Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 17 SOŢIILE

Uman le arăta drumul prin pădure. Purceluşii mergeau grăbiţi, coborând şi urcând pante, traversând pârâie, trecând prin tufişurile dese. Uman părea totuşi să fi transformat marşul acesta într-un dans, pornind în fugă spre unii copaci, pe alţii atingându-i şi vorbindu-le. Ceilalţi purceluşi erau mult mai reţinuţi, alăturându-se dansului doar din când în când. Numai Mandachuva rămase în urmă, împreună cu oamenii.

— De ce face asta? întrebă încet Ender.

Pentru o clipă, Mandachuva tăcu descumpănit. Ouanda îi explică la ce se referea Ender.

— De ce se caţără Uman în copaci, de ce-i atinge şi le cântă?

— Le cântă despre cea de-a treia viaţă, îi lămuri Mandachuva. Nu prea e politicos ce face. Întotdeauna a fost egoist şi nechibzuit.

Ouanda privi surprinsă către Ender, apoi din nou spre Mandachuva.

— Credeam că ţineţi cu toţii la Uman, spuse ea.

— Mare onoare. E înţelept, aprobă purceluşul. Apoi îl împunse pe Ender în şold: Dar e nechibzuit în altă privinţă. Îşi închipuie că o să-i faci onoarea. Crede că vrei să-l duci în cea de-a treia viaţă.

— Care e a treia viaţă? întrebă Ender.

— Darul pe care Pipo l-a păstrat pentru sine, răspunse Mandachuva, apoi grăbi pasul şi-i ajunse din urmă pe ceilalţi purceluşi.

— Ai priceput ceva? o întrebă Ender pe Ouanda.

— Încă nu m-am obişnuit cu felul tău de a pune întrebări directe.

— Dar după cum vezi, nici aşa nu prea capăt răspunsuri.

— Mandachuva e supărat, asta înseamnă ceva. E supărat pe Pipo, dar asta e altă chestiune. A treia viaţă — un dar pe care Pipo l-a păstrat pentru sine. O să înţelegem noi până la urmă.

— Când?

— Peste douăzeci de ani. Sau poate peste douăzeci de minute. Tocmai de aceea e atât de captivantă xenologia.

Ela atingea copacii şi privea din când în când spre tufişuri.

— Toţi din aceeaşi specie. Şi tufişurile la fel. Şi viţa care urcă pe mai toţi copacii. Ouanda, aţi mai văzut alte plante în pădure?

— N-am observat. Nici nu m-am uitat prea atent. Viţa se numeşte merdona. Macios se hrănesc cu ea, iar purceluşii mănâncă macios. Cât despre rădăcina de merdona, noi i-am învăţat pe purceluşi s-o prepare pentru a o face comestibilă, înainte de a le da ştirul. Acum alimentaţia lor e asigurată de verigile inferioare ale lanţului trofic.

— Priviţi, spuse Ender.

Ajunşi la marginea unui luminiş, purceluşii se opriseră cu spatele la grupul de oameni. Ender, Ouanda şi Ela îi ajunseră din urmă şi se uitară peste capetele lor la poiana scăldată de razele lunii. Era un spaţiu foarte întins, cu pământul bătătorit şi lipsit de vegetaţie. Pe marginea poienii se aflau aliniate câteva case de buşteni, iar în mijloc se ridica un copac uriaş cum nu mai văzuseră până atunci.

Copacul părea să se mişte.

— E plin de macios, spuse Ouanda.

— Nu-s macios, o contrazise Uman.

— Trei sute douăzeci, le reaminti Mandachuva.

— Frăţiori, interveni Săgeată.

— Şi mămici, adăugă Ceşti.

— Dacă o să le faceţi vreun rău, spuse Mâncătorul-de-Frunze, o să vă ucidem fără să vă sădim şi o să doborâm copacul vostru.

— N-o să le facem nici un rău, îl asigură Ender.

Purceluşii nu mai înaintaseră nici un pas spre poiană. Aşteptară până când, într-un târziu, în casa cea mai mare, pe latura opusă, se văzu o mişcare. Dinăuntru apăru un purceluş, mai înalt decât oricare dintre cei pe care-i întâlniseră până în clipa aceea.

— O soţie, murmură Mandachuva.

— Cum o cheamă? întrebă Ender.

Purceluşii se întoarseră spre el şi-l priviră cu ochi mari.

— Nu ne spun nouă cum le cheamă, explică Mâncătorul-de-Frunze.

— Chiar dacă au nume, adăugă Ceşti.

Uman îl trase pe Ender deoparte pentru a-i putea şopti la ureche:

— Noi îi spunem Urlătoarea, dar niciodată în preajma unei soţii.

Femela îi privi şi apoi cântă — nu exista alt cuvânt pentru a descrie curgerea armonioasă a vocii ei — o propoziţie sau două în limba soţiilor.

— Trebuie să te duci acolo, spuse Mandachuva. Tu, Vorbitorule.

— Singur? Prefer să le am pe Ouanda şi pe Ela cu mine.

Mandachuva vorbi cu glas tare în limba soţiilor; suna ca o gâlgâială.

În comparaţie cu vocea femelei. Urlătoarea răspunse scurt, cântând din nou.

— Spune că pot să te însoţească. Zice că sunt femele, nu-i aşa? Nu se complică să facă deosebirea dintre fiinţele omeneşti şi micuţi.

— Încă ceva. Să vină măcar unul dintre voi ca interpret. Sau poate ştie Esenţiala?

Mandachuva transmise cererea lui Ender. Răspunsul veni laconic şi Mandachuva nu părea prea încântat de el. Refuză să-l traducă. În schimb, Uman îi explică lui Ender:

— Zice că poţi avea orice interpret doreşti atâta vreme cât sunt eu acela.

— Atunci am vrea să te avem pe tine ca interpret.

— Trebuie să intri primul în locul naşterii, preciză Uman. Tu eşti cel invitat.

Ender păşi în spaţiul liber şi luminat de razele lunii. Le auzi pe Ela şi pe Ouanda urmându-l şi pe Uman depănând iute din picioare. Acum reuşi să vadă că Urlătoarea nu era singura femelă prezentă. În uşile caselor se vedeau şi alte siluete.

— Câte sunt? întrebă el.

Uman nu răspunse. Ender se întoarse către el:

— Câte soţii sunt? repetă el întrebarea.

Uman se încăpăţână să nu-i răspundă. N-o făcu decât atunci când Urlătoarea cântă din nou, mai tare şi pe un ton de comandă. În cele din urmă, Uman îi traduse:

— Mărturisitorule, în locul naşterilor vorbeşti doar când o soţie te întreabă ceva.

Ender dădu grav din cap, apoi se duse înapoi la marginea luminişului, unde aşteptau ceilalţi masculi. Ouanda şi Ela îl urmară. O auzi pe Urlătoare cântând, iar acum înţelese de ce o numeau aşa: vocea ei era atât de puternică încât făcea să se cutremure copacii. Uman îl ajunse şi-l trase de haină.

— Întreabă de ce ai plecat; nu ţi s-a îngăduit să te mişti de acolo. Vorbitorule, rău ai făcut, acum e foarte furioasă.

— Spune-i că n-am venit să dau sau să primesc ordine. Dacă nu mă tratează ca pe un egal, atunci nici eu n-o voi face.

— Nu pot să-i spun asemenea vorbe.

— Atunci o să se mire în veci de ce-am plecat, e bine?

— Dar e o mare onoare să fii chemat între soţii!

— Vorbitorul în numele Morţilor se simte onorat să le viziteze.

Uman rămase nemişcat câteva momente, împietrit de teamă, apoi se întoarse şi strigă spre Urlătoare.

Tăcu şi ea. În poiană nu se mai auzea nici un sunet.

— Sper că ştii ce faci, Vorbitorule, murmură Ouanda.

— Improvizez şi eu, recunoscu el. Cum crezi că va reacţiona?

Ouanda nu-i răspunse.

Urlătoarea intră în casa cea mare construită din buşteni. Ender se întoarse şi pomi înspre pădure, dar glasul Urlătoarei răsună aproape concomitent cu gestul lui.

— Îţi ordonă să aştepţi, traduse Uman.

Ender nu-şi rări pasul şi în câteva clipe ajunse lângă ceilalţi purceluşi.

— Dacă mă roagă să mă întorc s-ar putea să o ascult. Dar trebuie să-i spui că n-am venit nici să dau, nici să primesc porunci.

— Nu pot, spuse Uman.

— De ce?

— Dă-mi voie, interveni Ouanda. Uman, ce înseamnă asta? Nu poţi să-i spui fiindcă te temi sau nu există cuvinte?

— Nu-s cuvinte pentru ca un frate să-i vorbească poruncitor unei soţii ori pentru ca ea să-l roage. Vorbele nu-s făcute pentru a fi folosite aşa cum vreţi voi.

Ouanda îi zâmbi lui Ender:

— Nu e vorba de obiceiuri, Vorbitorule. Limba e de vină.

— Uman, ele înţeleg limba voastră? întrebă Ender.

— În locul naşterilor nu se poate folosi limba masculilor, explică Uman.

— Atunci spune-i că vorbele mele nu pot fi traduse în limba soţiilor, ci numai în cea a masculilor, şi anunţ-o că eu… o rog… să-ţi permită să tălmăceşti spusele mele în limba voastră.

— Vorbitorule, ne faci o mulţime de necazuri. Uman se întoarse şi vorbi din nou cu Urlătoarea.

Poiana se umplu brusc de sunetele limbii soţiilor, mai bine de zece cântece diferite, ca şi cum ar fi fost un cor pe mai multe voci:

— Vorbitorule, spuse Ouanda, acum ai încălcat aproape toate regulile practicii antropologice.

— Care mi-a scăpat?

— Nu ştiu, dar tot e bine că încă n-ai ucis-o pe vreuna dintre soţii.

— Din păcate ai uitat că nu mă aflu aici în calitate de om de ştiinţă care îi studiază. Am venit ca ambasador, pentru a încheia un tratat cu ei.

Soţiile tăcură la fel de brusc precum începuseră să cânte. Urlătoarea ieşi din casa ei şi merse până în mijlocul poienii, unde se opri foarte aproape de copacul uriaş. Cântă.

Uman îi răspunse în limba fraţilor. Ouanda traduse în şoaptă:

— Îi comunică spusele tale despre tratamentul egal.

Soţiile izbucniră din nou într-o cacofonie de cântece.

— Cum crezi că vor reacţiona? întrebă Ela.

— De unde să ştiu? răspunse Ouanda. Am venit aici tot atât de des ca şi tine.

— Eu cred că vor înţelege şi vor accepta condiţiile mele, spuse Ender.

— De ce eşti atât de convins? nu se lăsă Ouanda.

— Fiindcă am coborât din cer şi sunt Vorbitor în numele Morţilor.

— Nu te crede marele zeu alb, îl avertiză Ouanda. Nu dă întotdeauna rezultate.

— Nu sunt Pizzarro.

Jane îi murmură chiar atunci în ureche:

— Am început să înţeleg limba soţiilor. Elementele de bază ale limbii masculilor se găseau în notele lui Pipo şi Libo, iar traducerile lui Uman îmi sunt de mare folos. Limba soţiilor e strâns înrudită cu cea a masculilor, doar că pare mai arhaică, mai aproape de rădăcini. Are multe forme vechi şi toate formulele de adresare de la femelă la mascul sunt la modul imperativ, în vreme ce formele de adresare inversă sunt la modul implorator. În limba soţiilor cuvântul pentru frate pare a fi înrudit cu cel folosit în limba masculilor pentru macio, viermele de copac. Dacă acesta e cumva limbajul dragostei, e de mirare că reuşesc să se reproducă.

Ender zâmbi. Era bine că Jane îi vorbea din nou şi că se putea bizui pe ajutorul ei.

Îşi dădu seama că Mandachuva o întrebase ceva pe Ouanda, pentru ca auzi răspunsul ei şoptit:

— Ascultă nestemata din ureche.

— Aceea e matca? întrebă Mandachuva.

