iubeşte tu”. Dar al meu? Îţi poţi închipui pe cineva care strigă către o prietenă: „Oi! Detestai!”? Râseseră cu toţii. Iubirea şi ura, ăştia suntem, soţ şi soţie. Cum îmi vei spune dacă numele de Cristina e prea bun şi nu-l merit?

Ender îi privi chipul uşor ridat, pe care cineva cu un spirit mai critic decât al lui ar fi văzut bătrâneţea. Şi totuşi, în zâmbetul acela era un sâmbure de râs şi vioiciunea din ochi o făcea să pară mult mai tânără, chiar mai tânără decât el însuşi.

— Te-aş boteza Beleza, dar soţul tău m-ar acuza că flirtez cu tine.

— Nu, el m-ar numi Beladona, de la „frumuseţe şi otravă” într-o glumă răutăcioasă. Nu-i aşa, Dom Cristão?

— Datoria mea e să te fac să te simţi umilă.

— Aşa cum şi menirea mea e să te păstrez cast, răspunse ea.

Auzind aceste vorbe, Ender îşi mută privirea de la un pat la celălalt.

— Aha, încă unul pe care căsătoria noastră castă îl face curios, spuse Ceifeiro.

— Ba nu, îi răspunse Ender. Dar îmi amintesc că San Angelo recomanda ca soţul şi soţia să împartă acelaşi pat.

— Singurul mod de a face asta ar fi ca unul dintre noi să doarmă noaptea, iar celălalt ziua.

— Regulile trebuie adaptate potrivit tăriei de caracter a Filhos da Mente, explică Ceifeiro. Fără îndoială că există şi dintr-aceia care pot împărţi patul şi rămâne caşti, dar soţia mea este încă prea frumoasă şi dorinţele cărnii sunt prea puternice.

— Aşa a vrut San Angelo. El spunea că patul căsătoriei ar trebui să fie încercarea continuă a iubirii de cunoaştere. Spera că fiecare bărbat şi femeie din ordin va voi, după o vreme, să se înmulţească şi prin trup, nu numai prin minte.

— Dar în clipa când am face-o ar trebui să părăsim Ordinul, spuse Ceifeiro.

— E un lucru pe care scumpul nostru San Angelo nu l-a înţeles, fiindcă în timpul vieţii lui nu a existat nici o mănăstire care să aparţină cu adevărat Ordinului, îl lămuri Aradora. Mănăstirea devine familia noastră şi plecarea ar fi la fel de dureroasă ca şi divorţul. Odată ce rădăcinile se înfig bine, planta nu mai poate fi smulsă decât cu chinuri şi suferinţe. Aşadar noi dormim în paturi separate şi avem destulă tărie ca să rămânem în Ordin.

Vorbise cu o asemenea mulţumire în glas încât, aproape fără să vrea, pe Ender îl podidiră lacrimile. Ea văzu, se îmbujoră la faţă şi-şi mută privirea de la el.

— Nu jeli pentru noi, Vorbitor Andrew. Avem parte de mult mai multă bucurie decât de suferinţă.

— Mă înţelegi greşit, spuse Ender. Lacrimile n-au pornit din milă, ci datorită frumuseţii.

— Ba nu, interveni Ceifeiro, până şi preoţii celibatari consideră că puritatea noastră în căsătorie este, în cel mai bun caz, excentrică.

— Dar eu nu cred asta, spuse Ender. O clipă, îi veni în gând să povestească despre îndelungata lui tovărăşie cu Valentine, la fel de apropiată şi iubitoare ca o soţie, şi totuşi castă ca o soră. Dar, gândindu-se la ea, rămase fără grai. Se aşeză pe patul lui Ceifeiro şi-şi cuprinse faţa între palme.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Aradora. În acelaşi timp, Ceifeiro îşi aşeză cu blândeţe mâna pe creştetul lui.

Ender îşi înălţă capul, încercând să alunge neaşteptata revărsare de dragoste şi dor pentru Valentine.

