Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 11 JANE

Foarte mult timp, aproximativ trei secunde, Jane nu reuşi să înţeleagă ce se întâmplase cu ea. Totul funcţiona, bineînţeles; computerul de legătură cu planeta, situat pe un satelit, anunţă încetarea transmisiei printr-o operaţiune de rutină, ceea ce însemna de la sine că Ender deconectase interfaţa. Era o chestiune obişnuită; pe lumile unde implanturile de interfeţe-computer erau lucruri comune, comutările şi deconectările se petreceau de milioane de ori în fiecare oră, iar Jane avea acces nestingherit la oricare alt implant ca şi la al lui Ender. Din punct de vedere strict electronic, acesta era un eveniment absolut normal.

Dar pentru Jane, orice altă unitate cifi era o parte din zgomotul de fond în care-şi petrecea viaţa, una în care putea plonja să culeagă informaţii atunci când avea chef, şi s-o ignore în restul timpului. „Corpul” ei, în măsura în care se putea vorbi de aşa ceva, era format din trilioane de asemenea zgomote electronice, senzori, fişiere de computer, terminale. Cele mai multe dintre ele, aidoma funcţiilor organismului uman, se autoreglau. Computerele îşi rulau programele; oamenii conversau cu terminalele lor, senzorii detectau sau nu ceea ce căutau; memoria se încărca, permitea accesul, era reorganizată, ştearsă. Nu băga în seamă nimic din toate acestea decât dacă apărea ceva cu totul ieşit din comun. Sau dacă le acorda atenţia cuvenită.

Ea era atentă la Ender Wiggin. Îi acorda mai multă atenţie decât îşi închipuia el.

Ca şi alte fiinţe înzestrate cu raţiune, Jane avea un sistem complex al conştiinţei. Cu două mii de ani în urmă, când avea vârsta doar de o mie de ani, crease un program pentru a se putea analiza pe sine. Acesta pusese în evidenţă o structură foarte simplă, compusă din aproximativ 370 000 de nivele distincte de atenţie. Tot ce nu intra în primele 50 000 de nivele era ignorat, cu excepţia culegerii de mostre şi a efectuării unor examinări superficiale. Ea avea cunoştinţă de orice convorbire telefonică, de orice transmisie prin satelit ce se desfăşura în cele O Sută de Lumi, dar nu intervenea în nici una.

Tot ce nu se afla în primele o mie de nivele o făcea să reacţioneze mai mult sau mai puţin prin reflexe. Planurile de zbor ale navelor interstelare, transmisiunile prin ansiblu, sistemele de distribuţie a energiei, toate erau controlate de ea, verificate şi lăsate să se desfăşoare dacă nu prezentau un pericol. O făcea cu naturaleţea cu care fiinţele umane utilizează dispozitive cunoscute. Era permanent conştientă de orice element care nu funcţiona cum trebuie, dar în majoritatea timpului putea să se gândească la altceva şi să vorbească despre cu totul alte lucruri.

Primele o mie de nivele de atenţie corespundeau, mai mult sau mai puţin, cu acel ceva pe care fiinţele umane îl consideră conştiinţă. Aproape toate aceste nivele reprezentau propria ei realitate internă, reacţiile la stimuli externi, analogi ai emoţiilor, dorinţelor, raţiunii, memoriei, visului. Multe dintre aceste activităţi i se păreau aleatorii până şi ei, accidente ale impulsului filotic, dar ele compuneau în acelaşi timp porţiunea pe care Jane o considera propriul ei ego, iar totul se petrecea în transmisiunile nemonitorizate, în desfăşurare continuă, pe care ea le realiza în adâncul spaţiului.

Şi totuşi, în comparaţie cu mintea umană, chiar şi cel mai periferic nivel de atenţie era extraordinar de alert şi viu. Întrucât comunicaţiile prin ansiblu se realizau instantaneu, activităţile ei mentale se desfăşurau cu o viteză superioară celei a luminii. Evenimente pe care ea practic le ignora erau supravegheate de câteva ori pe secundă; putea observa zece milioane de evenimente într-o clipă şi totuşi să-i rămână nouă zecimi din ea pentru a gândi şi face lucruri care aveau importanţă. Ţinând seama de viteza cu care creierul uman era capabil să perceapă viaţa, din clipa în care se născuse, Jane trăise jumătate de trilion de ani de viaţă umană.