— Nu, răspunse Ouanda. E un… Se chinui să găsească un cuvânt potrivit. E un computer. O maşină cu voce.

— Pot să primesc şi eu una?

— Într-o zi, da, spuse Ender în locul Ouandei pentru a o scuti de efortul de a găsi un răspuns mulţumitor.

Soţiile tăcură şi vocea Urlătoarei răsună din nou. Imediat după aceea, masculii începură să se agite, sărind pe vârfurile picioarelor. Jane îi susură în ureche:

— Vorbeşte chiar ea în limba masculilor.

— E o zi cu adevărat mare, mormăi Săgeată, dacă soţiile vorbesc limba masculilor în locul ăsta. Nu s-a mai întâmplat până acum.

— Te invită să vii, spuse Uman. Ca o soră pe un frate.

Ender porni imediat spre mijlocul luminişului şi se apropie de soţie. Cu toate că era mai înaltă decât masculii, avea cu aproape cincizeci de centimetri mai puţin decât Ender, aşa că se văzu obligat să îngenungheze. Se aflau faţă în faţă.

— Îţi sunt recunoscător pentru bunătatea ce mi-o arăţi, spuse Ender.

— Asta aş putea s-o spun în limba soţiilor, comentă Uman.

— Oricum, spune-o în limba ta, îl îndemnă Ender.

Uman se supuse. Urlătoarea întinse o mână şi-i atinse pielea netedă a frunţii, barba aspră, buzele. Ender închise ochii, dar nu se clinti când ea îşi trecu delicat degetele peste pleoapele lui.

Urlătoarea spuse câteva cuvinte.

— Tu eşti sfântul Vorbitor? traduse Uman.

Jane corectă traducerea:

— A adăugat cuvântul sfânt.

Ender îl privi pe Uman drept în ochi.

— Nu sunt sfânt.

Uman înlemni.

— Spune-i.

Îl privi contrariat, agitat, apoi se gândi că Vorbitorul era mai puţin primejdios decât Urlătoarea.

— N-a spus ea sfânt.

— Să-mi traduci cât se poate de exact ce zice, îl sfătui Ender.

— Dacă nu eşti sfânt, cum de-ai ştiut atât de bine ce a spus? întrebă Uman.

— Te rog să fii cinstit şi corect, şi cu mine şi cu ea.

— Voi tălmăci cât mai bine ce spune ea, îi promise Uman. Dar ea aude vocea mea redând vorbele tale. Va trebui să le rostesc cu grijă.

— Am nevoie de fidelitate, spuse Ender. Să nu te temi. E important să audă exact ce spun. Comunică-i asta: o rog să te ierte că-i vorbeşti nepoliticos, dar eu sunt un framling necioplit şi trebuie să afle precis ce zice ea.

Uman îşi dădu ochii peste cap de mirare, dar se întoarse spre Urlătoare şi traduse.

Urlătoarea îi răspunse scurt. Uman traduse în Esenţială:

— Zice că nu are capul cioplit din rădăcină de merdona. Sigur că înţelege.

— Spune-i că noi, fiinţele umane, n-am văzut niciodată un copac atât de mare. Roag-o să ne explice ce fac ea şi celelalte soţii cu el.

Ouanda se îngrozi.

— Mergi direct la ţintă, nu-i aşa?

Dar când Uman traduse cuvintele Săvârşitorului, Urlătoarea se duse imediat lângă copac, îl atinse şi începu să cânte.

Stând mai aproape de copac, acum reuşiră în sfârşit să vadă vălmăşagul de creaturi ce se vânzoleau pe scoarţă. Majoritatea nu măsurau mai mult de cinci centimetri lungime. Aveau un vag aspect de fetuşi, deşi corpurile lor rozalii erau acoperite cu o idee de blană închisă la culoare. Ţineau ochii deschişi. Se căţărau unii peste alţii, luptându-se să-şi croiască drum lângă una dintre petele de pastă lipicioasă de pe scoarţa copacului.

— Pastă de ştir, remarcă Ouanda.

— Copiii, preciză Ela.

— Nu-s copii, explică Uman. Au crescut cât să poată merge.

Ender se apropie şi mai mult de trunchi şi întinse mâna. Urlătoarea încetă brusc să mai cânte, dar el nu renunţă. Atinse coaja cu degetele în apropierea unui pui de purceluş. În urcuşul lui, acesta pipăi mâna şi se căţără pe ea, agăţându-se cu ghearele.

— Pe acesta îl ştii pe nume? întrebă Ender.

Înspăimântat, Uman traduse în grabă, apoi îi reproduse răspunsul Urlătoarei:

— E un frate de-al meu. Nu va primi nume decât atunci când va putea merge în două picioare. Tatăl lui e Rădăcini.

— Iar mama? întrebă Ender.

— A, mamele nu au niciodată nume, spuse Uman.

— Întreab-o.

Uman se supuse. Ea îi dădu răspunsul:

— Spune că mama lui a fost foarte puternică şi curajoasă. S-a îngrăşat purtându-şi cei cinci copii. Uman îşi şterse fruntea. A fost destul de grasă ca să-i hrănească pe toţi.

— Mama îi aduce pasta cu care se hrăneşte?

Uman îl privi îngrozit.

— Vorbitorule, nu pot spune asta. În nici o limbă.

— De ce nu?

— Ţi-am explicat. A fost îndeajuns de grasă ca să-i hrănească pe cei cinci micuţi. Pune-l la loc pe frăţior şi las-o pe soţie să-i cânte copacului.

Ender îşi puse din nou mâna pe trunchi şi frăţiorul se târî mai departe pe scoarţă. Urlătoare îşi reluă cântecul. Ouanda îl fulgeră pe Vorbitor cu o privire încărcată de reproş pentru gestul lui impulsiv, dar Ela părea emoţionată.

— Nu înţelegi? Nou-născuţii se hrănesc cu trupul mamei lor.

Dezgustat, Ender se trase înapoi.

— Cum poţi să afirmi una ca asta? întrebă Ouanda.

— Uită-te la ei cum foşgăie pe copac, la fel ca şi macios. Ei şi macios trebuie să fi fost rivali. Ela arătă către o porţiune din trunchi nepătată de ştir. Copacul secretă o sevă. Uite, prin crăpăturile astea. Înainte de apariţia Descoladei trebuie să fi existat insecte care se hrăneau cu seva, iar macios şi puii de purceluş se băteau să le mănânce. De aceea au reuşit purceluşii să-şi amestece moleculele genetice cu aceşti copaci. Nu numai că aici trăiesc copiii, dar adulţii trebuie să se urce pe trunchiuri ca să îndepărteze viermii macios. Chiar când existau multe alte surse de hrană, erau legaţi de copaci prin toate ciclurile de viaţă. Cu mult înainte de a deveni copaci…

— Noi studiem societatea purceluşilor, o întrerupse nerăbdătoare Ouanda, nu îndepărtatul lor trecut evolutiv.

— Iar eu am început negocieri dificile, completă Ender. De aceea vă rog să păstraţi liniştea şi să aflaţi tot ce se poate fără a transforma vizita într-un seminar.

Cântecul atinse apogeul; în scoarţa copacului apăru o crăpătură.

— Doar n-o să dărâme şi copacul acesta din pricina noastră?! exclamă speriată Ouanda.

— Îi cere copacului să-şi deschidă inima. Uman îşi duse o mână la frunte. Acesta e copacul-mamă, singurul din pădurea noastră. Nu trebuie să i se întâmple ceva rău, altfel toţi copiii noştri se vor naşte din alţi copaci, iar taţii noştri vor muri.

Glasului Urlătoarei i se adăugară vocile celorlalte soţii şi curând în trunchiul copacului-mamă se căscă o gaură largă. Ender făcu câţiva paşi şi rămase în faţa găurii. Înăuntru era prea întuneric şi nu putea să vadă nimic.

Ela îşi scoase lanterna de la centură şi i-o întinse. Cu o mişcare zvâcnită, Ouanda o apucă pe Ela de încheietură.

— Un obiect industrial! Nu ai voie să aduci aici aşa ceva.

Ender luă calm lanterna din mâna Elei.

— Gardul nu mai există, spuse el, şi acum putem să desfăşurăm cu toţii Activităţi Suspecte. Îndreptă lanterna spre sol şi apăsă pe buton, apoi mai slăbi şi dispersă fasciculul luminos. Soţiile începură să murmure, iar Urlătoarea îl atinse pe Uman pe pântec.

— Le-am povestit că puteţi face lumină de lună noaptea, explică el. Le-am spus că purtaţi astfel de lucruri la voi.

— Fac vreun rău dacă las lumina asta să pătrundă în inima copacului-mamă?

Uman o întrebă pe Urlătoare, iar ea întinse mâna după lanternă. Ţinând-o apoi în mâinile tremurânde, cântă blând şi o îndreptă spre copac astfel că razele de lumină pătrunseră în deschizătură. Tresări aproape imediat şi îndreptă fasciculul în altă direcţie.

— Strălucirea le orbeşte, spuse Uman.

Jane îi şopti lui Ender:

— Sunetul vocii ei este amplificat ca un ecou înăuntrul copacului. Când a pătruns lumina, ecoul a modulat, provocând o armonică superioară şi o alterare a sunetului. Copacul a răspuns folosind sunetul vocii Urlătoarei.

— Tu poţi vedea, şopti Ender.

— Îngenunchează şi du-mă cât mai aproape, apoi plimbă-mă prin dreptul deschizăturii.

Ender se supuse şi îşi mişcă uşor capul prin dreptul găurii, permiţând urechii să aibă un unghi convenabil spre interior. Jane descrise ceea ce vedea. Ender rămase mult timp în genunchi fără să se clintească. Într-un târziu, se întoarse către ceilalţi să le explice:

— Mămicile. Înăuntru sunt mămicile. Cele gravide. N-au decât patru centimetri lungime. Una dintre ele naşte.

— Vezi cu nestemata aceea? întrebă Ela.

Ouanda îngenunche alături de el, încercând să vadă înăuntru, dar fără să reuşească.

— Un dimorfism sexual incredibil. Femelele ajung la maturitate sexuală în pruncie, nasc şi mor. Apoi îl întrebă pe Uman: Toţi micuţii de afară sunt fraţi?

Uman repetă întrebarea pentru Urlătoare. Ea duse mâna către un loc de lângă deschizătură şi luă un prunc destul de mare. Cântă câteva cuvinte explicative.

— Aceea e o tânără soţie, traduse Uman. Se va alătura celorlalte soţii pentru a îngriji de copii când va avea vârsta potrivită.

— E numai una? întrebă Ela.

Săvârşitorul tresări şi se ridică.

— Aceea e sterilă, altfel n-ar lăsa-o să se împerecheze. Nu se poate să fi avut copii.

— De ce nu? întrebă Ouanda.

— Nu există canal de naştere, explică Ender. Pruncii mănâncă din corpul mamei ca să iasă.

Ouanda murmură o rugăciune. Cu toate acestea, Ela deveni mai curioasă ca oricând.

— Fascinant, spuse ea. Dar cum se împerechează dacă sunt atât de mici?

— Le ducem noi la taţi, spuse Uman. Dar ce credeaţi? Taţii nu pot veni aici, nu e limpede?

— Taţii, spuse Ouanda. Aşa sunt numiţi cei mai veneraţi copaci.

— Exact, aprobă Uman. Taţii sunt maturi pe coajă. Îşi pun praful pe coajă, în sevă. Noi ducem mămica la tatăl pe care îl aleg soţiile. Ea se târâie pe scoarţă şi praful din sevă pătrunde în pântecul ei şi o umple cu micuţi.

Fără să scoată o vorbă, Ouanda arătă cu degetul către protuberanţele perceptibile de pe pântecul lui Uman.

— Da, spuse el. Sunt cărăuşii. Fratele onorat în felul acesta o pune pe mămică pe unul dintre cărăuşi, iar ea se ţine foarte strâns tot drumul până la tată. Îşi atinse pântecul. E cea mai mare bucurie pe care o avem în a doua viaţă. Dacă am putea, am duce mămicile în fiecare noapte.

