Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 14 RENEGAŢII

Ender se aşteptase să întâmpine dificultăţi ca să-l treacă dincolo de gard, dar Ouanda ascunse cutia în palmă, Miro deschise poarta şi păşiră toţi trei afară. Nu se întâmplă nimic. Trebuia să fie exact cum sugerase Ela: nimeni nu voia să iasă din îngrăditură, astfel că nu era nevoie de măsuri severe de securitate. Ender nu avea timp să aprecieze dacă acest fapt demonstra că oamenii se mulţumeau să rămână în Milagre sau se temeau de purceluşi, ori îşi detestau detenţia într-o asemenea măsură încât se sileau să creadă că acel gard nici nu exista.

Dar Ouanda şi Miro erau foarte încordaţi, aproape înspăimântaţi. Părea de înţeles întrucât, lăsându-l să meargă cu ei, încălcau regulile stabilite de Congres. Dar Ender bănuia că mai era şi altceva. Neliniştea lui Miro era dublată de înfrigurare, de un sentiment de urgenţă; poate se temea, dar dorea să vadă ce se va întâmpla, voia să meargă înainte. Ouanda era reţinută, mergea cu paşi măsuraţi şi răceala ei nu trăda doar teama, ci şi ostilitatea. N-avea încredere în el.

De aceea Ender n-a fost luat prin surprindere când ea s-a apropiat de copacul mare aflat lângă poartă şi a aşteptat ca Miro şi Vorbitorul să facă acelaşi lucru. Ender văzu aerul iritat al lui Miro, care îşi regăsi controlul într-o clipă. Chipul lui deveni o mască impenetrabilă, aşa cum Săvârşitorul nu mai văzuse de mult. Se trezi comparându-l pe Miro cu băieţii pe care îi cunoscuse la Şcoala de Luptă, considerându-l un camarad de arme, şi se gândi că Miro s-ar fi putut descurca acolo de minune. Şi despre Ouanda putea spune la fel, dar din cu totul alte motive: ea se considera răspunzătoare de ceea ce se întâmpla, chiar dacă Vorbitorul era bărbat în toată firea iar ea cu mult mai tânără. Nu se putea pleca în faţa lui. Se temea de orice, numai de autoritatea altora nu.

— Aici? întrebă Miro resemnat.

— Aici sau niciunde, răspunse Ouanda.

Săvârşitorul se aplecă pentru a se aşeza lângă trunchiul copacului.

— Asta-i copacul lui Rădăcină, aşa e? întrebă el.

Ei îşi păstrară calmul — bineînţeles — dar momentul de tăcere îi dovedi că aşa era. Îi surprinse ştiind ceva despre un trecut pe care cu siguranţă că-l considerau doar al lor. „S-ar putea să fiu framling aici…, îşi spuse el în gând, „dar nu trebuie să mă arăt şi ignorant.”

— Da, răspunse Ouanda. E totemul de la care se pare că primesc majoritatea sfaturilor. În ultimul timp — de vreo şapte sau opt ani. Nu ne-au lăsat niciodată să stăm la ritualurile prin care le vorbesc strămoşilor, dar s-ar părea că presupune lovirea scoarţei copacilor cu beţe grele, lustruite. Auzim uneori zgomote în timpul nopţii.

— Beţe? Făcute din lemne căzute din copaci?

— Noi aşa credem. De ce?

— Pentru că n-au unelte din piatră sau metal ca să taie lemnul — am dreptate? Pe de altă parte, dacă venerează copacii înseamnă că nu-i pot doborî.

— Nu credem că venerează copacii. E ceva totemic. Copacii reprezintă strămoşi morţi. Îi plantează. În cadavre.

Ouanda voise să se oprească, să discute cu el sau să-i afle intenţiile, dar nici Săvârşitorul, nici Miro nu doreau s-o lase să creadă că ea conduce această expediţie. Săvârşitorul plănuia să vorbească personal cu purceluşii. Niciodată nu se pregătise pentru o mărturisire permiţând altcuiva să-i hotărască programul şi nu avea de gând să înceapă acum. Pe de altă parte, era în posesia unei informaţii la care ei nu aveau acces. Cunoştea teoria Elei.

— Unde mai sunt? întrebă. Plantează copaci şi cu alte ocazii?

Se priviră unul pe altul.

— Noi n-am mai văzut şi alţii.

Ender nu era doar curios. Îi rămăsese gândul la ceea ce-i spusese Ela despre anomaliile legate de reproducere.

— Şi copacii cresc singuri? Prin pădure se mai găsesc puieţi?

Ouanda scutură din cap.

— Nu avem dovezi convingătoare că ar planta copaci şi în altă parte decât în trupurile celor morţi. Mai precis, toţi copacii pe care-i ştim noi sunt foarte bătrâni, în afară de aceştia trei de aici…

— Patru, dacă nu ne grăbim, o întrerupse Miro.

Aha. Asta explica starea de tensiune dintre ei. Miro se grăbea pentru a salva un purceluş, care altfel avea să fie plantat la rădăcina altui copac, dar Ouanda era îngrijorată din alt motiv. Amândoi îi dezvăluiseră destule amănunte despre ceea ce ştiau; acum se putea lăsa interogat de Ouanda. Rămăsese drept şi-şi plecă puţin capul pe spate pentru a privi frunzele copacului de deasupra lui, ramurile răsfirate, verdele deschis al fotosintezei care confirma convergenţa, inevitabilitatea evoluţiei pe fiecare lume. Aici se afla miezul tuturor paradoxurilor descoperite de Ela: evoluţia de pe această lume se încadra în modelul pe care xenologii îl găsiseră pe toate cele O Sută de Lumi şi totuşi modelul acesta se degradase, se prăbuşise. Purceluşii constituiau una dintre speciile care supravieţuiseră destrămării. Ce era Descolada şi cum se adaptaseră purceluşii la ea?

Intenţionase să schimbe subiectul conversaţiei şi să întrebe: „De ce stăm aici, în dosul copacului?” Asta ar invita-o pe Ouanda să pună întrebări. Dar în acea clipă, stând cu capul plecat pe spate, contemplând frunzişul care se mişca molcom în briza aproape imperceptibilă, avu o puternică senzaţie de déjà vu. Mai privise cândva aceste frunze. Şi încă recent. Dar era imposibil. Pe Trondheim nu existau copaci mari, şi în îngrăditura care se numea Milagre nu creştea nici unul. De ce i se păreau atât de cunoscute şi apropiate razele soarelui filtrate de frunze?

— Vorbitorule, îl chemă Miro.

— Da, răspunse el, lăsându-se trezit din visarea trecătoare.

— Noi n-am vrut să te aducem aici.

Băiatul rosti cuvintele cu fermitate şi cu trupul orientat spre Ouanda, în aşa fel încât Ender înţelese că, în realitate, Miro voise să-l aducă aici dar se includea şi pe sine în opoziţia Ouandei pentru a-i dovedi că era una cu ea. „Vă iubiţi”, îşi zise Ender în gând. „Va trebui să vă reamintesc că sunteţi frate şi soră. Trebuie să bat între voi ţăruşul tabu al incestului şi sigur mă veţi urî dacă o voi face.”

— Vei vedea… ceva… Ouanda nu reuşi să termine.

Miro zâmbi.

— Noi le numim Activităţi Suspecte. Ele au început, cu totul accidental, pe vremea lui Pipo. Libo le-a continuat în mod deliberat, iar noi îi ducem mai departe opera. Se desfăşoară gradat, cu precauţie. N-am renunţat cu totul la respectarea regulilor stabilite de Congres, dar au apărut crize şi a trebuit să intervenim. Acum câţiva ani, de exemplu, purceluşii nu mai găseau macios, viermii de scoarţă cu care se hrăneau pe vremea aceea.

— Cu asta vrei să începi? întrebă Ouanda.