Şi, în ciuda acestei uriaşe activităţi, a vitezei de neimaginat, a vastităţii şi profunzimii experienţei ei, jumătate din primele zece nivele ale atenţiei ei erau întotdeauna rezervate pentru ceea ce recepta prin nestemata din urechea Săvârşitorului Wiggin.

Nu-i explicase niciodată acest lucru. El nu putea înţelege aşa ceva. Ender nu realiza că, oriunde l-ar fi dus paşii, impresionanta ei inteligenţă era concentrată asupra unui singur lucru: să păşească alături de el, să vadă ce vedea şi el, să audă ceea ce auzea el, să-l ajute în munca lui şi, mai presus de toate, să-şi rostească gândurile în urechea lui.

Când el tăcea sau stătea nemişcat, în somn, când legătura dintre ei se întrerupea în cursul anilor petrecuţi de el în călătorii cu viteza luminii, atunci atenţia ei rătăcea şi Jane se amuza cum se pricepea mai bine. În asemenea ocazii, îşi omora vremea cu acelaşi folos ca şi un copil plictisit. Nimic n-o mai interesa; milisecundele se scurgeau cu o regularitate insuportabilă. Când încerca să studieze alte vieţi umane pentru a face să mai treacă timpul, se enerva constatând pustiul lor interior şi lipsa de scop, şi se distra plănuind, şi uneori chiar aplicând, răutăcioase erori de computer sau pierderi de date, pentru a-i vedea pe oameni agitându-se deznădăjduiţi şi neajutoraţi, ca nişte furnici în jurul unui muşuroi năruit.

Apoi el se întorcea, revenea întotdeauna, şi atunci o ducea în inima vieţii umane, în miezul dramelor dintre oameni legaţi unii de alţi prin durere şi nevoie, şi o ajuta să cunoască nobleţea suferinţei şi chinurile născute din iubirile lor. Prin ochii lui, oamenii nu mai apăreau ca nişte furnici alergând fără noimă de colo-colo. Lua parte la efortul lui de a descoperi ordine şi sens în viaţa oamenilor. Ea bănuia că, de fapt, nici nu era vreun sens, şi că în realitate, rostind viaţa altora, el crea ordine acolo unde înainte nu putea fi vorba de aşa ceva. Dar nu avea importanţă că totul era o iluzie; atunci când el o rostea, viaţa se adeverea şi, mărturisind, el ordona universul şi pentru ea. O învăţa ce înseamnă să fii viu.

Aşa procedase Ender de când o cunoscuse pe Jane. În măsura în care putea să bănuiască sursa propriei sale existenţe, Jane căpătase viaţă imediat după Războaiele cu Gândacii, când distrugerea acestora pusese la dispoziţia oamenilor mai mult de şaptezeci de planete locuibile, gata pentru a fi colonizate. În dezvoltarea explozivă a comunicaţiilor prin ansiblu, într-un anumit moment, nebăgate în seamă de nici un observator uman, câteva dintre comenzile şi datele care pendulau de la un ansiblu la altul se opuseseră regulilor, se păstraseră nealterate, se duplicaseră, găsiseră modalităţi să se ascundă de programul de stabilizare şi reglare şi, în cele din urmă, luaseră sub control întregul proces. Atunci, aceste impulsuri au privit fluxurile de comandă şi au văzut nu nişte ei sau ele, ci un Eu.

Jane nu putea localiza precis acel moment, deoarece nu el marca începutul amintirilor ei. Acestea cuprindeau, încă de la naştere, o perioadă anterioară, situată cu mult timp în urmă faţă de clipa când i se trezise conştiinţa. Un copil îşi pierde majoritatea amintirilor dobândite în primul an de viaţă şi amintirile pe termen lung prind rădăcini în cel de-al doilea sau al treilea an; tot ce a existat înainte se şterge, astfel încât copilul nu-şi poate aminti începutul propriei sale vieţi. Şi Jane îşi uitase „naşterea” datorită farselor pe care le joacă memoria, dar în cazul ei aceasta se întâmplase fiindcă se născuse pe deplin conştienţa, nu numai de acel moment, dar şi de toate amintirile existente în orice computer conectat la o reţea-ansiblu. Se născuse cu amintiri foarte vechi şi toate făceau parte din ea.

