Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 15 MĂRTURISIREA

Soarele mai avea o oră până sa atingă linia orizontului când primarul Bosquinha urcă scările ce duceau spre biroul particular de la catedrală al episcopului Peregrino. Dom Cristão şi Dona Cristã se aflau deja acolo, având un aer grav întipărit pe chipuri. Cu toate acestea, episcopul Peregrino părea mulţumit de sine. Întotdeauna se bucura să-i strângă sub acoperişul său pe liderii politici şi religioşi din Milagre. Nu avea nici o importanţă că Bosquinha solicitase această întâlnire şi apoi tot ea propusese că aceasta să aibă loc la catedrală întrucât se putea deplasa cu vehiculul zburător. Pe Peregrino îl încânta ideea că, într-un anume fel, era stăpânul Coloniei Lusitania. Şi totuşi, la sfârşitul discuţiei, fiecăruia dintre ei avea să-i fie limpede că nimeni nu era stăpân peste nimic.

Bosquinha îi salută pe cei prezenţi. Nu se aşeză însă pe scaunul ce i se oferi, ci în faţa terminalului care aparţinea episcopului, îl comută şi rulă programul pe care îl pregătise. În aer apărură câteva straturi formate din cuburi minuscule. Stratul cel mai de sus era compus doar din câteva cuburi, restul din mai multe. Mai bine de jumătate dintre straturi, începând de sus în jos, erau colorate în roşu, restul în albastru.

— Foarte atrăgător, comentă episcopul Peregrino.

Bosquinha îşi mută privirea spre Dom Cristão.

— Recunoşti modelul?

El clătină din cap nelămurit.

— Nu, dar cred că ştiu care este scopul acestei întâlniri.

Dona Cristã se aplecă uşor în faţă şi întrebă:

— Există vreun loc sigur în care putem ascunde lucrurile pe care vrem să le păstrăm?

Expresia de detaşare amuzată de pe chipul episcopului Peregrino dispăru:

— Eu nu ştiu despre ce vom discuta.

Bosquinha se întoarse pe scaun şi-l privi drept în ochi:

— Când am fost numită Guvernator al noii Colonii Lusitania eram foarte tânără. Prin această alegere mi s-a acordat o mare onoare, o încredere deosebită. Încă din copilărie am studiat conducerea comunităţilor şi sistemele sociale şi în scurta mea carieră de pe Oporto am avut rezultate bune. Comitetul a pierdut din vedere că eram deja suspicioasă, vicleană şi şovină.

— Acestea sunt virtuţi pe care am ajuns să le admirăm cu toţii în persoana ta, spuse episcopul Peregrino.

Bosquinha zâmbi.

— Prin şovinism am înţeles că, imediat ce Colonia Lusitania a fost a mea, am devenit mai loială faţă de interesele Lusitaniei decât ale celor O Sută de Lumi şi ale Congresului Stelar. Viclenia m-a îndemnat să mă prefac faţă de comitet că, dimpotrivă, în toate împrejurările am pus interesele Congresului mai presus de orice. Şi suspiciunea m-a determinat să consider că era cu totul improbabil să primim din partea Congresului un statut de independenţă şi egalitate ca al celor O Sută de Lumi.

— Bineînţeles că aşa e, interveni episcopul Peregrino. Suntem o colonie.

— Nu suntem o colonie, ci un experiment. Am studiat carta, patenta şi toate Ordinele Congresului în ceea ce ne priveşte şi am constatat că nouă nu ni se aplică legile referitoare la independenţa hotărârilor proprii. Am descoperit că, prin lege, comitetul este autorizat să aibă acces nelimitat la toate fişierele persoanelor sau instituţiilor de pe Lusitania.

Episcopul începu să se înfurie:

— Vrei să spui că are dreptul să pătrundă în fişierele secrete ale Bisericii?

— Aha, exclamă Bosquinha. Încă un şovin.

— În virtutea Codului Stelar, Biserica se bucură de unele drepturi.

— Nu te supăra pe mine.

— Nu mi-ai spus-o niciodată.

— Dacă aş fi făcut-o ai fi protestat, comitetul ar fi mimat o slăbire a controlului şi în acest caz n-aş fi reuşit să realizez ce-mi propusesem.

— Adică?

— Acest program. Semnalează orice acces iniţiat prin ansiblu la fişierele Coloniei Lusitania.

Dom Cristão chicoti.

— Nu ai voie să faci aşa ceva.

— Ştiu. După cum v-am spus, am multe vicii ascunse. Programul n-a descoperit intruziuni grave, doar în câteva fişiere de fiecare dată când purceluşii i-au ucis pe xenologii noştri, ceea ce era de aşteptat; dar repet, nimic ieşit din comun. Asta până acum patru zile.

— Când a sosit Vorbitorul în numele Morţilor, remarcă episcopul Peregrino.

Pe Bosquinha o amuză că episcopul considera momentul sosirii Vorbitorului atât de important încât să facă imediat legătura între una şi alta.

— Acum trei zile, reluă Bosquinha, a avut loc prin ansiblu o cercetare nondistructivă. Ea a urmat un traseu interesant. Se întoarse către terminal şi modifică imaginea. Acesta arăta acum că accesările se făcuseră în primul rând în zonele de nivel superior şi se limitaseră la o singură porţiune a imaginii. S-a pătruns în toate fişierele care aveau vreo legătură cu xenologii şi xenobiologii din Milagre. A ignorat toate rutinele de protecţie de parcă nici n-ar fi existat. Au prezentat interes toate descoperirile şi amănunte privind viaţa lor personală. Şi ai dreptate, episcop Peregrino: ca şi atunci, acum cred că această acţiune are legătură cu Vorbitorul.

— Dar e evident că el nu a primit autorizarea din partea Congresului Stelar, spuse episcopul.

Dom Cristão clătină din cap cu înţelepciune:

— În jurnalele lui intime pe care, în afară de Copiii Minţii, nimeni nu le citeşte, San Angelo scria că…

Satisfăcut, episcopul se întoarse spre el.

— Deci Copiii Minţii posedă scrieri secrete ale lui San Angelo.

— Nu-s secrete, spuse Dona Cristâ. Doar plicticoase. Oricine poate citi jurnalele, dar numai noi ne batem capul cu ele.

— El scrie acolo că Vorbitorul Andrew e mai bătrân decât ne închipuim, spuse Dom Cristão. Mai în vârstă decât Congresul Stelar şi, într-un fel, mai puternic.

— E un copilandru. N-are nici patruzeci de ani, pufni episcopul Peregrino.

— Rivalităţile voastre stupide ne fac să pierdem timpul, spuse tăios Bosquinha. Am convocat această întrunire fiindcă trecem printr-o situaţie critică. În semn de respect faţă de voi, căci eu am acţionat deja în numele guvernului Lusitaniei.

Bosquinha comută terminalul pe imaginea originală.

— În dimineaţa asta programul m-a alertat a doua oară. S-a reuşit o nouă pătrundere sistematică, numai că de data asta nu a avut caracterul selectiv şi nondistructiv de acum trei zile. Citeşte totul cu viteză de transfer de date, ceea ce presupune că orice fişier existent este copiat în computerele de pe altă planetă. Apoi directorii sunt rescrişi în aşa fel încât o singură comandă dată prin ansiblu va distruge până la ultimul toate fişierele din memoriile computerelor noastre.

Bosquinha văzu că, spre deosebire de Copiii Minţii, episcopul Peregrino era surprins.

— De ce? întrebă el. Să ne şteargă toate fişierele… asta se întâmplă în cazul unei naţiuni sau lumi care se… se revoltă şi pe care vrei s-o distrugi şi…

— Constat că şi voi sunteţi şovini şi suspicioşi, spuse Bosquinha adresându-se Copiilor Minţii.

— Într-un mod mai îngust, o spun cu regret, o corectă Dom Cristão. Dar şi noi am detectat intruziunea. Bineînţeles că am copiat toate documentele — cu mari cheltuieli — şi le-am trimis la mănăstirile Copiilor Minţii de pe alte lumi, unde se va încerca refacerea fişierelor noastre dacă vor fi şterse. Dacă suntem însă trataţi ca o colonie rebelă, mă îndoiesc că se va permite o asemenea reconstituire. De aceea copiem informaţiile vitale pe hârtie. Nu cred că vom putea tipări totul, dar sper să salvăm măcar o parte, pentru a ne descurcam continuare. Prin urmare, munca noastră nu va fi distrusă în mod iremediabil.

— Aveai cunoştinţă despre asta?! se miră episcopul. Şi nu mi-ai spus şi mie!

— Iartă-mă, Peregrino, dar nu mi-a trecut prin minte că n-aţi descoperit şi singuri.

— Nu crezi că şi noi facem cercetări destul de importante, care merită să fie tipărite şi salvate?

— De-ajuns! interveni primarul Bosquinha. Prin tipărire nu putem salva decât un procent infim — în Lusitania nu avem suficiente imprimante ca să rezolvăm cât de cât problema. N-am putea menţine nici măcar serviciile esenţiale. Nu cred că ne-a rămas mai mult de o oră până să se încheie procesul de copiere şi s-ar putea să ne şteargă apoi toată memoria. Dar chiar dacă începeam azi dimineaţă, când am descoperit intruziunea, tot n-am fi reuşit să tipărim mai mult de a zecea mia parte din fişierele la care avem acces în fiecare zi. Fragilitatea, mai bine spus vulnerabilitatea noastră, e deplină.

— Deci suntem neajutoraţi, conchise episcopul Peregrino.

