Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 5 VALENTINE

Pântecul Valentinei era umflat şi rigid şi mai rămăsese o lună până când avea să i se nască fiica. Fiind atât de mare şi greoaie, orice mişcare devenise o povară. Înainte vreme, atunci când se pregătea să ducă un grup de studenţi la istorie într-un söndring, reuşea întotdeauna să se ocupe singură de încărcarea ambarcaţiunii. Acum însă trebuia să se încreadă cu totul în marinarii soţului ei, şi nici măcar nu putea să facă naveta între chei şi magazii — căpitanul supraveghea operaţiunile de stivuire şi de echilibrare a navei. O făcea cu pricepere, desigur — oare nu căpitanul Rãv fusese cel care o învăţase pe ea atunci când navigase pentru prima oară? —, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea cu forţa un rol sedentar.

Era cel de-al cincilea söndring al ei; primul prilejuise întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoţindu-i în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, şi după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene şi apoi se odihnea şi se distra până când Ender accepta invitaţia de a merge în alt loc pentru a mărturisi. De obicei, munca lor se împletea perfect — el era chemat să rostească moartea unei persoane importante, a cărei viaţă avea să devină mai târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, amândoi făureau şi transformau identitatea lumii, întrucât eseul lui Demostene era întotdeauna considerat definitiv.

O vreme crezuse că până la urmă cineva îşi va da seama că Demostene scria eseuri care urmăreau în mod suspect itinerariul ei, şi o va da în vileag. Dar curând înţelesese că în jurul lui Demostene se ţesuse o întreagă mitologie, la fel ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puţin densă. Oamenii bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat opera unui geniu care scria independent şi încerca să publice sub auspiciile acestuia; unii îşi imaginau chiar că, în mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet necunoscut de străluciţi istorici ai secolului, care hotărau dacă era demnă de acest nume. N-avea nici o importanţă că nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost arătată o asemenea lucrare. În fiecare an se înregistrau sute de eseuri în „stilul Demostene”; computerul le respingea automat pe cele care nu erau scrise de adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulţi se încăpăţânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă existenţa unei persoane care să se numească Valentine. La urma urmelor, Demostene debutase ca orator în reţelele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu putea fi vorba şi în prezent de aceeaşi persoană.

„Şi e adevărat”, gândea Valentine. „De la o carte la alta nici eu nu rămân aceeaşi, fiindcă fiecare lume îmi schimbă întrucâtva existenţa, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. Iar lumea asta mă transformă cel mai mult.”

Îi displăcea gândirea luterană, îndeosebi facţiunea aşa-zis calvinistă, care pătrundea peste tot şi părea să posede răspuns la orice întrebări, chiar şi la cele ce nu fuseseră puse. De aceea îi încolţise în minte ideea de a forma un grup de studenţi mai deosebiţi din ultimul an şi de a pleca împreună cu ei din Reykjavik spre Insulele Verii, un lanţ ecuatorial unde skrika veneau să se reproducă în cursul primăverii, iar stolurile de halkig se lăsau cuprinse de frenezia forţei reproductive. Ideea ei era de a destrăma şabloanele absurdităţilor intelectuale, inevitabil prezente în orice universitate. Studenţii urmau să se hrănească doar cu havregrin care creştea năvalnic în văile adăpostite şi cu halkig, atât cât vor avea curajul şi inima să ucidă singuri. Dacă alimentaţia zilnică trebuia să depindă de propria lor trudă, atunci se va schimba şi atitudinea lor faţă de evenimentele care aveau greutate sau nu în istorie.

Conducerea universităţii aprobase cam în silă; Valentine îşi folosi propriile fonduri pentru a închiria o navă de la Jakt, care devenise recent şeful uneia dintre numeroasele familii care vânau skrika. Acesta nutrea un dispreţ tipic marinăresc faţă de cei cu studii universitare, numindu-i pe faţa skräddare şi spunând vorbe chiar mai grele atunci când erau absenţi. O avertiză pe Valentine că tot el va trebui să vină peste mai puţin de o săptămână pentru a-i salva pe studenţii ei morţi de foame. Dar Valentine şi „naufragiaţii” ei, cum le plăcea acestora să se autointituleze, rezistaseră toată perioada, ba chiar le mersese totul din plin, construind ceva ce aducea cu un sat şi trăind bucuria efervescentă a gândirii creatoare şi descătuşate, care la întoarcere dăduse naştere unei adevărate cascade de articole dovedind calităţi desăvârşite şi intuiţie.

