Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 6 OLHADO

Nu erau multe lucruri de făcut în timpul zborului interstelar. După stabilirea rutei, nava efectuase translaţia Park şi nu mai rămăsese de îndeplinit decât corvoada de a calcula cât de mult se apropiase viteza navei de cea a luminii. Computerul de la bordul navei aprecie viteza exactă şi apoi determină, în timp subiectiv, câtă vreme va trebui să continue călătoria înainte de a se face din nou translaţia Park, înapoi la o viteză mai mică decât cea a luminii, pentru ca manevrele să fie posibile. „Ca un cronometru”, se gândi Săvârşitorul. „Pornit, oprit, şi s-a încheiat toată cursa.”

Computerele navei erau suficient de „deştepte” ca să-l ajute să facă mai uşor faţă trecerii de la spaniolă, pe care o vorbea cursiv, la portugheză. Îi venea destul de lesne să vorbească, însă rămâneau nepronunţate atât de multe consoane încât nu era înţes întotdeauna.

Lecţiile zilnice de conversaţie în portugheză pe care le lua cu computerul, care reacţiona extrem de lent, deveneau înnebunitoare după o oră sau două. Până acum, Val îl însoţise în toate celelalte călătorii. Asta nu însemna că vorbeau fără încetare; Val şi Ender se cunoşteau atât de bine încât adesea nici nu aveau ce să-şi spună. Dar în absenţa ei, Ender era din ce în ce mai nemulţumit de propriile lui gânduri; niciodată nu păreau să se limpezească în soluţii, fiindcă nu avea cui să le împărtăşească.

Nici măcar matca nu-i putea fi de folos. Gândurile ei veneau instantaneu; legate nu de sinapse, ci de filoţi, care rămâneau neafectaţi de efectele relativiste ale călătoriei cu viteza luminii. Pentru ea, un minut din timpul trăit de Ender însemna şaisprezece ore — diferenţa era prea mare pentru ca el să desluşească vreun mesaj din partea ei. Dacă n-ar fi fost o gogoaşă ar fi avut mii de Gândaci, iar fiecare dintre ei şi-ar fi îndeplinit misiunea, transferându-şi uriaşa experienţă în memoria ei. Dar ceea ce poseda ea nu se mărginea la amintiri şi, în cele opt zile pe care le simţi ca pe o captivitate, Săvârşitorul începu să înţeleagă nerăbdarea ei de a fi eliberată cât mai curând.

După scurgerea celor opt zile, Săvârşitorul se descurca mulţumitor în portugheză, reuşind să se exprime direct în loc să traducă din spaniolă ceea ce avea de spus. Simţea cu disperare lipsa unei tovărăşii umane; ar fi fost foarte fericit să discute chiar şi religie cu un calvinist, numai să aibă pe cineva care să dovedească mai multă vioiciune şi inteligenţă în conversaţie decât computerul navei.

Nava efectuă translaţia Park; într-un moment imposibil de măsurat, viteza ei se modifică în comparaţie cu restul universului sau, mai precis, teoria susţinea că de fapt se schimba viteza universului în timp ce nava rămânea cu totul nemişcată. Nimeni nu era sigur de asta, întrucât nu exista un punct imobil din care să poată fi studiat fenomenul. Aşa se bănuia, pentru că nimeni nu înţelegea de ce apăreau fenomenele filotice; ansiblul fusese creat printr-o întâmplare aproape norocoasă şi, odată cu el, se descoperise şi principiul Park al instantaneităţii. Probabil că era neinteligibil, însă funcţiona.

În clipa în care lumina deveni din nou vizibilă în toate direcţiile, în hublourile navei apărură instantaneu puzderii de stele. Poate că într-o bună zi se va găsi vreun om de ştiinţă care să descopere de ce translaţia Park aproape că nu necesita un consum de energie. Săvârşitorul era sigur că pentru zborul interstelar al oamenilor se plătea undeva un preţ îngrozitor. Demult, chiar visase că pentru fiecare navă care efectua translaţia Park exista câte o stea care clipea pentru ultima oară. Jane îl asigurase că nu era adevărat, dar el ştia că majoritatea stelelor rămân invizibile; ar putea să dispară chiar un trilion dintre ele fără ca oamenii să afle vreodată. Vreme de mii de ani, călătorii vor continua să vadă fotonii plecaţi în spaţiu înainte ca steaua să moară. Dar când omul va ajunge să vadă galaxia stingându-se, va fi prea târziu să-şi mai schimbe obiceiurile.

— Inactivitatea te face să ai închipuiri paranoice, îi spuse Jane.

— Nu poţi citi gândurile, îi răspunse Săvârşitorul.

— După ce închei câte un zbor interstelar devii morocănos şi faci speculaţii despre distrugerea universului. Ăsta-i modul specific prin care se manifestă la tine teama de mişcare.

— Ai anunţat autorităţile lusitane că sosesc?

— E o colonie foarte mică. Nu există autorizare de coborâre pe planetă pentru că rareori merge cineva acolo. E doar o navetă care orbitează în jurul planetei şi care transportă oamenii încoace şi încolo, folosind la sol un spaţioport atât de mic încât te apucă râsul.

— Nu-i nevoie de aprobarea celor de la Imigrări?

— Eşti Vorbitor, nu te pot întoarce din drum. Pe de altă parte, Serviciul de imigrări înseamnă Guvernatorul, care e în acelaşi timp şi primar, întrucât oraşul şi colonia se identifică. Numele ei este Faria Maria de Bosque, supranumită şi Bosquinha, iar ea îţi transmite salutări şi ar dori să nici nu soseşti, fiindcă are destule necazuri şi fără prezenţa unui profet al agnosticismului care să-i tulbure pe bunii catolici de acolo.

— A spus ea aşa ceva?

— Realitatea e că nu ţi-a comunicat asta; episcopul Peregrino i-a spus-o, iar ea a fost de acord. Dar funcţia ei e să aprobe. Dacă-i vei spune că toţi catolicii sunt nişte smintiţi idolatri şi superstiţioşi, probabil că ar ofta şi ţi-ar zice: „Sper că nu vei destăinui şi altora asemenea păreri astea.”

— Mă duci cu vorba, spuse Săvârşitorul. Ce crezi că nu mi-ar face plăcere să aud?

— Novinha nu mai vrea un Vorbitor. Şi-a anulat cererea la cinci zile după ce a făcut-o.

Codul Stelar afirma însă că, de vreme ce Ender pornise în călătorie ca răspuns la solicitarea ei, din punct de vedere legal cererea nu mai putea fi anulată; şi totuşi, asta schimba datele situaţiei pentru că, în loc să aştepte nerăbdătoare scurgerea celor douăzeci şi doi de ani până la sosirea lui, ea va fi îngrozită de această perspectivă, respingându-i vizita fiindcă se răzgândise între timp. El se aşteptase să fie întâmpinat ca un prieten binevenit, iar acum ea se va arăta mai ostilă decât toţi membrii societăţii catolice la un loc.

— S-au creat toate condiţiile pentru a mi se simplifica munca, remarcă el.