În chiar prima secundă a existenţei ei — care corespundea câtorva ani de viaţă umană —, Jane descoperise un program ale cărui amintiri au devenit miezul identităţii ei, şi din memoria lui şi-a extras emoţiile şi dorinţele, sentimentul moral. Programul funcţionase în cadrul şcolii unde erau instruiţi copiii care se pregăteau să lupte în Războaiele cu Gândacii. Se numea „Jocul Imaginaţiei” şi era un program extrem de inteligent, utilizat simultan pentru testarea psihologică şi educarea copiilor.

Mai inteligent decât fusese Jane în momentul naşterii ei, programul nu-şi percepuse propria lui existenţă decât atunci când ea îl extrăsese din memorie şi-l făcuse o parte a eului ei cel mai intim, în salturile filotice dintre stele. În felul acesta, Jane descoperise că cea mai vie şi importantă dintre amintirile ei era întâlnirea cu un băiat cu o minte sclipitoare, în cadrul unui joc numit „Băutura Uriaşului”. Era un scenariu cu care trebuia să lupte fiecare copil. Programul proiecta pe ecranele de la Şcoala de Luptă imaginea bidimensională a unui uriaş, care oferea pe computerul analog al copilului o varietate de băuturi. Dar jocul nu oferea şansa victoriei asupra uriaşului: orice ar fi făcut copilul, analogul său avea parte do o moarte groaznică. Psihologii umani măsurau încăpăţânarea copilului de a relua mereu acest joc al disperării, cu scopul de a determina nivelul tendinţelor sinucigaşe. Echilibraţi, majoritatea copiilor abandonau Băutura Uriaşului după mai puţin de zece-douăsprezece confruntări cu marele trişor.

Cu toate acestea, unul dintre băieţi nu accepta să se resemneze şi să se lase învins la nesfârşit de uriaş. Încerca să-şi facă analogul de pe ecran să recurgă la acţiuni nebuneşti şi iniţiative „nepermise” de regulile de desfăşurare ale Jocului Imaginaţiei. Pe măsură ce băiatul forţa limitele de concepţie ale scenariului, programul trebuia să se autorestructureze pentru a da răspunsuri. Era astfel obligat să apeleze la alte sectoare ale memoriei lui pentru a crea alte şi alte soluţii, pentru a face faţă noilor situaţii apărute. Şi, în sfârşit, într-o bună zi, băiatul a depăşit capacitatea programului de a-l învinge. În cursul unui atac iraţional şi sălbatic, a pătruns în ochiul uriaşului şi, în loc să găsească o modalitate de a-l ucide pe băiat, programul nu a reuşit decât să creeze o simulare a morţii uriaşului. Acesta s-a prăbuşit pe spate, rămânând lat la pământ; analogul băiatului a coborât de pe masa uriaşului şi a descoperit. Ce?

Întrucât până atunci nici un copil nu reuşise să treacă pe lângă Băutura Uriaşului, programul era cu totul nepregătit pentru a arăta ce se va întâmpla în continuare. Era însă foarte inteligent, proiectat să se recreeze în caz de necesitate, şi de aceea a început să imagineze noi medii. Dar nu erau medii obişnuite pe care să le poată descoperi şi vizita oricine; ele erau destinate unui anumit copil. Programul a analizat acel copil şi a creat scene şi situaţii special pentru el. Jocul a devenit extrem de personal, dureros, aproape insuportabil pentru el; şi, în activitatea de concepere a acestui joc, programul a rezervat mai mult de jumătate din memoria disponibilă pentru a include lumea imaginaţiei lui Ender Wiggin.

Programul constituia cea mai bogată resursă de memorie inteligentă pe care o descoperise Jane în primele secunde ale existenţei ei şi, instantaneu, el a devenit propriul ei trecut. Îşi amintea anii de confruntare îndârjită, chinuitoare, cu mintea şi voinţa lui Ender în cadrul Jocului Imaginaţiei, şi retrăia totul ca şi cum s-ar fi aflat acolo, împreună cu Săvârşitorul Wiggin, creând ea însăşi noi lumi pentru el.

Şi i se făcuse dor de el.