Evident, ca urmare a acestor rezultate, Valentine primea acum din Reykjavik sute de cereri pentru cele douăzeci de locuri în fiecare söndring pe care îl organiza în cursul verii. Pentru ea, Jakt era însă cu mult mai important. Nu avea o educaţie deosebită, dar era un cunoscător perfect al vieţii de pe Trondheim. Putea să navigheze pe marea de la ecuator fără să apeleze la hartă. Cunoştea rutele aisbergurilor şi zonele în care se îndeseau banchizele. Părea să ştie locurile unde se strângeau skrika pentru a dansa şi cum să-şi răspândească vânătorii pentru a ataca exemplarele de skrika pe neaşteptate atunci când părăseau marea, urcând pe ţărm. Vremea rea nu-l lua niciodată prin surprindere şi Valentine trăsese concluzia că nu exista vreo situaţie căreia Jakt să nu-i poată face faţă.

Mai puţin Valentinei. Şi atunci când preotul luteran — un calvinist — îi căsătorise, amândoi păruseră mai degrabă surprinşi decât fericiţi. Şi, cu toate acestea, erau fericiţi. Pentru prima oară de când părăsise Pământul se simţea desăvârşită, împăcată, cu un cămin. Tocmai de aceea copilul îi creştea în pântec. Peregrinările ei se încheiaseră. Îi era foarte recunoscătoare fratelui ei care înţelesese perfect situaţia şi, fără a fi nevoie să mai aibă vreo discuţie, pricepuse că Trondheim era capătul odiseii lor de trei mii de ani, sfârşitul carierei lui Demostene; ca şi ishäxa, găsise calea de a prinde rădăcini în solul îngheţat al acestei lumi şi de a-şi afla hrana pe care solul altor lumi nu i-o putea oferi. Copilul lovi cu putere, trezind-o din visare; se uită în jur şi-l văzu pe Ender venind către ea, păşind de-a lungul cheiului cu geanta de voiaj atârnată de umăr. Ea îşi închipui dintr-o privire motivul pentru care îşi adusese bagajul: voia să o însoţească în acest săndring. Se întrebă dacă se cuvenea să se bucure. Deşi tăcut şi discret, fratelui ei îi era imposibil să-şi ascundă capacitatea ieşită din comun de a înţelege natura umană. Studenţii de rând nici nu-l băgau prea mult în seamă, însă cei mai buni, cei despre care spera că vor dovedi o gândire originală, reuşeau să surprindă aluziile subtile dar convingătoare pe care le strecura în mod inevitabil în discuţie. Era sigură că rezultatele vor fi impresionante. La urma urmelor, de-a lungul anilor şi ea datorase mult intuiţiei lui, dar câştigul avea să fie rodul inteligenţei lui, nu a studenţilor. Iar asta va dăuna întrucâtva scopului acestui sondring.

Dar nu-l va refuza dacă va dori să meargă şi el. În adâncul sufletului simţea că acesta era adevărul: dorea mult să-l aibă alături. Cu toate că-l iubea foarte mult pe Jakt, îi lipsea apropierea tainică şi constantă pe care ea şi Ender o împărtăşiseră înainte de a se căsători. Vor trece ani până ce ea şi Jakt să poată fi la fel de strâns legaţi. Şi Jakt ştia, iar asta îl făcea să sufere puţin; un soţ n-ar trebui să se măsoare cu un cumnat pentru a-şi câştiga devotamentul soţiei.

— Bună, Val, spuse Ender.

— Bună, Ender.

Aflaţi singuri aici, în docuri, unde nimeni nu putea să-i audă, Valentine simţea că nimic n-o va opri să-i spună pe numele folosit în copilărie, nesocotind faptul că restul umanităţii transformase acest cuvânt într-un epitet.

— Ce-o să faci dacă iepuraşul se hotărăşte să vadă lumina zilei în timp ce eşti în söndring?

Ea zâmbi.

— Tăticul ei are s-o învelească într-o blană de skrika, eu o s-o legăn cu cântece nordice caraghioase, iar studenţii or să aibă o mare revelaţie privind impactul imperativelor vieţii asupra istoriei.

O clipă râseră amândoi şi, brusc, fără să înţeleagă de ce, Valentine îşi dădu seama că Ender nu dorea să se îmbarce pentru söndring, că îşi pregătise geanta aceea pentru a părăsi planeta Trondheim şi că venise nu pentru a o invita cu el, ci pentru a-i spune adio. Nechemate, lacrimile îi apărură în ochi şi simţi sfâşierea cumplită a despărţirii. Aşa cum o făcuse de nenumărate ori până atunci, el întinse mâinile şi o strânse la piept; de astă dată, între ei se afla pântecul şi îmbrăţişarea rămase mai mult o încercare stângace.