„Aha”, gândi Săvârşitorul. „Pentru ea nu-i chiar atît de important să menţină iluzia de solidaritate.”

— Se află aici pentru a mărturisi moartea lui Libo, spuse Miro. Toate astea s-au întâmplat mai devreme.

— Nu avem dovezi că există o relaţie cauzală…

— Lăsaţi-mă pe mine să descopăr relaţiile cauzale, spuse Ender calm. Povestiţi-mi ce s-a întâmplat când purceluşii au început să sufere de foame.

— Soţiile nu aveau ce mânca; aşa spuneau purceluşii. Miro nu luă în seamă neliniştea Ouandei. Înţelegi, masculii adunau mâncare pentru femele şi pui şi nu prea aveau ce să le ducă. Făceau mereu aluzii că vor trebui să pornească la război şi că vor muri probabil cu toţii. Miro scutura din cap. Păreau aproape fericiţi la gândul ăsta.

Ouanda se ridică.

— Nici măcar nu ne-a promis. Nu ne-a promis nimic.

— Ce vreţi să vă promit? întrebă Ender.

— Că nu… Că n-o să spui nimic din…

— Că n-o să vă pârăsc? întrebă el din nou.

Ea scutură din cap, deşi se vedea limpede că expresia copilărească îi era nesuferită.

— N-o să vă promit aşa ceva, spuse Săvârşitorul. Datoria mea e sa mărturisesc.

Ea se răsuci ca un vârtej spre Miro:

— Ai văzut?

La rândul lui, Miro părea îngrozit.

— Nu se poate să le spui. Vor închide poarta. N-or să ne mai lase niciodată să trecem de ea!

— Şi va trebui să-ţi găseşti altă slujbă? întrebă Ender.

Ouanda îl măsură cu dispreţ.

— Asta crezi că e xenologia? O slujbă oarecare? În pădure trăieşte o specie inteligentă, ramen, nu varelse, şi trebuie înţeleasă.

Ender nu-i răspunse, dar nu-şi desprinse privirea de la chipul ei.

— Aminteşte-ţi de „Matca şi Hegemonul”, spuse Miro. Purceluşii sunt ca şi Gândacii, doar că-s mai mici, mai slabi, mai primitivi. Trebuie să-i studiezi, desigur, dar nu ajunge atât. Poţi examina fiare şi să nu te sinchiseşti nicidecum atunci cînd una moare sau e mâncată, dar aceştia sunt., sunt ca şi noi. Nu ne putem limita la studierea foametei, la observarea distrugerii lor într-un război, îi cunoaştem şi…

— … Îi iubim, completă Ender.

— Da! îi aruncă Ouanda ca o sfidare.

— Dar dacă i-aţi abandona, dacă n-aţi exista, n-ar dispărea. Aşa e?

— Nu, recunoscu Miro.

— Ţi-am spus eu c-o să se poarte ca şi comitetul, spuse Ouanda.

Ender o ignoră.

— Şi ce s-ar întâmpla cu ei dacă i-aţi părăsi?

— E ca şi cum… Miro se zbătu să-şi găsească vorbele potrivite. Ca şi cum ai merge pe Pământ, cu mult înainte de Xenocid, înainte de călătoriile interstelare şi le-ai spune oamenilor: „Puteţi călători printre stele, puteţi locui pe alte lumi”, şi după aceea le-ai arăta mii de minuni. Lumina care se aprinde de la comutator. Oţel. Chiar lucruri simple — vase pentru apă. Agricultură. Te-ar vedea, ar şti ce eşti, ar şti că pot deveni ca tine şi că pot face toate lucrurile pe care le ai tu. Ce ţi-ar spune? „Ia astea de aici, nu ni le arăta, lasă-ne să ne trăim viaţa scurtă, brutală şi urâtă, lasă ca evoluţia să-şi urmeze cursul?” Nu. Ar zice: „Dă-ne, învaţă-ne, ajută-ne”.

— Iar tu ai spune: „Nu pot” şi ai pleca.

— E prea târziu! reluă Miro. Nu înţelegi? Au văzut deja miracolele! Ne-au văzut zburând. Ne-au văzut înalţi şi puternici, cu unelte fermecate şi cunoscând lucruri pe care nici nu le-au visat. Acum ştiu ce se poate obţine. Şi cu cât stăm mai mult, cu atât încearcă să înveţe, iar cu cât învaţă mai multe vedem cum educaţia îi ajută. Dacă îi înţelegi cât de cât, dacă pricepi că sunt…

— Umani.

— Ramen, oricum. Sunt copiii noştrii, înţelegi?

Ender surâse.

— Dar, după voi, care părinte îi dă fiului o piatră dacă el cere pâine?

Ouanda încuviinţă cu o mişcare din cap.

— Exact. Regulile Congresului susţin că trebuie să le dăm pietre, chiar dacă pâinea ne prisoseşte.

Ender se ridica.

— Ei, haideţi să mergem.

Ouanda nu era pregătită.

— Nu ne-ai promis.

— Aţi citit „Matca şi Hegemonul” ?

— Eu da, spuse Miro.

— Îţi poţi imagina că cel care a ales să fie Vorbitor în numele Morţilor e în stare să le facă vreun rău acestor micuţi, acestor pequeninos?

Îngrijorarea Ouandei se mai stinsese, dar ostilitatea persista.

— Eşti lunecos şi foarte şiret, Senhor Andrew, Vorbitor în numele Morţilor. Lui îi reaminteşti de Matcă, iar mie îmi vorbeşti în parabole nesincere despre scriptură.

— Îi vorbesc fiecăruia în limba pe care o înţelege cel mai bine, o puse la punct Săvârşitorul. Asta nu înseamnă că sunt lunecos. Înseamnă că mă exprim limpede.

— Deci vei face exact cum doreşti.

— Atâta vreme cât nu le voi face rău purceluşilor.

Ouanda surâse batjocoritor.

— După părerea ta.

— Dacă nu o pot folosi pe a altuia?!

Se ridică şi plecă de lângă ea, ieşind de sub umbra ramurilor mari ale copacului, şi se îndreptă spre pădurea care parcă îl aştepta pe coama dealului. Îl urmară, pornind în goană ca să-l ajungă din urmă.

— Vreau să-ţi spun ceva, reluă Miro. Purceluşii au cerut să mergi la ei. Ei cred că eşti acelaşi Vorbitor care a scris „Matca şi Hegemonul”.

— Au citit cartea?

— Au încorporat-o aproape perfect în religia lor. Tratează copia pe care le-am dat-o de parcă ar fi Cartea Sfântă, iar acum susţin că matca le vorbeşte.

Săvârşitorul îi aruncă o privire.

— Ea ce spune?

— Că eşti adevăratul Vorbitor şi că ai matca la tine. Că o vei aduce să trăiască alături de ei şi-i vei învăţa totul despre tine şi… e o adevărată nebunie. Cel mai grav este că aşteaptă imposibilul din partea ta.

Se putea ca asta să fie o simplă dorinţă a lor, aşa cum Miro credea cu tărie, dar Săvârşitorul ştia că, din gogoaşa ei, matca vorbise cu cineva.

— Şi cum spuneau că le vorbeşte matca?

Ouanda mergea alături de el.

— Nu lor, ci numai lui Rădăcină. Iar Rădăcină le transmite lor. Totul face parte din sistemul lor totemic. Am încercat mereu să intrăm în joc şi să ne prefacem că-i credem.

— Ce politicos din partea voastră, remarcă Ender.

— Asta-i practica antropologică standard, spuse Miro.

— Vă străduiţi atât de mult să vă prefaceţi că-i luaţi în serios încât nu aveţi absolut nici o şansă să învăţaţi ceva de la ei.

Rămaseră o clipă în urmă, astfel că Ender intră primul în pădure. Trebuiră să alerge din nou ca să-l ajungă.

— Mereu am încercat să învăţăm ceva de la ei! aproape strigă Miro.