— Nu, dar voiam să vă fac să înţelegeţi clar gravitatea extremă a situaţiei, astfel încât să acceptaţi singura alternativă. Ea are să vă provoace dezgust.

— Nici nu mă îndoiesc, aprobă episcopul.

— Acum o oră, pe când mă chinuiam cu problema asta şi încercam să văd dacă există vreo categorie de fişiere care ar putea fi imune la un asemenea tratament, am descoperit că printre noi se află o persoană ale cărei fişiere au fost ignorate total. La început am crezut că asta se datora faptului că persoana e framling, dar motivul pare mai subtil. Vorbitorul nu are nici un fişier în memoria lusitană.

— Nici unul? Imposibil, spuse Dona Cristâ.

— Toate fişierele lui sunt asistate de ansiblu. Din afara planetei. Toate documentele, toate problemele financiare, absolut tot. Orice mesaj i se transmite. Înţelegeţi?

— Şi totuşi n-are acces la ele, murmură Dom Cristão.

— E invizibil pentru Congresul Stelar. Dacă se va hotărî impunerea unui embargou asupra tuturor transferurilor de date dinspre sau către Lusitania, fişierele lui vor rămâne accesibile deoarece computerele nu-i percep intrarea în fişiere drept transferuri de date. Ele sunt stocări originale, şi totuşi nu există în memoria lusitană.

— Sugerezi ca noi să transferăm cele mai confidenţiale şi importante fişiere ca mesaje către acel… acel necredincios infam, izbucni episcopul Peregrino.

— Vă anunţ că eu am făcut-o deja. Transferul celor mai importante şi mai delicate fişiere guvernamentale e aproape încheiat. Am apelat la un transfer cu prioritate specială la viteză locală, astfel încât el se derulează mult mai repede decât copierea pe care o efectuează Congresul. Vă ofer şansa de a folosi prioritatea mea ca să beneficiaţi de întâietate faţă de orice alte operaţiuni locale pe computer. Dacă nu vreţi, foarte bine, eu voi folosi însă prioritatea la care îmi dă dreptul funcţia pentru a transfera al doilea set de fişiere guvernamentale.

— Dar Vorbitorul ar putea să citească fişierele noastre, remarcă episcopul.

— Da, bineînţeles.

Dom Cristão făcu un gest din cap.

— Dacă-l rugăm, n-o va face.

— Eşti naiv ca un copil, spuse episcopul Peregrino. Nimic nu l-ar putea sili să-mi înapoieze datele mai târziu.

Bosquinha dădu aprobator din cap.

— Adevărat. Va intra in posesia datelor noastre vitale şi le poate păstra sau returna, după cum doreşte. Dar, ca şi Dom Cristão, cred că e un om bun care ne va ajuta în situaţia asta disperată.

Dona Cristã se ridică.

— Scuzaţi-mă, spuse ea. Aş vrea să încep neîntârziat transferurile esenţiale.

Bosquinha se întoarse către terminalul episcopului şi se conectă în modul de prioritate specială.

— Lansează clasele de fişiere pe care vrei să le transmiţi în şirul de aşteptare a mesajelor Vorbitorului Andrew. De vreme ce tu începuseşi să le tipăreşti, presupun că ai stabilit deja priorităţile.

— Cât timp mai avem? întrebă Dom Cristão. Dona Cristã scria de zor la terminal.

— Timpul e afişat aici, în partea de sus. Bosquinha puse mâna pe afişajul holografic şi atinse cu degetul cifrele contorului de numărare inversă.

— Nu te mai pot deranja să transferi fişierele pe care le-ai tipărit deja, spuse Dom Cristão. Le putem reface oricând. Oricum, sunt mult prea puţine.

Bosquinha se întoarse spre episcop.

— Ştiam eu că are să fie greu.

Episcopul râse ironic.

— Greu?!

— Sper că vei cugeta profund înainte de a respinge această…

— S-o resping?! izbucni episcopul. Mă crezi nebun? Cu toate că detest pseudo-religia profesată de aceşti oameni, defăimători ai credinţei adevărate, dacă asta este singura cale pe care ne-a lăsat-o deschisă pentru a păstra documentele vitale ale Bisericii, aş fi un prost slujitor al Domnului să las ca mândria să mă împiedice s-o folosesc. N-am stabilit prioritatea în cazul fişierelor noastre şi-mi vor trebui câteva minute, dar sunt încredinţat că Filhos da Mente ne vor da destul timp pentru a efectua transferai de date.

— Cât timp crezi că-ţi va trebui? întreabă Dom Cristão.

— Nu mult. Zece minute, bănuiesc.

Bosquinha rămase surprinsă, dar în mod plăcut. Se temuse că episcopul va insista să-şi copieze toate fişierele înaintea Copiilor Minţii, făcând astfel o nouă încercare de a declara prioritatea pe care o avea asupra mănăstirii.

— Mulţumesc, spuse Dom Cristão, sărutînd mâna pe care i-o întinse Dom Peregrino.

Episcopul privi cu răceală către Bosquinha.

— Nu trebuie să te surprindă, Bosquinha. Copiii Minţii lucrează au cunoştinţe lumeşti, astfel că ei depind mult mai mult de maşinile lumii. Biserica-Mamă îşi face lucrarea cu idei ce ţin de Spirit, aşadar datele noastre publice sunt pur funcţionăreşti. Cât priveşte Biblia — suntem atât de demodaţi şi aşezaţi în obiceiuri încât păstrăm în catedrală zeci de exemplare legate în piele. Congresul Stelar nu ne poate răpi cuvântul lui Dumnezeu. Zâmbi. Răutăcios, desigur. Bosquinha însă îi răspunse cu un zâmbet deschis.

— Ar mai fi un mic detaliu, spuse Dom Cristão. După ce fişierele vor fi distruse şi noi le vom copia iarăşi din arhiva Vorbitorului, cine sau ce va mai opri Congresul să le şteargă a doua oară? Sau a treia, ba chiar a patra oară?

— E o hotărâre dificilă, răspunse Bosquinha. De ceea ce încearcă sa realizeze Congresul depinde şi ceea ce vom face noi. Poate că nu vor distruge fişierele noastre. După această demonstraţie de forţă, s-ar putea să ne refacă fişierele cele mai importante. Dar cum nu am idee de ce vor să ne disciplineze, de unde să ştiu cât de departe vor ajunge? Dacă ne vor lăsa vreo şansă de a ne dovedi loialitatea, atunci e sigur că vom fi vulnerabili şi vom suferi şi alte măsuri disciplinare.

— Dar dacă, din motive care ne scapă, Congresul a hotărât să ne trateze drept rebeli?

— Ei bine, dacă se îngroaşă gluma, puteam copia totul înapoi în memoria locală şi apoi întrerupem legătura prin ansiblu.

— Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva, spuse Dona Cristã. Am rămâne complet izolaţi.

Episcopul Peregrino părea iritat:

— Soră Detestai ó Pecado, asta-i o idee absurdă. Sau poate crezi că Domnul nostru Isus Cristos depinde de ansiblu ori Congresul are puterea de a-i băga pumnul în gură şi Duhului Sfânt?

Dona Cristã roşi şi se întoarse la operaţiunile pe care le făcea pe terminal.

Episcopul primi de la secretarul său o hârtie cu lista fişierelor.

— Poţi şterge de pe listă corespondenţa mea personală, spuse episcopul. Mi-am transmis deja mesajele. Vom lăsa Biserica să decidă care dintre scrisorile mele merită să fie păstrate. Pentru mine n-au valoare.

— Episcopul e pregătit, spuse Dom Cristão. Soţia lui se ridică imediat de la terminal şi secretarul îi luă locul.

— Apropo, interveni Bosquinha. Mă gândeam că v-ar interesa: Vorbitorul a anunţat că diseară, în praça, va rosti moartea lui Marcos Maria Ribeira.

— De ce crezi că m-ar interesa? întreabă sarcastic episcopul.

— Am socotit că vrei să trimiţi un reprezentant.

— Îţi mulţumesc că ne-ai spus, interveni Dom Cristão. Cred că voi merge. Aş vrea să aud o mărturisire făcută de omul care a rostit moartea lui San Angelo. Se întoarse către episcop: Îţi voi aduce o informare cu ceea ce a spus, asta dacă doreşti.

Episcopul se rezemă de spătarul scaunului şi zâmbi reţinut:

— Îţi mulţumesc, dar voi trimite pe unul dintre oamenii mei.

Bosquinha ieşi din biroul episcopului, coborî scările şi ieşi pe uşa catedralei. Acum trebuia să se întoarcă la biroul ei fiindcă, oricare ar fi fost planurile Congresului, avea să primească, mesajele lui.

Evident că xenologii făcuseră o greşeală din cale afară de gravă. Deoarece Bosquinha nu aflase de nici o violare a legilor, aceasta trebuia să fie atât de strigătoare la cer încât fusese pusă în evidenţă de sateliţi, singurele instrumente de control care raportau comitetului fără ca informaţiile să mai treacă prin mâna ei. Încercase să ghicească ce făcuseră Miro si Ouanda. Declanşaseră un incendiu de pădure? Tăiaseră copaci? Conduseseră vreun război între triburile de purceluşi? Toate ideile care-i trecuseră prin minte i se păreau absurde.

Încercă să-i cheme pentru a-i trage de limbă, dar bineînţeles că erau plecaţi. Ieşiră din împrejmuire şi se afundaseră în pădure pentru a-şi continua, neîndoielnic, activităţile care determinaseră măsurile de distrugere a Coloniei Lusitania. Bosquinha îşi spuse iarăşi că amândoi erau tineri, că putea fi vorba de vreo greşeală ridicolă şi copilărească.