— Credeam că vrei să rămâi, şopti ea. În ultima vreme ai refuzat invitaţiile pe care le-ai primit.

— A venit una pe care n-am fost în stare s-o refuz.

— Copilul s-ar putea naşte în acest söndring, dar în altă lume nu.

Aşa cum bănuise, Săvârşitorul nu voia ca ea să-l însoţească.

— Copila are să fie uimitor de blondă, spuse el. I-ar fi peste putinţă să-şi găsească un loc pe Lusitania. Acolo majoritatea sunt brazilieni bruneţi.

Deci despre Lusitania era vorba. Valentine înţelese pe dată de ce se ducea într-acolo: uciderea unui xenolog de către purceluşi era de-acum o ştire cunoscută de toată lumea, întrucât fusese difuzată în Reykjavik în cursul serii.

— Ţi-ai pierdut minţile.

— Nu chiar.

— Ştii ce s-ar întâmpla dacă oamenii şi-ar da seama că tocmai Săvârşitorul merge pe lumea purceluşilor? Te-ar crucifica.

— Adevărul e că m-ar crucifica acum şi aici, numai că, în afară de tine, nimeni nu ştie cine sunt. Promite-mi că n-o să mă dai de gol.

— Dar ce poţi face tu acolo? Până când vei ajunge vor fi trecut decenii de la moartea lui.

— Oamenii pentru care sunt de obicei chemat să mărturisesc devin amintiri palide când sosesc eu pe lumea lor. Ăsta-i principalul dezavantaj creat de condiţia de Vorbitor itinerant.

— N-am crezut vreodată că te voi pierde iar.

— Dar eu mi-am dat seama că ne-am pierdut unul pe celălalt în chiar ziua când te-ai îndrăgostit de Jakt.

— Atunci trebuia să-mi spui! N-aş fi făcut-o!

— Tocmai de aceea nu ţi-am spus-o. Dar nu-i adevărat, Val. Oricum ai fi făcut pasul. Iar eu voiam să se întâmple asta. Mai fericită ca acum n-ai fost nicicând. Îşi aşeză mâinile pe talia ei. Genele Wiggin se cereau continuate. Sper să ai casa plină de copii.

— Se consideră că-i o lipsă de decenţă să ai mai mulţi de patru, lăcomie să treci de cinci şi barbarie să ai mai mulţi de şase. Chiar în timp ce glumea se gândea cum o să rezolve mai bine problema söndring-ului: să-i lase pe absolvenţi să plece fără ea, să-l anuleze de-a dreptul sau să-l amâne până după plecarea Săvârşitorului.

Dar spusele Săvârşitorului făcură ca întrebările ei să-şi găsească imediat un răspuns:

— Oare soţul tău îmi va permite să mă îmbarc pe unul dintre vasele lui ca să călătoresc în noaptea asta până la mareld, aşa încât, să prind naveta şi să ajung mâine dimineaţă la nava mea?

Graba lui era inumană.

— Dacă n-ai fi avut nevoie de o navă de-a lui Jakt mi-ai fi lăsat un mesaj pe computer?

— Am luat hotărârea acum cinci minute şi am venit direct la tine.

— Dar ţi-ai făcut deja rezervarea pentru navetă, asta presupune planuri precise!

— Nu şi dacă eşti proprietarul navei.

— De ce te grăbeşti atât? Călătoria va dura decenii întregi.

— Douăzeci şi doi de ani.

— Douăzeci şi doi de ani! Şi ce importanţă are dacă întârzii câteva zile? Nu puteai să mai aştepţi o lună ca să-mi vezi pruncul?

— Val, s-ar putea ca peste o lună să nu mai am curajul de a te părăsi.

— Atunci nu pleca! Ce înseamnă purceluşii pentru tine? Gândacii au fost destul de ramen pentru o viaţă de om. Rămâi, căsătoreşte-te aşa cum am făcut-o şi eu. Ai ajutat la începerea colonizării stelelor, Săvârşitorule; acum stai locului şi gustă din roadele trudei tale.

— Tu îl ai pe Jakt. Eu am studenţi nesuferiţi care încearcă să mă convertească la calvinism. Truda mea încă nu s-a încheiat, iar Trondheim nu e un cămin pentru mine.