Săvârşitorul se opri.

— Nu de la ei. Se aflau deja printre copaci; razele răzleţe care pătrundeau prin frunziş făceau ca trăsăturile lor să fie impenetrabile, dar Ender ştia ce poate citi pe feţele lor: iritare, indignare, dispreţ. „Cum de îndrăzneşte acest necunoscut neşcolit să ne pună la îndoială atitudinea profesională?” Iată de ce: sunteţi pătrunşi până în măduva oaselor de ideea supremaţiei voastre culturale. Vă desfăşuraţi Activităţile Suspecte pentru a-i ajuta pe bieţii purceluşi, dar nu există perspectiva ca voi să băgaţi de seamă când pot şi ei să vă înveţe câte ceva.

— Ce anume? întrebă Ouanda. Nu să-l omorâm pe cel mai apropiat binefăcător, să-l torturăm până moare după ce el a salvat viaţa a zeci de soţii şi de copii de-ai noştri?

— Atunci de ce mai suportaţi? De ce-i ajutaţi după câte v-au făcut?

Miro se strecură între Ouanda şi Săvârşitor.

„O protejează”, se gândi el, „sau o împiedică să-şi dea în vileag slăbiciunile.”

— Aşa e în meseria noastră. Înţelegem că diferenţele culturale pe care nu ni le putem explica…

— Înţelegeţi că purceluşii sunt animale şi că nu-i puteţi condamna pentru uciderea lui Libo şi a lui Pipo mai mult decât pe cabra pentru că rumegă capim.

— Exact, recunoscu Miro.

Ender schiţă un zâmbet.

— Tocmai de aceea n-o să învăţaţi nimic de la ei. Pentru că-i consideraţi animale.

— Îi considerăm ramen! spuse Ouanda, făcându-şi loc în faţa lui Miro. Evident că nu simţea nevoia de a fi protejată.

— Îi trataţi de parcă n-ar fi răspunzători de acţiunile lor, spuse Ender. Ramenii răspund pentru ceea ce fac.

— Şi tu ce vrei să faci? întrebă Ouanda cu sarcasm în voce. Vii să-i judeci?

— Vă spun doar atât: purceluşii au învăţat mai multe despre mine de la Rădăcină decât voi, care m-aţi avut alături.

— Şi ce să înţelegem din vorbele astea? Că eşti într-adevăr Vorbitorul original? Era vădit că Miro considera această idee drept inimaginabilă şi ridicolă. Să presupunem că pe nava de pe orbita Lusitaniei ai câţiva Gândaci pe care vrei să-i aduci aici să…

— Înseamnă că acest amator crede că se pricepe mai bine decât noi să discute cu purceluşii, îl întrerupse Ouanda. Şi, în ceea ce mă priveşte, asta dovedeşte că nu trebuia să acceptăm să-l aducem aici, la…

Dar în aceeaşi clipă Ouanda amuţi, pentru că din desiş apăru un purceluş. Era mai scund decât se aştepta Ender. Deşi nu chiar neplăcut, mirosul lui specific părea ceva mai puternic decât reuşise Jane să sugereze prin computer.

— Prea târziu, murmură Ender. Cred că ne-am întâlnit deja.

Expresia de pe faţa purceluşului, dacă se putea vorbi de aşa ceva, era de nepătruns. Cu toate acestea, Miro şi Ouanda erau capabili să înţeleagă ceva din limba nerostită.

— E uimit, murmură Ouanda. Spunându-i lui Ender că înţelegea ceea ce lui îi rămânea străin, îl punea la punct. Nici o supărare. Săvârşitorul ştia că aici era un novice. Spera totuşi că îi smulsese din modul lor obişnuit, sigur de sine, pe care-l dovedeau în gândire. Era evident că urmau un comportament bine exersat şi practicat îndelung. Dacă dorea să obţină un ajutor real din partea lor, trebuia să-i facă să se dezbare de şabloane şi să încerce să vadă lucrurile în altă lumină.

— Mâncătorul-de-Frunze, spuse Miro.

Mâncătorul-de-Frunze nu-şi luă ochii de la Săvârşitor.

— Vorbitorul în numele Morţilor, rosti el.

— L-am adus, explică Ouanda.

Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie şi dispăru printre tufişuri.

— Ce înseamnă asta? întrebă Ender. De ce a plecat?

— Vrei să zici că nu ţi-ai dat seama? întrebă Ouanda.

— Fie că vă convine, fie că nu, purceluşii vor să-mi vorbească şi eu vreau să le vorbesc. Cred că ar fi mai bine dacă m-aţi ajuta să pricep ce se întâmplă. Sau nici voi nu înţelegeţi?

Îi văzu cum se chinuie să-şi alunge supărarea. Şi apoi, spre uşurarea Săvârşitorului, Miro se hotărî. În loc să-i răspundă cu un aer de superioritate, vorbi simplu, calm:

— Nu. Nici noi nu înţelegem. În relaţiile cu ei procedăm mai mult pe ghicite. Ei ne pun întrebări, noi lor, şi, în măsura posibilităţilor, până acum nici unii, nici alţii n-am dezvăluit nimic în mod deliberat. Nici măcar nu le punem întrebările la care vrem neapărat să primim un răspuns, de teamă că din întrebări vor afla mai multe despre noi.

Ouanda nu voia să accepte hotărârea lui Miro de a coopera.

— Ştim mai multe decât vei învăţa tu în douăzeci de ani, declară ea. Eşti nebun dacă-ţi închipui că într-o discuţie de zece minute la marginea pădurii poţi învăţa tot ce ştim noi.

— Nu simt nevoia să repet ceea ce ştiţi voi, o lămuri Ender.

— Aşa crezi?

— Da, pentru că vă am cu mine. Ender surâse.

Miro înţelese şi luă vorbele ca pe un compliment. Surâse şi el.

— Să vedem ce ştim. Probabil că Mâncătorul-de-Frunze nu e prea încântat să te vadă. Între el şi purceluşul Uman s-a produs o ruptură. Când şi-au închipuit că nu vrem să te aducem, Măncâtorul-de-Frunze a fost sigur că învinsese. Acum vede că victoria s-a transformat în înfrângere. Poate că astfel am salvat viaţa lui Uman.

— Şi am pus-o în pericol pe a Mâncătorului-de-Frunze, care doar încearcă să-l facă pe Uman să dea greş, nu să câştige el însuşi ceva.

— Dar nu ştii sigur.

— Astea-s lucruri de care nu întrebăm niciodată. Miro zâmbi din nou. Şi ai dreptate. Pentru noi a devenit un obicei atât de înrădăcinat încât am ajuns să nici nu mai băgăm de seamă că nu punem întrebări.

Ouanda se înfurie.

— Are dreptate! Nici măcar nu ne-a văzut la lucru şi ne critică din senin…

Dar Ender nu voia să-i vadă ciondănindu-se. Porni cu paşi mari în direcţia în care plecase Mâncătorul-de-Frunze şi-i lăsă să-l urmeze dacă aveau chef. Bineînţeles că veniră după el, lăsând disputa pentru altădată. Imediat ce-i simţi alături, reîncepu să-i interogheze:

— Ce-i cu Activităţile Suspecte pe care le-aţi desfăşurat voi? Aţi introdus elemente noi în alimentaţia lor?

— I-am învăţat cum să mănânce rădăcina de meredona, spuse Ouanda. Era rigidă şi circumspectă, dar bine măcar că îi vorbea. Furia n-o va împiedica să participe la ceea ce promitea să fie o întâlnire de importanţă crucială cu purceluşii. I-am învăţat cum să elimine conţinutul de cianură din ea prin îmbibare cu apă şi uscare la soare. Asta era soluţia imediată pe care le-o puteam oferi.