Dar nu mai erau chiar atât de tineri şi se dovediseră a fi două dintre minţile cele mai strălucite din colonia aceasta în care trăiau destui oameni inteligenţi. Era bine că guvernelor aflate în subordinea Congresului Stelar li se interzisese sa posede instrumente de pedepsire care să poată fi folosite pentru tortură. Pentru prima oară în viaţa ei, Bosquinha simţi o asemenea pornire de furie încât, dacă ar fi avut astfel de instrumente, sigur le-ar fi folosit. „Nu ştiu ce aţi avut de gând să faceţi, Miro si Ouanda, şi nici n-am idee ce-aţi făptuit; dar oricare v-ar fi fost scopul, întreaga comunitate va plăti pentru asta. Şi dacă există dreptate, o să vă fac să plătiţi pentru faptele voastre.”

Mulţi oameni declaraseră că nici prin gând nu le trece să asiste la mărturisire. Doar erau cu toţii buni catolici, nu? Nu le spusese episcopul că Vorbitorul grăieşte cu glasul Satanei?

Dar de când venise Vorbitorul, se mai şopteau şi alte lucruri. Majoritatea erau zvonuri, dar Milagre era o aşezare mică, unde bârfa devenea sarea şi piperul unei vieţi foarte anoste, iar zvonurile n-au nici o valoare decât dacă li se dă crezare. Aşa se răspândise vestea că fetiţa lui Marcão, Quara, care rămăsese mută de la moartea tatălui ei, era acum atât de vorbăreaţă încât dăduse de bucluc la şcoală. Iar despre Olhado, băiatul acela prost crescut, cu ochi metalici care te ţineau la distanţă, se zicea că devenise dintr-o dată vesel şi plin de viaţă. Vreo manie, probabil, sau poate că era posedat. Zvonurile lăsau să se creadă că, într-un anume fel, Vorbitorul avea o mână tămăduitoare, că avea ochi diavoleşti, că binecuvântările lui te făceau din nou întreg, blestemele puteau ucide iar vorbele lui fermecate te făceau supus. Bineînţeles că nu toată lumea auzise aceste lucruri şi nu toţi cei care le auzeau le şi credeau. Totuşi în cele patru zile ce trecuseră de la sosirea Vorbitorului şi până în seara în care el avea să rostească moartea lui Marcos Maria Ribeira, membrii comunităţii din Milagre hotărâră, fără să fie vorba de vreun anunţ oficial, să vină la mărturisire şi să asculte ce avea de zis străinul, chiar dacă episcopul le spusese să stea deoparte.

Vina îi aparţinea numai şi numai episcopului. Faptul că din poziţia lui înaltă episcopul îl numise pe Vorbitor unealtă a Satanei, îl aşezase pe Andrew Wiggin la cealaltă extremă faţă de sine şi de toţi bunii catolici: el e antonimul nostru. Dar dacă petru cei nu prea rafinaţi din punct de vedere teologic Satana părea înspăimântător şi atotputernic, tot astfel se înfăţişa şi Dumnezeu. Percepeau destul de bine graniţa fragilă dintre bine şi rău la care se referise episcopul, dar îi interesa mai curând prezenţa neîntreruptă a forţei şi slăbiciunii, căci pe acestea le trăiau zi de zi. Dumnezeu, Satana şi episcopul cei puternici. Episcopul îl înălţase pe Vorbitor, punându-l pe acelaşi plan de putere cu sine. Tocmai de aceea oamenii erau gata să creadă aluziile spuse în şoaptă în legătură cu miracolele înfăptuite de străin.

În concluzie, deşi anunţul doar cu o oră înainte de mărturisire, praça se umpluse, iar oamenii se strânseseră în clădirile şi casele care aveau faţadele spre piaţă şi se îngrămădiseră pe aleile şi străzile năpădite de ierburi. Aşa cum prevedea legea, primarul Bosquinha îi dăduse Vorbitorului microfonul simplu pe care-l folosea şi ea cu ocazia rarelor întruniri publice. Oamenii se aşezară cu faţa spre podiumul pe care avea să urce Andrew Wiggin, apoi priviră în jur să vadă cine mai venise. Toată lumea era acolo. Familia lui Marcão, desigur, şi Bosquinha. Dar şi Dom Cristão şi Dona Cristã şi, de la catedrală, numeroşi preot îmbrăcaţii în sutane. Doctorul Navio, văduva lui Pipo, bătrâna Conçeicão, arventista. Văduva lui Libo, Bruxinha şi copiii. Se zvonea că Vorbitorul voia să rostească într-o bună zi şi moartea lui Pipo şi a lui Libo.

Şi, în sfârşit, tocmai când Mărturisitorul păşi spre tribună, prin mulţimea strânsă în praça se răspândi zvonul: era prezent şi episcopul Peregrino. Nu în straiele lui de înalt prelat, ci în sutană modestă de preot. Venise în persoană ca să audă blasfemiile pe care le va rosti Vorbitorul! Mulţi cetăţeni din Milagre simţiră un fior delicios la gândul acesta. Oare episcopul se va ridica pentru a-l doborî, ca prin miracol, pe Satan? Oare se va desfăşura o bătălie cum nu se mai pomenise de la viziunea Apocalipsei Sfântului Ioan încoace? Vorbitorul se aşeză în dreptul microfonului şi aşteptă ca lumea să se liniştească. Era destul de înalt, încă tânăr, dar tenul alb îl făcea să arate bolnăvicios în comparaţie cu miile de nuanţe de cafeniu ale cetăţenilor lusitani. Spectral. Tăcură cu toţii, iar el începu să vorbească:

— A fost cunoscut sub trei nume. Documentele oficiale l-au reţinut pe primul: Marcos Maria Ribeira. Şi datele de stare civilă: născut în 1929, decedat în 1970. A lucrat la turnătoria de oţel. Seriozitate exemplară în muncă. Niciodată arestat. O soţie, şase copii. Un cetăţean model, pentru că niciodată n-a comis vreo faptă suficient de gravă care să fie prevăzută şi pedepsită de lege.

Mulţi dintre cei care ascultau simţiră o umbră vagă de dezamăgire. Se aşteptau la oratorie, iar vorbele lui nu aveau nimic din rigoarea predicilor religioase. Limpezi, simple, aproape fireşti. Doar câţiva băgară de seamă că însăşi simplitatea făcea ca vocea şi cuvântarea lui să fie perfect credibile. Nu rostea Adevărul însoţit de surle şi trâmbiţe; el spunea adevărul, istorisirea pe care nici nu te gândeşti s-o pui la îndoială, fiindcă ea va fi crezută de la sine. Numai episcopul Peregrino înţelese şi asta îi picură nelinişte în suflet. Acest Mărturisitor va fi un adversar teribil, unul care nu putea fi doborât cu focul din faţa altarului.

— Al doilea nume pe care l-a avut a fost Marcão, Marcos cel Mare. Fiindcă era un munte de om. A ajuns la statura de adult foarte de timpuriu. Câţi ani avea când atinsese înălţimea de doi metri? Unsprezece? Dacă nu, atunci sigur când a împlinit doisprezece. Statura şi puterea l-au făcut de nepreţuit la turnătorie, unde şarjele de oţel sunt atât de mici încât mai toată munca e manuală şi forţa devine esenţială. Viaţa oamenilor depindea de puterea lui Marcão.

Aflaţi în praça, oamenii de la turnătorie dădură aprobator din cap. Se lăudaseră unii faţă de alţii că în viaţa lor nu vor schimba vreo vorbă cu un ateu framling. Se vedea că unul dintre ei o făcuse, dar acum erau mulţumiţi că Vorbitorul înţelesese esenţialul, că pricepuse ceea ce-şi aminteau ei despre Marcão. Acum fiecare voia să fi fost în pielea celui care-i povestise Vorbitorului despre Marcão. Nu le trecu prin minte că străinul nici măcar nu încercase să discute cu ei. După atâţia ani, ştia multe lucruri fără să mai întrebe.

— Cel de-al treilea nume era Cão. Câinele.

„A, da”, gândiră lusos. „Asta am auzit şi noi despre Vorbitori. N-au nici un respect faţă de morţi, nici un sentiment de decenţă.”

— Acesta era numele pe care-l foloseaţi întotdeauna când aflaţi că soţia lui, Novinha, mai avea o vânătaie la ochi, mergea şchiopătând sau avea buza prinsă în copci. Dacă se purta cu ea într-un asemenea hal, era un animal.

„Cum de îndrăzneşte să spună aşa ceva? Marcão e mort!” Dar dincolo de revolta pe care o simţeau, oamenii erau neliniştiţi din cu totul alt motiv. Îşi aminteau că aproape toţi folosiseră sau auziseră cuvintele acelea, dar repetând în public ceea ce afirmau ei pe vremea când Marcão era în viaţă, Vorbitorul comitea o indiscreţie.

— Şi asta nu pentru că vreunul dintre voi o plăcea pe Novinha, femeia aceea rece care nu vă dădea bună dimineaţa, însă era mai măruntă decât el şi era mama copiilor lui, iar atunci când o bătea îşi merita numele de Cão.

Se simţeau stânjeniţi; murmurară unii către alţii. Cei care stăteau pe iarbă lângă Novinha furişau priviri spre ea, dorind să vadă cum reacţionează, apoi îşi îndreptau iute ochii în altă parte, înţelegând, îndureraţi, că Vorbitorul avea dreptate, că nu ţineau la ea, ca se temeau de ea şi că, în acelaşi timp, o căinau.