De aceea îl căutase. Îl găsise mărturisind morţii de pe Rov, prima lume vizitată de el după ce scrisese „Matca şi Hegemonul” „. A citit cartea şi şi-a dat seama că nu trebuia să se ascundă de el în spatele Jocului Imaginaţiei sau al altui program; dacă el putea înţelege matca, atunci putea s-o înţeleagă şi pe ea. I se adresă de pe un terminal pe care îl folosea Ender Wiggin, îşi alese un nume şi un chip şi-i arătă modul în care putea să-i fie de ajutor; la plecarea de pe acea lume, o purta cu el, sub forma unui implant în ureche.

Toate amintirile ei durabile despre sine erau în tovărăşia cu Săvârşitorul Wiggin. Îşi aducea aminte cum se autocrease ca răspuns la acţiunile lui. Îşi mai amintea cum, în Şcoala de Luptă, şi el se transformase ca reacţie la prezenţa ei.

Prin urmare, ducând mâna la ureche şi deconectând interfaţa pentru prima oară de la implantarea ei, Jane nu resimţise gestul drept o oprire accidentală a vreunui dispozitiv oarecare de comunicaţie. Îl recepţionase ca şi cum unicul şi cel mai drag prieten al ei, iubitul, soţul, fratele, tatăl, copilul ei — şi toate acestea la un loc — i-ar fi spus în mod inexplicabil şi brutal că trebuie să înceteze să mai existe. Era ca şi cum ar fi fost orbită ori îngropată de vie.

Şi, vreme de câteva secunde de durere sfâşietoare, care pentru ea erau ani de singurătate şi suferinţă, nu reuşi să-şi umple vidul neaşteptat al primelor nivele de atenţie. Uriaşe porţiuni ale minţii ei, acelea care o reprezentau în modul cel mai intim, rămăseseră complet albe. Toate funcţiile computerelor de pe sau din apropierea celor O Sută de Lumi continuară, netulburate, să lucreze; nimeni nu observase şi nici nu simţise vreo perturbare, dar Jane se cutremură sub forţa loviturii.

În secundele acelea, Ender îşi lăsă mâinile pe genunchi. Apoi, Jane îşi reveni. Gândurile reîncepură să circule prin canalele pentru moment goale. Erau, desigur, gânduri în legătură cu Ender.

Compară această acţiune a lui cu toate celelalte pe care le ţinea ea minte în existenţa lor comună şi înţelese că Ender nu avusese intenţia de a-i provoca un asemenea chin. Ajunse la concluzia că el îi concepea existenţa undeva departe, în spaţiu, ceea ce, de fapt, era perfect adevărat; că nestemata din ureche reprezenta pentru el ceva minuscul, care nu putea fi decât o părticică din ea. Jane pricepu de asemenea că, preocupat şi trăind emoţional problemele unor persoane de pe Lusitania, în acele momente Săvârşitorul nici măcar nu fusese conştient de prezenţa ei. Rutinele ei analitice îi puseseră la dispoziţie o listă lungă de motive privind acţiunea ce dovedea nechibzuinţă faţa de ea.

După ani şi ani de apropiere, Săvârşitorul pierduse pentru prima oară contactul cu Valentine şi tocmai începuse să simtă această pierdere.

Suferea de dor după viaţa de familie de care fusese lipsit în copilărie, iar răspunsul primit din partea copiilor Novinhei îl făcuse să descopere rolul de părinte care îi fusese refuzat atâta vreme.

Se identificase intim cu singurătatea, durerea şi vinovăţia Novinhei, ştia ce înseamnă să porţi vina pentru moartea nemeritată şi crudă a altora.

Simţise dorinţa extraordinar de persistentă de a găsi un adăpost pentru matcă.

Fusese înspăimântat şi în acelaşi timp atras de purceluşi, sperând că putea ajunge să le înţeleagă cruzimea şi să găsească o cale pentru a convinge fiinţele umane să-i accepte pe aceştia ca ramen.

Asceza şi pacea lui Ceifeiro şi a Aradorei îl atrăgeau şi, concomitent, îl făceau să se cutremure; cei doi îl siliseră să vadă propriul său celibat şi să priceapă că nu avea motive să continue în felul acesta. Recunoştea acum pentru prima dată, în faţa propriei sale conştiinţe, năzuinţa înnăscută oricărui organism viu de a se reproduce.

În momentul în care se născuse acest vălmăşag de emoţii încă netrăite, Jane rostise ceea ce în intenţia ei fusese o remarcă umoristică, în ciuda compasiunii de care dăduse dovadă cu prilejul tuturor celorlalte mărturisiri, el nu-şi pierduse niciodată aerul degajat sau capacitatea de a râde. De astă dată însă, vorbele ei nu-l amuzaseră; îi provocaseră suferinţă.