— Mă tem că această călătorie m-a apăsat mai mult decât oricare alta. Am lăsat-o departe pe sora mea, care vreme de ani şi ani a mers alături de mine. S-a căsătorit la Reykjavik. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când am părăsit-o, dar constat că mi-e dor de ea mai mult decât aş fi crezut. Voi doi…

— Vrei să spui că şi tu eşti celibatar? întrebă Ceifeiro.

— Dar acum eşti şi văduv, şopti Aradora.

Lui Ender nu i se părea nicicum neobişnuit ca despărţirea de Valentine să fie exprimată prin asemenea vorbe.

Jane murmură în ureche:

— Dacă lacrimile astea fac parte dintr-un plan iscusit de-al tău, recunosc că sunt depăşită.

Bineînţeles, nu era vorba de nici un plan. Ender era chiar înspăimântat la gândul că sentimentele îi scăpaseră din frâu în felul acesta. În seara trecută, pe care o petrecuse în casa Ribeira, stăpânise situaţia; acum simţea că cedează în faţa acestor călugări căsătoriţi, dovedind aceeaşi uitare de sine ca şi Quara sau Grego.

— Am impresia, spuse Ceifeiro, că ai ajuns să cauţi răspuns la mult mai multe întrebări decât ţi-ai imaginat când ai pornit la drum.

— Cred că eşti foarte singuratic, spuse Aradora. Sora ta şi-a găsit un loc stabil. Dar cauţi şi tu un asemenea lucru?

— Nu cred. Socot că am depăşit măsura şi am abuzat de ospitalitatea voastră. Călugării nehirotonisiţi n-ar trebui să asculte confesiuni.

Aradora izbucni în râs.

— Ei, orice catolic poate asculta confesiunea unui necredincios.

Cu toate acestea, Ceifeiro nu râse.

— Vorbitor Andrew, mi-e limpede că ne-ai acordat mai multă încredere decât ţi-ai pus în gând, dar te asigurăm că o merităm. Şi, prietene, discuţia asta m-a convins că pot avea încredere în tine. Episcopul se teme de tine, şi recunosc că şi eu am avut unele rezerve la început, dar acum le-am făcut uitate. Dacă voi putea, te voi ajuta, deoarece cred că nu vei face cu bună ştiinţă vreun rău satului nostru.

— Aha, şopti Jane, acum am înţeles. O manevră foarte inteligentă, Săvârşitorule. Eşti un actor mult mai desăvârşit decât am crezut.

Înţepătura îl făcu pe Ender să se simtă cinic şi meschin, şi îi provocă un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată. Întinse mâna către nestemată, găsi minusculul comutator şi, cu unghia, îl mişcă într-o parte, apoi în jos. Nestemata amuţi. Jane nu mai putea nici să-i vorbească la ureche, nici să vadă sau să asculte din acel loc privilegiat.

— Să mergem afară, propuse Ender.

Ei înţeleseră perfect ce făcuse Ender, întrucât funcţia unui asemenea implant era binecunoscută; luară gestul drept o dovadă a dorinţei lui de a discuta netulburat şi în intimitate, astfel că acceptară bucuroşi invitaţia. Ender intenţionase să reducă nestemata la tăcere doar temporar, ca răspuns la insensibilitatea lui Jane; se gândise că va activa din nou interfaţa doar peste câteva minute. Dar felul în care se destinseseră Aradora şi Ceifeiro imediat ce nestemata devenise inactivă îl împiedica să o activeze, măcar pentru o vreme.

Afară, pe dealul învăluit în noapte, stând de vorbă cu Aradora şi Ceifeiro, uită că Jane nu mai asculta. Cei doi îi povestiră despre copilăria singuratică a Novinhei şi despre felul în care îşi aminteau că o văzuseră renăscând, graţie iubirii părinteşti a lui Pipo şi prieteniei cu Libo.