Valentine simţi vorbele lui ca pe o acuzaţie: „Tu ţi-ai găsit rostul aici fără să te gândeşti dacă eu aş putea trăi pe solul ăsta.” „Dar nu e vina mea”, vru ea să răspundă, „tu eşti acela care pleacă, nu eu.”

— Aminteşte-ţi cum a fost, spuse Valentine, când l-am lăsat pe Peter pe Pământ şi am făcut o călătorie de câteva decenii până la prima noastră colonie, lumea aceea pe care ai condus-o. Ca şi cum ar fi murit. Până am ajuns noi acolo, el era bătrân iar noi încă tineri; când am vorbit cu el prin ansiblu, devenise deja un bărbat venerabil uitat de vreme, Hegemonul împovărat de putere, legendarul Locke, orice, numai fratele nostru nu.

— După câte-mi amintesc, a existat şi o schimbare în bine.

Săvârşitorul încerca să facă situaţia mai uşor suportabilă, dar Valentine îi interpretă vorbele cu rea-voinţă:

— Crezi că şi eu voi cunoaşte schimbări în bine după douăzeci de ani?

— Cred că voi suferi după tine mai mult decât dacă ai muri.

— Ba nu, Ender, va fi exact ca şi cum aş fi murit, şi vei şti că tu eşti acela care m-a ucis.

El primi vorbele ca pe o lovitură.

— Nu vorbeşti serios.

— Nu-ţi voi scrie. De ce aş face-o? Pentru tine nu va trece decât o săptămână sau două. Vei sosi pe Lusitania, iar computerul va avea scrisori vechi de douăzeci de ani din partea cuiva de care te-ai despărţit doar de o săptămână. Primii cinci ani vor însemna suferinţă, durerea de a te fi pierdut, singurătatea provocată de neputinţa de a discuta cu tine…

— Nu eu sunt soţul tău, ci Jakt.

— Şi după aceea ce-aş mai putea să-ţi scriu? Epistole deştepte, cu veşti năstruşnice despre copil? Va avea cinci ani, şase, zece, douăzeci, se va căsători, iar tu nici măcar nu-l vei fi cunoscut, şi oricum nu-ţi va păsa.

— Îmi va păsa.

— Nu vei avea norocul ăsta. Nu-ţi voi scrie decât atunci când voi fi foarte bătrână, Ender. Decât atunci când vei fi ajuns pe Lusitania şi apoi pe altă planetă, înghiţind deceniile ca pe nimic. Şi abia după aceea îţi voi trimite memoriile mele. Ţi le voi dedica. „Lui Andrew, iubitul meu frate.” Te-am urmat bucuroasă pe douăzeci de lumi, iar tu nu vrei să mai rămâi nici măcar două săptămâni acum, când am nevoie de tine.

— Val, dacă te-ai auzi, ai înţelege de ce trebuie să plec acum, înainte de a mă lăsa sfâşiat de tine.

— Asta-i o argumentaţie savantă pe care n-ai admite-o din partea studenţilor tăi, Săvârşitorule! N-aş spune toate astea dacă n-ai voi să pleci ca un hoţ prins asupra faptului! Nu răsuci lucrurile ca să mă scoţi vinovată pe mine de toate relele!

El îi răspunse pe nerăsuflate, cuvintele rostogolindu-se şi parcă amestecându-se unele cu altele din cauza grabei; vorbi repezit pentru a apuca să termine ce avea de spus înainte ca emoţia să-i înece glasul:

— Ai dreptate, eu am vrut să mă grăbesc pentru că am ceva de rezolvat acolo şi fiecare zi pe care o petrec aici atârnă greu, şi pentru că mă doare ori de câte ori vă văd, pe tine şi pe Jakt, devenind tot mai apropiaţi în timp ce noi ne îndepărtăm mereu unul de altul, deşi sunt conştient că exact aşa trebuia să se întâmple, astfel că atunci când am hotărât să plec m-am gândit că e mai bine pentru toţi dacă aş face-o mai curând, şi am avut dreptate; ştii că nu greşesc deloc. Nici nu mi-a trecut prin gând că o să mă urăşti pentru asta.

Şi abia acum tulburarea îi opri torentul de vorbe şi izbucni în plâns; ea îl urmă.

— Nu te urăsc, te iubesc, faci parte din mine, eşti în sufletul meu şi plecarea ta îmi va smulge inima din piept şi o va risipi.

Astfel se încheie discuţia lor.