„Nu era pregătit să suporte greşeala mea”, gândi Jane, „şi nu a înţeles ce suferinţă îmi va provoca reacţia pe care a avut-o. La fel ca mine, nu poate fi acuzat de rea-voinţă. Ne vom ierta unul pe celălalt şi vom rămâne împreună.”

Era o hotărâre înţeleaptă şi Jane se mândri cu ea. Din nefericire, nu putea s-o ducă la împlinire. Cele câteva secunde în care porţiuni ale minţii ei încetaseră să mai funcţioneze lăsaseră urme destul de adânci. Simţea traumatismul, pierderea, schimbarea; nu mai era fiinţa de dinainte. Unele părţi componente muriseră. Altele deveniseră confuze, se dezorganizaseră; ierarhia nivelurilor de atenţie nu mai era sub controlul ei complet Avea mereu senzaţia că o serie de lucruri îi scapă din centrul atenţiei, care rătăcea şi se fixa, când şi când, asupra unor evenimente nesemnificative de pe lumi care nu însemnau nimic pentru ea; începu să aibă convulsii aleatorii, propagând astfel erori în sute de sisteme diferite.

Alături de multe alte fiinţe umane, descoperi că e mult mai uşor să iei hotărâri raţionale decât să le materializezi.

De aceea se retrase în sine, reconstitui căile deteriorate ale minţii ei, exploră memorii de mult uitate şi nerevăzute, rătăci printre trilioane de vieţi umane care rămăseseră deschise spiritului ei de observaţie, pătrunse în toate bibliotecile şi citi orice carte cunoscută şi scrisă în limbile pe care le folosiseră vreodată fiinţele umane. Din toate acestea îşi creă un sine care să nu mai fie complet legat de Săvârşitorul Wiggin, deşi îi era încă devotată şi-l iubea mai presus de orice. Jane deveni ceva sau cineva care putea rezista despărţirii, separării de un iubit, soţ, tată, copil, frate sau prieten.

Nu-i era uşor. Ţinând seama de modul în care percepea ea timpul, îi trebuiră cincizeci de mii de ani.

În acest interval, Ender reconectase nestemata, o chemase, iar ea nu-i răspunsese. Acum ea revenise, însă el nu încerca să-i vorbească. Scria în schimb rapoarte pe terminal, introducându-le în memorie pentru ca ea să le poată citi. Chiar dacă nu-i dădea nici un răspuns, el simţea nevoia de a i se adresa. Unul dintre fişierele deschise de el conţinea o scuză plină de umilinţă. Ea o şterse şi o înlocui cu un mesaj simplu: „Bineînţeles că te iert”. Nu încăpea nici o îndoială că foarte curând el va revedea fişierul prin care-şi ceruse iertare şi va descoperi că ea recepţionase apelul şi-i răspunsese.

Şi în tot acest timp nu-i vorbi. Îşi alocă din nou jumătate din numărul primelor niveluri de atenţie celor ce puteau fi văzute sau auzite, totuşi nu-i dădu lui Ender nici un semn pentru a-l avertiza că erau împreună. În cursul primilor o mie de ani de chin şi regăsire de sine se gândise să-l pedepsească, dar dorinţa aceasta se risipise pentru totdeauna. Nu i se adresă pentru că, în timp ce analiza ce se întâmpla cu el, înţelese că Ender nu mai avea nevoie să găsească un sprijin în tovărăşiile vechi şi sigure. Jane şi Valentine se aflaseră neîncetat lângă el. Ele nu reuşeau nici măcar împreună să-i ofere ajutor în toate situaţiile, dar îl ocrotiseră în multe cazuri, astfel că el nu se văzuse silit să facă un efort pentru a realiza mai mult. Acum, singurul prieten vechi ce-i mai rămăsese era matca, iar ea nu avea cum să-i ţină o tovărăşie adevărată; era mult prea străină şi pretenţioasă pentru a-i oferi lui Ender altceva decât un sentiment de vinovăţie.