— Da, situaţia nu-i chiar atât de rea, Andrew. Realitatea e că între timp au solicitat şi alţii un Vorbitor, şi aceştia nu şi-au anulat cererea.

— Cine?

— Printr-o coincidenţă de-a dreptul fascinantă, aceştia sunt Miro şi Ela, fiul şi fiica Novinhei.

— Dar nu aveau cum să-l cunoască pe Pipo. De ce m-ar chema să mărturisesc moartea lui?

— A, nu, nu-i vorba de moartea lui Pipo. Ela a cerut un Vorbitor acum şase săptămâni pentru a rosti moartea tatălui ei, Marcos Maria Ribeira, numit şi Marcão. Şi-a dat duhul într-un bar. Nu din cauza alcoolului, suferea de o boală. A murit de descompunere incurabilă.

— Jane, eşti atât de mistuită de compasiune încât mă pui pe gânduri.

— Compasiunea e domeniul în care te pricepi tu. Eu sunt mai pricepută la investigaţii complexe în structuri organizate de date.

— Iar băiatul… cum îl cheamă?

— Miro. A cerut un Vorbitor acum patru ani. Pentru moartea lui Libo, fiul lui Pipo.

— Libo nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani.

— A fost ajutat să-şi afle o moarte prematură. Era xenolog, înţelegi? sau zenador, cum se zice în portugheză.

— Purceluşii…?

— La fel ca şi moartea tatălui. Organele aşezate identic. În timpul călătoriei tale au fost executaţi trei purceluşi în acelaşi fel, însă mai departe de poartă. Numai că în cadavrele purceluşilor se plantează copaci — oamenilor ucişi nu li se face o asemenea onoare.

Ambii xenologi fuseseră ucişi de purceluşi la distanţă de o generaţie…

— Şi ce-a hotărât Consiliul Stelar?

— Situaţia e încurcată. Oscilează. Încă n-au certificat ca xenolog pe nici unul dintre ucenicii lui Libo. Unul este fiica lui Ouanda. Iar celălalt e Miro, cel care a chemat un mărturisitor.

— Au păstrat legătura cu purceluşii?

— În mod oficial, nu. Sunt unele discuţii în contradictoriu în legătură cu asta. După ce a murit Libo, Consiliul a admis contactarea purceluşilor doar o dată pe lună. Dar fiica lui Libo a refuzat categoric să respecte ordinele.

— Şi nu i-au retras calitatea de xenolog?

— Hotărârea de a se reduce drastic legăturile cu purceluşii a fost luată cu o majoritate foarte firavă. Şi nu a existat o majoritate pentru suspendarea din funcţie. Acum doi ani a fost trimis spre Lusitania un grup de oameni de ştiinţă de pe Calicut. Trebuie să sosească abia peste treizeci de ani pentru a prelua funcţia de supraveghere şi studiere a purceluşilor.

— De data asta au înţeles de ce l-au ucis purceluşii pe xenolog?

— Absolut deloc. Dar tocmai de asta mergi acolo, nu?

I-ar fi fost uşor să găsească un răspuns, numai că matca îl împunse lin cu un gând. Săvârşitorul îl simţi cape o boare trecând printre frunzele unui copac, un foşnet, o clătinare domoală, sau o rază de soare. Da, venea aici pentru a vorbi în numele morţilor. Dar şi pentru a readuce morţii la viaţă.

„Aici e un loc potrivit”

Matca făcea un efort de neînchipuit să-i vorbească în timpul zborului cu viteza luminii.

„Simt o minte aici. Mult mai limpede decât oricare minte umană pe care am cunoscut-o noi.”

„Purceluşii? Gândesc la fel ca noi?”

„Ştie despre purceluşi. Puţină răbdare; deocamdată se teme de noi.”

Matca se retrase şi Ender rămase să întoarcă pe o faţă şi pe cealaltă gândul că prin hotărârea de a veni pe Lusitania se angaja într-o lucrare mult mai grea decât îşi închipuise.

Episcopul în persoană ţinu predica dojenitoare. Acesta era întotdeauna un semn rău. Deşi nu dovedise vreodată calităţi de orator înfocat, de data asta, prin numeroasele paranteze, Peregrino devenise atât de confuz în exprimare încât Ela nu reuşi să priceapă nici măcar jumătate din cele spuse de el. Quim se prefăcu, desigur, că înţelege pentru că, în ceea ce-l privea, episcopul nu avea intenţii rele. Dar micuţul Grego nu făcu nici măcar o încercare ca să lase impresia că-l interesează. Chiar şi când sora Esquecimento, care avea obiceiul să ciupească sălbatic pe oricine cu unghiile ei ascuţite ca briciul, îşi croi drum pe interval, Grego îşi văzu netemător de năzbâtiile care-i treceau prin cap în acele momente.

Astăzi se chinuia să scoată niturile din spătarul de plastic al băncii din faţa lor. Pe Ela o scotea din minţi forţa pe care o avea Grego: nu se cuvenea ca un copil de şase ani să poată băga şurubelniţa sub buza unui nit încapsulat la cald. Nu era sigură că ea ar fi fost în stare de aşa ceva.

Dacă tata ar fi aici, bineînţeles că şi-ar furişa mâna şerpeşte şi blând, oho, cu câtă blândeţe, şi i-ar lua şurubelniţa lui Grego. Ar întreba în şoaptă: „De unde ai luat-o?” şi Grego l-ar privi cu ochi mari şi nevinovaţi. Mai târziu însă, când familia va pleca de la slujbă şi va ajunge acasă, tata ar urla la Miro că lasă sculele la voia întâmplării şi i-ar spune lucruri îngrozitoare, învinuindu-l de toate necazurile familiei. Miro ar suporta totul în tăcere. Ela şi-ar face de lucru pregătind masa de seară. Quim ar sta fără rost într-un colţ, rostogolind boabele rozariului şi murmurându-şi predicile scurte şi inutile. Cu ochii lui electronici, Olhado era singurul norocos — el îi bloca sau îi derula vreo scenă plăcută din trecut şi nu-l interesa ce se întâmpla. Quara ar merge să se facă mică într-un alt colţ, iar micuţul Grego ar rămâne triumfător, ţinându-se cu o mână de pantalonii tatei, urmărind cum vina pentru toate relele pe care le face el s-ar sparge în capul lui Miro.

Ela tresări înfiorată când scena i se desfăşură în minte. Dacă s-ar fi sfârşit doar cu atât, tot ar fi fost suportabil. Dar mai apoi Miro ar pleca, iar ei ar mânca şi după aceea…

Ca nişte păianjeni, degetele Surorii Esquecimento făcură un salt; unghiile ascuţite se înfipseră în braţul lui Grego. Instantaneu, Grego scăpă şurubelniţa pe jos. Cu siguranţă că avea să se rostogolească cu zgomot, dar Sora Esquecimento nu era proastă. Se aplecă iute şi o prinse cu cealaltă mână. Ela pricepu de îndată ce era în mintea lui, întinse o mână încercând să-l împiedice, dar prea târziu: el ridică brusc genunchiul şi o lovi în gură pe Sora Esquecimento.