— Dar, din noaptea morţii lui, a murit pentru noi toţi.

Novinha nu aflase nici o vorbă despre discuţiile care se purtau privind situaţia ei. Necazurile celor mai mulţi copii n-ar fi devenit temă de dezbateri în cabinetul episcopului, subiect de conversaţie pentru profesorii din mănăstire sau de nesfârşite speculaţii în biroul primarului. La urma-urmelor, nu orice copil putea fi vlăstarul celor doi Os Venerados, iar planeta nu avea alt xenobiolog.

— S-a împăcat cu soarta ei şi a devenit foarte pedantă. A întocmit rapoarte privind activitatea de adaptare a plantelor locale pentru a putea fi utile fiinţelor umane, şi a plantelor pământeşti pentru a putea supravieţui în condiţiile oferite de Lusitania. A răspuns întotdeauna la orice întrebare fără să ezite, cu seninătate şi fără duşmănie. Dar nu avea prieteni, iar pentru noi era ca şi moartă. Chiar am vorbit cu Libo, Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace, şi ne-a spus că şi el, care fusese prieten cu ea, nu era tratat nici măcar cu dezinteresul pe care ea îl arăta tuturor celorlalţi. Îşi descărca furia pe el şi-i interzicea să-i pună întrebări. Ceifeiro descoji un fir de iarbă locală şi linse lichidul de pe suprafaţa interioară. Ai putea să guşti şi tu, Vorbitor Andrew, are o savoare interesantă, iar cum organismul nu poate metaboliza nici o moleculă din ea, este inofensivă.

— Dragul meu soţ, s-ar cuveni să-l avertizăm că marginile firului de iarbă îi pot tăia buzele şi limba la fel ca o lamă.

— Tocmai mă pregăteam s-o fac.

Săvârşitorul decoji un fir şi gustă. Scorţişoară acrişoară, o idee de fructe citrice, moleşeală de respiraţie lâncedă — gustul pregnant îi amintea de multe lucruri, unele plăcute.

— Se poate transforma în viciu.

— Trebuie să te previn că soţul meu e pe punctul de a face o remarcă alegorică, Vorbitor Andrew.

Ceifeiro râse delicat.

— Oare nu San Angelo a spus că domnul nostru Isus Cristos ne-a îndrumat pe calea cea dreaptă prin compararea lucrurilor noi cu cele vechi?

— Gustul ierbii, reluă Săvârşitorul. Ce are el în comun cu Novinha?

— Am s-o spun pe ocolite. Cred că Novinha a gustat cândva ceva neplăcut, însă atât de puternic încât a fascinat-o, şi de atunci încoace i-a fost imposibil să se lipsească de acea aromă.

— Despre ce este vorba?

— În termeni teologici? Mândria de a purta o vină universală. E o formă de trufie şi egomanie. Se consideră răspunzătoare pentru lucruri care în nici un caz nu s-ar fi putut întâmpla din cauza ei. Ca şi cum ar controla absolut totul, ca şi cum suferinţele s-ar abate ca o pedeapsă pentru păcatele ei.

— Se simte vinovată pentru moartea lui Pipo, adăugă Aradora.

— Ciudată purtare, remarcă Ender. Doar ştie că purceluşii l-au ucis pe Pipo, care s-a dus la ei din proprie voinţă. Cum ar putea fi vina ei?

— Când m-am gândit prima oară la asta, am găsit aceleaşi puncte slabe. Dar mai apoi am studiat transcripţiile şi documentele legate de evenimentele petrecute în noaptea în care a murit Pipo. N-am găsit decât o aluzie, o remarcă pe care o făcuse Libo cerându-i Novinhei să-i arate ceva la care lucraseră ea şi Pipo, cu câteva momente înainte ca Pipo să plece pentru a discuta cu purceluşii. Ea a refuzat. Asta a fost tot, cineva i-a întrerupt şi n-au mai reluat niciodată subiectul, cel puţin în Staţiunea zenadorilor şi nici în altă parte unde să fi rămas vreo înregistrare sau document.