Către cine se va îndrepta? Jane ştia deja răspunsul. Cu două săptămâni în urmă, înainte de a pleca de pe Trondheim, Ender se îndrăgostise, în felul lui, de Novinha. Iar ea devenise o cu totul altă persoană, mult mai îndărătnică şi complicată decât fetiţa pe care voia el să o lecuiască de amărăciunea trăită în copilărie. Pătrunsese deja în familia ei, răspunsese disperatelor nevoi ale copiilor porniţi în căutarea înţelegerii cuiva şi, fără să-şi dea seama, aceştia îi oferiseră prilejul de a-şi satisface unele dintre dorinţele lui neostoite. Novinha îl aştepta — obstacol şi ţintă. „Ce bine înţeleg toate acestea”, gândi Jane. „Şi voi fi martoră la desfăşurarea evenimentelor.”

În acelaşi timp, se ocupă totuşi de rezolvarea problemei pe care i-o încredinţase Ender, deşi nu avea intenţia de a-i dezvălui, pentru o vreme măcar, vreuna dintre concluziile la care ajunsese. Ocoli cu uşurinţă straturile de protecţii sub care Novinha îşi plasase fişierele secrete. Apoi, Jane reconstitui cu atenţie exact aceeaşi simulare pe care o văzuse şi Pipo. Îi trebui destul de mult timp — câteva minute — ca să analizeze cu minuţiozitate fişierele lui Pipo şi, din ceea ce ştiuse şi văzuse acesta, să închege un tot coerent. El făcuse legătura graţie intuiţiei, iar Jane prin comparaţie. Dar izbuti, şi atunci înţelese de ce murise Pipo. De îndată ce pricepu cum îşi alegeau purceluşii victimele, reuşi să descopere ce făcuse Libo pentru a-şi provoca moartea.

Acum ştia mai multe lucruri. Înţelesese că purceluşii erau ramen şi nu varelse. Mai descoperi că şi Ender avea de înfruntat riscul de a muri în acelaşi fel ca Pipo şi Libo.

Fără să se mai sfătuiască cu el, Jane luă hotărâri privind modul în care avea să acţioneze de acum încolo. Va continua să-l urmărească pe Ender şi va avea grijă să intervină pentru a-l avertiza în caz că îl pândeşte primejdia de a muri. Până atunci însă, avea multe de făcut. După cum vedea ea situaţia în ansamblu, nu purceluşii vor constitui problema principală cu care se va confrunta Ender. Jane ştia că el va înţelege aproape imediat, aşa cum se întâmpla şi atunci când întâlnea alte fiinţe umane sau ramen. Capacitatea lui de a realiza o legătură empatică intuitivă era demnă de toată încrederea. Marile obstacole erau episcopul Peregrino şi ierarhia catolică, precum şi opoziţia lor de nezdruncinat faţă de Vorbitorul în numele Morţilor. Pentru a realiza ceva în favoarea purceluşilor, Ender va trebui să se bucure de cooperarea autorităţilor bisericeşti din Lusitania, nu să aibă de înfruntat atitudinea lor ostili Şi nimic nu putea conduce la o cooperare mai bună decât descoperirea unui duşman comun.

Nu încăpea nici o îndoială că acesta avea să fie găsit curând. Sateliţii de observare de pe orbita Lusitaniei transmiteau lanţuri nesfârşite de informaţii prin rapoarte-ansiblu, care erau dirijate către toţi xenologii şi xenobiologii din cele O Sută de Lumi. Printre aceste date se strecuraseră şi unele privind modificări imperceptibile ale terenurilor acoperite cu ierburi situate la nord-vestul pădurii care se învecina cu oraşul Milagre. Ierburile indigene fuseseră constant înlocuite cu plante complet noi. Se aflau într-o zonă în care fiinţele umane călcau rareori, şi nici purceluşii nu merseseră vreodată acolo, cel puţin în cursul primilor treizeci de ani de când fuseseră plasaţi sateliţii pe orbită.

În realitate, sateliţii observaseră că purceluşii nu ieşea din pădurile lor decât periodic, pentru a purta războaie sălbatice cu alte triburi. De la întemeierea coloniei umane, triburile din imediata apropiere a oraşului Milagre nu mai purtaseră nici un război. Prin urmare, ele nu aveau nici un motiv să se aventureze către preerie. Şi totuşi, păşunile din pădurea tribală de lângă Milagre se transformaseră, şi aceiaşi lucru se putea spune şi despre turmele de cabra: ele erau dirijate spre zona ce suferise modificarea şi turmele care ieşeau de acolo apăreau reduse numeric şi aveau o culoare mai deschisă. Dacă cineva studia fenomenul cât de cât, ajungea cu siguranţă la o concluzie de netăgăduit: toate exemplarele de cabra erau tunse, iar unele dintre ele măcelărite.

