Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 13 ELA

Luminişul era neclintit. Miro îşi dădu seama într-o clipă că se întâmplase ceva. Purceluşii nu făceau nimic. Stăteau ici şi colo, jos sau în picioare. Nemişcaţi; abia dacă respirau. Toţi priveau fix în pământ.

În afară de Uman, care apăru din pădurea aflată în spatele lor. Merse încet, rigid, şi-i ocoli până ajunse în faţa lor. Miro simţi cotul Ouandei în coaste, dar nu privi spre ea. Ştia că se gândeşte la acelaşi lucru. Acesta să fie momentul când ne vor ucide, ca pe Libo şi Pipo?

Uman rămase neclintit şi-i privi vreme de câteva clipe. Aşteptarea îi apăsa cumplit. Nu spuseră nimic, nici măcar nu-şi îngăduiră să renunţe la expresia detaşată, impenetrabilă, pe care o exersaseră atâţia ani. Arta non-comunicării fusese prima pe care trebuiseră s-o înveţe înainte ca Libo să le permită să-l însoţească. Dacă feţele lor nu evidenţiau nici un gând şi nici nu mai transpirau vizibil sub povara emoţiilor, nici un purceluş nu le putea ghici intenţiile. Ca şi cum aceasta ar fi slujit la ceva. Uman devenise deja prea priceput să răstălmăcească tăcerile în răspunsuri, să întregească adevăruri din afirmaţii neutre. Dar fără îndoială că până şi această neclintire trăda spaima lor şi nu exista putinţă de scăpare din cercul care se formase în jur. Fiecare amănunt trăda ceva.

— Ne-ai minţit, spuse Uman.

„Nu răspunde” spuse Miro în gând şi Ouanda rămase mută de parcă l-ar fi auzit. Cu siguranţă că şi ea voia să-i transmită pe calea gândurilor acelaşi mesaj.

— Rădăcină spune că Vorbitorul în numele Morţilor vrea să vină la noi.

Acesta era obiceiul lor cel mai înnebunitor. Ori de câte ori aveau de spus ceva ieşit din comun, atribuiau ideea vreunui purceluş mort care nu avea cum să afirme aşa ceva. Neîndoielnic, la mijloc era un ritual religios: mergi la copacul lor totemic, pune o întrebare şi aşază-te acolo ca să-i contempli frunzele sau coaja sau altceva, până primeşti răspunsul pe care îl doreşti.

— Nici noi n-am spus altfel, îi răspunse Miro.

Ouanda respira ceva mai precipitat.

— Aţi spus că nu va veni.

— Exact, recunoscu Miro. Nu va veni. Trebuie să respecte legea ca toţi ceilalţi. Dacă ar încerca să treacă de poartă fără aprobare…

— Asta-i o minciună.

Miro redeveni tăcut.

— Aşa e legea, spuse Ouanda încet.

— Legea a mai fost călcată şi înainte, spuse Uman. Puteaţi să-l aduceţi aici, dar n-aţi vrut. Totul depinde de venirea lui. Rădăcină spune că matca nu ne poate oferi darurile ei decât dacă Vorbitorul vine la noi.

Miro îşi înăbuşi starea de exasperare. Matca! Nu le spusese purceluşilor de zeci de ori că toţi Gândacii fuseseră ucişi? Iar acum matca moartă le vorbea la fel ca Rădăcină cel mort. Ce uşor i-ar fi să se înţeleagă cu purceluşii dacă ei ar înceta să mai primească ordine de la morţi!

— Aşa zice legea, insistă Ouanda. Dacă am încerca să-l invităm la voi, s-ar putea să facă un raport şi noi doi am fi trimişi de aici şi nu v-am mai vizita.

— Nu va raporta împotriva voastră. Vrea să vină.

— De unde ştii?

— Aşa spune Rădăcină.

Erau momente ca acesta, în care lui Miro îi venea să doboare copacul-totem apărut pe locul unde fusese ucis Rădăcină. Poate că atunci purceluşii n-ar mai susţine că Rădăcină a spus una sau alta, dar s-ar putea ca ei să dea numele de Rădăcină unui alt copac şi s-ar simţi jigniţi. „Nici măcar faţă de tine însuţi să nu recunoşti că pui la îndoială religia lor.” era o regulă elementară; până şi xenobiologii sau antropologii de pe alte lumi ştiau atâta lucru.

— Întreabă-l, spuse Uman.

— Pe Rădăcină?

— El nu vrea să vorbească cu tine, rosti Uman. Oare era dispreţ în glasul lui? Întrebă-1 dacă vrea să vină sau nu.

Miro aşteptă ca răspunsul să fie dat de Ouanda. Ea ştia deja care va fi răspunsul lui. Nu din pricina asta se ciorovăiseră de nenumărate ori în ultimele două zile? „E un om bun”, susţinea Miro. „Ba-i un şarlatan”, îl contrazicea Ouanda. „S-a purtat frumos cu cei mici”, nu se lăsa Miro. „Tot astfel sunt şi cei care maltratează copiii”, îl contra Ouanda. „Eu cred în el”, revenea Miro. „Atunci ţi-ai pierdut minţile”, îl acuza Ouanda. „Putem să avem încredere în el”, nu ceda Miro. „Ba are să ne trădeze”, îl ameninţa Ouanda. Şi aşa se sfârşea disputa de fiecare dată.

Dar argumentele aduse de purceluşi schimbau datele problemei. Ei exercitau presiuni în favoarea lui Miro. De obicei, atunci când purceluşii le cereau imposibilul, el o ajuta pe Ouanda să scape de insistenţele lor. Dar situaţia de acum nu era imposibilă, iar el nu voia să le respingă cererea, aşa că nu spuse nici o vorbi „Forţeaz-o, Uman, fiindcă ai dreptate. De data asta Ouanda trebuie să cedeze.”

Simţindu-se abandonată, ştiind că Miro n-o va ajuta, Ouanda făcu un pas înapoi.

— Poate că reuşim măcar să-l aducem până la marginea pădurii.

— Aduceţi-l aici, spuse Uman.