— Spuneţi-mi, acesta e băiatul pe care l-aţi cunoscut? Îşi petrecea timpul prin baruri mai mult decât oricare altul şi totuşi niciodată n-a reuşit să-şi facă prieteni acolo, nu s-a bucurat de camaraderia pe care o naşte băutura. Era ursuz, irascibil chiar şi fără să bea vreun păhărel, morocănos şi nervos înainte de a cădea lat, nimeni n-ar fi putut să spună vreodată dacă era beat sau treaz. Niciodată n-aţi auzit că ar avea vreun prieten şi puţini dintre voi vă bucuraţi când îl vedeaţi intrând în camera în care vă aflaţi. Acesta e omul pe care l-aţi cunoscut mai toţi. Cu greu putea fi numit om.

„Da”, gândiră ei. „Acesta a fost omul.” De-acum, şocul iniţial provocat de lipsa de decenţă trecuse. Se obişnuiseră cu faptul că Vorbitorul nu avea de gând să înfrumuseţeze ceva prin istorisirea lui. Şi totuşi erau încă stânjeniţi, pentru că apărea o notă de ironie, nu în glas, ci în cuvinte. „Cu greu putea fi numit om”, spusese el, dar bineînţeles că era om şi realizaseră ca prin ceaţă că deşi străinul înţelegea sentimentele lor faţă de Marcão însă nu le aproba întru totul.

— Puţini alţii, cei de la turnătoria din Bairro das Dabricadoras, îl cunoşteau ca bărbatul cu braţe tari, în care puteau avea încredere. Ştiau că niciodată nu se lăuda că va face mai mult decât putea şi că făcea întotdeauna ceea ce promitea. Se puteau bizui pe el, aşadar între zidurile turnătoriei se bucura de respectul lor. Dar imediat ce ieşea de acolo, îl tratau ca toată lumea — îl ignorau, îl desconsiderau.

Acum ironia se accentuase. Deşi în vocea Vorbitorului nu se strecură nici o aluzie — vorbea la fel de simplu şi de limpede precum începuse — bărbaţii care lucraseră cu Marcão înţeleseră dincolo de cuvinte: „N-ar fi trebuit să-l ignorăm aşa cum am făcut-o. Dacă îl preţuiam în turnătorie, atunci trebuia să ţinem la el şi în afara ei.”

— Unii dintre voi mai cunosc un amănunt despre care nu s-a prea vorbit. Ştiţi că i-aţi dat numele de Cão cu mult timp înainte de a-l merita. Aveaţi zece, unsprezece sau doisprezece ani. Nişte băieţaşi. El crescuse înalt. Vă simţeaţi umiliţi în preajma lui şi eraţi temători, fiindcă vă provoca un sentiment de neajutorare.

Dom Cristão murmură către soţia lui:

— Au venit să audă bârfe, iar el le dă exemple de responsabilitate.

— Prin urmare aţi luat faţă de el aceeaşi atitudine pe care o adoptă fiinţele umane când se confruntă cu forţe care le depăşesc. V-aţi aliat. Ca vânătorii care încearcă să doboare un mastodont, ca toreadorii care se străduiesc să slăbească un taur uriaş, pregătindu-l pentru lovitura finală. Ghionturi, ocări, sâcâieli. Ca să-l faceţi să se mişte în loc. Nu putea ghici de unde va veni următoarea lovitură. Înţepaţi-l cu ţepuşe care să rămână sub piele! Slăbiţi-i forţa prin durere! Innebuniţi-l! Fiindcă aşa mare cum este, îl puteţi sili să reacţioneze. Puteţi să-l faceţi să urle. Să alerge. Să plângă. Înţelegeţi? La urma-urmei, e mai slab decât voi toţi la un loc.

Ela se înfuriase. Voia ca el să-l acuze pe Marcão, nu să-i găsească scuze. Faptul că avusese o copilărie grea nu-i dădea dreptul s-o doboare pe mama ori de câte ori i se năzărea.

— Asta nu e o acuzaţie. Pe vremea aceea eraţi copii, iar copiii dau dovadă de cruzime pentru că nu cunosc măsura. Acum n-aţi mai face aşa ceva. Şi fiindcă tot v-am amintit de asta, puteţi găsi lesne un răspuns. Îi spuneaţi „câine”, aşa că el a devenit câine. Pentru tot restul vieţii. Făcând rău celor neajutoraţi. Bătându-şi soţia. Vorbindu-i atât de jignitor şi purtându-se atât de nemilos cu fiul lui, Miro, încât l-a alungat de acasă. Se purta aşa cum fusese tratat de voi, devenise ceea ce spuneaţi că era.

„Eşti un nechibzuit”, gândi episcopul Peregrino. „Dacă oamenii ar reacţiona după modul cum îi tratează semenii lor, atunci nimeni n-ar mai fi răspunzător de faptele sale. Dacă păcatele nu-ţi aparţin prin alegere, atunci cum mai poţi să te căieşti?”

Ca şi cum ar fi auzit argumentaţia mută a episcopului, Vorbitorul ridică o mână şi făcu un gest prin care alungă propriile sale cuvinte.

— Dar răspunsul obţinut atât de uşor nu e cel adevărat. Chinurile la care l-aţi supus nu l-au făcut violent — l-au împins spre o singurătate ursuză. Şi când nu l-aţi mai sâcâit, i-a trecut şi ura faţă de voi. Nu era el acela care să fie ranchiunos. Furia lui s-a răcit şi s-a transformat în suspiciune. Ştia că-l dispreţuiţi; a încercat sa trăiască fără voi. În pace.

Ender tăcu un moment şi apoi dădu glas întrebării pe care şi-o puseseră toţi:

— Prin urmare, cum a devenit omul crud pe care-l cunoşteaţi? Gândiţi-vă puţin. Cine a avut parte de cruzimea lui? Soţia. Copiii. Unii oameni îşi bat soţiile şi copiii fiindcă tânjesc după putere, dar sunt prea slabi sau proşti ca s-o dobândească în lume. O soţie şi nişte copii lipsiţi de apărare, legaţi de un asemenea bărbat prin necesitate şi obicei şi, cu amărăciune o spun, prin dragoste, sunt singurele victime pentru a căror dominare are suficientă putere.

„Da”, gândi Ela, aruncând o privire către Novinha. „Asta voiam. De aceea l-am rugat să mărturisească moartea tatei.”

— Asemenea oameni există, dar Marcos Ribeira nu era unul dintre aceştia. Gândiţi-vă o clipă. Aţi auzit vreodată să-i fi lovit pe copii? Aţi auzit aşa ceva? Voi, cei care aţi lucrat cu el — a încercat să-şi impună voinţa asupra voastră? Să se răzbune când lucrurile nu-i ieşeau cum voia? Marcão nu a fost un om slab şi rău. A fost un bărbat tare. Nu dorea puterea. A căutat dragostea. Nu dominare, ci loialitate.

Episcopul Peregrino zâmbi sumbru, ca un spadasin salutându-şi temutul adversar. „Păşeşti pe o potecă întortocheată, Vorbitorule, te învârteşti în jurul adevărului, fandând fără a lovi. Dar când o vei face, lovitura se va dovedi mortală. Oamenii ăştia au venit să se distreze, dar i-ai transformat în ţinte; o să-i străpungi drept în inimă.”

— Poate că unii dintre voi îşi amintesc de un incident, continuă Ender. Marcos avea probabil vreo treisprezece ani, ca şi voi. Vă aflaţi pe panta înverzită a dealului din spatele şcolii şi nu-i dădeaţi pace. Aţi aruncat cu pietre în el, l-aţi şfichiuit cu fire de capim. L-aţi însângerat niţel, dar el a rezistat. A încercat să scape de voi. Apoi unul dintre voi l-a lovit tare în burtă şi l-a durut mai rău decât v-aţi putea închipui, pentru că suferea deja de boala care mai târziu l-a ucis. Încă nu se obişnuise cu fragilitatea şi cu durerea. I se părea că trece prin chinurile morţii. Şi a dat în voi.

„De unde ştie?” se întrebară câţiva oameni. „A trecut atâta vreme de când s-a întâmplat Cine i-a spus cum s-au petrecut lucrurile? Am depăşit măsura, atâta tot. N-am vrut să-i facem rău, dar când braţul a ţâşnit înainte cu mâna uriaşă strânsă pumn, ca o lovitură de cabra… voia să mă doboare…”

— Oricare dintre voi ar fi putut să cadă secerat. Încă de atunci ştiaţi că era chiar mai puternic decât părea. Cel mai rău v-a înspăimântat faptul că asta era pedeapsa pe care o meritaţi. Îngroziţi, aţi strigat după ajutor. Şi ce-au văzut profesorii când au venit? Un băieţaş plângând, plin de sânge, prăbuşit la pământ şi un băiat solid, cu statură de bărbat, care avea ici-colo câteva zgârieturi şi spunea: „Îmi pare rău, n-am vrut.” Alţi şase au strigat: „L-a lovit! A vrut să-l omoare din senin. Am încercat să-l oprim, dar Cão e atât de mare… Întotdeauna se ia de copiii mai mici.”

Micuţul Grego trăia fiecare moment al istorisirii.

— Mentirosos! strigă el. Minţeau!

Câţiva oameni din preajmă pufniră în râs. Quara sâsâi către el să taci.