Secundul lui Räv îl duse pe Ender până la mareld, o platformă întinsă din marea ecuatorială, de unde erau lansate navetele care realizau joncţiunea cu navele spaţiale aflate pe orbită. Tăcută, Valentine consimţise să nu-l însoţească. Se întoarse în schimb acasă la soţul ei şi nu se dezlipi de el toată noaptea. A doua zi plecă în söndring împreună cu studenţii şi plânse după Ender numai pe întuneric, doar atunci când socoti că nimeni n-o putea vedea.

Dar studenţilor nu le scăpă acest amănunt şi aşa începură să circule tot felul de poveşti despre marea durere pe care o trăia profesoara Wiggin din pricina plecării fratelui ei, Vorbitorul itinerant. Interpretară purtarea ei aşa cum fac studenţii în asemenea ocazii, îmbogăţind sau sărăcind realitatea. Doar o studentă, o fată pe nume Plikt, se simţi obsedată de ideea că povestea Valentinei şi a lui Andrew era cu totul altceva decât părea la prima vedere.

Ca urmare, ea începu să facă cercetări privind viaţa lor şi să verifice călătoriile pe care le făcuseră împreună printre stele. Când Syfte, fiica Valentinei, împlinise patru ani şi fiul ei, Ren, doi, Plikt îi făcu o vizită. Acum profesoară la universitate, Plikt îi arătă Valentinei romanul pe care îl publicase. Modelase totul ca pe o ficţiune, dar Valentine recunoscu imediat povestea fratelui şi a surorii care erau cei mai vârstnici oameni din univers, fiind născuţi pe Pământ înainte de întemeierea primelor colonii pe alte lumi şi călătorind neîncetat de pe o lume pe alta, fără a prinde niciunde rădăcini, căutând, căutând…

Spre uşurarea Valentinei — şi, cel puţin ciudat, spre dezamăgirea ei — Plikt nu dezvăluise faptul că Ender era adevăratul Vorbitor în numele Morţilor iar Valentine era Demostene. Dar ştia destule amănunte din viaţa lor pentru a scrie povestea despărţirii, atunci când hotărâseră ca ea să rămână lângă soţ iar el să-şi continue căutarea. Scena era mai tandră şi mai plină de simţire decât fusese în realitate; Plikt scrisese ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă Ender şi Valentine ar fi avut mai mult simţ teatral.

— De ce ai scris toate astea? întrebă Valentine.

— Calitatea nu-i un motiv suficient pentru a merita să fi scris?

Acest răspuns întortocheat o amuză pe Valentine, dar n-o făcu să renunţe:

— Ce a însemnat pentru tine fratele meu Andrew dacă ai întreprins o asemenea documentare ca să creezi povestea asta?

— Nici acum întrebarea nu sună corect, spuse Plikt.

— S-ar părea că sunt pe cale de a rata un fel de test. N-ai putea să-mi sugerezi ce întrebare să-ţi pun?

— Nu te înfuria. Ar trebui să mă întrebi de ce am scris-o ca ficţiune şi nu ca biografie.

— Bine, de ce?

— Pentru că am descoperit că Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor este Săvârşitorul Wiggin, Xenocidul.

Chiar dacă Ender plecase de patru ani, mai avea de călătorit optsprezece ani până să ajungă la destinaţie. De spaimă, Valentine simţi un gol în stomac gândindu-se ce se va alege de viaţa lui dacă va fi întâmpinat pe Lusitania ca cel mai detestat om din întreaga istorie umană.

— Nu e cazul să te temi, profesore Wiggin. Dacă mi-aş pune-o în gând, aş putea s-o spun. Când am descoperit adevărul, mi-am dat seama că se căieşte pentru faptele lui. Şi ce penitenţă înălţătoare! Adevăratul Vorbitor în numele Morţilor este acela care şi-a condamnat acţiunea ca fiind o crimă de neiertat; de aceea a devenit Vorbitor şi s-a transformat în propriul său acuzator pe douăzeci de lumi.

— Plikt, ai aflat multe, dar nu ai înţeles mare lucru.

— Înţeleg totul! Citeşte ceea ce am scris, asta a însemnat înţelegere!

Valentine îşi spuse că de vreme ce Plikt ştia atât de multe lucruri, putea să afle şi altele. Însă furia, nu gândirea raţională o împinse pe Valentine să spună adevăruri pe care nu le încredinţase nimănui până atunci:

— Plikt, fratele meu nu l-a imitat pe adevăratul Vorbitor în numele Morţilor. Chiar el a scris „Matca şi Hegemonul”.