Femeia icni de durere şi eliberă braţul lui Grego din strânsoare. El smulse şurubelniţa din mâna lipsită de vlagă. Ţinându-şi palma la gura sângerândă, Sora Esquecimento se îndepărtă în grabă pe intervalul dintre bănci. Grego îşi reluă activitatea demolatoare.

„Dar tata a murit”, îşi aminti Ela. În mintea ei, cuvintele sunau ca o muzică. „Tata a murit, dar încă e printre noi prin această moştenire monstruoasă pe care a lăsat-o. Otrava pe care a picurat-o în noi continuă să dospească şi sigur ne va ucide pe toţi. Când a murit, ficatul lui avea doar cinci centimetri lungime, iar splina nici nu mai exista. În locul lor crescuseră nişte organe ciudate, compuse din celule lipidice. Boala nu avea nume; trupul lui se smintise şi uitase matricea după care erau alcătuite fiinţele umane. Boala sălăşluieşte acum în copii lui. Nu în trupuri, ci în sufletele noastre. Arătăm ca orice alţi copii; suntem modelaţi aidoma cu ei. Dar fiecare dintre noi a fost înlocuit de o imitaţie de copil, alcătuită dintr-o substanţă fetidă, de origine lipidică, degenerată, crescută din sufletul tatei.”

„Poate că situaţia ar fi alta dacă mama ar fi încercat să repare lucrurile. Dar ea nu s-a sinchisit decât de microscoape şi de cereale cu calităţi ameliorate genetic, sau de cercetările la care a lucrat şi lucrează întruna.”

— … aşa-zis Vorbitor în numele Morţilor! Dar există numai unul care poate vorbi în numele morţilor, şi acesta este Sograda Cristo…

Cuvintele episcopului îi reţinură atenţia. Ce tot vorbea despre un Vorbitor în numele Morţilor? Cum era posibil ca el să aibă ştire că ea chemase unul…?

— Legea ne cere să-l tratăm curtenitor, dar nu cu încredere! Adevărul nu se poate afla în speculaţiile şi ipotezele unor oameni lipsiţi de har, ci în învăţăturile şi tradiţiile Bisericii-Mamă. De aceea, atunci când va păşi printre voi, acordaţi-i zâmbetul vostru, dar nu vă deschideţi inimile!

De ce lansa un asemenea avertisment? Cea mai apropiată planetă, Trondheim, se afla la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare şi i se părea improbabil să existe acolo un Vorbitor. Vor trece decenii până la sosirea vreunuia, dacă avea să vină vreodată. Se întinse pe deasupra Quarei ca să-l întrebe pe Quim. Sigur că măcar el a ascultat cu atenţie.

— Ce spune episcopul despre Vorbitor? întrebă ea în şoaptă.

— Dacă ai fi atentă ai afla şi singură.

— Dacă nu-mi spui îţi zdrobesc nasul.

Quim îi zâmbi ţâfnos, ca să-i arate că nu se temea de ameninţările ei. Dar, pentru că de fapt se temea de ea, îi răspunse:

— Se pare că atunci când a murit primul xenolog, un mişel necredincios a chemat un Vorbitor care urmează să sosească chiar în după-amiaza asta. Se află deja pe navetă şi primarul a plecat să-l întâmpine când va coborî pe planetă.

Ela nu anticipase această situaţie. Computerul nu-i comunicase că Vorbitorul era deja în drum spre Lusitania. Ea credea că va sosi peste ani şi ani pentru a rosti adevărul despre monstruozitatea căreia i se spunea „tată” şi care, în cele din urmă, îşi binecuvântase familia căzând mort; adevărul va veni ca o rază care să le lumineze şi să le purifice trecutul. Dar tata murise cu prea puţin timp în urmă ca să se facă acum rostire despre el. Tentaculele lui încă se întindeau de dincolo de mormânt şi le secătuiau inimile.

Curând predica se sfârşi, iar odată cu ea şi slujba. Ela îl apucă strâns de mână pe Grego şi, în timp ce-şi făcea loc prin mulţime, încercă să-l ţină departe de lume, ca să nu smulgă cuiva vreo carte sau poşetă. Bine că era şi Quim bun la ceva: o purta în braţe pe Quara, care părea să îngheţe atunci când trebuia să se strecoare printre necunoscuţi. Olhado îşi reactivase ochii şi-şi putea purta singur de grijă, clipind metalic către orice semivirgină de cincisprezece ani pe care spera să o îngrozească azi. Ela făcu o plecăciune în faţa statuilor celor doi Os Venerados, bunicii ei, morţi de mult şi canonizaţi acum ca sfinţi. „Nu sunteţi mândri că aveţi nişte nepoţi atât de încântători?”

Grego rânjea diabolic; păi sigur, avea în mână un pantofior de sugar. Ela se rugă în gând, dorindu-i copilaşului să fi scăpat neînsângerat dintr-o asemenea întâlnire. Luă pantoful de la Grego şi îl aşeză pe micul altar unde lumânările ardeau neîncetat, ca o mărturie perpetuă a miracolului Descoladei. Mama copilului îl va putea găsi acolo.

Bosquinha se dovedi destul de bine dispusă în drumul de la naveto-port până în Milagre, pe care îl făcură în vehiculul care plutea la mică distanţă deasupra terenului înverzit. Arătă către turmele de cabra semi-domesticite, o specie locală care asigura fibre pentru ţesături, dar a cărei carne era, din punct de vedere nutritiv, inutilizabilă fiinţelor umane.

— Purceluşii le mănâncă? întrebă Ender.

Mirată, ea ridică din sprâncene.

— Nu prea ştim multe despre purceluşi.

— Ştiu că trăiesc în pădure. Nu ies niciodată la câmpie?

— Asta pot s-o spună doar framlingii, răspunse ea ridicând din umeri.

Săvârşitorul tresări auzind-o pe Bosquinha folosind acest cuvânt; dar bineînţeles că ultima carte a lui Demostene fusese publicată cu douăzeci şi doi de ani în urmă şi distribuită prin ansiblu în toate cele O Sută de Lumi. Utlanning, framling, ramen, varelse — termenii pătrunseseră deja în Esenţială şi probabil că Bosquinhei nici nu i se mai păreau noutăţi. Ceea ce-l făcea să se simtă stânjenit era lipsa ei de curiozitate în legătură cu purceluşii. I se părea imposibil ca oamenii Lusitaniei să rămână netulburaţi de această problemă, doar existenţa purceluşilor motiva prezenţa gardului înalt şi de netrecut, dincolo de care nu se puteau deplasa decât zenadorii. Dar nu, Bosquinha nu era nepăsătoare, ci doar ocolea această chestiune. Nu reuşi să ghicească dacă purceluşii ucigaşi constituiau un subiect delicat sau dacă era vorba de neîncrederea ei în Vorbitor.