— Soluţia pe termen lung era să le dăm varietăţile de ştir la care renunţase mama, spuse Miro. Reuşise să obţină o specie care era atât de bine adaptată la condiţiile Lusitaniei încât nu le folosea oamenilor. O structură proteică tipic lusitană, diferită de cea pământeană. Părea să fie exact ce le trebuia purceluşilor. Am convins-o pe Ela să-mi dea câteva specimene pe care oricum le aruncau, fără să-i dau de înţeles cât de importante erau pentru noi.

„Nu te mai amăgi că Ela nu ştie”, îşi spuse în gând Ender.

— Libo le-a dat exemplarele şi i-a învăţat cum să le planteze. Apoi le-a arătat cum să le macine, să obţină făină şi s-o transforme în pâine. Are un gust nesuferit, dar le-a oferit un aliment pe care, pentru prima oară, şi-l pot pregăti singuri. De atunci încoace sunt graşi şi obraznici.

Vocea Ouandei era încărcată de amărăciune.

— Dar l-au ucis pe tata imediat după ce au dus soţiilor primele pâini.

Vreme de câteva clipe, Ender continuă să meargă tăcut, încercând să priceapă. Purceluşii l-au ucis pe Libo imediat după ce i-a salvat de foamete? De neconceput, şi totuşi aşa se întâmplase. Cum putea să evolueze o societate dacă-i ucidea pe cei care contribuiau cel mai mult la supravieţuirea ei? Ar trebui să procedeze invers: să-i răsplătească pe cei valoroşi, sporind astfel posibilitatea lor de a se reproduce. În felul acesta şi-ar mări şansele de supravieţuire ca grup. Cum era posibil ca purceluşii să evolueze ucigându-i pe cei care aduceau comunităţii cele mai mari servicii?

Şi totuşi existau precedente şi în lumea oamenilor. Copiii aceştia, Miro şi Ouanda, prin Activităţile lor Suspecte, erau mai buni şi mai înţelepţi decât membrii comitetului care alcătuiseră legile. Dacă vor fi prinşi, vor fi exilaţi pe altă planetă, ceea ce echivala cu o condamnare pe viaţă; până se vor întoarce, dacă vor avea norocul acesta, toţi cei pe care-i cunosc acum vor fi dispărut de mult. Oricum, vor fi judecaţi şi probabil întemniţaţi. Nici ideile şi nici genele lor nu vor da roade, societatea va sărăci.

Din păcate, legea nu dovedea îngăduinţă tocmai pentru că era o creaţie umană. Pe de altă parte, arestarea şi întemniţarea lui Miro şi a Ouandei avea sens în cazul în care porneai de la premiza că fiinţele umane constituiau o comunitate unică iar purceluşii erau duşmanii acesteia şi dacă socoteai că tot ce-i poate ajuta pe purceluşi să supravieţuiască reprezintă o ameninţare la adresa umanităţii. Aşadar pedepsirea oamenilor care au îmbogăţit cultura purceluşilor ar avea scopul de a-i împiedica pe aceştia din urmă să progreseze, nu să-i protejeze.

În clipa aceea, Săvârşitorul înţelese că legile care guvernau contactul omului cu purceluşii nu funcţionau pentru a-i proteja. Ele fuseseră instituite pentru a garanta superioritatea şi puterea fiinţelor umane. Din punctul acesta de vedere, desfăşurând Activităţile Suspecte, Miro şi Ouanda erau trădători ai intereselor egoiste ale propriei lor specii.

— Renegaţi, spuse el cu voce tare.

— Poftim? tresări Miro. Ce-ai spus?

— Renegaţi. Cei care şi-au respins propriul neam şi au trecut de partea duşmanului.

— Aha, făcu Miro.

— Ba nu, spuse Ouanda.

— Ba suntem, repetă Miro.

— Eu nu mi-am lepădat umanitatea!

— După cum s-ar exprima episcopul Peregrino, ne-am dezis umanitatea cu multă vreme în urmă, spuse Miro.

— Dar aşa cum definesc eu conceptul…

— După tine, spuse Săvârşitorul, şi purceluşii sunt umani. Iată de ce sunteţi nişte renegaţi.

— Parcă mai devreme spuneai că i-am tratat ca pe nişte animale, nu se lăsă Ouanda.

— Când nu-i faceţi direct răspunzători de faptele lor, când nu le puneţi întrebări directe, când încercaţi să-i amăgiţi, îi trataţi ca pe animale.

— Cu alte cuvinte, spuse Miro, când respectăm legile stabilite de comitet.

— Da, întări Ouanda, da, atunci e adevărat, suntem nişte renegaţi.

— Dar tu? întrebă Miro. Tu de ce eşti renegat?

— Ei bine, pe mine specia umană m-a alungat de mult. De aceea am ajuns Vorbitor în numele Morţilor.

Intrară în luminişul purceluşilor când se stinse ecoul ultimelor cuvinte.

Nici mama, nici Miro nu veniseră la cină. Elei îi convenea de minune. Când era prezent vreunul dintre ei, îşi pierdea orice autoritate; copiii mai mici n-o ascultau. Cu toate acestea, nici Miro, nici mama nu luau locul Elei. Nimeni nu i se supunea şi, de asemenea, nimeni nu încerca să menţină ordinea. Era deci mai liniştită şi-i era mai uşor când ei nu se aflau aici.

Nu pentru că cei mici erau mai cuminţi acum, doar că i se opuneau mai puţin. Era de ajuns să se răstească de câteva ori la Grego ca să-l convingă să n-o mai înghiontească şi s-o lovească pe sub masă. Iar astăzi, atât Quim cât şi Olhado păreau liniştiţi. Nu mai aveau gura spurcată ca în alte dăţi.

Dar calmul dură până terminară de mâncat. Quim se rezemă de spătarul scaunului şi rânji răutăcios către Olhado:

— Deci tu l-ai învăţat pe spionul acela cum să ajungă la fişierele mamei!

Olhado se întoarse spre Ela:

— Iar ai uitat să-i deconectezi gura. Când o să-nveţi să fii mai ordonată? În felul acesta ironic, Olhado cerea sprijinul Elei.

Quim nu voia însă ca Olhado să primească ajutor, indiferent de unde.

— Olhado, de data asta Ela nu-i de partea ta. Nimeni nu mai ţine cu tine. L-ai ajutat pe spionul ăla unsuros să intre în fişierele mamei şi eşti tot atât de vinovat ca şi el. E unealta diavolului, iar tu la fel.

Ela văzu cum creşte furia lui Olhado; prin minte îi trecu o scenă în care Olhado azvârlea cu farfuria în Quim. În fine momentul de încordare trecu şi Olhado se calmă.

— Îmi pare rău, spuse Olhado. N-am vrut aşa ceva.

Ceda în faţa lui Quim. Recunoştea că fratele lui avea dreptate.

— Sper că regretele tale trebuie să ne facă să înţelegem că n-a fost nimic intenţionat, spuse Ela, şi nu-ţi ceri scuze fiindcă l-ai ajutat pe Vorbitor.

— Evident că-şi cere scuze pentru că l-a ajutat pe spion, insistă Quim.

— Pentru că, reluă Ela, în măsura în care putem trebuie să-l ajutăm cu toţii pe Vorbitor.

Quim sări în picioare, se aplecă peste masă şi-i strigă în faţă:

— Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? A violat intimitatea mamei, voia să-i afle secretele, voia…

Spre propria-i surprindere, Ela se trezi în picioare, împingându-l pe Quim peste masă şi ţipând la el tot mai tare:

— Secretele mamei au otrăvit atmosfera din casa asta! Secretele mamei ne-au făcut pe toţi să fim bolnavi şi nici ea n-a scăpat! Singurul mod de a îndrepta lucrurile chiar acum e să-i furăm secretele şi să le scoatem la lumină ca să le putem ucide! Apoi se opri din ţipat. Atât Quim cât şi Olhado se retrăseseră din faţa ei şi stăteau strâns lipiţi de perete, ca şi cum vorbele ei ar fi fost gloanţe, iar ei aşteptau să fie executaţi. Ela continuă să vorbească cu voce tare, dar stăpânită: Aşa cum văd eu situaţia, Vorbitorul e unica noastră şansă de a redeveni o familie şi secretele mamei reprezintă singurul obstacol care-i stă în cale. De aceea i-am spus astăzi tot ce ştiam despre conţinutul fişierelor Mamei, fiindcă vreau să-i dau până şi cel mai neînsemnat crâmpei de adevăr pe care-l pot afla.