Urlătoarea cântă lung şi cu forţă, iar despicătura din copacul-mamă începu din nou să se închidă.

— Toate femelele şi mămicile acelea sunt fiinţe înzestrate cu raţiune? întrebă Ela.

Erau cuvinte necunoscute de Uman.

— Sunt treze? întrebă Ender.

— Sigur, răspunse Uman.

— Vrea să ştie dacă mămicile gândesc, explică Ouanda. Înţeleg limba?

— Ele? făcu Uman. Nu, nu-s cu nimic mai inteligente decât cabras şi doar puţin mai deştepte decât macios. Ştiu doar trei lucruri: să mănânce, să se târâie şi să se agaţe de cărăuş. Cele de pe scoarţă încep acum să înveţe. Eu îmi aduc aminte cum mă târam pe scoarţa copacului-mamă. Deci atunci aveam memorie. Sunt totuşi unul dintre puţinii care au amintiri atât de vechi.

Nechemate, în ochii Ouandei apărură lacrimi.

— Toate mamele se nasc, se împerechează, dau naştere la rândul lor, mor şi toate aste în pruncie. Nici nu ştiu că trăiesc.

— Acesta e un exemplu de dimorfism sexual împins până la o limită ridicolă, constată Ela. Femelele ating maturitatea sexuală de timpuriu, iar masculii foarte târziu. Mi se pare o ironie că toate femelele dominatoare sunt sterile. Ele conduc tribul şi totuşi genele lor nu pot fi transmise…

— Ela, spuse Ouanda, ce-ar fi dacă am găsi o modalitate de a permite mămicilor să aibă copii fără să fie devorate? O operaţie cezariană. Creăm un aliment bogat în proteine ca substitut pentru cadavrul mamei. N-am putea proceda în aşa fel încât femelele să ajungă la maturitate?

Ela nu mai apucă să răspundă. Ender le apucă pe amândouă de braţ şi le trase deoparte.

— Cum de îndrăzniţi? şopti el. Ce-aţi zice dacă ei ar descoperi o cale de a face fetiţele să conceapă şi să poarte copii care să se hrănească din cadavrul mamei?

— Ce tot vorbeşti acolo? întrebă Ouanda.

— Ce grozăvie! exclamă Ela.

— Nu ne aflăm aici ca să demolăm înseşi rădăcinile vieţii lor. Am venit să găsim o cale de a trăi pe această lume alături de ei. Peste o sută sau cinci sute de ani, după ce vor învăţa îndeajuns pentru a face singuri schimbări, ei vor hotărî dacă e cazul să modifice modul în care li se concep şi li se nasc copiii. Nu vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă, dintr-o dată, ar ajunge la maturitate tot atât de multe femele cât masculii? Ce să facă femelele? Mai mulţi copii tot nu pot avea, aşa e? Nu s-ar putea lua la întrecere cu masculii pentru a deveni taţi. La ce ar sluji?

— Dar mor fără să fi trecut prin viaţă…

— Sunt ceea ce sunt, conchise Ender. Ei vor decide ce schimbări să facă, nu voi, din perspectiva îngust-umană, în încercarea de a le face să aibă o viaţă deplină şi fericită ca noi.

— Ai dreptate, recunoscu Ela. Sigur, aşa e, iartă-mă.

Pentru Ela purceluşii nu erau un popor, ci o rasă extraterestră ciudată, iar ea se obişnuise să descopere că alte animale aveau modele inumane de viaţă. Ender înţelese că Ouanda era încă tulburată. Ea făcuse tranzacţia tipic ramen: concepea purceluşii drept noi în loc de ei. Accepta comportamentul bizar pe care-l văzuse, chiar uciderea tatălui ei, considerând că acesta se încadra într-un domeniu acceptabil de straneitate. Însemna că, în comparaţie cu Ela, Ouanda dovedea mai multă toleranţă şi înţelegere faţă de purceluşi şi astfel devenea mai vulnerabilă şi suferea mai mult atunci când constata comportamentul crud şi bestial al celor pe care îi considera prieteni.

Ender mai observă că după ani şi ani de contacte cu purceluşii, Ouanda deprinsese unul dintre obiceiurile lor: în clipe de încordare extremă, tot corpul îi devenea rigid. Îi reaminti de umanitatea ei luând-o de umăr cu un gest părintesc şi trăgând-o mai aproape.

Ouanda se mlădie uşor sub atingerea lui şi râse nervos, apoi vorbi cu glas scăzut:

— Ştii la ce mă tot gândesc? Mămicile au copii şi mor nebotezate.

— Dacă episcopul Peregrino îi va converti, puse Ender, poate că-l vor lăsa să stropească interiorul copacului-mamă cu apă sfinţită şi să rostească o rugăciune.

— Nu mă lua peste picior, şopti Ouanda.

— Dar vorbeam foarte serios. Deocamdată o să le cerem să se schimbe atât cât să putem trăi alături de ei, dar nimic mai mult. Iar noi ne vom schimba în aşa fel încât ei să suporte prezenţa noastră pe planetă. Trebuie să fii de acord cu asta, altfel gardul se reactivează, fiindcă le ameninţăm supravieţuirea.

Ela încuviinţă, dar Ouanda înţepeni din nou. Ender îşi înfipse degetele brusc şi brutal în umărul Ouandei. Înspăimântată, aprobă şi ea. Abia atunci Ender îşi slăbi strânsoarea.

— Iartă-mă, se scuză el, dar sunt ceea ce sunt. Dacă vrei, aşa i-a făcut Dumnezeu. Prin urmare, nu încerca să-i remodelezi după propria-ţi imagine.

Se întoarse la copacul-mamă. Urlătoarea şi Uman îl aşteptau.

— Iertaţi-mi întreruperea.

— Nu-i nimic, spuse Uman. I-am explicat ce-ai făcut.

Ender simţi un gol în stomac.

— Ce i-ai spus că facem?

— I-am zis că ele vor să le ajute pe mămici să semene mai mult cu fiinţele umane, însă tu ai afirmat că nu pot face aşa ceva, altfel ridici din nou gardul, şi că noi trebuie să rămânem micuţi, iar voi umani.

Ender zâmbi. Traducerea oglindea fidel adevărul, dar Uman dovedise precauţie şi nu intrase în detalii. Poate că soţiile îşi doreau ca mămicile să supravieţuiască naşterii fără să-şi dea seama de consecinţele unei asemenea schimbări aparent umanitare. Uman era un diplomat desăvârşit; spusese adevărul, dar omisese cu bună ştiinţă amănuntele interpretabile şi evitase astfel declanşarea unui conflict.

— Mda, făcu Ender. Dacă tot ne-am întâlnit, ar fi vremea să trecem la discuţii serioase.

Ender se aşeză pe pământ Urlătoarea se ghemui exact în faţa lui şi cântă câteva cuvinte.

— Zice că trebuie să ne învăţaţi tot ce ştiţi, să ne duceţi spre stele, să ne aduceţi matca şi să-i daţi băţul luminos cu care a venit această nouă fiinţă umană, altfel îi va trimite la miez de noapte pe fraţii din pădure ca să-i ucidă pe toţi oamenii în somn şi să-i spânzure deasupra pământului ca să nu mai dobândească cea de-a treia viaţă. Vizând îngrijorarea oamenilor, Uman îl atinse pe Ender pe piept. Nu, nu, trebuie să înţelegeţi. Asta nu înseamnă nimic. Aşa începem întotdeauna când vorbim cu alt trib. Crezi că suntem nebuni? Nu v-am ucide niciodată! Ne-aţi dat ştir, „Matca şi Hegemonul”, ne-aţi învăţat olăritul.

— Spune-i să-şi retragă ameninţările, altfel nu-i vom mai da nimic.

— Ţi-am spus, Vorbitorule, asta nu înseamnă…

— A rostit cuvintele şi eu nu mai discut cu ea dacă nu şi le retrage.

Uman i se adresă Urlătoarei. Ea sări în picioare şi dădu un ocol copacului-mamă, cu braţele ridicate şi cântând cu voce puternică.

— Se plânge mamei şi tuturor soţiilor că eşti un frate care nu-şi cunoaşte locul. Zice că te porţi nepoliticos şi că-i este imposibil să negocieze cu tine.

Ender dădu din cap.

— Da, întocmai. Acum am lămurit lucrurile şi ştim cum stăm.

Urlătoarea se aşeză din nou faţă în faţă cu el. De această dată vorbi în limba masculilor.

— Spune că nu va ucide niciodată oameni şi nici nu-i va lăsa pe fraţi sau pe alte soţii s-o facă. Zice să ţii minte că eşti de două ori mai înalt decât oricare dintre noi şi că ştii totul, în timp ce noi nu ştim nimic. S-a umilit destul ca să-i poţi vorbi?

Urlătoarea îl privea atentă, aşteptând încordată răspunsul lui.

— Da, acum putem începe.

Novinha îngenunche pe podea lângă patul lui Miro. Quim şi Olhado stăteau în spatele ei. Dom Cristão tocmai îi culca pe Grego şi pe Quara în camera lor. Acoperit de respiraţia şuierătoare şi chinuită a lui Miro, cântecul de leagăn îngânat cu voce falsă răzbătea până la ei ca un zvon depărtat.

Miro deschise ochii.

— Miro, exclamă Novinha.

El gemu.

— Miro, eşti acasă, în patul tău. Ai sărit gardul. Doctorul Navio spune că ai suferit leziuni pe creier. Nu ştiu dacă vătămarea e permanentă sau nu. S-ar putea să rămâi parţial paralizat. Dar trăieşti, Miro, şi Navio susţine că te poate ajuta să compensezi ceea ce s-ar putea să fi pierdut. Înţelegi? Nu-ţi ascund adevărul. Probabil că-ţi va fi greu o vreme, dar merită să încerci.

El gemu încetişor, dar nu era o exprimare a durerii. Se părea că încerca să vorbească şi nu reuşea.

— Miro, poţi să-ţi mişti falca? întrebă Quim.

Miro deschise gura şi apoi o închise.

Olhado ţinu mâna la un metru deasupra capului lui Miro şi o mişcă.

— Poţi să urmăreşti mişcarea mâinii mele?

Miro îşi rostogoli ochii. Novinha îl strânse de braţ.

— Ai simţit strângerea?

Miro gemu din nou.

— Închide gura din nou când vrei să spui nu şi deschide-o pentru da, îl sfătui Quim.

Miro închise gura şi scoase un „Mmm”.

În ciuda cuvintelor încurajatoare pe care i le spusese lui Miro, Novinha se simţea cuprinsă de disperare, fiindcă acesta era cel mai groaznic lucru ce i se întâmplase vreunuia dintre copiii ei. Când Lauro îşi pierduse ochii şi devenise Olhado — la început urâse porecla aceasta, dar acum o folosea şi ea — crezuse că ceva mai cumplit nici nu se putea. Dar Miro paralizat, neajutorat, incapabil să simtă măcar atingerea mâinii ei, asta era de nesuportat. La moartea lui Pipo trăise un anumit fel de durere, care nu semănase cu aceea provocată de pierderea lui Libo, iar dispariţia lui Marcao îi lăsase în suflet un regret imens. Îşi aminti de golul dureros pe care-l simţise atunci când privise cum mama şi tatăl ei fuseseră coborâţi în pământ. Totuşi nu exista chin mai mare decât să-şi vadă copilul suferind şi să nu-l poată ajuta cu nimic.

Se ridică, vrând să plece. Va plânge. Va plânge tăcut în altă cameră, să n-o vadă el.

— Mmm. Mmm. Mmm.

— Nu vrea să pleci, spuse Quim.

— Voi rămâne, dacă asta doreşti, dar trebuie să mai dormi. Navio ţi-a recomandat cât mai mult somn.

— Mmm. Mmm.

— Nu vreau nici să doarmă, constată Quim.

Novinha îşi înăbuşi impulsul de a se răsti la Quim, ca să-i arate că şi ea putea să audă răspunsurile lui Miro. Nu era însă momentul potrivit pentru a se certa. Pe de altă parte, Quim era cel care concepuse sistemul pe care-l folosea Miro pentru a comunica. Avea dreptul să se mândrească şi să pretindă că el e vocea lui Miro.