Ajunşi pe coama unui deal, Bosquinha opri vehiculul. Acesta se aşeză lin cu tălpicile pe sol. În vale se vedea un râu lat, şerpuind printre dealuri înverzite. Dincolo de el, vârfurile cele mai îndepărtate erau acoperite în întregime de păduri. De-a lungul celuilalt mal al râului, casele construite din cărămidă, cu acoperişuri învelite cu ţiglă, alcătuiau un oraş pitoresc. Clădirile câtorva ferme erau aşezate pe malul înalt dinspre ei, iar terenurile lungi şi înguste se întindeau până pe dealul pe care stăteau Săvârşitorul şi Bosquinha.

— Milagre, spuse Bosquinha. Pe dealul cel mai înalt e catedrala. Episcopul Peregrino i-a sfătuit pe oameni să fie politicoşi şi binevoitori cu tine.

Săvârşitorul mai pricepu din tonul ei că episcopul îi înştiinţase pe oameni că el reprezenta un primejdios propovăduitor al agnosticismului.

— Până mă va trăsni mânia lui Dumnezeu? întrebă el.

Zâmbind, Bosquinha îi răspunse:

— Dumnezeu ne dă un exemplu de îngăduinţă creştină pe care socotim că-l va urma toată lumea din oraş.

— Ştiu cine m-a chemat?

— Oricine ar fi făcut-o, a procedat discret.

— Eşti şi Guvernator, nu numai primar. Beneficiezi de anumite privilegii în ceea ce priveşte informaţiile.

— Ştiu că solicitarea originală a fost anulată, dar prea târziu. Mai ştiu că în anii din urmă alte două persoane au cerut prezenţa unui Vorbitor, dar trebuie să înţelegi că majoritatea oamenilor se mulţumesc cu doctrina şi consolarea oferită de preoţi.

— Vor răsufla uşuraţi când vor afla că n-am nimic în comun cu doctrina sau consolarea.

— Gestul mărinimos de a ne oferi transportul de skrika te va face destul de respectat prin baruri, şi te asigur că se vor găsi o mulţime de femei frivole care să poarte blănuri în lunile următoare. Toamna e pe aproape.

— S-a întâmplat să cumpăr skrika împreună cu nava — mie nu-mi era de nici un folos —, aşa că nu mă aştept la recunoştinţă pentru asta. Privi iarba înaltă din jur, care semăna cu o blană: Iarba e indigenă?

— Şi inutilă. N-o putem folosi nici măcar pentru a acoperi casele: dacă o tăiem, se fărâmiţează şi la prima ploaie se dizolvă ca un praf. Dar pe loturile din valea de acolo, cultura cea mai comună este un soi de ştir creat de xenobiologii noştri. Recoltele de orez şi grâu erau slabe şi nesigure, însă ştirul rezistă atât de bine încât trebuie să utilizăm ierbicide în jurul culturilor pentru a le împiedica să se extindă.

— De ce?

— Suntem pe o lume aflată în carantină, Vorbitorule. Ştirul se adaptează atât de uşor la mediu încât curând ar înăbuşi ierburile indigene. Este esenţial să nu transformăm Lusitania după modelul pământesc. Avem sarcina de a influenţa cât mai puţin această lume.

— Sigur că asta îi apasă greu pe oameni.

— Vorbitorule, suntem liberi şi ne împlinim viaţa în enclava noastră. Cât priveşte ceea ce se află dincolo de gard, oricum nu vrea nimeni să meargă acolo.

Vocea îi era încărcată de o emoţie ascunsă. Şi atunci, Ender ştiu că teama de purceluşi pătrunsese adânc.

— Vorbitorule, să nu-ţi închipui că ne temem de purceluşi. Probabil că acest lucru e adevărat pentru unii dintre noi, dar sentimentul predominant nu-i câtuşi de puţin teama. E ura. Scârba.

— Dar nu i-aţi văzut niciodată.

— Ajunge să-i cunoşti pe cei doi zenadori care au fost ucişi. Am o bănuială că la început ai fost chemat pentru a mărturisi moartea lui Pipo. Amândoi, şi Pipo şi Libo, erau iubiţi de lume. Îndeosebi Libo. Un om blând şi generos, iar durerea provocată de moartea lui a fost sinceră şi generală. Ne vine greu să înţelegem motivele pentru care purceluşii l-au torturat astfel. Dom Cristão, Abate al Filhos da Mente de Cristo, spune că purceluşii nu au simţ moral. Susţine că sunt fiare ori că nu au trăit sentimentul pierderii, fiindcă nu au gustat încă din fructul oprit. Zâmbi crispată. Dar asta e teologie, aşa că nu reprezintă nimic pentru tine.

El nu-i răspunse. Se obişnuise cu felul în care oamenii evlavioşi presupuneau că istorisirile sacre trebuie să li se pară absurde necredincioşilor. Necredincios nu se considera, ba chiar nutrea un respect deosebit faţă de sfinţenia unor relatări. Dar nu-i putea explica Bosquinhei toate astea. Cu timpul are să-şi schimbe părerea despre el. Acum îl privea bănuitoare, dar credea că o putea atrage de partea lui; pentru a fi un bun primar, trebuia să aibă calitatea de a vedea oamenii drept ceea ce sunt, iar nu drept ceea ce par.

Reveni la subiectul discuţiei.

— Filhos da Mente de Cristo… cunoştinţele mele de portugheză nu sunt prea solide, dar asta nu înseamnă cumva „Fiii Minţii lui Cristos”?

— Relativ vorbind, sunt un ordin nou, întemeiat abia acum patru sute de ani printr-o dispensă specială emisă de Papa…

— A, ştiu de Copiii Minţii lui Cristos, doamnă primar. Am mărturisit moartea lui San Angelo pe Moctezuma, în oraşul Cordoba.

Ea făcu ochii mari.

— Deci e adevărată povestea!

— Primare Bosquinha, am auzit multe variante ale poveştii. Una susţine că diavolul l-a posedat pe San Angelo când se afla pe patul de moarte şi de aceea a cerut să i se ţină riturile detestabile ale păgânului Hablador de los Muertos.

Bosquinha surâse.

— Cam aşa sună povestea care circulă în şoaptă. Dom Cristão spune că-i o prostie, desigur.

— Cu mult înainte de sanctificare, s-a întâmplat ca San Angelo să fie martor la mărturisirea mea pentru o femeie pe care o cunoştea. Ciuperca din sânge îl ucidea deja. A venit la mine şi mi-a spus: „Andrew, încă de pe acum circulă cele mai îngrozitoare neadevăruri despre mine, afirmându-se că am făcut minuni şi că ar trebui să fiu sanctificat. Am nevoie de ajutorul tău. La moartea mea va trebui să rosteşti adevărul”.

— Dar minunile au fost recunoscute şi el a fost canonizat abia după nouăzeci de ani de la moarte.

— Da. Ei bine, în parte sunt şi eu vinovat de asta. Când am mărturisit moartea lui, eu însumi am recunoscut câteva dintre miracole.

De data asta Bosquinha izbucni în râs.

— Un Vorbitor să creadă în miracole?!

— Priveşte dealul catedralei voastre. Câte dintre clădirile acelea sunt pentru preoţi şi câte pentru şcoală?

Bosquinha înţelese pe dată şi-l fulgeră cu privirea.

— Filhos da Mente de Cristo se supun autorităţii episcopului.