— Nu putem, îi răspunse ea. Priveşte în jur. Purtaţi veşminte ţesute. Vă ocupaţi de olărit. Mâncaţi pâine.

Uman zâmbi.

— Da, recunoscu el. Toate astea. Aduceţi-1 aici.

— Nu, se împotrivi Ouanda.

Miro se înfioră, reuşind însă cu un mare efort să-şi înfrâneze dorinţa de a-i pune mâna pe braţ. Se întâmplase acel lucru pe care nu-l făcuse niciodată: să refuze net o rugăminte. De obicei răspundeau: „Nu putem, căci…” sau „Aş vrea să pot…” Orice în afară de acest unic cuvânt de respingere: „Eu nu vreau.” „Eu, cu de la mine putere, refuz.”

Zâmbetul de pe faţa lui Uman dispăru.

— Pipo ne-a spus că nu femeile hotărăsc. A zis că femeile şi bărbaţii voştri hotărăsc împreună, aşa că nu poţi spune nu decât dacă spune şi el acelaşi lucru. Privi către Miro. Spui şi tu nu?

Miro rămase tăcut. Simţi cotul Ouandei atingându-l.

— Văd că nu zici nimic, constată Uman. Spune da sau nu.

Şi totuşi Miro nu răspunse.

Câţiva dintre purceluşii din jurul lor se ridicară. Miro nu reuşi să-şi dea seama ce făceau, dar mişcarea în sine, la care se adăuga muţenia neclintită a lui Miro, părea ameninţătoare. Ouanda, care nu s-ar fi temut de o ameninţare la adresa ei, se înmuie în faţa primejdiei ce părea să-l pândească pe Miro.

— El zice da, şopti ea.

— Zice da, dar tace din pricina ta. Tu zici nu, dar nu păstrezi tăcerea lui. Uman îşi băgă un deget în gură şi-l scoase plin de mucus lipicios, pe care-l azvârli la pământ cu o mişcare scurtă. Tu eşti un nimic.

Uman se dădu înapoi cu un salt brusc, se răsuci în plină mişcare, ateriză cu spatele spre ei şi plecă. Imediat după aceea, ceilalţi purceluşi prinseră viaţa şi se îndreptară iute către Uman, care porni în fruntea lor către marginea pădurii, îndepărtându-se de Miro şi Ouanda.

Uman se opri. În loc să-l urmeze, un purceluş i se aşeză în faţă, blocându-i drumul. Era Mâncătorul-de-Frunze. Cu toate că el şi Uman vorbeau, Miro nu reuşi nici să-i audă, nici să le perceapă mişcările gurii. Văzu totuşi că Mâncătorul-de-Frunze întinse braţul şi-i atinse pântecul lui Uman. Mâna zăbovi astfel o clipă, apoi Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie şi alergă spre tufişuri ca un tânăr. În momentul următor dispărură şi ceilalţi purceluşi.

— A fost o dispută, spuse Miro. Între Uman şi Mâncătorul-de-Frunze.

— Ce câştigă? Dacă-l aducem pe Vorbitor, ne va trăda şi atunci pierdem cu toţii.

— Nu ne va trăda.

— Dacă tu m-ai trădat în felul ăsta, de ce n-ar face-o şi el?

Glasul ei suna şfichiuitor, iar vorbele îi erau usturătoare. Lui Miro aproape că-i dăduseră lacrimile.

— Eu să te trădez? şopti el. Eu não, Jamais. „Eu nu, niciodată.”

— Tata zicea mereu: „Fiţi uniţi în faţa purceluşilor, nu le daţi niciodată prilejul să vadă că nu vă înţelegeţi”. Şi tu…

— Şi eu! Nu le-am zis da. Tu eşti aceea care-ai spus nu, tu ai luat o poziţie pe care ştiai că nu o aprob!

— Atunci când nu ne punem de acord, treaba ta e să…

Se opri. Tocmai îşi dăduse seama ce vorbea. Dar tăcerea bruscă nu făcea să dispară înţelesul vorbelor despre care Miro ştia că Ouanda voise să le rostească. Treaba lui era să facă ceea ce-i cerea ea până când avea să se răzgândească. Ca şi când el i-ar fi fost ucenic.

— Şi eu care credeam că suntem o echipă unită.

Miro se întoarse şi se îndreptă, luând-o prin pădure, înapoi către Milagre.

— Miro! strigă Ouanda. Miro, n-am vrut…

El o aşteptă până ce îl ajunse din urmă, apoi o apucă de braţ şi-i şopti furios:

— Nu striga! Ori nu-ţi pasă că s-ar putea să ne audă purceluşii? Acum s-a găsit zenadorul-şef să le permită să vadă totul, până şi pe profesor punându-şi discipolul la punct?

— Nu sunt eu profesorul. Eu…

— Ai dreptate, nu eşti.

Îi întoarse spatele şi porni cu paşi hotărâţi.

— Dar Libo a fost tatăl meu, aşa că se înţelege de la sine…

— Zenador prin drept de sânge, spuse el. Dreptul sângelui, aşa e? Şi atunci, mie ce drept îmi dă sângele? Să fiu un cretin beţiv care-şi bate soţia? O apucă de braţ, strângând-o cu brutalitate. Asta vrei să fiu? O copie după paizinho al meu?

— Dă-mi drumul!

El o împinse în lături.

— Ucenicul tău consideră că azi ai fost necugetată. Ucenicul tău e de părere că trebuie să ai încredere în judecata Vorbitorului şi că s-ar fi cuvenit să crezi ceea ce a spus el despre seriozitatea cu care tratează purceluşii cererea lor, pentru că ai greşit prosteşte în legătură cu ambele probleme şi, din cauza purtării tale, Uman şi-ar putea pierde viaţa.

Îi aruncase o acuzaţie josnică, dar era exact ceea ce-i făcea pe amândoi să se teamă că acum Uman va sfârşi la fel ca Rădăcină şi ca mulţi alţii de-a lungul anilor: eviscerat, cu un puiet crescându-i din trup.

Miro ştia că vorbise neiertător, ştia că Ouanda n-ar greşi dacă şi-ar vărsa furia pe el. Nu avea dreptul să o învinovăţească, mai ales că nici unul dintre ei nu reuşise să înţeleagă miza pe care o jucase Uman decât atunci când era prea târziu.