— Vorbitor Andrew, amândoi ne-am pus întrebarea ce s-o fi întâmplat cu puţin timp înainte de moartea lui Pipo, spuse Aradora. De ce a plecat Pipo atât de precipitat? Se certaseră cumva? Era furios? Când moare o persoană pe care ai iubit-o şi ultimele clipe petrecute cu ea au fost marcate de furie sau ură, atunci începi să te acuzi: „Dacă n-aş fi zis asta, dacă n-aş fi făcut cealaltă”.

— Am încercat să reconstituim ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Am apelat la jurnalele de computer, cele care reţin în mod automat fişele curente de lucru, înregistrări ale tuturor operaţiunilor efectuate de fiecare persoană care a folosit computerul. Şi tot ce-i aparţinea Novinhei era complet inaccesibil. Nu numai fişierele în care lucra atunci. Nu am obţinut acces nici măcar la jurnalele referitoare la timpii de lucru. Tot astfel, n-am reuşit să aflăm nici care erau fişierele pe care la ascundea de noi. Pur şi simplu n-am fost în stare să obţinem accesul. Nici primarul n-a putut să facă mai mult folosind împuternicirile obişnuite de ocolire a protecţiilor pe care le avea la dispoziţie.

Aradora dădu din cap.

— Era prima oară când cineva interzicea accesul la fişierele publice, fişiere de lucru, adică la o parte a muncii întregii colonii.

— A fost un gest revoltător. Bineînţeles că primarul ar fi putut să apeleze la împuternicirile de urgenţă pentru ocolirea protecţiilor, dar care era starea de necesitate? Ar fi trebuit să ţinem o şedinţă publică, şi nu aveam nici o justificare legală. Doar îngrijorarea în ceea ce-o privea pe Novinha, iar legea nu-i apără pe oamenii care spionează, chiar dacă o fac spre binele cuiva. Poate că într-o bună zi vom vedea ce există în acele fişiere şi vom afla ce s-a întâmplat între ei înainte ca Pipo să moară. Nu le poate şterge, pentru că sunt de interes public.

Ender uitase cu desăvârşire că Jane nu asculta şi că el o exclusese ca martor la această discuţie. De aceea Presupusese că, imediat ce ea auzise cele spuse, ocolise toate protecţiile şi parolele instituite de Novinha şi descoperise deja ce se afla în fişiere.

— Ar mai fi căsătoria ei cu Marcão, spuse Aradora. Toată lumea ştia că era o nebunie. Libo voia să se căsătorească cu Novinha şi nu făcea nici un secret din asta, dar ea a spus iarăşi nu.

— Ca şi cum ar fi spus: „Nu merit să mă căsătoresc cu bărbatul care m-ar putea face fericită. Mă voi mărita cu unul care să fie sălbatic şi brutal cu mine, care mă va pedepsi aşa cum merit”. Ceifeiro oftă. Dorinţa ei de autoflagelare i-a ţinut departe unul de celălalt. Întinse mâna şi atinse palma soţiei.

Ender se aştepta ca Jane să facă vreo remarcă răutăcioasă în legătură cu cei şase copii, care erau o dovadă că Libo şi Novinha nu stătuseră chiar atât de departe unul de celălalt. După ce aşteptă câteva clipe şi nu auzi vorbele ei usturătoare, îşi aduse aminte că deconectase interfaţa. Iar acum, când Ceifeiro şi Aradora erau cu ochii pe el, nu mai putea să o conecteze.

Fiindcă acum ştia sigur că Libo şi Novinha fuseseră amanţi ani de zile, îşi dădu seama că Ceifeiro şi Aradora se înşelau. Da, era foarte probabil ca Novinha să se simtă vinovată — asta ar explica de ce l-a suportat pe Marcos, de ce s-a rupt total de restul comunităţii. Dar nu explica de ce nu se căsătorise cu Libo; indiferent cât de vinovată s-ar fi considerat, era limpede că socotise că merita să se bucure de plăcerile oferite de patul lui Libo.