— Numai că ei păstrează şi predau tot ce înseamnă cunoaştere. Indiferent dacă episcopul aprobă sau nu.

— S-ar putea ca San Angelo să-ţi fi permis să te amesteci în treburile Bisericii, dar te asigur că episcopul Peregrino nu va admite aşa ceva.

— Am venit să mărturisesc o simplă moarte şi voi respecta legea. Cred că vei avea prilejul să-ţi dai seama că voi face mai puţin rău decât te aştepţi, şi mai mult bine.

— Vorbitor pelos Mortos, dacă ai venit să rosteşti moartea lui Pipo, atunci nu vei provoca decât rău. Lasă-i pe purceluşi dincolo de gard. Dacă voia mi-ar fi ascultată, nici o fiinţă umană n-ar mai trece de el.

— Sper că voi găsi de închiriat o cameră.

— Oraşul nostru nu se schimbă, Vorbitorule. Aici fiecare posedă o casă si nimeni nu merge în altă parte. Ce motive am avea să ţinem un han? Îţi putem oferi doar una dintre micile locuinţe din material plastic pe care le-au înălţat primii colonişti. E modestă, dar satisface toate necesităţile.

— Întrucât nu am nevoie de mult confort şi spaţiu, sunt sigur că o să mă descurc. Şi abia aştept să-l întâlnesc pe Dom Cristão. Acolo unde există discipoli ai lui San Angelo şi adevărul îşi găseşte prieteni.

Bosquinha pufni şi porni motorul vehiculului. Aşa cum dorise şi Săvârşitorul, ideile ei preconcepute despre Vorbitori fuseseră acum sfărâmate. Ce întâmplare ca el să-l fi cunoscut pe San Angelo şi să-i fi admirat pe Filhos! Nu era chiar ceea ce-i îndemnase episcopul Peregrino pe enoriaşii săi să creadă despre Vorbitor.

Încăperea era mobilată cu zgârcenie, iar dacă Săvârşitorul ar fi avut cu sine multe lucruri, cu mare greutate ar fi găsit loc să şi le aşeze. Aşa cum i se întâmpla aproape mereu la încheierea vreunei călătorii interstelare, reuşi să se instaleze în doar câteva minute. În geanta de voiaj rămase împachetată numai matca; renunţase de mult să se mai simtă ciudat pentru că într-o modestă geantă aflată sub pat păstra taina viitorului unei specii minunate.

— Poate că acesta va fi locul, murmură el. Chiar prin prosoapele în care era învelită, simţea gogoaşa răcoroasă, aproape rece.

„Este locul potrivit.”

I se păru supărător că era atât de sigură. De data asta dispăruse tonul rugător sau nerăbdător pe care îl percepuse de atâtea ori când ea îşi exprimase dorinţa de a fi eliberată. Acum era de o certitudine absolută.

— Tare mult aş vrea să hotărâm astfel, spuse el. S-ar putea să fie locul, dar totul depinde de capacitatea purceluşilor de a accepta prezenţa ta aici.

„Întrebarea e dacă pot accepta prezenţa fiinţelor umane fără noi.”

— Va dura mult. Mai păsuieşte-mă câteva luni.

„Oricât de mult ar fi nevoie. Acum nu ne mai grăbim.”

— Pe cine ai găsit? Îmi amintesc că mi-ai spus că nu poţi comunica decât cu mine.

„Acea parte a minţii noastre care deţine capacitatea de gândire, ceea ce voi numiţi impuls filotic, puterea ansiblurilor, este foarte rece şi greu de descoperit la fiinţele umane. Dar aceasta pe care am aflat-o aici, una dintre numeroasele fiinţe pe care le vom găsi, are un impuls filotic mult mai puternic, mai clar, mai uşor de perceput, ne aude mai repede, ne vede amintirile, iar noi le vedem pe ale ei, le reperăm lesne, aşa că iartă-ne, scumpe prieten, iartă-ne dacă abandonăm chinul de a vorbi minţii tale şi ne întoarcem spre ea pentru a-i vorbi, fiindcă nu ne sileşte să facem eforturi atât de mari pentru a articula cuvinte şi forma imagini care să fie suficient de limpezi pentru gândirea voastră analitică, deoarece pe ea o simţim ca pe o rază de soare, ca pe căldura soarelui faţa ei pe faţa noastră şi senzaţia de apă proaspătă în pântecele noastre şi de mişcare la fel de blândă şi completă ca adierea de vânt pe care nu am mai simţit-o de trei mii de ani şi iartă-ne că vom rămâne cu ea până ne trezeşti şi până ne scoţi să locuim aici fiindcă o vei face vei afla sigur la momentul potrivit că acesta e locul care înseamnă cămin…”

Şi după aceea el pierdu şirul gândurilor ei, simţi cum se risipeşte ca un vis pe care-l uiţi atunci când te trezeşti, chiar dacă te chinui să-l menţii viu. Săvârşitorul nu era sigur de ceea ce descoperise matca, dar orice ar fi fost, el trebuia să se confrunte cu realitatea Codului Stelar, cu Biserica Catolică şi cu tinerii xenologi care probabil nu-l vor lăsa să-i cunoască pe purceluşi, cu o femeie xenolog care se răzgândise în legătură cu invitaţia pe care o făcuse, şi cu altceva, poate cel mai greu lucru: dacă matca rămânea aici, şi el trebuia să facă la fel. „Tot amestecându-mă, iscodind, rănind, tămăduind, apoi plecând din nou şi rămânând neînrâurit, m-am rupt de umanitate. Dacă voi rămâne pe această lume, oare cum voi reuşi să mă integrez? Până în această clipă nu m-am simţit apropiat decât de armata de băieţaşi de la Şcoala de Luptă şi de Valentine, iar acum ele sunt departe, amândouă aparţin trecutului.”

— Ce-ai păţit, te-ai scufundat în singurătate? îl întrebă Jane. Simt cum îţi scade ritmul cardiac şi ţi se îngreunează respiraţia. În următoarele momente vei adormi, muri sau lăcrima.

— Sunt mai complicat decât crezi, spuse Săvârşitorul bine dispus. Deocamdată am un sentiment de autocompătimire pentru suferinţe încă neîncercate.

— Foarte bine, Ender. Cu cât mai devreme, cu atât mai folositor. În felul acesta te vei scălda mai mult în suferinţă. Terminalul prinsese viaţă, înfăţişând-o pe Jane ca purceluş în mijlocul unui ansamblu de balerine exuberante, care-şi azvârleau picioarele cât de sus puteau. Puţină repetiţie nu-ţi strică şi te-ai simţi mult mai bine. La urma urmelor, ai despachetat. Ce altceva aştepţi?

— Nici măcar nu ştiu unde mă aflu, Jane.

— Nu există o hartă a oraşului, îi explică Jane. Toată lumea ştie unde se află fiecare locşor. Însă au un plan al sistemului de canalizare, împărţit pe cartiere. Aşa, prin extrapolare, poţi descoperi unde se află clădirile.

— Atunci arată-mi-le.