Cu toate acestea, Ouanda nu se înfurie. În loc să se răstească la el se calmă, străduindu-se să respire egal şi adânc şi lăsându-şi chipul să capete un aer pe care nu se putea citi nici o emoţie. Miro îi urmă exemplul.

— Ceea ce contează acum e să îndreptăm lucrurile, spuse Ouanda. Execuţiile au avut loc totdeauna noaptea. Dacă vrem să-l dezvinovăţim pe Uman, trebuie să-l aducem pe Vorbitor aici în după-amiaza asta, înainte să se întunece.

Miro încuviinţă.

— Da, şi iartă-mă.

— Iartă-mă şi tu.

— Dacă tot nu ştim ce facem atunci când greşim, nu e vina nici unuia.

— Tare aş vrea să fiu încredinţată că există o alegere corectă.

În aşteptarea Vorbitorului, Ela stătea pe o piatră şi-şi mişca picioarele în apa râului. Gardul era doar la câţiva metri mai încolo, trecând de-a lungul părţii superioare a grătarului de oţel pus acolo pentru a împiedica oamenii să înoate pe sub el. Ca şi cum cineva ar fi vrut să încerce! Majoritatea oamenilor din Milagre se prefăceau că nu ştiu de existenţa gardului. Nici nu se apropiau de el. Tocmai de aceea îl rugase pe Vorbitor să se întâlnească acolo. Chiar dacă ziua era caldă şi orele de la şcoală se terminaseră, copiii nu înotau aici, la Vila Ultima, unde gardul ajungea până la râu şi în apropiere se afla pădurea. Veneau în locul acesta doar cei care făceau săpun, olarii sau cărămidarii, iar ei plecau la sfârşitul zilei de muncă. Putea să spună tot ce avea pe suflet fără teamă că ar auzi-o sau deranja-o cineva.

Nu trebui să aştepte mult. Vorbitorul apăru într-o barcă, vâslind împotriva curentului, la fel ca oricare dintre fermierii de peste râu care nici nu foloseau drumurile. Avea pielea de pe spate de un alb deconcertant; până şi puţinii lusos cu ten îndeajuns de deschis pentru a fi numiţi loiros erau mai bruneţi decât el. Tenul decolorat îl făcea să pară firav şi zvelt. Însă apoi văzu cât de repede se deplasa barca împotriva curentului, cât de exact erau aşezate vâslele, de fiecare dată la adâncimea potrivită şi trase cu o mişcare lungă, continuă, şi cât de bine se reliefau muşchii sub pielea întinsă. Pentru o clipă simţi împunsătura durerii şi-şi dădu seama că în ciuda urii adânci pe care o nutrise faţă de tata, suferea după dispariţia lui; până în acest moment nu înţelesese că-l iubise pentru tot ce era, dar jelea după forţa umerilor şi spinării lui, după sudoarea care-i făcea pielea cafenie să strălucească orbitor, precum sticla sub razele soarelui.

„Nu”, îşi spuse ea, „nu-ţi plâng moartea, Cão. Sufăr fiindcă nu ai semănat mai mult cu Vorbitorul, n-are nu are nici o legătură cu noi şi totuşi, în numai trei zile, ne-a făcut mai multe daruri frumoase decât ai reuşit tu cât ai trăit; plâng pentru că trupul tău frumos era atât de ros de viermi pe dinăuntru.”

Ender o văzu pe Ela aşteptându-l şi vâsli spre mal. Ea intră printre trestii în apa mâloasă ca să-l ajute să tragă barca pe uscat.

— Îmi pare rău că te-ai înnoroit, spuse el, dar nu mi-am mai pus corpul la treabă de câteva săptămâni şi apa era aşa de îmbietoare…

— Vâsleşti foarte bine, remarcă ea.

— Lumea de pe care vin era mai mult apă şi gheţuri. Câte o stâncă ici-colo, puţin sol, dar cel care nu ştie să vâslească e mai olog decât cel care nu poate merge.

— Acolo te-ai născut?

— Nu. E locul în care am mărturisit ultima oară.

Se lăsa pe iarbă cu faţa spre apă. Ea se aşeză lângă el.

— Mama e supărată pe tine.

El schiţă un zâmbet.

— Mi-a şi spus-o.

Fără să stea mult pe gânduri, Ela începu imediat să-şi dezvinovăţească mama:

— Ai încercat să-i citeşti fişierele.

— Le-am citit. Majoritatea. Toate în afară de cele care contau.

— Ştiu. Mi-a spus Quim. Îşi dădu seama că se simţea puţin triumfătoare că sistemul de protecţie folosit de mama îl silise să se dea bătut. Apoi îşi aminti că de fapt nu era de partea ei, asta fiindcă şi ea încercase ani în şir s-o convingă pe mama să-i permită accesul în fişierele acelea. Dar se lăsă purtată de inerţie şi spuse altceva decât gândea: Olhado stă în casă cu ochii deconectaţi şi ascultă muzică de-o să-i plesnească timpanele. E foarte tulburat.

— Da, înţeleg, îşi închipuie că l-am trădat.

— Şi n-ai făcut-o? (Nu asta vroia să spună. )

— Sunt Vorbitor în numele Morţilor. Atunci când mărturisesc, spun adevărul şi nu mă feresc de secretele altora.

— Ştiu. De asta am cerut un mărturisitor. Voi nu aveţi respect faţă de nimeni.

El păru încurcat şi o întrebă:

— Atunci de ce m-ai invitat aici?

Totul îi ieşea pe dos. Îi vorbea de parcă ar fi avut ceva împotriva lui, de parcă nu i-ar fi fost recunoscătoare pentru ceea ce făcuse deja pentru familia ei. I se adresa ca unui duşman. „Să-mi fi luat Quim minţile de spun lucruri pe care nu le gândesc?”

— M-ai invitat in locul ăsta de lângă râu. Restul familiei tale refuză să-mi vorbească şi, dintr-o dată, primesc un mesaj de la tine. Ai făcut-o ca să te plângi că am dat buzna în intimitatea cuiva? Ca să-mi spui că nu respect pe nimeni?