Când pricepu că Valentine spunea adevărul, Plikt se simţi copleşită. Vreme de atâţia ani îl considerase pe Andrew Wiggin drept subiect de carte şi pe adevăratul Vorbitor în numele Morţilor drept motiv de inspiraţie. Iar acum, când află că ei erau una şi aceeaşi persoană, rămase mult timp mută de uimire.

Apoi ea şi Valentine discutară şi se confesară îndelung, ajungând să aibă atâta încredere una în cealaltă încât Valentine o rugă pe Plikt să devină educatoarea copiilor ei şi colaboratoare la următoarele ei scrieri şi la catedră. Jakt se arătă surprins de noua prezenţă din casa lui, dar odată cu trecerea timpului Valentine îi dezvălui şi lui secretele pe care Plikt le descoperise documentându-se sau le smulsese de la ea. Asta deveni legenda familiei şi de îndată ce copiii se făcură suficient de mari le spuseră şi lor minunatele poveşti despre rătăcitorul lor unchi Ender, care, considerat un monstru pe toate lumile, era în realitate un fel de salvator sau profet, sau cel puţin martir.

Anii treceau, familia prospera, iar durerea pentru pierderea lui Ender se risipea, astfel că, încet-încet, Valentine ajunse să fie mândră de el şi, în cele din urmă, să aibă un puternic sentiment de speranţă. Aştepta cu nerăbdare ca el să ajungă pe Lusitania, să rezolve problema purceluşilor, să-şi îndeplinească fără drept de tăgadă destinul de apostol pentru rameni. Plikt, luterană convinsă, o învăţă pe Valentine să gândească viaţa Săvârşitorului în termeni religioşi; stabilitatea de nezdruncinat a vieţii ei de familie şi miracolul pe care-l reprezenta fiecare dintre cei cinci copii se îmbinară în aşa fel încât se lăsă pătrunsă de sentimentul credinţei, chiar dacă doctrina nu-i intrase în suflet.

Iar asta avea să-i influenţeze şi pe copiii ei. Pentru că nici măcar nu puteau aduce vorba de unchiul lor, Săvârşitorul, în faţa unor străini, povestea vieţii lui căpătă lumini şi umbre supranaturale. Ea trezi îndeosebi interesul lui Syfte, fiica cea mare, care era încă obsedată de unchiul Ender chiar şi la împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când raţiunea devine îndeobşte mai puternică decât adoraţia copilărească, primitivă. El era o fiinţă ieşită dintr-o legendă şi totuşi trăia pe o lume situată la o distanţă care nu părea imposibil de străbătut.

Nu spuse nimic mamei şi tatălui ei, dar se confesă fostei educatoare:

— Plikt, într-o zi îl voi întâlni. Îl voi cunoaşte şi-l voi ajuta să izbândească.

— Ce te face să crezi că ar avea nevoie de ajutor sau de sacrificiul tău?

Plikt rămase mereu sceptică până când eleva ei îi câştigă încrederea.

Şi visurile lui Syfte călătoreau spre înafară, fugind de gheaţa de pe Trondheim către îndepărtata planetă pe care Ender Wiggin încă nu călcase. „Oameni ai Lusitaniei, nici măcar nu vă daţi seama ce bărbat măreţ va pune piciorul pe pământul vostru şi vă va lua povara de pe umeri. Iar eu mă voi alătura lui la vremea cuvenită, chiar dacă asta se va întâmpla peste o generaţie. Lusitania, pregăteşte-te să mă primeşti şi pe mine.”

Pe nava lui, Săvârşitorul Wiggin nu bănuia câtuşi de puţin ce încărcătură bogată din visele altora ducea în depărtări. Trecuseră doar câteva zile de când o lăsase pe Valentine plângând pe chei. Pentru el, Syfte încă nu avea nume; era doar o umflătură a pântecului Valentinei şi nimic mai mult. Abia începuse să simtă durerea despărţirii pentru totdeauna de Valentine, o suferinţă pe care ea o uitase de mult. Gândurile lui rătăceau departe, neştiind de existenţa nepoatelor şi nepoţilor de pe o lume a gheţurilor.

Acum se gândea la o fată solitară şi torturată, pe nume Novinha, întrebându-se ce vor însemna pentru ea cei douăzeci şi doi de ani în care el va călători şi ce va deveni până în clipa când se vor întâlni. Fiindcă o iubea, aşa cum se întâmplă să iubeşti pe cineva care îţi este ecou în momentele de adâncă întristare.