În felul acesta afirma că făcea parte din familie şi însemna că nu-i întorcea spatele după cele aflate astăzi în praça. Era modul în care-i arăta că o iartă, aşa că nu mai zise nimic.

— Poate că vrea să ne spună ceva.

— Mmm.

— Sau să întrebe ceva? sugeră Quim.

— Ma. Aa.

— Grozav, exclamă Quim. Dar cum să scrie dacă nu poate să-şi mişte mâinile?

— Sem problema, ghici Olhado. Prin scanare. Asta poate. Dacă-l ducem lângă terminal, facem literele să defileze pe ecran şi el o să zică da când apare litera de care are nevoie.

— O să dureze o veşnicie, se dezumflă Quim.

— Miro, vrei să încercăm? întrebă Novinha.

Voia.

Îl transportară în camera din faţă şi-l întinseră pe pat. Olhado orientă terminalul astfel încât să afişeze literele alfabetului în faţa lui Miro. Puse la punct un mic program care să facă fiecare literă să se aprindă câte o fracţiune de secundă. Îi trebuiră câteva încercări pentru a fixa durata de aprindere, adică una destul de lungă pentru ca Miro să poată scoate un sunet care să însemne litera asta înainte ca lumina să se mute la următoarea.

La rândul lui, Miro grăbi şi mai mult lucrurile, prescurtând cuvintele în mod deliberat.

— P-U-R-C-E.

— Purceluşii, spuse Olhado.

— Da, încuviinţă Novinha. De ce-ai vrut să treci peste gard şi să mergi la purceluşi?

— Mmmm!

— Pune o întrebare, mamă, o lămuri Quim. Nu vrea să răspundă.

— Aa.

— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu purceluşii care erau cu tine când ai sărit gardul? întrebă Novinha. S-au întors în pădure. Cu Ouanda, Ela şi Vorbitorul în numele Morţilor. Îi povesti repede despre discuţia din biroul episcopului, ce aflaseră despre purceluşi, dar mai ales ce hotărâseră să facă. În clipa în care a fost dezactivat gardul pentru a te salva pe tine, ne-am hotărât să ne răsculăm împotriva Congresului. Înţelegi, Miro? S-a terminat cu legile Comitetului. Din gard n-au rămas decât firele. Poarta va sta deschisă.

În ochii lui Miro apărură lacrimi.

— Asta era tot ce voiai să ştii? întrebă Novinha. Acum ar trebui să dormi.

„Nu”, spuse el. „Nu, nu, nu.”

— Aşteaptă puţin până i se limpezesc ochii, spuse Quim. După aceea mai facem o scanare.

— D-I-G-A-F-A-L.

— Diga ao Falante pelos Mortos, traduse Olhado.

— Ce trebuie să-i spunem Vorbitorului? întrebă Quim.

— Acum dormi, şi ne spui mai târziu, încercă Novinha. Nu se întoarce decât peste câteva ore. Negociază regulile care să guverneze relaţiile dintre noi şi purceluşi. Să nu mai ucidă oameni, aşa cum au făcut cu Pipo şi cu Li… cu tatăl tău.

Dar Miro refuză să doarmă. Continuă să-şi scrie mesajul prin scanare. Împreună, reuşiră să priceapă ce încerca el să comunice Vorbitorului prin intermediul lor. Înţeleseră că Miro voia ca ei să plece acum, înainte de încheierea negocierilor.

Novinha îi lăsă pe Dom Cristão şi pe Dona Cristã să aibă grijă de casă şi de cei mici. Înainte de a pleca, se opri lângă fiul ei cel mare. Efortul îl epuizase; ţinea ochii închişi şi respira regulat. Îi atinse o mână, o ţinu o clipă şi i-o strânse; ştia că el nu putea simţi atingerea ei, dar nu încercă să-l mângâie, ci să se consoleze.

Miro deschise ochii şi Novinha simţi cum degetele lui se strânseră încet, delicat, pe mâna ei.

— Am simţit, îi şopti. O să te faci bine.

Miro strivi câteva lacrimi sub pleoape. Novinha se ridică şi porni orbeşte spre uşă:

— Mi-a intrat ceva în ochi, îi spuse lui Olhado. Condu-mă până o să pot vedea iarăşi.

Quim se afla deja în preajma gardului.

— Poarta e prea departe! strigă el. Mamă, poţi să-l sari?

Reuşi, dar destul de greu.

— Fără îndoială că Bosquinha o să ne lase să facem o poartă şi aici, îl linişti ea.

Trecuse de miezul nopţii, iar Ouanda şi Ela simţeau că le cuprinde somnul. Ender era la fel de proaspăt. Tratând cu Urlătoarea ore în şir, fusese obligat să stea încordat; structura lui nervoasă reacţionase prompt, ajutându-l să rămână treaz şi chiar dacă s-ar fi dus acasă tot i-ar fi trebuit câteva ore ca să poată adormi.

Acum ştia mult mai precis ce voiau şi ce le trebuia purceluşilor. Pădurea le era cămin şi patrie; nici nu simţiseră vreodată nevoia de a-şi defini altfel proprietatea. Totuşi, de când cultivau ştir, reuşiseră să înţeleagă că şi preeria era un teren folositor şi că era bine s-o ţină sub control. Nu aveau totuşi idee de modul în care se putea măsura pământul. De câte hectare aveau nevoie pentru culturi? Cât teren puteau să folosească oamenii? Întrucât purceluşii nu-şi înţelegeau încă necesităţile, lui Ender îi venea greu să le precizeze. Dar când ajunseră la conceptul de lege şi guvernare, dificultăţile sporiră. Soţiile conduceau; purceluşilor le era limpede acest lucru. În cele din urmă, Ender îi făcu să priceapă că oamenii îşi alcătuiau altfel legile şi că ele se aplicau la problemele umane. Pentru a-i lămuri de ce aveau oamenii nevoie de propriile lor legi, trebui să le explice modul de împerechere al fiinţelor umane. Se distră observând că Urlătoarea se îngrozise auzind că adulţii se împerecheau între ei şi că vorbele bărbaţilor aveau aceeaşi greutate ca şi cele ale femeilor în întocmirea legilor. Ideea de familie şi înrudire în afara tribului era pentru ea „orbire de frate”. Nu avea nimic împotrivă ca Uman să fie mândru de numeroasele împerecheri ale tatălui său, dar în ceea ce le privea pe soţii, ele îşi alegeau taţii exclusiv în funcţie de necesităţile tribului. Singurele entităţi pe care le respectau soţiile erau tribul şi individul.

Până la urmă înţeleseră totuşi că legile umane trebuie aplicate între graniţele aşezărilor umane, iar legile purceluşilor în interiorul triburilor. Stabilirea graniţelor se dovedi o problemă spinoasă. După trei ore de discuţii, se puseră de acord asupra unui singur lucru: legea purceluşilor se aplică în pădure şi toţi oamenii care intră în ea i se supun. Legea oamenilor e valabilă în zona îngrădită iar toţi purceluşii care intră acolo respectă guvernarea umană. Restul planetei avea să fie împărţit mai târziu. Acesta era un triumf neînsemnat, dar se ajunsese măcar la un compromis.

— Trebuie să pricepeţi că fiinţele umane vor avea nevoie de teren deschis, spuse Ender. Acesta nu-i decât un aspect al problemei. Vreţi ca matca să vă înveţe cât mai multe, să vă ajute să extrageţi minereu, să topiţi metale şi să fabricaţi unelte. Dar şi ea va avea nevoie de pământ, şi în foarte scurtă vreme ea va fi mult mai puternică decât fiinţele umane sau micuţii. Oricare dintre Gândaci, le explică el, era perfect disciplinat şi foarte harnic. Îi vor depăşi repede pe oameni prin productivitate şi forţă. După ce matca va fi readusă la viaţă pe Lusitania, părerea ei va trebui să fie respectată în luarea oricărei decizii.

— Rădăcină spune că putem avea încredere în ea, insistă Uman. Traducând apoi spusele Urlătoarei, adăugă: Şi copacul-mamă îi acorda încredere.

— Îi daţi pământul vostru? întrebă Ender.

— Lumea e mare, traduse Uman. Poate folosi toate pădurile celorlalte triburi. Şi voi la fel. Vi le dăm fără să vă cerem nimic în schimb.

Ender schimbă o privire Ouanda şi Ela.

— Asta-i foarte bine, spuse Ela, dar le aparţin?

— Sigur că nu, zise Ouanda. Încă se mai războiesc cu alte triburi.

— Le ucidem noi dacă nu vi se supun, se oferi Uman. Acum suntem foarte puternici. Trei sute douăzeci de copii. Peste zece ani nici un trib nu se va mai ridica împotriva noastră.

— Uman, spune-i Urlătoarei că acum negociem cu acest trib. De celelalte ne vom ocupa mai târziu.

Uman traduse repede, cuvintele rostogolindu-se şi învălmăşindu-se, şi curând primiră răspunsul ei:

— Nu nu nu nu nu.

— Ce nu-i convine? întrebă Ender.

— N-o să discutaţi cu duşmanii noştri. Ai venit la noi. Dacă mergi şi la ei, atunci devii duşmanul nostru.

Chiar în clipa aceea, în spatele lor se văzură câteva lumini şi din adâncul pădurii apărură Săgeată şi Mâncătorul-de-Frunze urmaţi de Novinha, Quim şi Olhado.

— Ne-a trimis Miro, explică Olhado.

— Cum se simte? se interesă Ouanda.

— E paralizat, spuse sec Quim. Novinha scăpase de chinul de a-i spune pe ocolite.

— Nossa Senhora, şopti Ouanda.

— Starea lui se ameliorează, o lămuri Novinha. Înainte de a pleca i-am strâns mâna. A simţit şi mi-a strâns-o şi el. Foarte slab, dar înseamnă că legăturile nervoase nu sunt iremediabil distruse, adică nu toate au fost afectate.

— Nu vă supăraţi, interveni Ender, dar asta-i o conversaţie pe care o puteţi purta şi în Milagre. Eu am alte probleme de rezolvat aici.

— Iartă-mă, spuse Novinha, am venit cu un mesaj din partea lui Miro. N-a putut vorbi, dar mi l-a transmis literă cu literă şi noi am completat spaţiile goale. Folosind avantajele pe care le-au obţinut din relaţiile cu noi, purceluşii pun la cale un război. Săgeţile, numărul lor mai mare… vor deveni imbatabili. După câte am înţeles, Miro susţine că războiul lor nu se poartă doar pentru cucerirea de noi teritorii. Reprezintă şi un prilej pentru amestecul genetic. Exogamie masculină. Tribul învingător foloseşte copacii care cresc din trupurile celor morţi în luptă.

Ender îi privi pe Uman, Măncătorul-de-Frunze şi Săgeată.

— E adevărat, recunoscu Săgeată. Sigur că-i adevărat. Acum suntem cel mai înţelept trib. Vom deveni taţi mai buni decât oricare alţi purceluşi de pe lume.

— Înţeleg, spuse Ender.

— De aceea a insistat Miro să venim la tine chiar în noaptea asta, explică Novinha, înainte de încheierea negocierilor. Trebuie să împiedicăm războiul.

Uman se ridică şi sări în sus de parcă ar fi voit să zboare.

— N-o să traduc aşa ceva, spuse el.

— O s-o fac eu! exclamă Mandachuva.

— Staţi! strigă Ender. Vocea îi era cu mult mai puternică decât până atunci. Toţi făcură linişte imediat, iar ecoul strigătului părea să reverbereze încă printre copaci. Mâncătorule-de-Frunze, nu vreau alt interpret în afară de Uman.

— Cine eşti tu să-mi spui că nu pot vorbi soţiilor? Eu sunt purceluş, iar tu nu eşti nimic.