— Nu, spuse ea cu amărăciune. Nu aşa trebuia să se desfăşoare discuţia noastră.

— Nu te-ai gândit deloc că n-aş fi avut motiv să aleg meseria de Vorbitor dacă n-aş fi dovedit respect pentru oameni?

Născute din disperare, cuvintele porniră nestăvilite:

— Aş vrea să fi pătruns în toate fişierele ei! Trebuia să extragi toate secretele ascunse acolo şi să le publici simultan în toate cele O Sută de Lumi. Avea lacrimi în ochi şi nu-şi putea explica motivul.

— Înţeleg. Nici pe tine nu te lasă să consulţi fişierele acelea.

— Sou aprendiz dela, não sou? E porque choro, diga me! O senhor tem o jeito.

— Ela, n-am obiceiul să-i fac pe oameni să plângă, răspunse el moale. Vocea îi era ca o mângâiere. Ba nu, mai aspră, ca o mână care i-o strânge pe a ei, o ţine, liniştind-o. Când spun adevărul, îmi vine mie să plâng.

— Sou ingrata, sou má filha…

— Da, eşti nerecunoscătoare, o fiică îngrozitoare, spuse el râzând uşor. În toţi aceşti ani de haos şi rătăcire tu ai ţinut familia unită, având foarte puţin sprijin din partea ei, şi când ai ales aceeaşi carieră ca şi ea, n-a vrut să-ţi împărtăşească cele mai importante informaţii pe care le deţinea; i-ai acordat toată dragostea şi încrederea ta, iar ea ţi-a răspuns ţinându-te departe de viaţa ei atât acasă cât şi la muncă. Şi, într-un târziu, te destăinui cuiva, spunându-i că te-ai săturat de situaţia asta. Aproape că eşti cea mai rea persoană pe care am întâlnit-o.

Se trezi râzând de propria-i autocondamnare. Ce copilărie, nu voia să râdă de ea însăşi.

— Nu mă trata de sus. Se strădui să strecoare în glas tot dispreţul de care era capabilă.

Acest amănunt nu-i scăpă. Ochii îi deveniră distanţi şi reci.

— Nu-ţi scuipa prietenii, spuse el.

Ela nu voia să-l îndepărteze, dar nu reuşi să se stăpânească şi răspunse glacial, furioasă:

— Nu eşti prietenul meu.

O clipă se temu că o va crede. Apoi, pe chipul lui apăru un surâs:

— N-ai fi în stare să-ţi recunoşti prietenii nici dacă ar fi lângă tine.

„Ba da, aş putea”, gândi ea. „Chiar acum văd unul.” Îi întoarse zâmbetul.

— Ela, reluă el, eşti un bun xenobiolog?

— Da.

— Ai optsprezece ani. La şaisprezece ani puteai să-ţi dai examenul pentru a intra în breaslă, dar n-ai făcut-o.

— Nu m-a lăsat mama. A zis că nu-s pregătită.

— După ce împlineşti şaisprezece ani nu trebuie să mai obţii permisiunea mamei.

— Ucenicul trebuie să aibă aprobarea profesorului.

— Iar acum ai optsprezece şi nici măcar de asta nu mai ai nevoie.

— Încă e Xenobiologul Lusitaniei. Laboratorul îi aparţine. Ce dacă trec testul şi totuşi nu mă lasă să calc în laborator decât după moartea ei?

— Aşa te-a ameninţat?

— Mi-a dat de înţeles să nu susţin examenul.

— Poate că imediat ce n-ai mai fi ucenic, primindu-te în laborator, în calitate de co-xenobiolog ai avea acces nestingherit la…

— La toate fişierele de lucru. La toate fişierele blocate de ea.

— Aşa că a preferat să-şi împiedice propria ei fiică să-şi înceapă cariera, să-i păteze pentru totdeauna viaţa, pe motiv că nu e pregătită pentru a-şi da testele nici la optsprezece ani — numai să n-o lase să citească fişierele acelea.

— Exact.

— De ce?

— Mama e nebună.

— Nu, Ela. Novinha poate fi acuzată de orice, dar că ar fi nebună în nici un caz.

— Ela é boba mesma, Senhor Falante.

El izbucni în râs şi se întinse în iarbă.

— Atunci spune-mi de ce e boba.

— Pot să fac o listă întreagă. În primul rând, nu permite cercetarea Descoladei. Acum treizeci şi patru de ani, Descolada aproape că a distrus această colonie. Bunicii mei, Os Venerados, Deus os abençoe, abia de-au reuşit să oprească răspândirea bolii. Sigur că agentul care provoacă îmbolnăvirea, corpusculi Descolada, sunt încă prezenţi şi noi trebuie să mâncăm un supliment, un fel de vitamină, pentru a împiedica boala să lovească din nou. Ţi s-a spus asta, nu-i aşa? Dacă îţi pătrunde în organism, trebuie să iei suplimentul acela toată viaţa, chiar dacă pleci de aici.

— Da, ştiam asta.

— Nu m-a lăsat deloc să studiez corpusculii Descolada. Datele se afla oricum în câteva dintre fişierele blocate. A interzis accesul la descoperirile lui Gusto şi Cida privind corpusculii. În privinţa asta nimic nu poate fi controlat.

Vorbitorul o privi printre gene.

— Bun, asta înseamnă boba pe sfert. Unde-i restul?

— E mai mult de-atât. Nu ştiu cum se face, dar la zece ani după întemeierea coloniei, corpusculul Descolada a reuşit să se adapteze, devenind un parazit al organismului uman. Zece ani! Dacă s-a putut adapta o dată, va reuşi din nou.

— Poate că ea are altă părere.

— Poate că am dreptul să hotărăsc singură asta.

El întinse mâna şi o aşeză pe genunchiul ei, calmând-o.

— Sunt de acord cu tine. Dar continuă. Al doilea motiv e boba.

— Nu permite nici o cercetare teoretică. Fără taxonomie. Fără modele evolutive. Dacă se întâmplă să încerc vreunul, zice că nu mai am nimic de lucru şi atunci mă împovărează cu tot felul de sarcini, până-şi închipuie că am renunţat.