— Atâţia martori! Profesorii nu aveau cum să nu dea crezare acuzaţiei. De undeva a apărut însă o fetiţă care le-a spus că văzuse totul. Marcos ripostase la atacul nejustificat, sălbatic şi dureros, al haitei de băieţi a căror comportare aducea şi mai mult cu aceea a câinilor decât reacţiile lui Ribeira. Relatarea ei a fost acceptată drept adevăr, fără nici o rezervă. La urma-urmei, era fiica celor doi Os Venerados.

Grego o privi pe Novinha cu ochi strălucitori şi umezi, apoi sări în picioare şi strigă către cei din jur:

— A mamãe o libertou! Mama l-a salvat!

Oamenii râseră, se întoarseră şi se uitară la Novinha, dar chipul ei era impenetrabil, pentru că refuza să recunoască afecţiunea pe care o simţea faţă de copilul ei în acele momente.

— Novinha, reluă Vorbitorul. Purtarea rece şi mintea ei sclipitoare o făceau să se simtă la fel de surghiunită printre voi ca şi Marcão. Nici unul dintre voi nu-şi poate aminti ca ea să fi făcut vreodată un gest de prietenie faţă de cineva. Ei bine, cunoaşteţi adevărul. Ea nu-l salva pe Marcão, vă împiedica să scăpaţi nepedepsiţi.

Cei ale căror încercări de a se împrieteni cu Novinha fuseseră respinse dădură din cap şi zâmbiră cu subînţeles: „Asta e Dona Novinha, biologista, prea bună pentru oricare dintre noi.”

— Marcão n-a înţeles lucrurile astfel. I se spusese de atâtea ori că e un animal încât ajunsese el însuşi s-o creadă. Novinha îi arătase înţelegere, ca unei adevărate fiinţe umane. O fată drăguţă, un copil deosebit de inteligent, fiica sfinţilor Venerados, întotdeauna arogantă ca o zeiţă, ea coborâse din înalt ca să-l binecuvânteze şi să-i împlinească ruga. A început s-o venereze. Şase ani mai târziu s-a căsătorit cu ea. Nu-i o poveste mişcătoare?

Ela îl privi pe Miro, care ridică din sprâncene:

— Aproape că te face să-l iubeşti pe ticălos, nu-i aşa?

Brusc, după o pauză mai lungă, mai puternică decât până atunci, vocea Vorbitorului explodă. Tresăriră cu toţii şi deveniră mai atenţi.

— De ce a ajuns s-o urască, s-o bată, să-i dispreţuiască pe copiii născuţi de ea? Şi femeia aceasta sclipitoare, cu o voinţă de fier, de ce a suportat totul? Ar fi putut pune oricând pune capăt căsătoriei. Adevărat, Biserica nu îngăduie divorţul, dar rămânea separarea şi n-ar fi fost prima femeie din Milagre care să-şi părăsească soţul. Putea să ia copiii şi să-l abandoneze. Dar ea a rămas. Atât primarul cât şi episcopul i-au sugerat să-l părăsească. Le-a spus că se puteau duce dracului amândoi.

Mulţi dintre lusos râseră; şi-o puteau imagina pe Novinha cea scumpă la vorbă răstindu-se la episcop şi înfruntând-o pe Bosquinha. Chiar dacă n-o plăceau din cale-afară pe Novinha, ea era practic singura persoană din Milagre care scăpase basma curată după ce dăduse cu tifla autorităţii.

Episcopul îşi aminti scena petrecută în biroul său cu mai bine de zece ani în urmă. Nu spusese întocmai cuvintele citate de Vorbitor, dar chiar dacă le-ar fi reprodus aidoma, efectul de acum ar fi fost acelaşi. Şi totuşi fusese singur în birou. Nu se destăinuise nimănui. Cine era omul acesta şi cum de aflase atât de multe lucruri pe care n-avea de unde să le cunoască?

După ce râsetele se mai stinseră, Ender continuă:

— În căsătoria pe care o urau amândoi a existat ceva care i-a legat strâns. Acea legătură a fost boala lui Marcão.

Acum vocea lui era mai domoală. Lusos îşi încordară auzul ca să prindă mai bine vorbele.

— Boala i-a influenţat viaţa încă de când a fost conceput. Genele părinţilor lui s-au combinat în aşa fel încât, din momentul în care a început pubertatea, celulele din glandele lui au început să se transforme, continuu şi ireversibil, în celule lipidice. Doctorul Navio vă poate spune mai bine decât mine cum a progresat boala. Marcão a ştiut încă din copilărie că suferă de această boală; părinţii lui au aflat de ea înainte să moară din pricina Descoladei; Gusto şi Cida erau la curent cu ea din examinările genetice la care supuseseră întreaga populaţie a Lusitaniei. Toţi erau morţi. Doar o persoană mai ştia, cea care moştenise fişierele de xenologie. Novinha.

Doctorul Navio era uimit. Dacă ea ştiuse totul înainte de căsătorie, atunci nu-i era străin nici faptul că majoritatea celor care sufereau de această boală erau sterili. Atunci de ce se măritase cu Marcão dacă era sigură că el nu putea avea copii? În clipa aceea înţelese ceea ce s-ar fi cuvenit să ştie de multă vreme: Marcão nu era o excepţie. Nu existau excepţii. Navio se înroşi la faţă. Vorbitorul era pe cale să dezvăluie ceva infam.

— Novinha ştia că Marcão era pe moarte. Şi mai ştia, încă dinaintea căsătoriei, că el era complet steril.

Trecură câteva clipe până ce înţelesul vorbelor deveni evident. Ela avu senzaţia că toate măruntaiele îi iau foc şi încep să i se topească în trup. Fără a-şi întoarce capul spre Miro, văzu că băiatul înmărmurise şi obrajii îi păliseră.

În ciuda murmurelor din public, Vorbitorul continuă:

— Am văzut evaluările genetice. Marcos Maria Ribeira n-a zămislit niciodată. Soţia lui a avut şase copii, dar nu erau ai lui, iar ea ştia că el ştie. Asta făcea parte din înţelegerea pe care o făcuseră înainte de căsătorie.

Murmurele se transformară în şuşoteli, mârâielile în expresii de nemulţumire şi, în clipa când zgomotul deveni un vacarm de nedescris, Quim sări în picioare şi strigă, urlă la Ender:

— Mama mea e cinstită! O să te ucid c-ai făcut-o târfă!

Ultimul cuvânt părea suspendat în tăcerea care se lăsase dintr-o dată. Vorbitorul nu răspunse. Rămase nemişcat, fără să-şi ia ochii de la chipul împurpurat al lui Quim. Şi, într-un târziu, Quim îşi dădu seama că acel cuvânt, care încă îi vibra în urechi, ieşise din gura lui, nu din cea a Vorbitorului. Se uită la Novinha, care stătea pe pământ alături de el, dar nu dreaptă şi semeaţă, ci prăbuşită, cu privirea ţintă la mâinile care-i tremurau în poală.

— Spune-le, mamă, o rugă Quim. Vocea îi era mai imploratoare decât ar fi vrut.

Ea nu răspunse. Nu scoase un cuvânt şi nici nu-şi ridică ochii. Dacă n-ar fi avut bun simţ, ar fi crezut că tremurul mâinilor era o recunoaştere, că se simţea ruşinată, ca şi cum ceea ce spusese Vorbitorul reprezenta adevărul pe care însuşi Dumnezeu l-ar fi rostit la rugămintea lui Quim. Îşi aminti cum descrisese părintele Mateu chinurile iadului: Dumnezeu îi scuipă pe adulteri, căci ei batjocoresc puterea creaţiei pe care El le-a împărtăşit-o şi n-au bunătate în suflet nici cât să se ridice deasupra viermilor. Quim simţi un gust amar în gură. Ceea ce spusese Andrew Wiggin era adevărat.

— Mamãe, izbucni el cu voce tare şi sarcastică, quem fode p’ra fazer-me?

Oamenilor li se tăie răsuflarea. Cu pumnii strânşi, Olhado ţâşni brusc în picioare. Abia acum reacţionă şi Novinha: întinse o mână, parcă voind să-l împiedice pe Olhado să-şi lovească fratele. Quim nici măcar nu băgă de seamă că Olhado sărise în apărarea mamei; se mira doar că Miro n-o făcuse încă, deci şi el înţelesese că acesta era adevărul.

Quim respiră adînc, apoi se răsuci pe călcâie, şovăitor, cu o expresie de rătăcire întipărită pe chip; după câteva clipe, se strecură printre oameni şi se îndepărtă. Deşi îl urmăriră cu toţii plecând, nimeni nu-i adresă o vorbă. Pe Novinha ar fi crezut-o dacă ar fi respins acuzaţia şi l-ar fi linşat pe Vorbitor fiindcă aruncase un asemenea păcat asupra fiicei sfinţilor Os Venerados. Dar ea nu negase. Îl ascultase pe fiul ei acuzând-o în mod josnic şi nu spusese nimic. Era deci adevărat. Iar acum ascultau fascinaţi. Puţini dintre ei trăiau vreun sentiment de nelinişte. Voiau să afle cine era tatăl copiilor Novinhei.

Cu glas domol, Ender îşi continuă povestirea:

— După ce părinţii i-au murit şi înainte de a da naştere copiilor, Novinha nu a iubit decât doi oameni. Pipo i-a fost ca un al doilea tată. Novinha şi-a statornicit viaţa lângă el; vreme de câţiva ani, a simţit ce înseamnă să aibă o familie. Apoi el a murit, iar Novinha a crezut că ea l-a ucis.

Oamenii care şedeau lângă familia Novinhei o văzură pe Quara îngenunchind în faţa Elei şi întrebând-o:

— De ce s-a supărat Quim aşa de tare?