— Atunci eşti cea mai josnică trădătoare, spuse Quim. Vocea îi tremura. Era în pragul lacrimilor.

— Eu cred că înfăptuim un act de loialitate numai dacă-l ajutăm pe Vorbitor, îi răspunse Ela. Adevărata trădare e supunerea oarbă în faţa mamei, fiindcă toată viaţa s-a străduit să se autodistrugă şi să distrugă această familie.

Spre surprinderea Elei, cel care plângea nu era Quim, ci Olhado. Glandele lui lacrimale nu funcţionau, bineînţeles, căci fuseseră extirpate când i se grefaseră ochii. În lipsa lacrimilor, singurul semn care arăta că plângea erau suspinele, care-l făcură să se ghemuiască, să alunece de-a lungul zidului până ajunse să stea pe podea cu capul între genunchi, icnind, incapabil să se controleze. Ela înţelese de ce: ea spusese că dragostea lui faţă de Vorbitor nu dovedea lipsă de loialitate, că nu Păcătuise; şi el o crezuse, ştia că era adevărat.

Apoi Ela îşi mută privirea de la Olhado şi o văzu pe mama în pragul uşii. Avu o senzaţie de sfârşeală şi începu să tremure la gândul că Novinha auzise vorbele ei.

Dar mama nu părea furioasă, doar puţin tristă şi foarte obosită. Îl privea pe Olhado.

Revolta răbufni în glasul lui Olhado:

— Ai auzit ce spunea Ela? întrebă el.

— Da, răspunse mama fără să-şi ia privirea de la Olhado. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să aibă dreptate.

Ela era la fel de surprinsă ca şi Quim.

— Copii, mergeţi în camerele voastre, spuse mama încet. Trebuie să discut cu Olhado.

Ela le făcu un semn lui Grego şi Quarei, care coborâseră de pe scaunele înalte şi, uimiţi din pricina acestor întâmplări neobişnuite, veneau cu paşi mici spre ea. Dacă-şi aminteau bine, nici tata nu reuşise vreodată să-l facă pe Olhado să plângă. Îl auzi pe Quim păşind apăsat pe hol, intrând în camera lui, trântind uşa şi azvârlindu-se pe pat. În bucătărie suspinele lui Olhado se mai potoliră şi încetară când, pentru prima oară după ce îşi pierduse ochii, mama îl ţinea în braţe şi-l consola şi plângea tăcut, legănându-l şi vărsând lacrimi în părul lui.

Miro nu ştia ce să mai creadă despre Vorbitorul în numele Morţilor. Nu-şi dădea seama de ce, dar îşi închipuise că un Vorbitor trebuia să semene cu un preot, sau, mai curând, să fie un preot în adevăratul înţeles al cuvântului. Tăcut, contemplativ, detaşat de lumea aceasta, lăsând discret în seama altora acţiunile şi hotărârile. Miro se aşteptase ca Vorbitorul să fie înţelept.

În nici un caz însă nu anticipase că va fi atât de băgăreţ, atât de periculos. Da, înţelept era, fără discuţie, mereu vedea dincolo de aparenţe, spunea sau făcea tot felul de lucruri deconcertante care, dacă se gândea mai bine la ele, erau perfect justificate. Părea să cunoască atât de bine modul de gândire uman încât, doar privind chipul cuiva, reuşea să citească pe el cele mai adânci dorinţe, cele mai bine disimulate adevăruri despre care nici acea persoană nu bănuia că sălăşluiesc în adâncul ei.

De câte ori stătuseră el şi Ouanda în felul acesta, urmărind cum discuta Libo cu purceluşii? Numai că atunci înţelegeau întotdeauna ce făcea Libo; îi cunoşteau tehnica, ştiau scopurile pe care le urmărea. Însă Vorbitorul avea un mod de gândire care lui Miro îi rămânea complet străin. Cu toate că străinul se înfăţişa ca orice altă fiinţă umană, Miro se simţea îndemnat să creadă că el era de fapt un framling — reuşea să fie la fel de deconcertant ca şi purceluşii. Ramen ca şi ei, străin, dar nu era totuşi un animal.

Ce a observase Vorbitorul? Ce văzuse? Arcul pe care-l poartă mereu Săgeată? Vasul de lut plin cu apă în care, emanând un miros respingător, era înmuiată meradona? Pe care anume dintre Activităţile Suspecte le-a recunoscut şi despre câte a crezut că sunt practici ale băştinaşilor?

Purceluşii deschiseră „Matca şi Hegemonul”.

— Tu, spuse Săgeată, ai scris asta?

— Da.

Miro îi aruncă o privire Ouandei. În ochii ei se strecură o licărire de satisfacţie. Prin urmare, Vorbitorul minţea.

— Ceilalţi doi, Miro şi Ouanda, cred că eşti un mincinos, interveni Uman.

Miro se uită imediat la Vorbitor, dar el nu privi în direcţia lor.

— Bineînţeles că da, spuse el. Nu le-a trecut prin minte că s-ar putea ca Rădăcină să fi rostit adevărul.

Vorbele calme ale bărbatului îl tulburară pe Miro. Putea fi adevărat? La urma-urmelor, oamenii care călătoreau spre alte sisteme solare săreau peste decenii întregi, adeseori secole, uneori chiar şi jumătate de mileniu. Pentru a supravieţui trei mii de ani nu erau necesare foarte multe călătorii, dar era prea greu de crezut că adevăratul Vorbitor sosise tocmai aici. Acel prim Vorbitor scrisese „Matca şi Hegemonul”; doar pe el l-ar interesa prima rasă ramen descoperită după dispariţia Gândacilor. „Nu cred aşa ceva”, îşi spuse Miro în gând, dar trebui să admită că probabil acesta era adevărul.

— De ce sunt atât de proşti? întrebă Uman. Cum de nu recunosc adevărul când îl aud rostit?

— Nu sunt proşti. Aşa sunt fiinţele umane: pun la îndoială credinţele lor în afară de cele în care cred cu adevărat şi cele pe care nu se gândesc niciodată să le pună la îndoială. Nu s-au gândit să conteste faptul că originalul Vorbitorul originar a murit acum trei mii de ani, chiar dacă ştiu că zborul printre stele prelungeşte viaţa.

— Dar noi le-am spus.

— Ba nu, le-aţi spus doar că matca i-a dezvăluit lui Rădăcină că eu am scris cartea aceasta.

— Tocmai de aceea ar trebui să ştie că e adevărat, spuse Uman. Rădăcină e înţelept, e tată; n-ar face niciodată vreo greşeală.

Lui Miro îi veni să zâmbească, dar se abţinu. Vorbitorul îşi închipuia că e foarte inteligent, dar iată-l acum aici, unde sfârşeau toate întrebările importante, încâlcite fiind de insistenţa cu care purceluşii susţineau că lor le puteau vorbi nişte copaci totemici.

— Da, continuă Ender. Sunt nenumărate lucruri pe care noi nu le înţelegem şi altele pe care nu le înţelegeţi voi. Ar trebui să ne spunem mai multe.

Uman se aşeză lângă Săgeată, împărţind cu el locul de onoare.

Săgeată nu dădu semne că l-ar deranja.

— Vorbitorule în numele Morţilor, spuse Uman, ne vei aduce matca?