— Înţeleg că nu ai renunţat.

— Dar tocmai din acest motiv există xenobiologia. În sfârşit, bine că a reuşit să creeze un cartof care foloseşte la maximum substanţele nutritive locale. E minunat că a obţinut o varietate de ştir care furnizează coloniei suficiente proteine prin cultivarea a numai zece acri, dar toate astea-s jonglerii moleculare.

— Însemnă supravieţuire.

— Dar nu ştim nimic. E ca şi cum ai înota la suprafaţa oceanului. Te simţi foarte bine, te poţi mişca în voie, dar nu ştii dacă nu cumva în adâncuri sunt rechini! Poate că suntem împrejuraţi de rechini şi ea nici măcar nu vrea să afle.

— Şi al treilea motiv?

— Nu vrea să facă schimb de informaţii cu zenadorii. Punct. Nimic. Şi asta chiar că este o nebunie. Noi nu putem părăsi zona îngrădită. De aceea nu avem nici un copac pe care să-l putem studia. Nu ştim nimic despre fauna şi flora acestei lumi, decât ceea ce s-a întâmplat să rămână dincoace de gard. O turmă de cabra şi un mănunchi de iarbă capim, la care se adaugă o ecologie puţin diferită pe malul râului, şi gata. Nimic despre animalele care trăiesc în pădure, absolut nici un schimb de păreri. Noi nu le comunicăm nimic, iar dacă ei ne trimit unele date, noi le ştergem fără să le citim. E ca şi cum mama ar fi înălţat un zid în jur pentru ca nimic să nu pătrundă până la noi. Nimic nu intră, nimic nu iese.

— Poate că are motive.

— Bineînţeles că are. Oamenii nebuni găsesc întotdeauna motive Pentru orice. Pe de altă parte, l-a urât pe Libo. L-a detestat. Nu i-a îngăduit lui Miro să vorbească despre el, nu ne-a dat voie să ne jucăm cu copiii lui; eu şi China am fost prietene nedespărţite ani de zile, iar ea nu mi-a permis să o invit la noi şi nici să mă duc la ea acasă după ore. Apoi, când Miro i-a fost ucenic, nu a vorbit cu el şi nici nu i-a făcut loc la masă vreme de un an de zile.

Văzu că Vorbitorul îi pune cuvintele la îndoială; poate îşi închipuia că exagerează.

— Exact un an. În ziua în care Miro s-a dus pentru prima oară la Staţiunea zenadorilor, când s-a întors acasă ea nu i-a vorbit, nu i-a adresat nici măcar o vorbă, şi la cină i-a luat farfuria din faţă, a strâns tacâmurile de parcă nici n-ar fi fost acolo. El a rămas la masă şi a privit-o tot timpul, până când tata s-a înfuriat şi i-a zis că-i bădăran şi să iasă din cameră.

— Şi Miro ce-a făcut, a plecat acasă?

— Nu. Nu-l cunoşti pe Miro! Ela râse cu amărăciune. El nu ripostează, dar nici nu dă înapoi. N-a replicat niciodată la jignirile tatei. De când mă ştiu, nu-mi amintesc să-l fi auzit răspunzând cu furie la furie. Iar mama — ei bine, seara, când Miro se întorcea de la Staţiunea zenadorilor şi se aşeza la masă unde era pusă farfuria lui, mama i-o lua de fiecare dată împreună cu tacâmurile, dar el rămânea pe loc până când tata îl alunga. Bineînţeles, că după mai puţin de o săptămână, de îndată ce mama întindea mâna după farfuria lui, tata începea să urle la el să iasă. Tatei îi plăcea, ticălosul îşi închipuia că e grozav, îl ura nespus pe Miro şi, în cele din urmă, mama s-a aliat cu el împotriva lui Miro.

— Şi cine a dat înapoi?

— Nici unul.

Ela privi către râu, dându-şi seama cât de groaznic părea totul, pricepând că-şi făcea familia de ruşine în faţa unui străin. Dar el nu mai era un străin, nu? Pentru că acum Quara vorbea, iar pe Olhado îl interesau din nou diverse lucruri, iar Grego redevenise, măcar pentru scurt timp, un copil aproape normal. Nu era un străin.

— Şi cum s-a terminat?

— S-a terminat când purceluşii l-au ucis pe Libo. Atât de cumplit l-a urât mama pe acest om. Când a murit, a sărbătorit evenimentul iertându-şi fiul. În noaptea aceea, când Miro a venit acasă, terminasem cina; era târziu. O noapte îngrozitoare, toată lumea se temea, purceluşii păreau atât de înspăimântători şi toţi îl iubiseră pe Libo — în afară de mama, desigur. L-a aşteptat pe Miro. El a intrat şi s-a dus în bucătărie, s-a aşezat la masă, iar mama i-a pus farfuria cu mâncare în faţă. N-a scos o vorbă. A mâncat. N-a scos un cuvânt despre cele petrecute. Ca şi cum, cu un an înainte, nu se întâmplase acelaşi lucru. Eu m-am sculat la miezul nopţii fiindcă l-am auzit pe Miro plângând şi vărsând în baie. Nu cred că a mai auzit şi altcineva, iar eu nu m-am dus la el pentru că m-am gândit că nici el nu voia să se afle. Acum cred că ar fi trebuit să mă duc, dar atunci m-am temut. În familia mea s-au petrecut lucruri revoltătoare.

Ender dădu aprobator din cap.

— Trebuia să merg la el, repetă Ela.

— Da, întări Vorbitorul. Aşa trebuia să faci.

În aceeaşi clipă se petrecu ceva bizar. Vorbitorul era de acord că Ela greşise în noapte aceea, iar ea îşi dădu seama imediat că aşa stăteau lucrurile, că judecata lui era corectă. Acum se simţea ciudat de tămăduită, ca şi cum era de ajuns să-şi mărturisească greşeala pentru ca o parte din durere să dispară.