— Uman, reluă Ender, spune-i Urlătoarei că dacă-i permite Mâncătorul-de-Frunze să traducă discuţia pe care am avut-o noi, oamenii, atunci îl considerăm spion. Şi dacă ea îi îngăduie să ne spioneze, vom pleca imediat acasă şi nu veţi primi nimic de la noi. Voi duce matca pe altă lume ca s-o readuc la viaţă. Înţelegi?

Sigur că înţelese. Ender mai ştia că Uman era încântat. Mâncătorul-de-Frunze încerca să uzurpe rolul lui Uman şi să-i discrediteze atât pe el cât şi pe Ender. După ce Uman termină de tradus, Urlătoarea cântă către Mâncătorul-de-Frunze. Ruşinat, acesta se retrase grăbit în pădure şi rămase, alături de ceilalţi, simplu martor la discuţie.

Dar Uman dovedi că nu era nicidecum o marionetă. Nu lăsă de înţeles că-i era recunoscător lui Ender. Îl privi drept în ochi fără să clipească.

— Ai spus că nu vei încerca să ne schimbi.

— Am spus că nu voi încerca să vă schimb mai mult decât e necesar.

— De ce e necesar? Războiul e o problemă care ne priveşte pe noi şi pe ceilalţi purceluşi.

— Fii atent, îl avertiză Ouanda. S-a supărat rău.

Înainte de a încerca să o înduplece pe Urlătoare, trebuia să-l convingă pe Uman.

— Dintre purceluşi, voi sunteţi primii noştri prieteni. Vă bucuraţi de încrederea şi dragostea noastră. Niciodată nu vă vom face vreun rău şi nici nu le vom oferi altor purceluşi avantaje pe care să le folosească împotriva voastră. Dar n-am venit doar la voi. Reprezentăm întreaga omenire şi vrem să vă învăţam tot ce ştim. Indiferent de trib.

— Nu reprezentaţi toată umanitatea. Sunteţi pe cale de a duce un război cu celelalte fiinţe umane. Cum poţi afirma că războaiele noastre sunt barbare şi ale voastre nu?

Negreşit că Pizarro, în ciuda defectelor lui, nu se lovise de atâtea probleme în negocierile cu Atahualpa.

— Noi ne străduim să evităm războiul cu celelalte fiinţe umane, spuse Ender. Dar dacă vom lupta, nu va fi un război dezlănţuit de noi, pentru a câştiga avantaje în dauna altora. Ne vom bate pentru voi, încercând să vă câştigăm dreptul de a călători printre stele. Ender ridică mâna cu palma deschisa. Ne-am uitat umanitatea pentru a deveni rameni alături de voi. Îşi făcu cu palma pumn. Pe Lusitania, oamenii, purceluşii şi matca vor fi o singură fiinţă. Toţi umani. Toţi Gândaci. Toţi purceluşi.

Analizând vorbele lui Ender, Uman păstră o vreme tăcerea.

— Vorbitorule, spuse el într-un târziu. E foarte greu. Până la venirea voastră, a fiinţelor umane, ceilalţi purceluşi existau doar ca să-i ucidem, astfel încât în cea de-a treia viaţă a lor să fie sclavi în pădurile care deveneau ale noastre. Pădurea asta a fost cândva un câmp de bătălie şi cei mai bătrâni copaci sunt războinicii care au pierit în luptă. Taţii noştri cei mai bătrâni sunt eroii acelui război, iar din laşi am făcut case. Toată viaţa ne pregătim să câştigăm confruntările cu duşmanii, astfel ca soţiile să poată avea un copac-mamă într-o nouă pădure şi noi să devenim puternici şi măreţi. În ultimii zece ani am învăţat să folosim săgeţi şi să ucidem de la distanţă. Am deprins să facem oale şi să preparăm rădăcina de merdona ca să putem fi mulţi şi tari şi să ducem hrană departe de pădurea-cămin. Ne-a întărit gândul că vom învinge în orice război. Vom împânzi toate colţurile acestei lumi cu soţiile şi mămicile noastre, cu eroii noştri şi, într-o bună zi, vom pleca spre stele. Acesta e visul nostru, Vorbitorule, iar acum îmi spui că vrei să ni-l risipeşti în vânt.

Uman rostise o cuvântare impresionantă. Nimeni dintre cei prezenţi nu reuşi să-i sugereze lui Ender un posibil răspuns. Uman îi convinsese pe mai toţi.

— E frumos visul tău, spuse Ender. Aşa visează orice fiinţă. Asta e dorinţa care se află chiar la originile vieţii: să creşti până când tot spaţiul pe care-l vezi devine parte din tine şi-l controlezi. Se cheamă căutarea măreţiei. Îl poţi împlini în două feluri: trebuie să ucizi tot ce nu e fiinţa ta, înghiţind sau distrugând până nu mai rămâne nimic să ţi se opună. Dar calea asta e greşită. Ar însemna să declari întregului univers: „Doar eu voi fi mare şi pentru a-mi face loc, voi, restul, trebuie să-mi cedaţi ce vă aparţine şi să deveniţi nimic.” Uman, înţelege că dacă ar gândi în felul acesta, fiinţele umane ar ucide toţi purceluşii de pe Lusitania şi şi-ar face din ea un cămin. Ce-ar mai rămâne din visul vostru dacă noi am fi răi?

Uman se strădui să înţeleagă.

— Vad că ne-aţi oferit daruri preţioase, deşi puteaţi să ne luaţi şi puţinul pe care-l avem. Dar de ce ni le-aţi dat dacă nu le putem folosi ca să devenim măreţi?

— Vrem să vă dezvoltaţi şi să călătoriţi printre stele. Vrem să fiţi puternici şi de neînfrânt pe Lusitania, alături de miile de fraţi şi soţii, să vă învăţăm să cultivaţi multe soiuri de plante şi să creşteţi diferite animale. Aceste două femei, Ela şi Novinha, vor munci toată viaţa pentru a crea şi alte plante capabile să reziste aici şi vă vor da orice lucru bun care le va reuşi. Să vă înălţaţi. Dar de ce să moară până şi un singur purceluş din altă pădure pentru ca de aceste daruri sa vă bucuraţi doar voi? Şi de ce să vă simţiţi nedreptăţiţi dacă am oferit aceleaşi lucruri şi altora?

— Dar ce-am câştigat dacă vor fi la fel de puternici ca şi noi?

„La ce altceva m-aş putea aştepta din partea acestui frate?” gândi Ender. „Poporul lui s-a măsurat dintotdeauna cu alte triburi. Pădurea lor nu are cincizeci sau cinci sute de hectare, — e doar mai mare sau mai mică decât a tribului de la sud sau de la vest. În clipele acestea trebuie să fac munca unei întregi generaţii şi să-i arăt o nouă cale de a măsura măreţia poporului său.”

— Rădăcină e măreţ? întrebă el.

— Eu aşa zic, răspunse Uman. E tatăl meu. Copacul lui nu e cel mai bătrân sau cel mai gros, dar nu ţinem minte ca vreun tată să fi avut atât de mulţi copii la aşa scurt timp după plantare.

— Deci, într-un fel, toţi copiii pe care i-a zămislit încă mai fac parte din el. Cu cât are mai mulţi copii cu atât devine mai măreţ. Uman încuviinţă tăcut. Şi cu cât realizezi mai multe în viaţă cu atât îţi faci mai mare părintele, adevărat?

— Da, copacul-tată e onorat când copiii lui izbutesc fapte mari.

— Asta-i altceva, spuse Uman. Toţi ceilalţi copaci măreţi sunt părinţii tribului. Copacii mai mici rămân totuşi fraţi.

Ender simţi nesiguranţa lui Uman. Se opunea acestor idei din cauza ciudăţeniei lor, nu pentru că ar fi fost greşite sau de neînţeles. Începea să înţeleagă.

— Gândeşte-te la soţii, îl îndemnă Ender. Ele nu au copii. Nu pot fi niciodată măreţe, asemeni tatălui tău.

— Vorbitorule, ştii foarte bine că ele sunt cele mai măreţe dintre toţi. Întregul trib li se supune. Când ne conduc bine, tribul prosperă; când creştem în număr şi soţiile devin puternice.

— Chiar dacă nici unul dintre voi nu-i copilul lor.

— Cum s-ar putea aşa ceva? întrebă Uman.

— Şi totuşi voi le sporiţi măreţia. Chiar dacă nu vă sunt mame sau taţi, ele cresc odată cu voi.

— Aparţinem toţi aceluiaşi trib…

— Dar de ce sunteţi acelaşi trib? Aveţi mame şi taţi diferiţi.

— Fiindcă suntem tribul! Locuim în aceeaşi pădure şi…

— Dacă ar veni la voi vreun purceluş din alt trib şi v-ar ruga să-l lăsaţi să rămână ca frate…

— Nu l-am face niciodată copac-tată!

— Dar aţi încercat să faceţi copaci-taţi din Pipo şi Libo.

Uman începuse să respire precipitat.

— Înţeleg. Făceau parte din trib. Veneau din cer, dar i-am simţit ca fraţi şi am încercat să-i transformăm în taţi. Tribul e ceea ce credem. Dacă spunem că se compune din toţi micuţii pădurii şi toţi copacii, atunci acesta este tribul, chiar dacă unii dintre cei mai vechi copaci au crescut din războinicii altor două triburi care au căzut în bătălie. Devenim trib în măsura în care afirmăm că suntem trib.

Ender se minună de inteligenţa acestui mic ramen. Puţini oameni erau în stare să reliefeze o asemenea idee sau s-o extindă dincolo de graniţele înguste ale tribului, familiei sau naţiunii lor.

Uman veni în spatele lui Ender şi se sprijini de el, lăsându-şi toată greutatea pe umerii lui. Simţi respiraţia purceluşului, apoi obrajii li se lipiră strâns şi priviră în aceeaşi direcţie. Ender înţelese imediat:

— Vezi ce văd şi eu.

— Voi, fiinţele umane, creşteţi făcându-ne o parte a voastră: oameni, purceluşi, Gândaci, toţi laolaltă sunt rameni. Atunci o să devenim un singur trib şi măreţia noastră are să fie şi a voastră; ea aparţine tuturor deopotrivă. Ender simţi încordarea lui Uman, care aproba temeinicia acestei idei. Tu spui că trebuie să vedem toate triburile în acelaşi fel, ca pe un singur trib, tribul nostru, al tuturor împreună şi să ne înălţăm făcându-i şi pe alţii să crească.

— Puteţi trimite dascăli şi fraţi către alte triburi şi ei vor trece în cea de-a treia viaţă în pădurile lor, pentru a avea copii acolo.

— E greu să le cerem soţiilor lucruri atât de stranii, explică Uman. Poate chiar imposibil. Ele nu gândesc la fel ca fraţii. Un frate cugetă la multe probleme diferite, dar o soţie se gândeşte la un singur lucru: ce slujeşte tribului şi, mai presus de toate, ce foloseşte copiilor şi mămicilor.

— Poţi să le faci să înţeleagă?

— Mai bine decât tine. Dar nu se ştie. Poate că voi da greş.

— Nu cred că vei da greş.

— Ai venit în seara asta să faci o învoială între noi, purceluşii acestui trib, şi voi, oamenii care trăiţi pe această lume. Oamenii din afara Lusitaniei, la fel ca şi purceluşii din alte păduri, nu se vor sinchisi de ea.

— Vrem să cădem la învoială cu toţi purceluşii…

— Şi promiteţi să ne învăţaţi totul?

— Când veţi putea înţelege.

— Orice întrebări am pune?

— Dacă ştim răspunsul.

— Când! Dacă! Astea nu-s cuvinte pentru un legământ! Dă-mi răspunsuri precise acum, Vorbitorule. Uman se ridică şi se îndepărtă de Ender; se plimbă un timp prin faţa lui şi apoi se aplecă spre el, privindu-l de sus. Promiteţi-mi că ne învăţaţi tot ce ştiţi!

— Promitem.

— Promite-mi că vei da viaţă mătcii pentru a nu ajuta.

— O voi readuce la viaţă. Va trebui să faceţi un legământ separat cu ea, fiindcă nu se supune legilor umane.

— Promite-mi că-i vei da viaţă, fie că ne ajută, fie că nu.