— Încă nu m-am hotărât.

Miro privi din nou către Ouanda. Oare Wiggin îşi pierduse minţile sugerând că putea da ceea ce nu avea?

Apoi îşi aminti ce spusese Vorbitorul despre faptul că omul pune la îndoială toate credinţele, cu excepţia celor pe care le consideră de netăgăduit. Miro luase întotdeauna drept adevăr ceea ce ştia toată lumea — şi anume că toţi Gândacii fuseseră nimiciţi. Dar dacă o matcă rămăsese în viaţă? Dacă Vorbitorul găsise un Gândac, discutase cu el şi aşa reuşise să-şi scrie cartea? Era extrem de improbabil, dar nu imposibil. Miro nu ştia cu toată certitudinea că până şi ultimul Gândac fusese ucis. Ştia doar ce credea lumea, şi vreme de trei mii de ani nimeni nu adusese vreun argument oricât de neînsemnat care să probeze contrariul.

Dar chiar dacă era adevărat, cum de-ar fi putut să afle Uman? Explicaţia cea mai simplă era că purceluşii încorporaseră convingătoarea istorie a Mătcii şi a Hegemonului în religia lor şi nu pricepeau ideea că existau mulţi Vorbitori şi nici unul dintre ei nu era autorul cărţii, că toţi Gândacii muriseră şi matca n-avea cum să fie adusă la ei. Era cea mai simplă explicaţie, cea mai uşor de acceptat. Oricare alta l-ar sili să recunoască posibilitatea că, într-un fel sau altul, copacul totemic al lui Rădăcină vorbea cu purceluşii.

— Ce te va face să te hotărăşti? vru să ştie Uman. Noi oferim daruri soţiilor pentru a le câştiga respectul, dar tu eşti cel mai înţelept dintre oameni şi nu avem nimic de folos pentru tine.

— Posedaţi multe lucruri de care aş avea nevoie, spuse Ender.

— Ce anume? Nu faceţi vase mai bune ca acesta? Săgeţi mai ascuţite? Veşmântul pe care îl port e ţesut din lână de cabra, dar hainele tale sunt mai fine.

— Nu-mi trebuie asemenea lucruri. Eu am nevoie de poveşti adevărate.

Uman se aplecă în faţă şi trupul i se încordă de emoţie şi aşteptare.

— O, Vorbitorule! izbucni el şi vocea îi deveni puternică, încărcată de importanţa cuvintelor. Vrei să adaugi povestea noastră la Matca şi Hegemon?

— Nu vă ştiu povestea.

— Întreabă-ne! Întreabă-ne orice!

— Dar cum aş putea rosti povestea voastră? Eu rostesc doar poveştile morţilor.

— Dar suntem morţi! striga Uman. Miro nu-l văzuse niciodată atât de agitat. Suntem ucişi în fiecare zi. Fiinţele umane umplu toate lumile. Navele călătoresc prin bezna nopţii, de la o stea la alta, ocupând fiecare loc gol. Şi uită-te la noi cum trăim pe lumea noastră mică, de unde privim cum cerul se umple de oameni. Fiinţele umane înalţă garduri ridicole, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cerul e gardul nostru! Uman făcu un salt în sus, uimitor de înalt pentru că avea picioare puternice. Uite cum mă aruncă gardul la pământ!

Alergă spre cel mai apropiat copac, se urcă pe trunchi şi se căţără iute spre vârf, aşa cum Miro nu-l văzuse niciodată; alunecă pe o ramură şi se aruncă în sus. În momentul în care atinse punctul maxim al saltului, păru să rămână suspendat în aer, apoi gravitaţia îl azvârli cu forţă pe pământul tare.

Miro auzi icnetul puternic provocat de cădere. Vorbitorul se ridică imediat şi dădu fuga spre Uman, iar Miro porni pe urmele lui. Uman nu mai respira.

— A murit? întrebă Ouanda.

— Nu! strigă un purceluş în limba masculilor. Nu poţi muri! Nu, nu, nu! Miro se uita în jur; spre surprinderea lui, cel care vorbise era Mâncătorul-de-Frunze. Nu poţi muri!

Apoi Uman întinse o mână tremurătoare şi atinse faţa Vorbitorului. Trase aer adânc în piept, într-un suspin adânc, şi apoi vorbi.

— Vezi, Mărturisitorule? Sunt în stare să mor ca să trec zidul care ne separă de stele.

De când îi cunoştea Miro pe purceluşi, în toţi anii de până atunci, niciodată nu vorbiseră de călătoria stelară şi nici nu întrebaseră despre ea. Abia acum înţelegea că majoritatea întrebărilor pe care le puneau aveau scopul de a descoperi secretul zborului. Xenologii nu pricepuseră pentru că ştiau ceea ce li se părea evident: purceluşii se aflau atât de departe de nivelul cultural care să le permită construirea navelor cosmice încât aveau să treacă o mie de ani până când le va fi accesibilă o asemenea performanţă. Dar adânca lor sete de cunoaştere, dorinţa de a afla cât mai multe despre metale, motoare şi zbor erau căile alese de ei în încercarea de a descoperi secretul călătoriilor interstelare.

Uman se ridică încet în picioare, ţinându-se de mâinile lui Ender. Miro îşi dădu seama că, până în clipa aceea niciodată nu fusese luat de mână de vreun purceluş. Îl cuprinse un regret profund şi o durere adâncă, vecină cu gelozia.

Acum, când era limpede că Uman nu se rănise grav, ceilalţi purceluşi se strânseră mai aproape în jurul Vorbitorului. Nu se îngrămădeau, nu se îmbrânceau, pur şi simplu doreau să se afle în preajma lui.

— Rădăcină spune că matca ştie cum se construiesc navele, începu Săgeată.

— Rădăcină spune că matca ne va învăţa totul, continuă Ceşti. Metal, foc născut din stânci, case făcute din apă neagră, orice.

Ender ridică mâna, punând capăt dorinţei lor de a vorbi toţi deodată:

— Dacă v-ar fi foarte sete şi aţi vedea că am apă, mi-aţi cere cu toţii să beţi. Dar dacă eu aş şti că apa e otrăvită?

— În navele care zboară spre stele nu e otravă, spuse Uman.

— Sunt multe drumurile care duc spre zborul interstelar. Unele sunt bune, altele mai rele. Va voi da ceea ce pot, fără să vă distrug.

— Matca promite!

— Şi eu la fel.

Uman se repezi înainte, îl prinse pe Ender de păr şi de urechi şi-l trase până ajunseră să se privească în ochi. Miro nu mai văzuse un gest de o asemenea violenţă din partea lor; era lucrul de care se temuse, hotărârea de a ucide…

— Dacă suntem ramen, răcni Uman către Vorbitor, atunci noi hotărâm, nu tu! Iar de suntem varelse poţi să ne ucizi pe toţi, chiar acum, aşa cum ai făcut-o cu toate surorile mătcii!

Miro încremeni ca fulgerat. Era treaba purceluşilor dacă-l socoteau pe Vorbitor autorul cărţii. Dar cum de ajunseseră la concluzia de neconceput că tot el era vinovat de Xenocid? Drept cine îl luau? Drept Monstruosul Săvârşitor.

Şi totuşi Vorbitorul în numele Morţilor stătea acolo, cu capul plecat, iar din ochii închişi lacrimile îi curgeau pe obraji, ca şi cum acuzaţia lui Uman avea forţa adevărului.

Uman întoarse capul ca să i se adreseze lui Miro.

— Ce-i cu apa asta? întrebă el în şoaptă. Apoi atinse lacrimile.

— Aşa ne arătăm durerea, necazul sau suferinţa, îi răspunse băiatul.

Mandachuva scoase brusc un urlet înfiorător pe care Miro nu-l mai auzise; semăna cu acela al unui animal pe moarte.

— Aşa ne arătăm noi durerea, şopti Uman.