Instantaneu, reuşi să întrezărească puterea mărturisirii. Nu avea nici o legătură cu spovedania, penitenţa sau cu iertarea pe care o ofereau preoţii. Era ceva cu totul diferit. Vorbise despre sine şi apoi înţelese că acum nu mai era aceeaşi persoană. Avusese revelaţia că greşise, că acea greşeală o schimbase şi că acum n-ar mai repeta-o, căci între timp devenise altcineva, o fiinţă mai puţin temătoare, mai înţelegătoare în faţa suferinţei.

„Dacă nu mai sunt fata înspăimântată care a simţit că fratele ei trece printr-un chin sfâşietor şi totuşi nu a îndrăznit să meargă la el ca să-l aline, atunci cine sunt?” Dar apa care curgea prin grătarul de sub gard nu-i putea da răspunsul. Probabil era suficient să ştie că nu mai era ceea ce fusese până acum.

Dar Vorbitorul stătea întins pe iarba moale, contemplând norii întunecaţi şi ameninţători care se apropiau dinspre apus.

— Ţi-am povestit tot ce ştiu, reluă Ela. Ţi-am spus ce se află în fişierele acelea: informaţii despre Descolada. Asta-i tot.

— Ba nu.

— Ba da, îţi jur.

— Vrei să mă faci să cred că te-ai supus ordinelor ei? Că atunci când mama ţi-a spus să renunţi la lucrările teoretice, pur şi simplu ţi-ai scos totul din minte şi ai făcut doar ce dorea ea?

Ela chicoti.

— Aşa îşi închipuia.

— Dar tu, nici gând.

— Sunt om de ştiinţă, chiar dacă ea nu e.

— A fost şi ea cândva, spuse Vorbitorul. A luat testele când avea doar treisprezece ani.

— Ştiu.

— Şi până la moartea lui Pipo obişnuia să schimbe informaţii cu el.

— Ştiu şi asta. Dar pe Libo l-a urât.

— Spune-mi şi mie, Ela, ce-ai descoperit prin lucrările tale teoretice?

— N-am aflat răspunsuri. Dar ştiu cel puţin ce probleme se ridică. Tot e un început, nu? Nimeni nu-şi mai pune întrebări. Caraghios, nu găseşti? Miro spune că xenobiologii framling nu le dau, lui şi Ouandei, nici o clipă de linişte, cerându-le alte şi alte informaţii, date şi iar date, şi totuşi legea le interzice să cunoască mai mult. În acelaşi timp însă nici un xenobiolog framling nu ne-a cerut măcar o singură informaţie. Se mulţumesc să studieze biosfera propriilor lor planete şi nu-i adresează mamei nici o întrebare. Eu întreb, singura de altfel, dar nimeni nu se sinchiseşte.

— Mie îmi pasă, spuse Vorbitorul. Vreau să ştiu care-ţi sunt întrebările.

— Bine. Uite una. Dincoace de gard avem o turmă de cabra. Nu pot sări gardul, nici măcar să se apropie de el. Am examinat şi am marcat fiecare exemplar din turmă, şi ştii ceva? Printre ele nu e nici un mascul. Toate sunt femele.

— Ce ghinion, exclamă Ender. Cred că era bine să lase cel puţin un mascul aici.

— N-are importanţă. Nu ştiu dacă există masculi. În ultimii cinci ani, fiecare cabra adultă a fătat cel puţin o dată şi nici una nu s-a împerecheat.

— Poate că se clonează!

— Din punct de vedere genetic, puiul nu e identic cu mama. Măcar atâta lucru am reuşit şi eu să fac şi eu pe furiş în laborator fără ca mama să afle. Se petrece un soi de transfer genetic.

— Hermafroditism?

— Nu. Sunt femele. Nu există organe sexuale masculine. Asta trece drept întrebare esenţială. Într-un fel, cabra efectuează un schimb genetic, dar nu prin act sexual.

— Dacă te gândeşti bine, însuşi implicaţiile teologice sunt năucitoare.

— Nu mai lua lucrurile în râs.

— Care dintre ele? Cele care ţin de ştiinţă sau de teologie?

— De amândouă. Vrei să mai auzi şi alte întrebări de-ale mele?

— Sigur că vreau, spuse Mărturisitorul.

— Atunci ascultă: iarba pe care stai — noi o numim iarbă de râu. Toţi şerpii de apă eclozează aici. Nişte viermi atât de mici încât abia îi poţi vedea. Mănâncă iarba până la nivelul solului şi se devoră unii pe alţii, năpârlind de fiecare dată când cresc. Apoi, dintr-o dată, după ce iarba ajunge ca o mâzgă din pricina pieilor pe care le leapădă, toţi şerpii se târăsc până la râu şi nu se mai întorc niciodată.

Ender nu era xenobiolog. Nu intui din capul locului implicaţiile.

— Şerpii eclozează aici, explică ea, dar nu se întorc din apă ca să depună ouă.

— Rezultă că se împerechează aici, înainte de a se pierde în râu.

— Evident, aşa e. I-am văzut împerechindu-se. Nu asta-i problema. Întrebarea e: de ce sunt şerpi de apă?

El tot nu pricepea.

— Uite, sunt complet adaptaţi pentru viaţa subacvatică. Au branhii alături de plămâni, sunt înotători excelenţi, au aripioare şi sunt pe deplin evoluaţi pentru a-şi trăi viaţa adultă în mediul acvatic. De ce se dezvoltă astfel dacă se nasc, se împerechează şi se reproduc pe uscat? Din punctul de vedere al evoluţiei, tot ce se petrece după reproducere nu are nici o relevanţă, cu excepţia creşterii puilor, iar mie îmi este clar că şerpii de apă nu-şi cresc urmaşii. Viaţa acvatică nu contribuie cu nimic la îmbunătăţirea capacităţii lor de supravieţuire până se reproduc. S-ar putea furişa în apă şi să se înece, iar asta n-ar avea nici o importanţă, fiindcă reproducerea s-a încheiat.

— Da, recunoscu Vorbitorul. Acum înţeleg.