— Da.

Promite-mi că veţi respecta legea noastră când veţi călca în pădure şi că pământul de care avem nevoie în preerie va fi tot în stăpânirea noastră.

— De acord.

— Şi veţi porni război împotriva tuturor oamenilor ca să ne apăraţi şi să ne lase să călătorim?

— Am făcut-o deja.

Uman se calmă, se întoarse şi se aşeză în faţa lui Ender. Trase câteva linii cu degetul prin praf.

— Acum să vedem ce vreţi de la noi. Ne vom supune legilor umane în oraşul vostru şi pe pământurile care vă trebuie.

— Da, aprobă Ender.

— Şi voi nu vreţi să pornim război, continuă Uman.

— Exact.

— Asta-i tot?

— Mai e ceva.

— Nu putem accepta chiar orice. S-ar putea să ne ceri lucruri imposibile.

— Vreau să-mi spui despre a treia viaţă. Când începe ea? Când ucideţi un purceluş şi el creşte ca un copac, nu-i aşa?

— Prima viaţa se desfăşoară înăuntrul copacului-mamă, unde nu vedem lumina şi mâncăm din trupul mamei şi din seva copacului-mamă. A doua viaţă o trăim în umbra pădurii, în lumina blândă, alergând şi căţărându-ne, văzând, cântând, vorbind şi lucrând cu mâinile. În a treia viaţă ne înălţăm spre soare şi-i umbrim în sfârşit lumina, mişcându-ne doar în bătaia vântului, liberi să gândim şi să le vorbim fraţilor în anumite zile, când bat în scoarţa noastră. Da, asta-i a treia viaţă.

— Oamenii nu au a treia viaţă.

Uman îl privi uimit.

— După ce murim, chiar dacă ne-aţi planta, n-ar creşte nimic. Nici un copac. Nu sorbim lumina soarelui. Când murim, suntem morţi.

Uman o căută cu privirea pe Ouanda.

— Dar în cartea cealaltă pe care ne-aţi dat-o se vorbea la tot pasul despre viaţa de după moarte şi despre renaştere.

— Nu sub forma unui copac, îi explică Ender. Şi nici într-o formă pe care s-o poţi atinge sau pipăi, căreia să-i vorbeşti sau de la care să primeşti răspunsuri.

— Nu te cred. Dacă e adevărat, atunci de ce ne-au lăsat Pipo şi Libo să-i plantăm?

Novinha îngenunche lângă Ender, sprijinindu-se de el ca să poată auzi mai bine.

— Cum v-au convins să-i plantaţi?

— Şi-au câştigat dreptul făcându-ne daruri mari. Fiinţele umane laolaltă cu purceluşii. Pipo şi Mandachuva. Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze au crezut că vor primi cea de-a treia viaţă, dar Pipo şi Libo le-au refuzat-o de fiecare dată. Au insistat să păstreze darurile pentru ei înşişi. De ce au făcut-o dacă oamenii nu au a treia viaţă?

— Ce trebuiau să facă pentru a le da a treia viaţă lui Mandachuva sau Mâncătorului-de-Frunze? întrebă Novinha cu glasul înecat de emoţie.

— Să-i planteze, desigur, spuse Uman. La fel ca astăzi.

— La fel ca astăzi? întrebă Ender.

— Tu şi cu mine. Uman şi Vorbitorul în numele Morţilor. Dacă încheiem înţelegerea în aşa fel încât şi oamenii şi soţiile să o aprobe, atunci aceasta devine o zi mare şi nobilă. Ori îmi oferi cea de-a treia viaţă ori ţi-o ofer eu.

— Cu propria mea mână?

— Bineînţeles. Dacă nu-mi faci onoarea, atunci ţi-o fac eu.

Ender îşi aminti imaginea pe care o văzuse pentru prima oară în urmă cu numai trei săptămâni. Trupul lui Pipo dezmembrat şi eviscerat, organele separate şi împrăştiate. Plantat.

— Uman, cea mai înspăimântătoare crimă pe care o poate comite un om e să ia viaţa cuiva. Cel mai groaznic e când tai o fiinţă, provocându-i dureri atât de mari încât moare.

Uman se ghemui şi rămase aşa o vreme, încercând să priceapă.

— Vorbitorule, spuse el în cele din urmă, în mintea mea nu văd decât două căi. Dacă oamenii nu au o a treia viaţă, atunci plantarea lor înseamnă moartea pentru vecie. După părerea noastră, Libo şi Pipo au păstrat onoarea pentru ei înşişi, lăsându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze să moară fără să fie onoraţi pentru înfăptuirile lor. În ochii noştri, voi aţi venit de dincolo de gard şi i-aţi smuls din pământ înainte ca ei să prindă rădăcini. Am socotit că luându-i de acolo aţi comis o crimă. Dar acum văd lucrurile altfel. Pipo şi Libo nu au vrut să-i ia pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze în a treia viaţă pentru că ei o socoteau drept crimă, deci s-au sacrificat de bună voie doar ca să nu fie siliţi să ia viaţa vreunuia dintre noi.

— Da, şopti Novinha.

— Dar dacă-i aşa, când i-aţi văzut pe deal de ce n-aţi făcut un foc mare ca să-i prefaceţi pe taţii noştri sau chiar copacul-mamă în scrum?

De la marginea pădurii se auzi un strigăt îngrozitor şi ascuţit, trădând suferinţele insuportabile prin care trecea Mâncătorul-de-Frunze.

— Dacă aţi fi tăiat doar unul dintre copacii noştri, continuă Uman, dacă aţi fi ucis un singur copac, am fi venit peste voi noaptea şi v-am fi omorât pe toţi, până la unul. Şi chiar dacă supravieţuia vreunul dintre voi, trimişii noştri ar fi spus povestea tuturor triburilor şi nici un om n-ar fi plecat viu de pe planetă. De ce nu ne-aţi nimicit pentru că i-am ucis pe Pipo şi pe Libo?

Gâfâind din greu, Mandachuva apăru brusc în spatele lui Uman. Se azvârli la pământ cu mâinile întinse spre Săvârşitor.

— Cu mâinile astea l-am ucis, strigă el. Am încercat să-i fac onoarea şi i-am ucis copacul pentru vecie!

— Ba nu, îl contrazise Ender. Îi strânse mâinile lui Mandachuva. Fiecare din voi a crezut că-l cruţa pe celălalt. V-a jignit, iar tu i-ai făcut alt rău: l-ai ucis. Amândoi aţi considerat că procedaţi bine. De-ajuns cu asta. Ştim tot adevărul. Înţelegem că nu aţi vrut să comiteţi o crimă. Acum aţi aflat că viaţa unei fiinţe umane este una şi dacă i-o luaţi, ea moare pentru totdeauna. Aceasta e ultima condiţie a învoielii noastre. Să nu mai luaţi vreun om în cea de-a treia viaţă, pentru că nu ştie cum să meargă acolo.

— Când voi spune soţiilor această poveste, le voi pricinui o durere atât de înfiorătoare încât strigătele lor vor răsuna ca prăbuşirea copacilor în furtună.

Se întoarse, se ridică în faţa Urlătoarei şi-i spuse câteva cuvinte. Apoi se întoarse spre Ender:

— Acum plecaţi.

— Încă nu am încheiat înţelegerea.

— Trebuie să vorbesc cu soţiile. Cât rămâi aici, la umbra copacului-mamă, nu vor accepta să-i lase pe micuţi fără apărare. Săgeată te va scoate din pădure. Aşteaptă-mă pe povârniş, acolo unde Rădăcină veghează poarta. Dormi dacă poţi. O să le explic înţelegerea şi sper să priceapă că va trebui să tratăm şi cu alte triburi la fel de atent.

Într-un avânt de impetuozitate, Uman atinse cu un gest hotărât pântecul Săvârşitorului.

— Eu fac propriul meu legământ, strigă el. Te voi onora totdeauna, dar nu te voi ucide.

Săvârşitorul întinse mâna şi o puse pe abdomenul călduţ al lui Uman. Sub palma lui, protuberanţele erau fierbinţi.

— Şi eu te voi onora întotdeauna, spuse Săvârşitorul.

— Dacă facem înţelegerea dintre tribul tău şi al nostru, îmi vei da onoarea celei de-a treia vieţi? Mă vei lăsa să sorb lumina?

— Putem s-o facem repede? Adică nu în felul acela lent şi îngrozitor care…

— Şi să devin unul dintre copacii tăcuţi? Să nu fiu tată? Să n-am onoare, să-mi ofere seva doar murdarilor viermi macios şi să dau lemn fraţilor mei când îmi vor cânta?

— Altcineva nu poate să o facă? Unul dintre fraţii care-ţi cunoaşte felul de viaţă?

— Nu înţelegi. Numai aşa va şti tot tribul că s-a rostit adevărul. Ori mă duci tu pe mine în a treia viaţă, ori te duc eu pe tine, ori nu facem înţelegerea. Eu n-o să te ucid, Vorbitorule, dar amândoi vrem să încheiem un tratat.

— O voi face, îi promise Ender.

Uman încuviinţă, îşi retrase mâna şi se răsuci spre Urlătoare.

— O Deus, şopti Ouanda. O să ai curaj?

Ender nu avea ce să-i răspundă. Plecă tăcut pe urmele lui Săgeată, care îi călăuzi pe toţi prin pădure. Novinha îi dădu lanterna şi Săgeată începu să se joace cu ea ca un copil, făcând lumina când mare, când mică, aruncând-o şi învârtind-o printre copaci şi tufişuri, ca zborul dezordonat al unei muşte-sugătoare. Era cât se poate de fericit şi de jucăuş.

Dar în spatele lor se auzeau vocile soţiilor, care îngânau un cântec îngrozitor şi plin de cacofonii. Uman le spusese probabil adevărul despre Pipo şi Libo, faptul că muriseră pentru totdeauna, suferind cumplit, numai ca să nu fie siliţi să cadă în păcat ucigându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze.

— Asta a fost liturghia pentru sufletul tatei, spuse încet Ouanda.

— Şi al tatei, adăugă Novinha, dar ştiau cu toţii că se referea la Pipo, nu la regretatul Venerado, Gusto.

Ender nu participa la discuţia lor; nu-i cunoscuse pe Libo şi Pipo, nu retrăia vechi suferinţe. Gândul îi era doar la copaci. Fiecare dintre ei fusese cândva un purceluş în viaţă. Purceluşii le cântau, le vorbeau şi uneori le înţelegeau graiul, dar el nu era în stare să conceapă aşa ceva. Copacii nu erau şi nu puteau deveni fiinţe. Dacă ar fi ridicat cuţitul asupra lui Uman, purceluşii n-ar fi considerat că-l ucide, dar pentru el ar fi însemnat să rateze singura parte a vieţii lui Uman pe care era capabil să o înţeleagă. Purceluşul Uman era un ramen adevărat, un frate. Copacul lui Uman ar fi însă ceva mai mult decât o piatră de mormânt. Da, atât înţelegea şi ştia Ender.

„Iar va trebui să ucid”, se gândi el, „deşi am promis să n-o mai fac niciodată.”

Simţi mâna Novinhei strecurându-se sub braţul lui. Se sprijini de el.

— Ajută-mă. Sunt aproape oarbă în bezna asta.

— Eu văd bine pe întuneric, se oferi vesel Olhado, care păşea în urma lor.

— Ţine-ţi gura, nătărăule, şopti Ela furioasă. Mama vrea să meargă lângă el.

Amândoi auziră limpede vorbele Elei şi simţiră râsul stăpânit al celuilalt. Novinha se lipi mai strâns de Ender.

— Cred că vei avea tăria să faci ce trebuie, spuse ea încet ca să n-o audă şi ceilalţi.

— Rece şi nemilos? întrebă el. În voce i se strecură o undă de umor negru, dar cuvintele care exprimau adevărul îi lăsară în suflet un gust amar.

— Cu aceeaşi grijă care-ţi trebuie să răsuceşti fierul roşu într-o rană, atunci când acesta este singurul mod de a o vindeca.