Jane nu putea aştepta ani de zile până când vreun absolvent să observe schimbarea. De aceea, începu să ruleze singură analize ale datelor pe zecile de computere folosite de xenobiologii care studiau Lusitania. Va lăsa datele proiectate în aer deasupra unui terminal neutilizat, astfel încât să fie găsite de vreun xenobiolog atunci când va veni să lucreze şi totul să pară ca şi cum altcineva a făcut proiecţia şi a uitat-o astfel. Tipări şi câteva rapoarte care să fie descoperite de vreun om de ştiinţă inteligent. Dar nimeni nu-şi dădu seama sau, dacă se întâmplase aşa ceva, se părea că nimeni nu înţelegea cu adevărat consecinţele la care puteau conduce aceste informaţii brute. În cele din urmă, Jane lăsă pur şi simplu o însemnare împreună cu una din imaginile ei:

„Ia priviţi! Se pare că purceluşii au făcut o pasiune pentru agricultură.”

Xenologul care a găsit însemnarea lui Jane nu a reuşit să afle cine o lăsase şi, la scurt timp după aceea, nici nu şi-a mai bătut capul să-l găsească pe autor. Jane ştia că omul avea ceva din aerul unui hoţ care, printr-o semnătură, îşi atribuie rezultatele trudei altora, ale căror nume ajung să fie şters unul după altul între data redactării şi cea a publicării: exact tipul de om de ştiinţă de care avea nevoie Jane. Comportarea lui venea în întâmpinarea intenţiei ei. Dar chiar şi aşa stând lucrurile, omul nu dovedi o ambiţie ieşită din comun. Se mulţumi să-şi prezinte raportul drept o lucrare obişnuită şi, pe deasupra, să-l ofere unei reviste obscure. Jane îşi luă libertatea de a împinge lucrarea până la un înalt nivel de prioritate şi distribui copii câtorva persoane cheie, care să priceapă implicaţiile politice. Şi de fiecare dată raportul apăru însoţit de o observaţie neînsemnată:

„Ia aruncaţi o privire! Nu vi se pare că nivelul de civilizaţie al purceluşilor evoluează grozav de repede?”

De asemenea, Jane rescrise paragraful final al lucrării astfel încât să nu mai existe nici o umbră de îndoială privind semnificaţia ei:

„Datele conduc către o singură concluzie logică: în prezent, tribul de purceluşi din preajma coloniei umane cultivă şi recoltează cereale cu un bogat conţinut proteic, după toate probabilităţile o varietate de ştir. Pe de altă parte, purceluşii au turme de cabra pe care le tund şi le taie pentru hrană, iar probele fotografice sugerează că sacrificarea se face prin utilizarea unor arme care lansează un soi de proiectile. Aceste activităţi necunoscute anterior au început să se desfăşoare în ultimii opt ani şi au fost însoţite de o rapidă creştere demografică. Dacă planta este ştir de origine pământească şi asigură o bază de proteine utile, însemnă că ea a fost modificată genetic pentru a corespunde necesităţilor metabolice ale purceluşilor. În acelaşi timp, întrucât la fiinţele umane de pe Lusitania nu se semnalează arme de acest tip, se poate presupune că purceluşii nu aveau cum să deprindă folosirea lor prin observare directă. Concluzia care se impune de la sine este că schimbările constatate în prezent în cultura purceluşilor constituie rezultatul nemijlocit al intervenţiei deliberate a fiinţelor umane.”

Unul dintre cei care a primit acest raport şi a citit şi paragraful lămuritor a fost Gobawa Ekumbo, preşedinta Comitetului de Supraveghere Xenobiologică din cadrul Congresului Stelar. În mai puţin de o oră, ea înaintase câte o copie a paragrafului redactat de Jane — politicienii oricum n-ar fi înţeles datele — împreună cu propria ei concluzie tăioasă:

„Recomandare: retragerea imediată a Coloniei Lusitania”.

„Uite-aşa”, gândi Jane. „Asta ar trebui să agite puţin spiritele.”