Ela îi răspunse încet:

— Pentru că Papai nu a fost tatăl nostru cel bun.

— A, exclamă Quara. Şi acum Vorbitorul e tatăl nostru?

Ela o rugă să tacă.

— În noaptea în care a murit Pipo, Novinha i-a arătat ultima ei descoperire, ceva în legătură cu Descolada şi cu modul în care acţionează asupra plantelor şi animalelor de pe Lusitania. Pipo a înţeles mai mult decât ea din acea proiecţie. S-a grăbit să plece în pădure, unde-l aşteptau purceluşii. Probabil le-a spus ce aflase. Poate că doar au ghicit. Novinha s-a considerat însă vinovată că-i arătase un secret pentru păstrarea căruia purceluşii ar fi fost în stare să ucidă.

Era prea târziu să mai repare ce făcuse, dar putea să împiedice repetarea accidentului. De aceea a sigilat toate fişierele care aveau ceva de-a face cu Descolada, inclusiv ceea ce-i arătase lui Pipo în noaptea aceea. Ştia cine va dori să vadă fişierele. Libo, noul zenador. Dacă Pipo îi fusese tată, Libo îi fusese frate şi chiar mai mult decât atât. Deşi suferise cumplit la moartea lui Pipo, pierderea lui Libo ar fi fost de nesuportat. El a solicitat fişierele. Le-a cerut cu insistenţă. I-a spus că n-o să-l lase niciodată să le vadă.

Amândoi ştiau ce înseamnă refuzul ei. Dacă s-ar fi căsătorit cândva cu Novinha, Libo ar fi avut dreptul să treacă de sistemele de protecţie stabilite de ea pentru acele fişiere. Se iubeau cu disperare, aveau nevoie unul de celălalt mai mult ca niciodată, dar Novinha nu se putea mărita cu el în veci. Libo nu i-a promis niciodată că nu va citi fişierele şi chiar dacă şi-ar fi luat un asemenea angajament, nu ar fi fost în stare să-l respecte. Dar, la fel ca tatăl lui, avea să înţeleagă, şi să moară.

Nu-i era greu să refuze să se mărite cu el, dar îi venea mult mai greu să trăiască fără el. Aşa că n-a trăit fără Libo. A încheiat târgul cu Marcão. Se va căsători cu el după lege, dar soţul ei adevărat şi tatăl tuturor copiilor ei va fi, a fost Libo.

Bruxinha, văduva lui Libo, se ridică nesigură în picioare, cu lacrimile curgându-i pe obraji şi, printre suspine, urlă:

— Mentira, mentira! Minciuni, minciuni!

Dar nu bocea de furie, ci de durere. Jelea din nou pierderea soţului ei. Trei dintre fiicele sale o ajutară să părăsească praça.

— Libo ştia că le face un rău imens soţiei şi fetelor sale. Se detesta pentru ceea ce făcuse. A încercat să stea departe de Novinha. A reuşit, luni, ba chiar ani întregi. Şi Novinha s-a străduit. A refuzat să-l vadă, chiar să-i vorbească. Până şi copiilor le-a interzis să pomenească numele lui. După o vreme, Libo s-a crezut îndeajuns de tare ca s-o poată vedea fără să mai cadă în păcat. Novinha se simţea foarte singură cu soţul ei, care nu se compara cu Libo. Niciodată nu şi-au închipuit că ceea ce făceau era corect, dar pur şi simplu nu puteau trăi multă vreme despărţiţi.

Bruxinha auzi toate acestea în vreme ce era condusă afară din praça. Pentru ea era o slabă consolare, desigur, dar urmărind-o cu privirea, episcopul Peregrino înţelese că Vorbitorul îi făcea un dar. Acest crud adevăr o transformase în cea mai nevinovată victimă însă Vorbitorul îi lăsa şi altceva decât cenuşa. O învăţa să trăiască ştiind ce făcuse soţul ei. „Nu ai fost tu vinovată”, părea să-i spună. „Orice-ai fi făcut, nu puteai împiedica nimic din cele ce s-au întâmplat Soţul tău a dat greş, nu tu.” „Fecioară Binecuvântată”, se rugă în gând episcopul, „fă ca Bruxinha să audă ce spune omul acesta şi să-l creadă. ”

Văduva lui Libo nu era singura care plângea. Sutele de ochi care o urmăreau îndepărtându-se se umplură de lacrimi. Descoperirea că Novinha fusese adulteră venea ca un duş rece, dar încurajator: femeia cu inimă oţelită purta o pată care n-o făcea cu nimic mai bună decât oricare alta. Dar faptul că şi Libo căzuse în păcatul adulterului nu le dădu aceeaşi satisfacţie. Îl iubiseră cu toţii. Îi admiraseră generozitatea, bunătatea, înţelepciunea, iar acum nu le plăcea să afle că ele fuseseră doar o mască.

De aceea, când Vorbitorul le reaminti că azi nu rostea moartea lui Libo, le veni greu să-şi ascundă surprinderea.

— De ce a acceptat Marcos Ribeira toate acestea? Novinha şi-a închipuit că el îşi dorea foarte mult o soţie şi trăia cu iluzia că este tatăl copiilor pentru a spăla ruşinea pe care o simţea în faţa comunităţii. Da, e adevărat, dar nu întru totul. Marcão s-a căsătorit cu Novinha pentru că o iubea. De fapt, Marcão n-a sperat niciodată că ea va ajunge să nutrească aceleaşi sentimente faţă de el, fiindcă o venera. Novinha era o zeiţă şi ştia că Marcão e bolnav, respingător, un animal demn de dispreţ. La rândul său, Marcos ştia că niciodată Novinha nu-i va înapoia sentimentele şi nici măcar nu-l va iubi. Nădăjduia însă că într-o bună zi în sufletul ei avea să încolţească sămânţa înţelegerii, că va ajunge să simtă faţă de el un fel de… loialitate.

Ender rămase câteva clipe cu capul plecat. Lusos auziră cuvintele pe care el n-ar fi trebuit să le spună: „Niciodată n-a fost aşa.”

— Pentru Marcos, fiecare copil care se năştea era o nouă dovadă că dădea greş. Că zeiţa îl considera încă nedemn de ea. De ce? Cinstit era. Nu făcuse niciodată aluzii că vreun copil n-ar fi al lui. Nu călcase niciodată legământul făcut Novinhei. Nu merita oare ceva mai mult din partea ei? Uneori nu mai putea îndura. Refuza să accepte judecata ei. Nu era o zeiţă. Toţi copiii ei erau bastarzi. Asta îşi spunea el în gând când îşi vărsa furia pe Novinha, când răcnea la Miro.

Miro îşi auzi numele pronunţat, dar nu-l recunoscu drept ceva care să-i aparţină. Legătura lui cu realitatea era mai fragilă decât îşi închipuise, iar ziua de azi îi confirmase bănuiala, provocându-i prea mult zbucium: magia imposibilă cu purceluşii şi copacii; mama şi Libo amanţi; smulsă atât de brutal, după ce făcuse parte din propria lui fiinţă, Ouanda era acum îndepărtată dintr-o singură lovitură, devenind, ca şi Ela sau Quara, o altă soră. Cu capul în pământ, nu reuşea să vadă nici măcar iarba; vocea Vorbitorului devenise sunet pur, iar în cuvinte nu mai percepea înţelesuri, ci doar un vuiet îngrozitor. El chemase acea voce, el voise ca ea să rostească moartea lui Libo. Cum putea să ştie dinainte că, în locul unui preot binevoitor aparţinând unei religii umaniste, va avea parte de adevăratul Vorbitor, cu mintea lui pătrunzătoare şi cu o perfectă capacitate de înţelegere? N-ar fi putut să ştie că sub masca bunătăţii se ascunde Săvârşitorul, distrugătorul, miticul Lucifer al celei mai grozave crime comise de umanitate, hotărât să trăiască astfel încât să-şi justifice numele, făcând o batjocură din munca de o viaţă a lui Pipo, a lui Libo, a Ouandei şi a lui însuşi, pricepând în decurs de numai o oră, cât stătuse printre purceluşi, ceea ce alţii nu reuşiseră în aproape cincizeci de ani, despărţind-o pe Ouanda de el cu o singură lovitură nemiloasă dată cu sabia adevărului; aceasta era vocea pe care o auzea Miro, singura certitudine ce-i mai rămăsese, o voce necruţătoare şi teribilă. Miro se agăţă de sunetul ei, încercând să o urască dar nereuşind, fiindcă ştia, nu se putea amăgi; ştia că Săvârşitorul era nemilos dar în acelaşi timp nimicea iluziile, iar iluziile trebuiau să moară. „Adevărul despre purceluşi, adevărul despre noi înşine! Urmând neştiute căi, acest om bătrân cât lumea e capabil să vadă adevărul, care nu-l orbeşte şi nici nu-l face să-şi piardă raţiunea. Trebuie să ascult vocea asta şi să las puterea ei să mă pătrundă, să mă cuprindă şi pe mine, ca să pot privi lumina fără să mor.”

— Novinha ştia foarte bine ce este: o adulteră, o ipocrită. Ştia că e vinovată faţă de Marcão, faţă de Libo, de copii şi de Bruxinha. Ştia că ea l-a ucis pe Pipo. Iată de ce suporta, ba chiar chema pedeapsa venită din partea lui Marcão. Aceasta era penitenţa ei, dar niciodată nu-i era de ajuns. Indiferent cât de mult o ura Marcão, ea se ura pe sine însutit.