— Ah! Ah! strigă Mandachuva. Am mai văzut apa asta! Am văzut-o în ochii lui Libo şi Pipo.

Mai întâi unul câte unul, apoi cu toţii în acelaşi timp, purceluşii porniră să strige la fel. Miro era îngrozit, fascinat, emoţionat. Nu ştia câtuşi de puţin ce însemna acest strigat, dar purceluşii dădeau acum frâu liber unor emoţii pe care vreme de patruzeci şi şapte de ani le ascunseseră faţă de xenologi.

— Îl jelesc pe tata? întrebă Ouanda în şoaptă. Şi ochii ei luceau, umezi de emoţie, iar părul i se năclăi de sudoarea rece a spaimei.

Imediat ce înţelese, Miro spuse:

— Până în clipa asta n-am ştiut că Pipo şi Libo au plâns când au murit. Miro nu avea cum să intuiască ce gândea Ouanda în acele momente; văzu doar cum ea se întoarse, se îndepărtă cu paşi nesiguri, se prăbuşi în genunchi şi începu să plângă amar.

Era de netăgăduit că sosirea Vorbitorului răscolise din străfunduri viaţa fiecăruia dintre ei.

Miro îngenunche alături de Vorbitor care-şi ţinea capul plecat, cu bărbia în piept.

— Vorbitorule, începu Miro. Como pode ser? Cum se face că tu eşti primul mărturisitor şi Săvârşitorul în acelaşi timp? Não pode ser.

— Matca le-a spus mai multe decât mi-am închipuit.

— Dar Vorbitorul în numele Morţilor care a scris această carte e cel mai înţelept om care a trăit în epoca zborurilor interstelare, în timp ce Săvârşitorul a fost un criminal: a ucis un neam întreg, o rasă frumoasă de rameni care ne-ar fi putut învăţa totul…

— Şi uman pe deasupra, şopti Ender.

Uman se afla acum lângă ei şi rosti câteva versete din Hegemon: „Boala şi leacul ei sălăşluiesc în orice inimă. Moartea şi mântuirea stau în puterea aceleiaşi mâini”.

— Uman, vorbi Ender, spune neamului tău să nu jelească pentru ceea ce a făptuit din neştiinţă.

— Am făcut ceva îngrozitor, spuse Uman. Şi era cel mai mare dar al nostru.

— Spune semenilor tăi să se liniştească şi să mă asculte.

Uman strigă câteva vorbe, nu în limba masculilor, ci în cea a soţiilor, limba autorităţii. Tăcură cu toţii şi se aşezară să asculte ceea ce avea Vorbitorul de spus.

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, începu el, dar întâi trebuie să vă cunosc, altfel cum aş putea rosti povestea voastră? Trebuie să aflu mai multe despre voi, altfel cum aş putea şti dacă băutura este otrăvitoare sau nu? Şi problema cea mai grea dintre toate rămâne să fie rezolvată. Specia umană e liberă să-i iubească pe Gândaci întrucât socoteşte că au murit cu toţii. Voi încă trăiţi, şi de aceea îi înspăimântaţi pe oameni.

Aflat între ceilalţi purceluşi, Uman se ridică şi gesticulă către propriul lui trup, de parcă ar fi fost ceva fragil şi lipsit de putere.

— Noi?!

— Se tem de acelaşi lucru ca şi voi, care vă îngroziţi când priviţi spre cer şi vedeţi cum stelele sunt acaparate de oameni. Se tem că vor ajunge într-o bună zi pe o lume şi vor constata că voi aţi ajuns primii acolo.

— Nu vrem să fim primii, spuse Uman. Vrem să avem şi noi un loc acolo.

— Atunci păsuiţi-mă, spuse Ender. Ajutaţi-mă să învăţ cine sunteţi, că să-i pot învăţa şi eu pe oameni.

— Orice, întări Uman. Privi roată către ceilalţi. Te vom învăţa tot ce vrei.

Mâncătorul-de-Frunze se ridică. Vorbi în limba masculilor, dar Miro nu înţelese.

— Nu poţi da altora lucruri care nu-ţi aparţin.

Uman îi răspunse tăios în Esenţială:

— Nici lui Pipo, Libo, Ouanda şi Miro nu le aparţineau lucrurile pe care ni le-au oferit. Dar, cu toate astea, au făcut-o.

— Nu trebuie să dovedim aceeaşi nechibzuinţă. Mâncătorul-de-Frunze vorbea încă în limba masculilor.

— Nici înţelepciunea lor nu ne aparţine în mod necesar, îl puse la punct Uman.

Apoi Mâncătorul rosti ceva în limba copacilor şi nici acum Miro nu reuşi să priceapă. Uman nu răspunse şi Mâncătorul-de-Frunze plecă.

În timp ce acesta se îndepărta, Ouanda se întoarse cu ochii înroşiţi de plâns.

Uman se răsuci spre Vorbitor.

— Ce vrei să ştii? întrebă el. Dacă putem, îţi vom spune şi-ţi vom arăta.

La rândul lui, Ender se uită la Miro şi Ouanda.

— Ce-ar trebui să întreb? Ştiu atât de puţine încât nu am idee ce ne-ar fi de folos.

Miro o privi pe Ouanda, consultându-se din ochi cu ea.

— Nu aveţi unelte din piatră sau metal, spuse ea. Dar casa voastră e făcută din lemn şi tot aşa arcurile sau săgeţile.

Uman nu răspunse. Momentul de tăcere se prelungi.

— Dar care vă e întrebarea? spuse Uman într-un târziu.

„Cum de n-a priceput legătura?” gândi Miro.

— Noi, oamenii, explică Vorbitorul, folosim unelte din piatră ca să doborâm copaci atunci când vrem să-i transformăm în case, săgeţi sau bâte ca acelea pe care văd că le aveţi unii dintre voi.

Trecură câteva momente până când vorbele lui fură înţelese pe deplin. Apoi, brusc, toţi purceluşii se ridicară în picioare, parcă înnebuniţi, ciocnindu-se uneori unul de altul, de copaci sau de casele din buşteni. Majoritatea rămaseră muţi, dar câte unul dintre ei urla când şi când, exact cum o făcuseră cu toţii mai devreme. Sminteala aproape mută a purceluşilor era stranie, lăsând impresia că, dintr-o dată, îşi pierduseră orice control asupra trupurilor. După atâţia ani de precauţie şi non-comunicare, de eforturi pentru a nu li se spune nimic, Vorbitorul încălcase acest comandament şi rezultatul era demenţa colectivă la care asistau acum.

Uman se desprinsese din haosul acela şi se azvârli la pământ în faţa lui Ender.

— O, Vorbitorule! strigă el din răsputeri. Promite-mi că n-o să le îngădui niciodată să-l doboare pe tatăl meu Rădăcină cu unelte din piatră şi metal! Dacă vrei să ucizi pe cineva, există fraţi mai bătrâni care şi-ar da viaţa; şi eu sunt gata sa mor, dar nu-i lăsa să-mi ucidă tatăl!

— Sau pe tatăl meu! strigară ceilalţi purceluşi. Sau pe-al meu!

— Dacă am fi ştiut că sun… sunteţi varelse, nu l-am fi sădit pe Rădăcină atât de aproape de gard, spuse Mandachuva.

Ender ridică din nou braţele.

— A tăiat vreun om copaci în Lusitania? Niciodată. Legea ne-o interzice. N-aveţi a vă teme de noi.

Se făcu tăcere şi purceluşii se liniştiră. Uman se ridică în cele din urmă de la pământ.

— Ne-ai făcut să ne temem şi mai mult de fiinţele umane, Vorbitorule. Mai bine nu veneai deloc în pădurea noastră.

Vocea Ouandei răsună mai tare decât a lui:

— Cum mai poţi spune asta după ce mi-ai ucis tatăl?