Avea tot dreptul să vorbească astfel, fiindcă simţise arsura fierului încins care-i tămăduise rănile cele mai adânci; iar el o crezu şi vorbele îi întăriră inima pentru sângeroasa faptă pe care avea să o săvârşească.

Ştiind ce încercare îl aştepta, n-ar fi crezut că va putea să doarmă. Abia se trezise şi auzi vocea blândă a Novinhei. Îşi aminti că se afla sub cerul liber, întins în iarba capim, sprijinindu-şi capul de genunchii ei. Era întuneric.

— Vin, spuse domol Novinha.

Ender se ridică în capul oaselor. De mult, când era copil, se trezea pe deplin într-o clipă; ce-i drept, pe vremea aceea avea pregătire de soldat. Acum îi trebuiră câteva momente pentru a-şi reveni. Copacul cel mare al celei de-a treia vieţi a lui Rădăcină se ridica la doar câţiva metri depărtare. Iar dincolo de gard, la mică distanţă, pornind din vale şi urcând pantele, se vedeau primele case ale oraşului Milagre, catedrala şi mănăstirea, amândouă aşezate pe coama celui mai apropiat deal.

De partea cealaltă, pădurea şi copacii, de unde coborau Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Săgeată, Ceşti, Calendar, Vierme, Dansatorul-pe-Scoarţă şi alţi fraţi pe care Ouanda nu-i ştia pe nume.

— Pe unii nu i-am văzut niciodată, murmură ea. Probabil că vin de la alte case.

„Vom încheia oare un tratat?” îşi spuse Ender în gând. „Asta-i tot ce mă interesează. Le-a făcut Uman să înţeleagă un nou mod de a concepe lumea?”

Uman purta ceva în braţe, înfăşurat în frunze. Purceluşii aşezară pachetul în faţa lui Ender şi Uman îl desfăcu grijuliu. Era o carte tipărită la imprimantă.

— „Matca şi Hegemonul”, îi şopti Ouanda. Exemplarul dăruit de Miro.

— Tratatul, spuse Uman.

Abia acum văzură că foile erau aşezate pe dos, cu paginile albe spre cer, iar literele nesigure, scrise e mână, jucau în lumina lanternei. Erau mari şi desenate stângaci. Ouanda se cruci.

— Nu i-am învăţat să facă cerneală. Şi nici să scrie.

— Calendar a învăţat să deseneze literele exersând cu băţul în praf, le explică Uman. Vierme a făcut cerneala din balegă de cabra şi macios uscaţi şi pisaţi. Aşa trebuie să arate un tratat, adevărat?

— Da, aprobă Ender.

— Dacă nu-l scriem pe hârtie, fiecare îşi va aminti altceva.

— Aşa e, spuse Ender. Aţi făcut bine că l-aţi scris.

— I-am adus unele modificări. Aşa au cerut soţiile şi ne-am gândit că le veţi accepta. Uman le arătă cu degetul: Fiinţele umane pot încheia tratate cu alţi purceluşi, dar ele să nu difere prin nimic de acesta. Nu aveţi voie să-i învăţaţi lucruri pe care nu le ştim şi noi. Sunteţi de acord?

— Sigur, încuviinţă Ender.

— Asta a fost partea uşoară. Dar dacă nu ne punem de acord asupra regulilor? Dacă nu ne înţelegem unde se termină preeria voastră şi începe a noastră? De aceea Urlătoarea a zis: „Matca să fie judecător între oameni şi micuţi. Oamenii să facă dreptate între micuţi şi matcă, iar micuţii între matcă şi oameni.”

Ender se întrebă dacă vor reuşi. Îşi aminti, lucru imposibil pentru generaţiile de acum, ce îngrozitori erau Gândacii în urmă cu trei mii de ani. Trupurile lor ca de insecte deveniseră coşmarul copilăriei omenirii. Cât de uşor le va fi oamenilor din Milagre să accepte judecata lor?

„Ne vine cam greu, dar nici purceluşilor nu le-a fost uşor.”

— Da, spuse Ender, acceptăm. V-aţi gândit bine.

— Şi încă o modificare, reveni Uman. Ridică faţa spre Ender şi rânji. Arăta înfiorător, fiindcă trăsăturile purceluşilor nu erau făcute pentru a exprima sentimentele la fel ca feţele oamenilor. De aceea ne-a trebuit atâta timp. Cu atâtea modificări…

Ender surâse.

— Dacă vreun trib de purceluşi refuză să semneze tratatul cu oamenii şi atacă un trib care l-a semnat, atunci putem porni la luptă împotriva lui.

— Ce înţelegeţi prin atac? întreba Ender. Dacă interpretau o simplă insultă drept atac, atunci această clauză o va anula pe cea referitoare la interzicerea războiului.

— Prin atac, explică Uman, înţelegem invadarea pământului nostru şi uciderea fraţilor şi soţiilor. Nu-l vom considera atac dacă e vorba de exprimarea intenţiilor de război sau de încheierea unor înţelegeri având în vedere pornirea unuia. Vom socoti că este atac dacă se porneşte războiul fără acordul nostru. Cum noi nu am aprobat niciodată aşa ceva, doar atacul declanşat de un alt trib va fi socotit război. Ştiam că o să mă întrebaţi.

Făcu un semn spre textul tratatului şi, într-adevăr, acesta definea precis ce se înţelegea prin atac.

— Acceptăm şi acest punct. E drept că astfel posibilitatea unui atac nu avea să dispară vreme de generaţii, poate chiar de secole, căci mai era nevoie de mult timp până când tratatul să fie semnat de toţi purceluşii de pe Lusitania. „Da, dar cu mult înainte ca fiecare trib să devină parte a tratatului vor vedea beneficiile exogamiei paşnice şi puţini vor mai dori să fie războinici”, se gândi el.

— Şi ultima modificare, anunţă Uman. Soţiile au făcut-o vrând să te pedepsească pentru că ai impus condiţii atât de greu de acceptat. Dar eu cred că n-o vei considera drept pedeapsă. Pentru că ni se interzice să te ducem în a treia viaţă, după intrarea în vigoare a tratatului, nici oamenii nu vor mai avea voie să-i ducă pe fraţi în a treia lume.

Pentru o clipă, Ender crezu că iertarea venise: nu mai trebuia să facă ceea ce refuzaseră Pipo şi Libo.

— După semnare, accentuă Uman. Vei fi primul şi ultimul om care va oferi darul.

— Aş vrea să… începu Ender.

— Ştiu ce vrei, prietene Vorbitor. Pentru tine e o crimă, dar pentru mine… când unui frate i se dă dreptul să intre în a treia viaţă ca tată, el şi-l alege pe cel mai mare rival sau pe cel mai bun prieten pentru a-i înlesni trecerea. Tu eşti alesul. Pe tine, Vorbitorule, te aştept de când am învăţat Esenţiala şi am citit „Matca şi Hegemonul”. Tatălui meu, Rădăcină, i-am spus de multe ori: „Dintre toţi oamenii, doar el va înţelege.” Apoi Rădăcină m-a anunţat că vei sosi şi vei aduce matca; atunci am ştiut că veniseşi să-mi oferi trecerea, dar numai dacă se dovedea că o merit.

— Meriţi, Uman.

— Uite. Vezi? Am semnat tratatul ca oamenii.

În partea de jos a ultimei pagini fuseseră desenate stângaci, dar cu multă migală, două cuvinte.

— Uman, pronunţă Ender.

Pe celălalt nu reuşi să-l citească.

— E numele adevărat al Urlătoarei, îl lămuri Uman. „Căutătoarea de Stele.” Foloseşte cam stângaci băţul de scris. Soţiile nu-s obişnuite cu uneltele, pe care le folosesc doar fraţii, dar a vrut să ştii cum o cheamă. M-a rugat să-ţi spun că l-a primit fiindcă a privit mereu spre cer. Pe vremea aceea nu înţelesese că aştepta venirea ta.

„Cât de mulţi şi-au pus speranţele în mine”, se gândi Ender. „De fapt, totul stă în puterea lor. A Novinhei, Elei şi a lui Miro, cei care m-au chemat; a lui Uman sau a Căutătoarei de Stele şi a celorlalţi, care s-au temut de sosirea mea.”

Vierme aduse cana cu cerneală, iar Calendar un fel de stilou tăiat dintr-o bucată lungă de lemn crestată la un capăt, cu un rezervor de mici dimensiuni ce reţinea doar câteva picături când era muiat în cană. Ender l-a înmuiat de cinci ori până să-şi termine de scris numele.

— Cinci, remarcă Săgeată. Ender îşi reaminti că numărul cinci le aducea noroc purceluşilor. Fusese o întâmplare, dar dacă ei prefereau să vadă în asta un semn de bun augur, cu atât mai bine.

— Îl voi prezenta guvernatorului şi episcopului nostru, le promise Ender.

— Dintre toate documentele preţuite vreodată de-a lungul istoriei umanităţii, acesta… începu Ouanda.

Dar nimeni nu mai avea răbdare să audă şi continuarea. Uman şi Mâncătorul-de-Frunze împachetară atent cartea şi i-o înmânară, nu lui Ender, ci Ouandei. Cu o limpezime care-l îngrozi, Săvârşitorul înţelese instantaneu ce însemna acest gest. Mai avea ceva de făcut şi trebuia să aibă mâinile libere.

— Acum tratatul e încheiat după modelul oamenilor, spuse Uman, dar numai pentru că cel ce a semnat în numele oamenilor l-a înţeles ca şi purceluşii.

— Atunci se va face aşa cum v-am promis.

Uman întinse mâna şi-l mângâie pe Săvârşitor de la gât înspre pântec.

— Cuvântul frate nu-i o vorbă în vânt. El înseamnă viaţă. Se întoarse către ceilalţi purceluşi: Daţi-mi voie să vorbesc tatălui meu pentru ultima oară înainte de a mă înălţa alături de el.

Doi dintre fraţii necunoscuţi făcură câţiva paşi spre el, legănându-şi beţele pe care le aveau în mână. Porniră alături de Uman spre copacul lui Rădăcină şi începură să lovească în el şi să cânte în limba copacilor… Trunchiul se despică aproape imediat. Destul de tânăr, copacul nu avea trunchiul mai gros decât trupul lui Uman, care pătrunse cu greu înăuntrul lui. Dar încăpu, şi scoarţa se închise. Bătăile îşi schimbară ritmul, dar nu-l slăbiră nici o clipă.

Jane îi şopti la ureche:

— Aud cum rezonanţa bătăilor se schimbă înăuntrul copacului; probabil remodulează sunetul, transformând bătăile într-un limbaj.

Ceilalţi purceluşi se apucară să cureţe solul pentru a face loc copacului lui Uman. Ender observă că avea să fie plantat astfel încât, privind dinspre poartă, Rădăcină să se afle în stânga şi Uman în dreapta. Purceluşii se chinuiau să smulgă din rădăcini iarba capim; nu după mult timp li se alătură şi Quim, apoi Olhado şi, la urmă, Ouanda şi Ela.

Ouanda îi dădu Novinhei tratatul pentru a-l păstra cât timp avea să-i ajute pe purceluşi. Novinha se apropie de Ender şi se opri în faţa lui, privindu-l fix, fără să clipească.

— L-ai semnat Săvârşitor Wiggin. Săvârşitor.

Numele nu-i plăcea nici lui. Îl auzise prea des folosit ca epitet.

— Sunt mai bătrân decât par. Sub numele acesta eram cunoscut când am distrus lumea Gândacilor. Poate că prezenţa acelui nume pe primul tratat încheiat între oameni şi ramen îi va schimba înţelesul.

— Ender, şopti ea. Se aplecă spre el cu tratatul ocrotit la piept; era greu, pentru că înăuntru se afla „Matca şi Hegemonul” pe o faţă a filelor, iar tratatul era scris pe cealaltă. Nu m-am dus niciodată la vreun preot pentru spovedanie, fiindcă ştiam că mă vor dispreţui pentru păcatul săvârşit. Şi totuşi, astăzi, când mi-ai numit toate păcatele, am îndurat pentru ca nu mă dispreţuieşti, ştiu asta. Până adineauri nu înţelesesem de ce.