Ceea ce respinsese era căsătoria cu Libo, iar nu pe Libo ca persoană. Şi, într-o colonie atât de mică şi mai ales catolică, nu era tocmai uşor să facă o asemenea alegere. Prin urmare, ce-i aducea căsătoria şi de la ce o scutea adulterul? Ce încerca să evite?

— Înţelegi, sper, că deocamdată totul a rămas un mister pentru noi. Dacă vrei într-adevăr să mărturiseşti moartea lui Marcos Ribeira, va trebui să răspunzi într-un fel la întrebarea: de ce s-a căsătorit cu el? Şi pentru a afla răspunsul va trebui să descoperi de ce a murit Pipo. Mii de minţi, care de care mai strălucite, din cele O Sută de Lumi, se străduie de mai bine de douăzeci de ani să găsească răspuns la întrebarea asta.

— Dar faţă de aceşti oameni străluciţi eu am un avantaj, remarcă Ender.

— Şi care ar fi avantajul? întrebă Ceifeiro.

— Mă voi bucura de ajutorul oamenilor care o iubesc pe Novinha.

— Noi n-am fost în stare să ne ajutăm pe noi înşine, constată Aradora. Şi n-am reuşit să o ajutăm nici pe ea.

— Poate că ne ajutăm unii pe alţii, spuse Ender.

Ceifeiro îl privi şi-i puse o mână pe umăr.

— Mărturisitor Andrew, dacă asta ţi-ai propus, atunci să fii la fel de cinstit cu noi cum am fost şi noi cu tine. Să ne destăinui şi nouă gândul care ţi-a trecut prin minte acum mai puţin de zece secunde.

Ender rămase tăcut, apoi încuviinţă grav.

— Nu cred că Novinha a refuzat să se mărite cu Libo dintr-un sentiment de vinovăţie. Sunt de părere că a respins ideea căsătoriei ca să-i împiedice accesul la fişierele acelea ascunse.

— De ce? întrebă Ceifeiro. Se temea că astfel Libo va afla de cearta ei cu Pipo?

— Nu cred că s-a certat cu Pipo. Mai degrabă ea şi Pipo au descoperit ceva, şi această informaţie a dus la moartea lui Pipo. Tocmai de aceea a interzis accesul la fişiere. Informaţiile conţinute de fişiere sunt fatale celui care le cunoaşte.

Ceifeiro scutură din cap.

— Ba nu, Vorbitor Andrew. Nu înţelegi puterea vinovăţiei. Oamenii nu-şi distrug întreaga viaţă pentru câţiva biţi de informaţie; ar face-o însă pentru o vină imaginară şi mai neînsemnată. Vezi tu, ea s-a căsătorit cu Marcos Ribeira. Iar asta a fost autopedepsire.

Ender nu se deranjă să-l contrazică. Aveau dreptate în ceea ce privea vinovăţia Novinhei; cum altfel l-ar fi lăsat pe Marcos Ribeira s-o bată fără să se plângă? Asta era vinovăţie. Dar mai avusese un motiv să se mărite cu Marcão. El era steril şi complexat tocmai din această pricină; pentru ca oraşul să nu afle lipsa lui de bărbăţie, a fost în stare să suporte o căsătorie în cursul căreia i s-au pus coarne tot timpul. Novinha era gata să îndure, dar nu să trăiască fără Libo şi copiii acestuia. Nu, motivul care a făcut-o să nu se mărite cu Libo a fost să-l ţină departe de secretele din fişierele ei, fiindcă ceea ce zăvorâse acolo putea să-i determine pe purceluşi să-l ucidă.

Ce ironie a sorţii! Ce ironie că, până la urmă, tot purceluşii l-au ucis.