Episcopul încuviinţă din cap. Dezvăluind aceste secrete în faţa întregii comunităţi, Vorbitorul comisese o faptă monstruoasă. Tainele acestea trebuiau rostite doar în confesional. Peregrino simţise totuşi forţa dezvăluirii, felul în care membrii comunităţii se vedeau siliţi să-i descopere pe aceşti oameni, pe care îşi închipuiseră că-i cunoşteau, pentru ca apoi să-i mai redescopere o dată, şi încă o dată; şi fiecare întorsătură a istorisirii îi obliga să se regândească pe ei înşişi, căci şi ei făcuseră parte din ea, participaseră la ea de nenumărate ori, dar până acum nu ştiuseră alături de cine. Trăiseră o experienţă înspăimântătoare, dureroasă, care în cele din urmă avusese un efect ciudat de liniştitor. Episcopul se aplecă spre secretarul său şi-i şopti:

— Bine măcar că bârfa nu va mai avea din ce să se hrănească; n-au mai rămas secrete nedezvăluite.

— Toţi oamenii din această istorisire au suferit, toţi s-au sacrificat pentru cei pe care îi iubeau, toţi au provocat suferinţe groaznice celor pe care i-au iubit, iar voi, care m-aţi ascultat astăzi, şi voi aţi adus durerea. Dar să ţineţi minte: viaţa lui Marcão a fost crudă şi tragică; deşi ar fi putut pune capăt oricând înţelegerii cu Novinha, a preferat să-i rămână fidel. Trebuie să fi găsit vreo bucurie în asta. Cât despre Novinha, ea a încălcat legile lui Dumnezeu, legile care ţin această comunitate laolaltă. Şi ea şi-a primit pedeapsa. Biserica nu cere o penitenţă atât de îngrozitoare precum cea pe care Novinha şi-a impus-o sieşi. Iar dacă vă simţiţi îndemnaţi să credeţi că ar merita vreo răutate meschină din partea voastră, vă invit să ţineţi minte: a suferit totul şi a făcut toate acestea dintr-un singur motiv: pentru a-i împiedica pe purceluşi să-l ucidă pe Libo.

Cuvintele lui cernură cenuşă în inimile tuturor.

Olhado se ridică, apoi îngenunche lângă Novinha şi îşi trecu un braţ pe după umărul ei. Ela stătea alături, dar privea în pământ şi plângea tăcut. Quara se apropie şi rămase în picioare în faţa mamei, privind-o cu veneraţie, iar Grego îşi îngropă faţa în poala Novinhei şi începu să suspine. Cei care se aflau suficient de aproape reuşiră să-l audă jelind:

— Todo papai e morto. Não tenho nem papai. Toţi tăticii mei sunt morţi. Nu mai am nici un tătic.

Ouanda aştepta în capătul aleii, unde o însoţise pe mama ei cu puţin timp înainte ca Vorbitorul să fi încheiat. Îl căută din ochi pe Miro, dar el plecase deja.

Ender rămase în spatele podiumului, uitându-se la familia Novinhei, dorind să facă ceva care să le mai aline durerea. Mărturisirile pricinuiau întotdeauna suferinţe, fiindcă un Vorbitor nu se străduieşte deloc să înfrumuseţeze adevărul. Dar rareori se întâmpla ca oamenii să aibă o viaţă atât de încărcată de amăgiri precum Marcão, Libo şi Novinha; arareori apăreau atâtea momente de uimire, atât de multe informaţii care să-i silească pe oameni să-şi revizuiască părerile despre cei pe care îi cunoscuseră, despre cei pe care îi iubiseră. În vreme ce mărturisise, văzând chipurile celor care îl priveau, Săvârşitorul înţelesese că astăzi provocase o durere de neînchipuit. O simţise chiar el, de parcă oamenii i-ar fi transmis suferinţa lor. Bruxinha fusese cea mai uimită, dar Săvârşitorul ştia că nu ea era cea mai adânc rănită. Miro şi Ouanda înduraseră cea mai înfiorătoare tortură, deoarece îşi imaginaseră că ştiau ce le va aduce viitorul. Săvârşitorul mai simţea însă şi durerea prin care trecuseră înainte şi îşi dădea seama că noile răni pricinuite astăzi se vor vindeca mult mai repede decât cele vechi. Poate că Novinha nu recunoştea încă, dar Săvârşitorul o eliberase de o povară mult prea grea, pe care n-ar mai fi reuşit s-o poarte multă vreme.

— Vorbitorule, îl chemă Bosquinha.

— Doamnă primar… Nu-i plăcea să discute cu oamenii după mărturisire, dar se obişnuise cu faptul că întotdeauna se găsea cineva care să insiste să discute cu el. Făcu un efort să zâmbească: Au venit mai mulţi oameni decât mă aşteptam.

— O chestiune de moment pentru cei mai mulţi, răspunse Bosquinha. Până dimineaţă vor uita.

Ender se simţi deranjat că ea bagateliza totul.

— Asta dacă nu cumva se va întâmpla ceva ieşit din comun în cursul nopţii.

— Mda. Ei bine, s-a aranjat şi asta.

Ender observă abia acum că Bosquinha era extrem de tulburată şi reuşea cu greu să-şi ţină în frâu emoţiile. O luă de cot şi apoi îşi petrecu braţul pe după umărul ei; recunoscătoare, ea se lăsă sprijinită.

— Vorbitorule, am venit să-mi cer iertare. Congresul Stelar ţi-a rechiziţionat nava. Acţiunea nu are nici o legătură cu vreo faptă de-a ta. Aici s-a comis o crimă, o crimă atât de… îngrozitoare… încât vinovaţii trebuie duşi pe cea mai apropiată planetă, Trondheim, pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi. Cu nava ta.

Ender rămase pe gânduri câteva clipe.

— Miro şi Ouanda.

Bosquinha întoarse capul şi-l săgetă cu privirea:

— Nu pari surprins.

— Nu-i voi lăsa să plece.

Femeia se îndepărtă brusc de el.

N-o să-i laşi?

— Am o bănuială privind acuzaţia ce li se aduce.

— Te afli aici doar de patru zile şi ştii deja ce nici măcar eu nu am bănuit?

— Uneori guvernele sunt ultimele care află.

— Dă-mi voie să-ţi spun de ce îi vei lăsa să plece şi de ce noi toţi vom accepta să fie judecaţi: pentru că exact acum Congresul ne-a şters toate fişierele. Memoria computerelor este goală, cu excepţia câtorva programe rudimentare care controlează aprovizionarea cu energie, apă şi sistemul de canalizare. Mâine nu se va putea lucra, deoarece nu avem suficientă energie pentru fabrici, nici pentru mine sau pentru acţionarea tractoarelor. Eu am fost destituită din funcţie. Acum nu sunt decât adjunct al şefului poliţiei, pentru a mă îngriji de îndeplinirea directivelor Comitetului de Evacuare a Lusitaniei.

— Evacuare?

— Patenta coloniei a fost revocată. Vor trimite nave pentru transportul populaţiei. Orice semn al prezenţei umane trebuie şters de pe faţa planetei. Până şi pietrele de mormânt ale morţilor noştri.

Ender încercă să cântărească răspunsul ei. Nu se gândise că Bosquinha era tipul de om care să se plece în faţa autorităţii absurde.

— Intenţionezi să te supui acestor ordine?

— Reţelele de furnizare a apei şi energiei electrice sunt controlate prin ansiblu, iar împrejmuirea coloniei e în puterea Comitetului. Ne poate închide aici, fără energie, apă sau canalizare şi nu avem cum să scăpăm. Ni s-a comunicat că imediat ce Miro şi Ouanda se vor îndrepta spre Trondheim la bordul navei tale, o parte din restricţii vor fi ridicate. Oftă: Regret, Vorbitorule, dar nu e momentul potrivit pentru a face turism în Lusitania.

— Nu sunt turist. Ender nu făcu efortul să-i împărtăşească bănuiala lui: faptul că Activităţile Suspecte fuseseră descoperite de către Congres după ce el venise pe Lusitania nu era o simplă coincidenţă. Aţi reuşit să salvaţi măcar unele fişiere?

Bosquinha suspină.

— Regret, dar abuzând de amabilitatea ta. Am observat că toate fişierele tale sunt menţinute prin ansiblu, din afara planetei. Am transmis cele mai importante fişiere ca mesaje în numele tău.

Ender pufni în râs.

— Da, ai dreptate, foarte bine aţi făcut.

— Nu prea cred. Nu le putem primi înapoi. Ba, de fapt, am putea, dar s-ar afla neîntârziat şi vei avea aceleaşi necazuri ca şi noi. Abia atunci Comitetul ar şterge totul.

— Asta se va întâmpla dacă nu întrerupeţi legătura prin ansiblu imediat ce copiaţi toate fişierele mele în memoria locală.

— Ar însemna să declarăm rebeliunea. Pentru ce am face-o?

— Pentru şansa ca Lusitania să devină cea mai bună şi cea mai importantă dintre cele O Sută de Lumi.

Bosquinha râse.

— Cred că ei ne consideră importanţi, dar trădarea nu mi se pare calea cea mai potrivită pentru a fi recunoscuţi drept cei mai buni.

— Te rog să nu faci nimic. Nu-i aresta pe Miro şi pe Ouanda. Aşteaptă o oră şi permite-mi să mă reîntâlnesc cu tine şi cu toţi cei care trebuie să participe la luarea hotărârii.

— Hotărârea dacă ne revoltăm sau nu? Mărturisitorule, nu înţeleg de ce trebuie să fii prezent la discuţia asta.