— Nu dispreţuiesc oamenii pentru păcatele lor. Încă n-am găsit nici unul pe care să nu-l fi văzut şi în mine însumi. Am comis fapte mult mai groaznice.

— Ai purtat atâţia ani povara vinovăţiei omenirii.

— Da, dar nu-i nimic mistic în asta. L-am socotit drept un semn al lui Cain. Nu mi-a adus prieteni însă nici nu s-au găsit mulţi care să-mi facă rău.

Pământul fusese curăţat Mandachuva vorbi în limba copacilor pentru purceluşii care băteau în trunchi. Aceştia schimbară ritmul şi trunchiul se desfăcu din nou. Uman alunecă afară ca un prunc ce se naşte, apoi se duse în centrul locului curăţat Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva îi întinseră fiecare câte un cuţit. Punând mâinile pe tăişurile lor, Uman li se adresă celor doi în portugheză, pentru ca mesajul să capete mai multă forţă şi să fie înţeles de toţi cei prezenţi:

— I-am spus Urlătoarei că aţi pierdut trecerea spre cea de-a treia viaţă din cauză că Pipo şi Libo nu au înţeles. Ea mi-a răspuns că amândoi vă veţi înălţa spre lumină înainte de a trece o altă mână de mâini de zile.

Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva lăsară cuţitele, îl atinseră uşor pe pântec şi se retraseră câţiva paşi.

Uman îi întinse Săvârşitorului cele două cuţite. Erau făcute din lemn subţire. Se gândi la unealta cu care lemnul putea fi lustruit până căpăta atâta fineţe şi ascuţime, dar şi tărie. Dar purceluşii nu folosiseră unelte pentru modelarea lor. Cuţitele ieşiseră din inima unui copac viu, întruchipări ale perfecţiunii, oferite în dar pentru a ajuta un frate să treacă în cea de-a treia lume.

Îi era destul de uşor să-şi imagineze că Uman nu va muri cu adevărat, dar mult mai greu să şi creadă. La început nu luă cuţitele. Îşi trecu palmele peste lamele lor şi-l apucă pe Uman de încheieturile mâinilor.

— Tu nu o simţi ca pe o moarte. Dar eu… te-am cunoscut abia ieri, iar astăzi ştiu că-mi eşti frate ca şi cum Rădăcină mi-ar fi şi mie tată. Totuşi, când soarele se va ridica din nou pe cer, nu voi putea să-ţi mai vorbesc. Uman, simt că e moarte, chiar dacă pentru tine e altceva.

— Să vii să stai la umbra mea, să priveşti spre soare prin frunziş şi să te rezemi de trunchiul meu. Şi să mai faci ceva: să adaugi povestea mea la „Matcă şi Hegemon”. S-o numeşti Viaţa lui Uman. Să le spui tuturor oamenilor cum am fost conceput pe scoarţa copacului tatălui meu, cum m-am născut în beznă şi am mâncat din trupul mamei. Povesteşte-le cum am lăsat în urmă viaţa din întuneric, cum am intrat în jumătatea de lumină a celei de-a doua ca să deprind limba de la soţii şi să învăţ toate miracolele pe care Libo, Miro şi Ouanda ni le-au oferit. Să le spui cum, în ultima zi a celei de-a doua vieţi, adevăratul meu frate a sosit de dincolo de cer pentru a încheia această înţelegere astfel încât oamenii şi purceluşii să devină un singur trib, nu de fiinţe umane sau de purceluşi, ci de ramani. Să le mai spui cum prietenul meu m-a trecut în cea de-a treia viaţă, în lumina deplină, să mă înalţ spre cer şi să aduc pe lume zece mii de copii înainte de a muri.

— Aşa voi spune povestea ta.

— Atunci voi trăi în veci.

Săvârşitorul luă cuţitele. Uman se întinse pe pământ.

— Olhado, spuse Novinha. Quim. Întoarceţi-vă la poartă. Ela, şi tu.

— Trebuie să văd, mamă, protestă Ela. Sunt om de ştiinţă.

— Ai uitat de ochii mei, explică Olhado. Cu ei voi putea înregistra totul. Le voi putea demonstra oamenilor de pretutindeni că tratatul a fost semnat. Să le arătăm şi purceluşilor că Vorbitorul l-a înţeles.

— Nici eu nu plec, spuse Quim. Chiar şi Sfânta Fecioară a stat la picioarele crucii.

— Atunci rămâneţi, încuviinţă Novinha.

Uman îşi umplu gura cu iarbă capim, dar nu o mestecă mult.

— Mai mestecă, îl îndemnă Săvârşitorul, ca să nu simţi nimic.

— Nu e bine, spuse Mandachuva. Acestea sunt ultimele clipe ale celei de-a doua vieţi. Trebuie sa simtă ceva din durerile trupului ca să le ţină minte când va trăi a treia viaţă, cea de dincolo de durere.

Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze îl sfătuiră pe Vorbitor unde şi cum să taie. Trebuia să lucreze repede, îi spuseră ei, şi îşi băgară mâinile în trupul aburind pentru a-i arăta cum să aşeze organele. Săvârşitorul operă iute, cu mâini sigure, şi cu toate că îi venea să privească altundeva decât la operaţia chirurgicală pe care o făcea, ştia că ochii lui Uman îl fixau, îl urmăreau plini de recunoştinţă şi dragoste, încărcaţi de durere şi moarte. Totul se petrecu sub mâinile lui, atât de repede încât în primele clipe reuşi chiar să vadă copăcelul crescând. Câteva organe mari se chirciră pe măsură ce rădăcinile încolţiră din ele; filamentele se răspândiră în interiorul corpului; Uman mai deschise o dată ochii mari, în chinul final; din şira spinării ţâşni în sus o tulpiniţă, apoi două frunze, patru…

Şi atunci se sfârşi totul. Trupul era mort, ultima lui tresărire se consumase pentru naşterea copacului care-şi aflase rădăcina în şira spinării. Săvârşitorul văzuse rădăcinuţele şi filamentele cuprinzând tot corpul. Amintirile, sufletul lui Uman, trecuseră în celulele copăcelului abia apărut. Reuşise. Uman îşi începuse cea de-a treia viaţă. Iar peste puţin timp, când soarele va răsări, frunzele vor gusta lumina pentru prima oară.

Ceilalţi purceluşi se bucurau, dansau. Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva luară cuţitele din mâinile Săvârşitorului şi le înfipseră în pământ la capul lui Uman, de o parte şi de alta. Săvârşitorul nu se alătură sărbătoririi. Era plin de sânge şi mirosul trupului măcelărit îi pătrunsese până în suflet. Se târî de acolo în patru labe şi porni peste deal, să-şi găsească un loc de unde să nu mai vadă nimic. Novinha îl urmă. La fel şi restul, epuizaţi, sleiţi de întâmplările şi emoţiile zilei ce trecuse. Nu scoaseră un cuvânt, nu făcură nici un gest, ci se prăbuşiră în iarba deasă, căutând reazem unul în altul şi găsindu-şi eliberarea în somn, în timp ce purceluşii urcau dansând povârnişul ce ducea spre inima pădurii.

Bosquinha şi episcopul Peregrino plecară spre poartă înainte de răsăritul soarelui, vrând să-l întâmpine pe Vorbitor la întoarcerea din pădure. Aşteptară acolo zece minute şi abia după aceea surprinseră o mişcare, mai aproape de ei decât de marginea pădurii. Era un băiat aproape adormit care-şi slobozea udul într-un tufiş.

— Olhado, strigă primarul.

Băiatul întoarse capul, făcu un semn cu mâna şi apoi îşi aranjă pantalonii. Îi trezi şi pe ceilalţi, care dormeau în iarba înaltă. Bosquinha şi episcopul deschiseră poarta şi le ieşiră în cale.

— Ciudat, spuse Bosquinha, dar în clipele astea, când am călcat dincolo de gard, revolta noastră prinde contur real.

— De ce-au rămas aici peste noapte? se miră Peregrino. Poarta a fost deschisă, se puteau duce acasă.

Bosquinha îi numără repede în gând pe cei aflaţi dincolo de poartă. Ouanda şi Ela, braţ la braţ ca două surori, Olhado şi Quim, Novinha şi acolo, da, Vorbitorul. Se aşezase pe pământ şi Novinha îşi odihnea braţele pe umerii lui. Toţi încrezători, tăcuţi, aşteptau. Într-un târziu, Vorbitorul privi spre cei doi.

— Avem un tratat, spuse el. E bun.

Novinha ridică un maldăr de foi învelit în frunze.

— L-au scris purceluşii. Trebuie să-l semnezi.

Bosquinha îl luă în braţe şi spuse:

— Toate fişierele au fost refăcute înainte de miezul nopţii. Nu numai cele pe care le-am transferat ca mesaje. E bun prietenul ăsta al tău, Vorbitorule.

— Prietenă, o corectă el. O cheamă Jane.

Episcopul şi Bosquinha văzură curând ce zăcea pe pământ, la poalele dealului pe care dormise Vorbitorul. Înţeleseră de unde proveneau petele întunecate de pe braţele şi mâinile lui şi stropii roşiatici de pe faţă.

— Preferam să nu încheiaţi tratatul decât să fie cineva obligat să ucidă pentru el, începu Bosquinha.

— Să nu judecăm pripit, o dojeni episcopul. Cred că fapta din această noapte înseamnă mai mult decât pare.

— Înţelept ai vorbit, părinte Peregrino, murmură Ouanda. Eu şi Ela am înţeles rostul faptei.

— A fost ca o împărtăşanie, mărturisi Olhado.

Bosquinha se uită la Novinha, incapabilă să înţeleagă.

— L-ai lăsat să privească?

— Într-o zi, toţi purceluşii vor vedea prin ochii mei.

— N-a fost o moarte, se confesă Quim, ci o reînviere.

Episcopul păşi către trupul torturat şi atinse copăcelul care creştea din cavitatea toracică.

— Numele lui e Uman, spuse Vorbitorul.

— Şi al tău la fel, îi răspunse episcopul. Întoarse capul spre mica lui turmă care ajutase omenirea să mai facă un pas înainte. „Oare sunt păstorul”, se întrebă el, „sau cea mai rătăcită şi mai neajutorată dintre oiţe?” Haideţi cu toţii, veniţi la catedrală. Curând vor bate clopotele pentru slujbă.

Copiii se adunară, pregătindu-se de plecare. Novinha se îndepărtă de Vorbitor. Se opri şi întoarse capul, lansându-i o invitaţie scurtă din ochi.

— Curând, răspunse el. Mai rămân o clipă.

Novinha porni pe urmele episcopului, trecu de poartă şi începu să urce dealul spre catedrală.

Slujba abia începuse când Peregrino îl văzu pe Vorbitor intrând. Făcu o pauză şi căută din ochi locul în care se aflau Novinha şi copiii. Din câţiva paşi, Vorbitorul ajunse acolo şi se aşeză alături de Novinha, pe locul în care stătea de obicei Marcão, în rarele ocazii când întreaga familie participase la slujbă.

Peregrino se întoarse la îndatoririle slujbei. Câteva clipe mai târziu, când ridică din nou privirea, văzu că Grego stătea lipit de Vorbitor. Peregrino se gândi la clauzele tratatului, aşa cum le explicaseră fetele. La sensul morţii purceluşului numit Uman şi, înainte de toate, la sensul morţii lui Pipo şi Libo. La limpezirea şi rotunjirea tuturor înţelesurilor. La tânărul Miro paralizat şi la sora lui, Ouanda, care veghea asupra lui, la Novinha, cea pierdută şi acum regăsită. La gardul a cărui umbră întunecată apăsa gândurile tuturor oamenilor siliţi să trăiască dincoace de el, acum inert şi inofensiv, invizibil, fără rost.

Acesta era miracolul cuminecăturii devenită carne a lui Dumnezeu în mâinile lui. „Cât de neaşteptat regăsim în noi trupul lui Dumnezeu, în chiar clipa când credem că suntem alcătuiţi numai din ţărână.”