Uman o privi stupefiat şi rămase fără grai. Miro o luă pe Ouanda pe după umeri. În tăcerea care se lăsă, se auzi glasul puternic al Vorbitorului:

— Ai promis că vei răspunde la toate întrebările mele. Te mai întreb o dată: cum vă construiţi casele din buşteni şi cum vă faceţi bâtele, arcurile şi săgeţile? Noi v-am arătat singura cale pe care o cunoaştem; spune-mi care e calea voastră, cum faceţi?

— Fratele se dăruieşte singur, răspunse Uman. Ţi-am spus. Îi comunicăm fratelui despre nevoile noastre şi-i arătăm forma, iar el ni se oferă.

— Putem să vedem cum se întâmplă asta? întrebă Ender.

Uman privi în jur, către ceilalţi purceluşi.

— Vreţi să-i cerem unui frate să se dăruiască pentru ca Vorbitorul să poată vedea? N-avem nevoie de casă, nici acum, nici în anii ce vor veni, iar săgeţile ne prisosesc…

— Arată-i!

Miro se întoarse, iar ceilalţi făcură acelaşi lucru şi-l văzură pe Mâncătorul-de-Frunze ieşind din nou din pădure. Păşi dinadins până în mijlocul luminişului; nu-i privi pe nici unul şi vorbi de parcă ar fi fost un herald care nu se sinchiseşte dacă-l ascultă cineva. Li se adresă în limba soţiilor, astfel că Miro nu înţelese decât frânturi.

— Ce spune? şopti Ender.

Aflat în genunchi lângă el, Miro traduse cât pricepu: Mi-e limpede că s-a dus la soţii, care le-au spus să facă tot ce le ceri. Dar nu-i chiar atât de uşor, le mai zice — nu înţeleg cuvintele astea — că mor cu toţii. În orice caz, ceva despre fraţii care mor. Uită-te la ei, nici unul nu se teme.

— Nu ştiu cum îşi exteriorizează teama. Nu cunosc neamul ăsta deloc.

— Nici eu, recunoscu Miro. Te las să te descurci singur; în mai puţin de jumătate de oră ai creat o agitaţie cum n-am avut prilejul să văd în toţi aceşti ani de când îi vizitez.

— E un dar cu care m-am născut, îl lămuri Ender. Îţi propun un târg. N-o să spun nimănui despre Activităţile Suspecte pe care le-aţi desfăşurat, iar voi nu povestiţi nimănui cine sunt eu.

— Asta e uşor, spuse Miro. Oricum nu cred.

Cuvântarea Mâncătorului-de-Frunze se sfârşi. După aceea păşi rar spre casă şi intră.

— Vom cere darul unui frate bătrân, încheie Uman. Aşa au spus soţiile.

După aceea, Miro rămase în picioare îmbrăţişând-o pe Ouanda şi avându-l alături pe Mărturisitor, iar purceluşii realizară un miracol cu mult mai convingător decât cel care le adusese lui Gusto şi Cidei titlul de Os Venerados.

Purceluşii se strânseseră într-un cerc în jurul unui copac bătrân şi gros de la marginea luminişului. Apoi se căţărară în copac unul câte unul şi începură să lovească în el cu beţe. La scurt timp după aceea se aflau cu toţii în copac, bătând într-un ritm complicat şi cântând.

— Limba taţilor, şopti Ouanda.

Ramurile porniră să cadă una după alta. Purceluşii alergară imediat şi le adunară, târându-le în afara zonei în care urma să cadă copacul.

Uman îi aduse una, care o luă cu grijă şi le-o arătă lui Miro şi Ouandei. Capătul cu care fusese legată de trunchi rămăsese perfect neted. Nu era plat — suprafaţa prezenta o uşoară vălurire. Dar ramura nu era câtuşi de puţin aspră, din ea nu curgea sevă şi nu avea nici un semn care să dovedească violenţa în separarea ei de copac. Miro atinse suprafaţa cu degetul şi simţi răceala şi netezimea ca de marmură.

În cele din urmă copacul rămase doar un trunchi drept, dezgolit şi maiestuos; petele de culoare mai deschisă unde crescuseră cândva ramurile străluceau în razele soarelui de după-amiază. Cântecul atinse apogeul şi încetă. Copacul se înclină şi începu să cadă lin şi graţios spre pământ. Când trunchiul se prăbuşi, solul bubui şi se cutremură, apoi se lăsă o tăcere deplină.

Uman păşi către copacul doborât şi, în timp ce cânta încet, începu să-i mângâie suprafaţa. Coaja plesni treptat sub mişcarea mâinii lui; crăpătura se extinse într-o parte şi în alta pe toată lungimea trunchiului până ce scoarţa se desfăcu în două jumătăţi. Apoi mai mulţi purceluşi o şi o desprinseseră de trunchi, în două fâşii lungi. Purceluşii le traseră deoparte.

— I-ai văzut vreodată folosind coaja? îl întrebă Eder pe Miro.

Miro clătină din cap. Nu se simţea în stare să scoată vreo vorbă. Săgeată făcu apoi un pas înainte şi începu să cânte molcom. Îşi plimbă degetele în sus şi-n jos pe trunchi de parcă ar fi desenat lungimea şi grosimea exactă a unui arc. Miro văzu cum apăreau liniile, cum lemnul dezgolit se văluri, plesni şi se desfăcu până când în căuşul trunchiului rămase un arc lustruit, cu o formă perfectă.

De trunchi se apropiară şi alţi purceluşi care, în timp ce cântau, desenară tot felul de forme. Plecară apoi cu bâte, arcuri şi săgeţi, cuţite cu lama subţire şi mii de fâşii fire de lemn pentru împletit coşuri. În cele din urmă, după ce se consumă jumătate din trunchi, făcură toţi câţiva paşi înapoi şi cântară în acelaşi ritm. Copacul tremură şi se desfăcu în vreo zece bârne lungi. Trunchiul fusese folosit în întregime.

Uman se apropie încet de bârne şi îngenunche, lăsându-şi mâinile cu delicateţe pe cea mai apropiată dintre ele. Îşi înclină uşor capul pe spate şi începu să îngâne o melodie fără cuvinte, cea mai tristă pe care Miro o auzise vreodată. Cântecul continuă, intonat doar de vocea lui Uman; abia după câteva momente, Miro îşi dădu seama că ceilalţi purceluşi îl priveau şi aşteptau ceva.

În cele din urmă, Mandachuva veni la el şi-i spuse în şoaptă:

— Te rog. Se cuvine să cânţi şi tu pentru un frate.

— Nu ştiu cum, şopti Miro simţindu-se înspăimântat şi neajutorat.

— Şi-a dat viaţa ca să-ţi răspundă la întrebare, îl lămuri Mandachuva.

„Ca să-mi răspundă la întrebare şi să mai dea naştere altor o mie”, spuse Miro în gând. Dar păşi înainte, îngenunche alături de Uman, îşi încolăci degetele în jurul aceleiaşi bârne netezi pe care o atinsese purceluşul, îşi lăsă capul pe spate şi-şi încercă vocea, la început şovăitor, nesigur, neştiind ce melodie să cânte; dar curând înţelese raţiunea cântecului mono-tonal, simţi moartea copacului sub palme şi vocea îi crescu în tărie şi claritate creând o dizarmonie înduioşătoare cu vocea lui Uman, care jelea moartea copacului şi-i mulţumea pentru că se sacrificase, promiţând să folosească pieirea lui spre binele tribului, spre binele fraţilor şi al soţiilor şi copiilor, astfel încât să trăiască şi să se înmulţească şi să prospere cu toţii. Acesta era rostul cântecului şi înţelesul morţii copacului, iar în clipa în care cântecul se termin, Miro se aplecă până atinse lemnul cu fruntea şi rosti cuvintele de miruire finală, aceleaşi pe care le şoptise cu cinci ani în urmă deasupra trupului lui Libo.