— Există totuşi în apă nişte ouă mici, străvezii. N-am văzut nici măcar o dată un şarpe depunându-le, dar cum în râu sau prin apropiere nu mai există animale destul de mari ca să facă ouă, pare logic să considerăm că sunt ouă de şarpe de apă. Numai că ouăle astea translucide — cu diametrul de un centimetru — sunt complet sterile. Conţin substanţe nutritive, totul e gata, dar nu există embrion. Nimic. Unele au un gamet — jumătate de grup de gene într-o celulă, gata să se combine — dar nici unul viu. Şi pe mal n-am găsit niciodată ouă de şarpe de apă. Acum nu mai există aici decât iarba de râu, crescând tot mai înaltă, iar mâine firele de iarbă colcăie de pui de şarpe de apă. Asta sună ca o întrebare la care merită să caut răspunsul?

— Mie mi se pare că e vorba de o generaţie spontanee.

— Bun, de acord, eu aş vrea să găsesc suficiente informaţii pentru a testa ipoteze alternative, dar mama nu mă lasă. I-am explicat problema, iar ea m-a silit să refac întregul proces de testare a ştirului, ca să nu mai am timp să ajung la râu. Şi mai e ceva: de ce sunt atât de puţine specii? Pe oricare altă planetă, chiar şi pe una pustie ca Trondheim, există mii de specii diferite, cel puţin acvatice. Din câte ştiu, pe cele de aici le poţi număra pe degete. Xingadora sunt singurele păsări pe care le-am văzut. Muştele-sugătoare, singurul gen de muscă. Cabra sunt unicele rumegătoare care pasc iarba capim. Cu excepţia cabrelor, purceluşii sunt singurele animale mari pe care le cunoaştem. În zona de preerie creşte doar o specie de iarbă, capim şi singura plantă concurentă e tropeça, un lujer lung care se târâie pe sol metri întregi. Xingadora mănâncă muşte-sugătoare şi nimic altceva. Muştele-sugătoare consumă alge pe care le găsesc pe malul râului şi în gunoaiele noastre, şi gata. Xingadora n-are duşmani. Nimeni nu consumă carne de cabra.

— Foarte limitat, recunoscu Ender.

— Pare imposibil. Există mii de niveluri ecologice neocupate. Nu înţeleg modul în care, în ciuda evoluţiei, lumea asta e atât de săracă în specii.

— Doar dacă nu s-a petrecut vreun cataclism.

— Exact.

— Ceva care a distrus toate speciile în afară de acestea câteva, capabile să se adapteze.

— Da, spuse Ela. Înţelegi? Şi am şi dovezi. Cabra au un model comportamental de apărare. Când te apropii de ele, când te miros, exemplarele adulte se aşază astfel încât să formeze un cerc şi stau cu capetele spre interiorul lui, ca să-şi apere puii şi să poată lovi cu copitele intruşii.

— Multe animale de turmă procedează aşa.

— Să-i protejeze contra cui? Purceluşii sunt fiinţe silvane — niciodată nu vânează în preerie. Animalul care a obligat cabra să adopte acest model comportamental a dispărut. Şi asta s-a întâmplat recent, în ultima sută de mii de ani sau, cel mult, în ultimul milion de ani, probabil.

— Nu există dovezi referitoare la căderi de meteoriţi mai recente de douăzeci de milioane de ani, remarcă Vorbitorul.

— Aşa e. Un asemenea dezastru ar ucide toate animalele şi plantele mari şi ar lăsa sute din cele mici, sau poate că ar distruge toate formele de viaţă de pe uscat şi le-ar cruţa pe cele marine. Însă toate mediile — uscat, acvatic — au fost sărăcite şi totuşi câteva exemplare de talie mare au supravieţuit. Nu, eu cred că a fost o boală. O boală care a lovit în toate speciile, fără să ţină seama de graniţe, şi s-a adaptat la fiecare fiinţă. Bineînţeles că noi n-am avea cum să observăm boala acum, pentru că toate speciile rămase în viaţă s-au adaptat la ea. A devenit o parte integrantă din modul normal de viaţă. Singurul fel în care am putea studia boala asta…

— … ar fi dacă am contracta-o, spuse Ender. Descolada.

— Vezi? Facem ce facem şi ne întoarcem la Descolada. Bunicii mei au găsit calea de a o împiedica să ucidă fiinţele umane, dar au apelat la manipularea genetică. Cabra şi şerpii de apă au găsit de asemenea modul de adaptare şi mă îndoiesc că folosesc suplimente în alimentaţie. Cred că toate iţele se adună aici. Bizarele anomalii în reproducere, goliciunea ecosistemului toate pornesc de la corpusculii Descolada, iar mama nu mă lasă să-i examinez. Nu-mi îngăduie să aflu ce sunt, cum acţionează, în ce fel sunt implicaţi în…

— … În viaţa purceluşilor.

— Da, sigur, dar nu numai a lor, ci a tuturor animalelor.

Pe chipul Vorbitorului se citea efortul de a-şi controla emoţiile, ca şi cum Ela i-ar fi dat o explicaţie pe care o căuta de mult.

— În noaptea în care a murit Pipo, Novinha a blocat fişierele în care se aflau lucrări curente şi a interzis accesul la fişierele conţinând toate cercetările referitoare la Descolada. Ceea ce i-a arătat lui Pipo avea legătură cu corpusculii Descolada şi cu purceluşii…

— Atunci a blocat fişierele? întrebă Ela.

— Da. Da.

— Deci am dreptate, aşa-i?

— Da, răspunse el. Îţi mulţumesc. M-ai ajutat mai mult decât îţi închipui.

— Asta înseamnă că o să mărturiseşti curând moartea tatei?

Ender o privi cercetător.

— Adevărul e că n-ai vrea să mărturisesc moartea tatei. Ai prefera să rostesc despre mama ta.

— Ea n-a murit.

— Dar ştii că nu pot mărturisi moartea lui Marcão fără să explic de ce s-a căsătorit cu Novinha şi de ce au rămas împreună toţi aceşti ani.

— Exact. Vreau ca toate secretele să iasă la lumină. Şi mai vreau ca fişierele să fie deblocate. Să nu mai rămână nimic ascuns.

— Nici nu-ţi imaginezi ce-mi ceri. N-ai idee câtă durere voi provoca dacă dezvălui toate secretele.