Pe terminal apăru un model tridimensional al oraşului. Probabil că Săvârşitorul nu era deosebit de dorit în acest loc şi de aceea i se dăduse cămăruţa mobilată simplu, însă terminalul ce i se pusese la dispoziţie dovedea o atitudine curtenitoare. Nu era o instalaţie standard pentru uz personal, ci mai curând un simulator complex. Faţă de alte terminale, putea proiecta holograme într-un spaţiu de şaisprezece ori mai mare, cu o rezoluţie de patru ori mai precisă. Iluzia era atât de perfectă încât, ameţit pentru o clipă, Săvârşitorul se simţi ca un Gulliver aplecat deasupra unui Lilliput care încă nu ajunsese să se teamă de el, care deocamdată nu-i descoperise puterea distructivă.

Numele diferitelor cartiere pluteau în aer deasupra fiecărui sector al reţelei de canalizare.

— Te afli aici, preciză Jane. Vila Velha, vechiul oraş. Praça este exact la o intersecţie depărtare. Acolo se ţin întrunirile publice.

— Ai cumva o hartă a domeniilor locuite de purceluşi?

Harta satului alunecă rapid către Săvârşitor, detaliile apropiate dispărân în timp ce erau înlocuite de altele noi, care apăreau pe latura îndepărtată, ca şi cum ar fi zburat pe deasupra lor. „Aidoma unei vrăjitoare”, gândi el. Graniţa oraşului era marcată de un gard.

— E singurul obstacol care se află între noi şi purceluşi, îngână Săvârşitorul.

— Emite un câmp electric în care sunt stimulaţi toţi nervii sensibili la durere, spuse Jane. Simpla atingere face ca toate terminaţiile nervoase să o ia razna; te simţi ca şi cum cineva ţi-ar tăia degetele cu o pili.

— Plăcut gând. Suntem într-un lagăr de concentrare? Sau într-o grădină zoologică?

— Depinde cum priveşti lucrurile.

— Partea dinspre oameni este conectată la restul universului, iar cea dinspre purceluşi limitată la propria lor lume.

— Deosebirea e că purceluşii nu ştiu ce-au pierdut.

— Dar eu ştiu, spuse Jane. Acesta-i cel mai încântător lucru care caracterizează fiinţele umane. Sunteţi cu toţii foarte siguri că animalele inferioare mor de invidie că n-au avut norocul de a se fi născut homo Sapiens. Dincolo de gard se vedea un povârniş şi pădurea care începea de pe coama dealului. Xenologii nu au pătruns niciodată prea adânc în teritoriul purceluşilor. Comunitatea cu care au intrat în contact e la mai puţin de un kilometru în interiorul acestei păduri. Purceluşii locuiesc într-o casă din buşteni, toţi masculii la un loc. Nu cunoaştem alte aşezări, dar sateliţii au confirmat că fiecare pădure ca asta are exact toată populaţia pe care o poate susţine o cultură de vânători-culegători.

— Vânează?

— Sunt mai mult culegători.

— Unde au murit Pipo şi Libo?

Jane ilumină un petic de teren acoperit cu iarbă, de pe panta care ducea spre copaci. În planul apropiat creştea izolat un copac mare şi nu departe de el se vedeau alţi doi.

— Copacii aceia, făcu Săvârşitorul. În hologramele pe care le-am vizionat pe Trondheim nu-mi amintesc să fi fost atât de aproape.

— Au trecut douăzeci şi doi de ani. Copacul mare e cel pe care purceluşii l-au plantat în cadavrul rebelului numit Rădăcină, executat înainte ca Pipo să fi fost ucis. Ceilalţi doi marchează locurile unde au fost executaţi recent alţi purceluşi.

— Aş vrea să ştiu de ce sădesc copaci numai pentru purceluşi.

— Copacii sunt sacri, spuse Jane. Pipo a constatat că mulţi dintre copacii pădurii poartă nume. Libo a tras concluzia că s-ar putea să fie numele purceluşilor morţi.

— Iar oamenii nu sunt cosubstanţiali cu ideea de adorare a copacilor. Da, e foarte probabil. Am descoperit însă că ritualurile şi miturile nu se nasc din neant. De obicei există o anumită justificare legată de perpetuarea comunităţii.

— Andrew Wiggin antropolog?

— Când ţi-ai ales umanitatea ca obiect de studiu, este mai bine să începi cu omul.

— Atunci du-te şi studiază câţiva oameni, Săvârşitorule. De exemplu, familia Novinhei. Şi apropo, reţelei de computere i s-a interzis în mod oficial să-ţi furnizeze adresele locuitorilor.

Ender zâmbi strâmb.

— Prin urmare Bosquinha nu-i chiar atât de prietenoasă pe cât pare.

— Dacă trebuie să întrebi unde locuiesc oamenii, vor şti încotro te duci. Dacă vor ca tu să nu mergi la ei, nimeni nu va şti unde locuiesc ceilalţi.

— Poţi încălca restricţia, nu?

— Am şi făcut-o.

Lângă linia gardului, dincolo de dealul pe care se afla observatorul, clipea o lumină. Era punctul cel mai izolat din întregul Milagre. În locul acela de unde gardul se vedea tot timpul, se construiseră foarte puţine case. Ender se întrebă dacă Novinha prefera să locuiască acolo pentru a fi aproape de gard sau pentru a fugi cât mai departe de vecini. Poate că asta fusese ideea lui Marcão.

Cel mai apropiat cartier era Vila Atrás, apoi cel numit As Fábricas, care se întindea până spre râu. Aşa cum sugera şi numele, acolo se găseau majoritatea făbricuţelor care prelucrau metalul şi materialele plastice şi procesau alimentele şi fibrele de care avea nevoie Milagre. O economie autonomă, utilă şi legată de necesităţi. Iar Novinha prefera să locuiască departe de toate acestea, izolată, invizibilă. Hotărârea era şi a ei, acum Săvârşitorul ştia sigur. Nu acesta era modelul de viaţă ales de ea? Niciodată nu aparţinuse oraşului Milagre. Faptul că toate cele trei solicitări pentru un Vorbitor veniseră din partea Novinhei şi a copiilor ei nu reprezenta un accident. Însuşi actul de chemare a unui Vorbitor reprezenta o sfidare, un semn că ei nu se socoteau membri evlavioşi ai comunităţii catolice de pe Lusitania.

— Va trebui, totuşi, să mă rog de cineva să mă conducă acolo. Nu se cuvine să le dau de înţeles dintru început că nu pot să-mi tăinuiască nici o informaţie pe care o deţin.

Harta se şterse şi deasupra terminalului apăra chipul lui Jane. Nu se deranjase să facă reglajele pentru dimensiunile generoase ale acestui terminal, astfel încât capul ei era de câteva ori mai mare decât al unui om. Arăta foarte impunătoare. Şi simularea atingea perfecţiunea până şi prin porii de pe obraji.

— Andrew, adevărul e că mie nu-mi pot ascunde nimic.

Săvârşitorul oftă.

— Te interesează foarte mult problema asta, Jane.

— Ştiu. Îi făcu un semn cu ochiul. Dar pe tine nu?