Întors în casa minusculă, Ender se aşeză la terminal şi o chemă pe Jane în mod repetat. Tot drumul spre casă ea nu-i vorbise, cu toate că imediat ce comutase nestemata îşi ceruse scuze cu multă umilinţă. Dar Jane nu-i răspunse nici pe terminal.

Abia acum îşi dădu seama că nestemata însemna mult mai mult pentru ea decât pentru el. El doar alungase o prezenţă sâcâitoare, precum aceea a unui copil răzgâiat. Dar pentru ea, nestemata reprezenta contactul permanent cu singura fiinţă umană pe care o cunoştea. Mai fuseseră separaţi şi înainte, de multe ori, de călătoria spaţială, de somn; dar acum era prima dată când o deconectase. Era ca şi cum singura persoană care ştia de ea refuza dintr-o dată să-i mai recunoască existenţa.

Şi-o imaginase asemeni Quarei, plângând în pat, tânjind să fie ridicată şi ţinută în braţe, mângâiată. Numai că ea nu era un copil în carne şi oase. Nu putea pleca în căutarea ei. N-avea decât să aştepte şi să spere că se va întoarce.

Ce ştia despre ea? Nici nu avea cum să bănuiască adâncimea sentimentelor ei. Exista probabilitatea, oricât de neverosimil ar fi părut, ca pentru Jane nestemata să fie chiar ea însăşi şi, prin deconectare, o ucisese.

„Nu, nu”, îşi zise el. Ea era acolo, undeva, în conexiunile filotice dintre sutele de ansibluri răspândite prin sistemele stelare ale celor O Sută de Lumi.

— Iartă-mă, scrise el pe terminal. Am nevoie de tine.

Dar nestemata din ureche rămase mută, iar terminalul nemişcat şi rece. Până acum nu-şi dăduse seama cât de dependent era de prezenţa ei constantă. Îşi închipuise că preţuia solitudinea; acum însă, când solitudinea îi era impusă, simţea nevoia presantă de a vorbi, de a fi auzit de cineva, ca şi cum n-ar fi fost sigur că există fără să-şi dovedească asta printr-un dialog cu altă minte.

Scoase chiar şi matca din ascunzătoare, deşi ceea ce se petrecu între ei nu se putea numi conversaţie. Nici măcar acest lucru nu era posibil acum. Gândurile ei ajungeau la el difuze, slabe şi fără cuvintele care ei îi erau uneori inaccesibile; doar o senzaţie de întrebare şi o imagine a gogoşii ei fiind aşezată într-un loc răcoros şi umed, ceva ca o peşteră sau scorbură de copac încă viu. „Acum?” părea să întrebe. „Nu”, trebui să răspundă el, „Încă nu, iartă-mă” — dar ea nu mai zăbovi să-i asculte scuzele, ci lunecă, se întoarse la acel ceva sau cineva pe care-l găsise capabil să dialogheze cu ea în acelaşi fel, iar Ender nu-şi găsi salvarea decât în somn.

Şi apoi, când se trezi din nou în miez de noapte, ros de remuşcări şi vinovăţie pentru ceea ce, fără urmă de sentiment, îi făcuse lui Jane, se aşeză din nou la terminal şi scrise: „Jane, întoarce-te la mine. Te iubesc”. După aceea trimise mesajul prin ansiblu, către un loc unde ea nu-l putea ignora. Era posibil ca el să fie citit de către cineva din biroul primarului, fiindcă toate mesajele deschise trimise prin ansiblu erau citite; fără îndoială că primarul, episcopul şi Dom Cristão vor avea ştire despre el până dimineaţă. Lasă-i să se întrebe cine era Jane şi de ce, în plină noapte, Vorbitorul îşi lansase bocetul peste ani şi ani-lumină. Săvârşitorul nu se sinchisi de asta, fiindcă acum le pierduse şi pe Valentine şi pe Jane şi, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, rămăsese într-o singurătate deplină.