— Uită-te la familia mea, Vorbitorule, îi răspunse Ela. Cum s-ar putea ca adevărul să provoace mai multă suferinţă decât secretele?

El îi zâmbi, dar nu amuzat, ci plin de afecţiune, chiar de milă:

— Ai dreptate întru totul, dar s-ar putea să nu-ţi dai seama de asta decât atunci când vei auzi întreaga poveste.

— Ştiu întreaga poveste, atât cât poate fi ea cunoscută.

— Aşa îşi închipuie toţi, dar se înşeală.

— Când vei face mărturisirea?

— Cât de curând voi putea.

— De ce nu acum? Astăzi. Ce mai aştepţi?

— Nu pot face nimic până nu vorbesc cu purceluşii.

— Glumeşti, desigur. Cu excepţia zenadorilor, nimeni nu poate vorbi cu purceluşii. Aşa sună Ordinul Congresului. Nimeni nu-l poate încălca.

— Da, recunoscu Vorbitorul. Tocmai de aceea va fi greu.

— Nu greu, imposibil…

— Probabil, spuse el. Se ridică; ea îl imită. Ela, m-ai ajutat imens. Am învăţat de la tine mai mult decât sperasem. La fel ca şi Olhado, dar lui nu i-a plăcut cum am folosit lucrurile învăţate de la el, iar acum crede că l-am trădat.

— E un copil. Eu am optsprezece ani.

Ender dădu din cap, îi puse mâna pe umăr şi o strânse uşor.

— Atunci ne-am înţeles. Rămânem prieteni.

Era aproape sigură că în vorbele lui era o undă de ironie. Ironie şi, probabil, o rugăminte.

— Da, insistă ea. Rămânem prieteni. Pentru totdeauna.

Mai clătină o dată din cap, se întoarse, împinse barca de la mal şi păşi prin apă, printre trestii şi prin glod.

După ce scoase barca dintre trestii apucă ramele, vâsli, apoi ridică ochii spre ea şi-i zâmbi. Ela îi răspunse la zâmbet, dar gestul ei nu putea transmite exaltarea pe care o simţea, senzaţia de de spovărare. Ascultase totul, înţelesese şi avea să pună lucrurile pe un făgaş normal. Era încredinţată de asta, atât de convinsă încât nici nu băgă de seamă că aici se afla sursa fericirii ei neaşteptate. Ştia doar că petrecuse o oră cu Vorbitorul în numele Morţilor, iar acum se simţea mai bine ca niciodată.

Îşi găsi pantofii, îi încălţă şi plecă spre casă. Mama era încă la Staţiunea Biologilor, dar Ela nu voia să mai lucreze în după-amiaza aceasta. Dorea să meargă acasă pentru a pregăti cina, asta era întotdeauna o muncă solitară. Spera ca astăzi să nu mai vorbească cu nimeni. Spera să nu mai apără vreo problemă a cărei rezolvare să cadă în sarcina ei. Dorea ca acest sentiment să dureze veşnic.

Se afla acasă doar de câteva minute când Miro năvăli în bucătărie:

— Ela, nu l-ai văzut pe Vorbitor?

— Ba da, răspunse ea. La râu.

— Unde la râu?

Dacă-i spune că se întâlniseră va înţelege imediat că nu fusese vorba de o întâmplare.

— Da’ de ce? întrebă ea.

— Ascultă, Ela, nu e momentul potrivit să fim suspicioşi, te rog. Trebuie să-l găsesc. Am lăsat mesaje pentru el şi nici computerul nu-l poate găsi.

— Era cu barca pe râu, vâslind spre casă. Probabil că va ajunge curând.

Miro se năpusti în camera din faţă. Ela îl auzi lucrând la terminal. Într-un târziu, băiatul se întoarse în bucătărie.

— Mulţumesc, spuse el. Să nu mă aştepţi cu cina.

— Ce-i cu graba asta?

— Nimic. Era atât de ridicol ca Miro să spună „nimic”, deşi se vedea limpede că era agitat şi grăbit, încât amândoi izbucniră în râs în aceeaşi clipă. Bine, spuse el, nu-i chiar nimic, e ceva, dar acum nu pot să-ţi vorbesc despre asta, înţelegi?

— Bine. „Curând toate secretele vor fi cunoscute, Miro.”

— Nu reuşesc să pricep de ce nu a primit mesajul nostru. Vreau să spun că e anunţat prin computer. Nu poartă un implant în ureche? Computerul ar trebui să-l găsească, dar, bineînţeles, poate că l-a deconectat.

— Ba nu, spuse Ela. Luminiţa era aprinsă.

— N-aveai cum să vezi luminiţa aceea minusculă şi roşie a implantului din ureche decât dacă te aflai, din întâmplare, lângă el, în mijlocul râului.

— A venit la ţărm. Am discutat.

— Despre ce?

Ela zâmbi.

— Nimicuri, spuse ea.

Miro zâmbi la rândul lui, dar starea de iritare nu-l părăsise. Ea înţelese: „Ţi se pare normal să ai secrete faţă de mine, dar anormal ca şi eu să-ţi ascund unele lucruri, nu-i aşa, Miro?”

Cu toate acestea, el nu mai comentă. Se grăbea prea tare. Trebuia să-l găsească pe Vorbitor, şi încă repede, aşa că nu se va întoarce să mănânce.

Convinsă, timp de o clipă, că Vorbitorul avea să discute cu purceluşii mai curând decât îşi închipuise, Ela se simţi cuprinsă de entuziasm: aşteptarea va lua sfârşit.

Apoi entuziasmul se risipi, fiind înlocuit de altceva. O spaimă ascunsă. Un coşmar. Dragul de Libo zăcând pe panta dealului, sfârtecat de purceluşi. Numai că în scena înfiorătoare pe care şi-o imaginase de atâtea ori nu apărea Libo, ci Miro. Ba nu, nu era nici Miro. Era Vorbitorul. Vorbitorul va fi torturat până va muri.

— Nu, şopti ea.

Apoi se scutură şi coşmarul dispăru; se întoarse la ale ei, încercând să condimenteze şi să asezoneze pastele făinoase ca să nu mai aibă gustul ca de clei al ştirului.