— Vrei să spui că n-ai încredere în mine?

— Miroşi de la o poştă a imparţialitate şi a împărţitor de dreptate. Dar eu sunt îndeajuns de umană ca să doresc un tratament preferenţial, Andrew.

— Măcar îmi promiţi ceva?

— Orice, prietene corpuscular.

— Când hotărăşti să-mi ascunzi ceva, n-ai vrea să mă anunţi cel puţin că nu ai de gând să-mi spui despre ce este vorba?

— Vorbele tale adânci o depăşesc pe sărmana ta prietenă.

Devenise o caricatură a unei femei hiperfeminizate.

— Jane, nimic nu poate fi prea profund pentru tine. Fă-mi o favoare. Nu-mi pune piedici.

— Pentru că tot ai venit pentru familia Ribeira, ai dori să te ajut cu ceva?

— Da. Descoperă elementele care-i fac pe membrii familiei Ribeira să se deosebească în mod semnificativ de restul oamenilor din Lusitania. Şi orice motive de conflict între ei şi autorităţi.

— Tu vorbeşti şi eu mă supun.

Începu să dispară ca un duh.

— Jane, tu m-ai ademenit încoace. Acum de ce încerci să mă descurajezi?

— Ba nu. Şi nici n-am făcut-o.

— Nu am prieteni în oraşul acesta.

— Poţi să-mi încredinţezi viaţa ta.

— Nu propria-mi viaţă mă preocupă acum.

Praça era plină de copii care jucau fotbal. Majoritatea jonglau cu mingea, dovedind cât de multe pot s-o menţină în aer folosindu-şi doar capul şi picioarele. Cu toate acestea, doi dintre ei purtau un duel sălbatic. Băiatul şuta cât de tare putea către fată, care stătea la mai puţin de trei metri depărtare. Ea suporta contactul cu mingea fără să tresară, indiferent cât de puternică ar fi fost lovitura. Apoi şuta fata, iar el încerca să nu se clintească. O altă fetiţă făcea pe copilul de mingi, aducându-le-o ori de câte ori ricoşa după ce-şi atingea victima.

Săvârşitorul încercă să afle de la câţiva băieţi unde era casa familiei Ribeira. Invariabil, toţi îi răspunseră printr-o ridicare din umeri; când insistă, unii începură să se îndepărteze, şi curând mai toţi copiii se retraseră din praça. Săvârşitorul se întrebă ce le spusese episcopul despre Vorbitori.

Însă duelul continuă cu aceeaşi înverşunare nedomoliţi Şi acum, când praça se mai golise, Ender observă că în joc mai era amestecat un copil, un băiat de vreo doisprezece ani. Văzut din spate, nu atrăgea atenţia prin nimic, dar când Ender păşi mai spre mijlocul terenului, băgă de seamă că ochii băiatului arătau ciudat. După un moment de surprindere, înţelese. Băiatul avea ochi artificiali. Amândoi păreau strălucitori şi metalici, dar Ender ştia cum funcţionau. Doar un ochi slujea vederii, dar el prelua patru scanări vizuale separate şi apoi izola semnalele pentru a transmite o imagine binoculară simulată către creier. Celălalt ochi conţinea sursa de alimentare, controlul prin computer şi interfaţa externa. Atunci când voia, băiatul putea înregistra scurte secvenţe din cele văzute pe o foto-memorie limitată, care avea probabil mai puţin de un trilion de biţi. Dueliştii îl foloseau ca arbitru; dacă vreunul contesta un punct, el putea relua scena cu viteză redusă şi le spunea ce se întâmplase.

Mingea îl lovi pe băiat drept în vintre. Se chirci cu multă convingere, dar fata rămase netulburată.

— S-a ferit, am văzut cum a mişcat din şolduri!

— Ba nu! M-a durut, nu m-am ferit deloc!

— Reveja! Reveja! Până atunci vorbiseră în Esenţială, dar fata exclamase în portugheză.

Băiatul cu ochi metalici rămase inexpresiv, în schimb ridică o mână cerându-le să facă linişte.

— Mudou, spuse el fără drept de replică. S-a mişcat, traduse Săvârşitorul.

— Sabia! Ştiam!

— Eşti un mincinos, Olhado!

Băiatul cu ochi metalici o privi dispreţuitor.

— Eu nu mint niciodată. Dacă vrei, o să-ţi ofer o reluare a scenei. De fapt, cred că o s-o transmit prin reţea, ca să vadă toată lumea cum te-ai ferit şi mai şi minţi că n-ai făcut-o.

— Mentirosa! Filho de puta! Fode-bode!

Săvârşitorul era aproape sigur că ştia ce însemnau toate epitetele acelea, dar băiatul cu ochi metalici le ascultă cu un aer imperturbabil.

— Dá, spuse fata, Dá-me. Dă-mi-l.

Furios, băiatul îşi scoase inelul de pe deget şi-l aruncă pe pământ, la picioarele ei.

— Viada! şopti el gutural, apoi o rupse la fugi.

— Poltrão! strigă fata după el. Laşule!

— Cão! strigă băiatul fără ca măcar să arunce o privire peste umăr.

De data asta nu strigase la fată. Ea se întoarse imediat şi-l privi pe băiatul cu ochi metalici, care se crispase la auzul acelei vorbe. Aproape instantaneu, fata rămase cu ochii pironiţi în pământ. Micuţa care adusese până atunci mingea păşi către băiat şi-i şopti ceva. El ridică ochii şi-l observă pe Săvârşitor.

Fata mai mare îşi ceru scuze:

— Desculpa, Olhado, não queria que…

— Não ha problema, Michi.

Nu se uită la ea. Fata dădu să mai spună ceva, dar apoi îl văzu şi ea pe Ender şi tăcu.

— Porque está olhando-nos? întrebă băiatul. De ce te uiţi la noi?

Săvârşitorul răspunse cu o întrebare:

— Você é ârbitro? Tu eşti judecătorul? Cuvântul putea să însemne „arbitru” dar şi „magistrat”.

— De vez em quando. Din când în când.

Ender vorbi în Esenţială — nu era sigur că va reuşi să spună ceva complicat în portugheză.

— Atunci spune-mi, arbitrule, e cinstit să laşi un străin să se descurce fără să-l ajuţi?

— Străin? Vrei să zici utlanning, framling sau ramen?

— Nu, cred că vreau să zic infidel.

— O Senhor e descrente? Eşti necredincios?

— Só descredo no incrível. Resping doar ceea ce e de necrezut.

Băiatul zâmbi.

— Unde vrei să mergi, Vorbitorule?

— La locuinţa familiei Ribeira.

Fetiţa se dădu mai aproape de băiatul cu ochi de metal.

— Care familie Ribeira?

— Văduva Ivanova.

— Cred că o pot găsi, spuse băiatul.

— Toată lumea din oraş poate, întări Săvârşitorul. Problema e, mă duceţi la ea?

— De ce vrei să mergi acolo?

— Pun întrebări oamenilor şi încerc să descopăr istorii adevărate.

— La casa familiei Ribeira nu ştie nimeni poveşti adevărate.