— O să înţelegi atunci. Te rog, locul ăsta e prea important ca să ratăm şansa.

— Şansa de a realiza ce?

— De a repara ceea ce a făptuit Săvârşitorul în Xenocidul de acum trei mii de ani.

Bosquinha îl privi cercetător.

— Şi eu care credeam că nu eşti decât un individ indiscret care răspândeşte zvonuri răuvoitoare…

Poate glumea. Sau poate vorbea serios.

— Dacă socoţi că mărturisirea înseamnă să răspândeşti zvonuri, atunci s-ar putea trage concluzia că eşti prea mărginită ca să conduci comunitatea asta.

Ender surâse. Bosquinha îşi dădu braţele în lături şi ridică din umeri.

— Pois é, spuse ea. Bineînţeles. Ce altceva?

— Convoci întâlnirea?

— O s-o fac. În biroul episcopului.

Ender simţi o stingere de inimă.

— Episcopul n-o să vrea să vină altundeva, explică ea, iar hotărârea de a ne revolta n-o să însemne nimic dacă nu o aprobă şi el. Bosquinha îi puse o mână pe piept. S-ar putea să nici nu te lase să calci în catedrală, pentru că eşti necredinciosul.

— Dar vei încerca.

— Voi încerca pentru ceea ce ai făcut astă seară. Doar un înţelept poate să înţeleagă oamenii atât de limpede şi într-un răstimp atât de scurt. Doar cineva lipsit de milă ar fi spus totul cu voce tare. Puterea şi slăbiciunea ta… de amândouă avem nevoie acum.

Bosquinha se întoarse şi plecă grăbită. Ender ştia că în adâncul inimii primarul nu dorea să se supună ordinelor Congresului Stelar. Acestea veniseră prea brusc şi erau prea severe; îi anulaseră autoritatea de parcă ea ar fi fost vinovată de încălcarea legii. Cedarea era totuna cu recunoaşterea vinovăţiei, iar ea ştia că nu făcuse nici o greşeală. Voia să se opună, să găsească o modalitate plauzibilă de a întoarce Congresului palma primită, cerându-le membrilor lui să mai aştepte, să se calmeze. Ori, dacă era necesar, spunându-le de-a dreptul să se ducă învârtindu-se. Dar mărginită nu era. N-ar fi făcut nici cel mai mic gest de opoziţie decât fiind sigură ca va da roade şi că oamenii conduşi de ea ar avea de câştigat. Ender se convinsese că Bosquinha era un bun guvernator. De dragul poporului ei îşi va sacrifica cu dragă inimă mândria, reputaţia, chiar şi viitorul.

Rămăsese singur. Câtă vreme vorbise cu Bosquinha, toţi oamenii plecaseră din praça. Ender se simţi ca un fost soldat care cutreieră o câmpie nepăsătoare, scena unei bătălii de mult purtate, unde se mai aud ecourile măcelului în adierea vântului printre firele foşnitoare de iarbă.

— Să nu-i laşi să întrerupă legătura prin ansiblu.

Vocea din ureche îl făcu să tresară, dar o recunoscu imediat.

— Jane!

— Pot să-i determin pe membrii Congresului să creadă că ai tăiat legătura, dar dacă o faci cu adevărat n-o să te mai pot ajuta.

— Jane, tu ai făcut asta, nu-i aşa? Cum puteau să afle ce-au făcut Miro şi Ouanda dacă nu le-ai fi atras tu atenţia?

Ea nu-i răspunse.

— Jane, îmi pare rău că am întrerupt legătura cu tine, niciodată n-o să…

Ender era convins că Jane ştia ce dorea el să spună; când vorbea cu ea, nu trebuia să-şi încheie frazele. Totuşi nu primi nici un răspuns.

Ce rost avea să încheie când ştia că ea va înţelege oricum? Încă nu-l iertase, asta era explicaţia, altfel i-ar fi răspuns deja, atrăgându-i atenţia să nu-i răpească timpul. Cu toate acestea, nu reuşi să-şi stăpânească impulsul de a mai încerca o dată.

Nici acum nu primi răspuns. Spusese ce avea de spus — să menţină legătura prin ansiblu — şi gata. Pentru moment. Aşteptarea nu-l deranja pe Ender. Îi era de ajuns să ştie că Jane se afla lângă el, ascultând. Nu mai era singur. Descoperi cu surprindere că pe obraji îi curgeau lacrimile. Lacrimi de uşurare, socoti el. Catharsis. O mărturisire, o criză, vieţile oamenilor într-o teribilă cumpănă, viitorul coloniei primejduit. „Iar eu plâng de uşurare pentru că un program arogant îmi vorbeşte din nou.”

Acasă o găsi pe Ela aşteptându-l. Avea ochii înroşiţi de plâns.

— Bună, îl salută ea.

— Am reuşit să fac ce doreai? întrebă el.

— N-am bănuit niciodată, recunoscu ea. Nu era tatăl nostru. Ar fi trebuit să-mi dau seama.

— Nu cred că ai fi putut.

— Iar eu ce-am făcut? Te-am chemat să mărturiseşti moartea tatălui meu… a lui Marcão. Începu să plângă din nou. Secretele mamei… credeam că le cunosc, mi-am închipuit că se aflau doar în fişierele ei… am crezut că-l ura pe Libo.

— N-am făcut decât să deschid ferestrele ca să aerisesc puţin.

— Asta să le-o spui Ouandei şi lui Miro.

— Dar, Ela, ia gândeşte-te puţin: până la urmă tot ar fi aflat. Îngrozitor este că nu au ştiut vreme de atâţia ani. Acum, când cunosc adevărul, îşi pot găsi fiecare propriul său drum.

— Aşa cum l-a găsit mama? De data asta chiar mai rău decât adulterul?

Ender îi atinse uşor părul şi îl mângâie. Ela acceptă atingerea, încercarea de a o consola. El nu reuşi să-şi amintească dacă tatăl sau mama lui îl mângâiaseră vreodată astfel. Pesemne că da, altfel cum ar fi ştiut să facă un asemenea gest?

— Ela, vrei să mă ajuţi?

— De ce? Ţi-ai încheiat treaba, nu?

— Asta n-are nimic de a face cu mărturisirea pentru morţi. În mai puţin de-o oră trebuie să aflu cum acţionează Descolada.

— Va trebui să o rogi pe mama… Dar ea ştie?

— Nu cred că ar fi prea încântată să mă vadă în seara asta.

— Şi ar trebui să o rog eu? „Bună seara, mamă, tocmai ai fost dată în vileag în faţa tuturor oamenilor din Milagre ca adulteră care şi-a minţit copiii toată viaţa. Aşadar, dacă nu te superi, aş vrea să-ţi pun câteva întrebări ştiinţifice.”

— Ela, e o chestiune de care ţine supravieţuirea Lusitaniei, ca să nu mai vorbesc că de ea depinde şi viaţa fratelui tău Miro. Îi făcu semn şi se întoarse spre terminal: Conectează-l.

Cuprinsă de mirare, Ela făcu întocmai. Computerul nu-i recunoscu numele.

— Numele meu a fost şters. Îl privi alarmată. De ce?

— Nu eşti singura căreia i s-a întâmplat asta. La fel e cu toţi ceilalţi.

— Nu-i o defecţiune, înţelese ea. Cineva a şters fişierul abonaţilor.

— Congresul Stelar a şters numele tuturor abonaţilor locali. N-a rămas nimic. Suntem consideraţi rebeli. Miro şi Ouanda urmează să fie arestaţi şi trimişi pe Trondheim pentru proces. Mai au o şansă doar dacă reuşesc să-i conving pe episcop şi pe Bosquinha să declanşeze o revoltă adevărată. Înţelegi? Dacă mama ta nu-mi spune tot ce trebuie să ştiu, Miro şi Ouanda vor fi trimişi la douăzeci şi doi de ani depărtare. Pedeapsa pentru trădare e moartea, dar şi călătoria către locul de judecată e la fel de rea ca o condamnare la închisoarea pe viaţă. Până să se întoarcă, vom fi cu toţii foarte bătrâni sau chiar morţi, asta dacă…

Ela privi pierdută către perete.

— Ce vrei să afli?

— Ceea ce va descoperi şi Comitetul când va cerceta fişierele ei. Modul în care acţionează Descolada.

— Da, spuse Ela. O va face de dragul lui Miro. Îl privi sfidător. Ne iubeşte, să ştii. Pentru a salva viaţa unuia dintre copiii ei, va accepta să discute cu tine.

— Foarte bine. Ar fi încă şi mai bine dacă ar veni singură. Într-o oră, în biroul episcopului.

Ela încuviinţă şi, timp de o clipă, rămase neclintită. Apoi în mintea i se stabili o conexiune; se ridică şi porni în fugă către uşă.

Se opri brusc. Se întoarse, îl îmbrăţişă pe Ender şi-l sărută pe obraz.

— Mă bucur că ai spus totul. Mă bucur că ştiu.

El o sărută pe frunte şi-i făcu semn să plece. După ce uşa se închise în urma ei, se întinse pe pat şi rămase cu privirea aţintită în tavan. Se gândi la Novinha, încercând să-şi imagineze ce simţea ea acum. „Novinha, oricât de groaznic ar fi, în clipa asta fiica ta aleargă spre casă, încredinţată că vei uita complet de tine însăţi şi vei face tot ce trebuie ca să-ţi salvezi fiul, în ciuda durerii şi umilinţei prin care treci. Te-aş uşura de întreaga povară a suferinţei, Novinha, dacă mi-ai da în schimb o copilă care să aibă încredere neţărmurită în mine.”