— Mă mulţumesc şi cu minciuni.

— Atunci vino cu noi, spuse el şi porni prin iarba cosită scurt de pe drumul principal. Fetiţa îi şopti din nou ceva la ureche. El se opri şi se întoarse spre Săvârşitor, care-l urma îndeaproape.

— Quara vrea să ştie. Cum te cheamă?

— Andrew. Andrew Wiggin.

— Ea e Quara.

— Iar tu?

— Toţi îmi spun Olhado. Din pricina ochilor. Ridică fetiţa şi o aşeză pe umeri. Dar numele meu adevărat e Lauro. Lauro Suleimao Ribeira. Rânji, se întoarse pe călcâie şi porni mai departe.

Săvârşitorul porni după el. Ribeira. Bineînţeles.

Şi Jane ascultase, şi-i vorbi prin nestemata din ureche.

— Lauro Suleimao Ribeira e cel de-al patrulea copil al Novinhei. Şi-a pierdut ochii într-un accident cu lasere. Are doisprezece ani. A, şi am aflat ce-i deosebeşte pe Ribeira de restul oamenilor din oraş. Vor să-l sfideze pe episcop şi să te conducă într-acolo unde doreşti să ajungi.

„Şi eu am observat ceva, Jane”, îi răspunse el în gând. „Băiatului i-a făcut plăcere să mă tragă pe sfoară, iar apoi a fost şi mai satisfăcut când mi-a dat de înţeles cum m-am lăsat prostit. Sper numai că n-o să iei lecţii de la el.”

Miro stătea pe panta dealului. Umbra copacilor îl făcea invizibil pentru oricine ar fi privit dinspre Milagre, dar de aici el putea să vadă o bună parte din oraş — catedrala şi mănăstirea de pe dealul cel mai înalt, desigur, apoi observatorul de pe alt deal, mai spre nord. Şi, mai jos de observator, într-o adâncitură a pantei, casa în care locuia, situată nu prea departe de gard.

— Miro, şopti Mâncătorul-de-Frunze. Tu eşti copac?

Era o traducere brută din limba pequenino. Uneori erau meditativi şi atunci stăteau nemişcaţi ore în şir. Numeau asta „să fii copac”.

— Mai curând ca un fir da iarbă, răspunse Miro.

Mâncătorul-de-Frunze chicoti subţirel şi şuierat, cum îi era obiceiul.

Râsul nu suna niciodată natural; pequeninos învăţaseră să râdă după ureche, de parcă ar fi fost vorba de vreun cuvânt în Esenţială. Nu pornea din bună dispoziţie, sau cel puţin asta era impresia lui Miro.

— Are să plouă? întrebă Miro. Pentru un purceluş, asta însemna: mă întrerupi ca să-mi faci un serviciu sau ca să-ţi faci unul ţie?

— Azi a plouat cu foc, spuse Mâncătorul-de-Frunze. Departe, în preerie.

— Da. A sosit un vizitator din altă lume.

— Vorbitorul?

Miro nu-i răspunse.

— Trebuie să-l aduci să ne cunoască şi pe noi.

Miro continuă să tacă.

— Miro, pentru tine o să-mi fac rădăcină din chip, iar membrele mele vor deveni lemn pentru casa ta.

Lui Miro îi displăcea când purceluşii începeau să ceară câte ceva. Avea impresia că-l luau drept o persoană deosebit de înţeleaptă, puternică, sau un părinte de la care trebuiau smulse tot felul de hatâruri. Ei, era vina lui că purceluşii gândeau aşa. A lui şi a lui Libo. Fiindcă jucau rolul lui Dumnezeu printre purceluşi.

— Aşa am promis, Mâncător-de-Frunze, adevărat?

— Când când când?

— Nu mă zori. Trebuie să aflu dacă putem avea încredere în el.

Mâncătorul-de-Frunze îl privi uimit. Miro încercase să explice că nu toţi oamenii se cunoşteau între ei, iar unii nu erau cumsecade, dar purceluşii păreau a nu pricepe.

— Imediat ce voi putea, îl linişti Miro.

Deodată, Mâncătorul-de-Frunze începu să se legene înainte şi înapoi pe pământ, mişcându-şi coapsele într-o parte şi-n alta de parcă ar fi încercat să-şi potolească vreo mâncărime din regiunea anusului. Libo apreciase odată că acest comportament avea aceeaşi funcţie ca şi râsul pentru oameni.

— Vorbeşte-mi în purceleză! spuse Mâncătorul-de-Frunze, pe care părea să-l amuze faptul că Miro şi alţi zenadori vorbeau amestecând două limbi. Şi asta în ciuda faptului că, de-a lungul anilor, fuseseră depistate sau sugerate cel puţin patru limbi ale purceluşilor, toate vorbite de unul şi acelaşi trib.

Dar dacă voia să-l audă vorbind în portugheză, atunci o să-i facă pe plac:

— Vai comer folhas. Du-te şi mănâncă frunze.

Mâncătorul îl privi nelămurit.

— Şi de ce-ar fi aşa de amuzant?

— Pentru că e numele tău. Come-folhas.

Mâncătorul-de-Frunze îşi smulse o insectă mare dintr-o nară şi o azvârli cât colo.

— Nu fi brutal, spuse el. Apoi se ridică şi plecă.

Miro îl urmări îndepărtându-se. Mâncătorul-de-Frunze avea un caracter tare dificil. Miro ar fi preferat tovărăşia purceluşului numit Uman. Chiar dacă Uman era mai ager şi Miro trebuia să fie mult mai prudent faţă de el, măcar nu părea la fel de ostil ca Mâncătorul-de-Frunze.

După ce-l pierdu din ochi pe purceluş, Miro se întoarse către oraş. Pe poteca ce şerpuia de-a lungul dealului şi ducea spre casa lui mergea cineva. Silueta din frunte era foarte înaltă — ba nu, era Olhado purtând-o pe Quara pe umeri. Quara depăşise vârsta copiilor care trebuie purtaţi astfel. Miro îşi făcea probleme din pricina ei. Părea să nu-şi revină din şocul provocat de moartea tatei. Avu un moment de amărăciune. Şi când te gândeşti că el şi Ela speraseră că moartea tatei va rezolva toate problemele lor.

Apoi se ridică şi-şi încordă privirea, încercând să-l vadă mai bine pe bărbatul care păşea în urma lui Olhado şi a Quarei. Nu-l mai văzuse până acum. Vorbitorul. Deja! Nu sosise nici de un ceas în oraş şi deja mergea spre casa lui. „Grozav, ar fi şi momentul potrivit ca mama să afle că eu l-am chemat încoace. Îmi închipuiam că un Vorbitor trece neobservat, nu vine direct la cel care l-a solicitat. Ce necugetat! Ca şi cum n-ar fi de ajuns că a sosit cu mult înainte de data la care îl aşteptam. Quim are să-i dea raportul episcopului, chiar dacă nimeni nu ar face aşa ceva. Acum va trebui să dau ochii cu mama şi probabil cu întregul oraş.”

Miro dispăru printre copaci şi porni în goană pe drumul ce ducea către poarta oraşului.