Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 12 FIŞIERELE

Olhado nu ştia ce să mai creadă. Oare Vorbitorul nu era bărbat în toată firea? Nu călătorise de la o planetă la alta? Cu toate acestea, nu avea nici cea mai vagă idee despre modul de operare pe computer.

În acelaşi timp, a fost cam evaziv când Olhado şi-a mărturisit mirarea.

— Olhado, spune-mi ce program trebuie să rulez.

— Nu pot să cred că nu ştii. Eu fac comparaţii de date de când aveam nouă ani. Toţi învăţăm din copilărie cum să procedăm.

— Olhado, de când am terminat şcoala a trecut multă vreme. Nici măcar nu era o escola baixa obişnuită.

— Dar toată lumea foloseşte programele acestea.

— Acum te-ai convins că nu toată lumea. Eu unul, de exemplu. Dacă ştiam cum să procedez, nu te angajam pe tine, nu crezi? Şi fiindcă o să te plătesc în monedă străină, serviciile pe care mi le faci vor constitui o contribuţie substanţială la dezvoltarea coloniei lusitane.

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti.

— Nici eu, Olhado. Dar pentru că tot ai adus vorba de asta, nu ştiu cum să fac să te plătesc.

— Efectuezi un simplu transfer de bani din contul tău.

— Şi cum se procedează?

— Cred că glumeşti.

Ender oftă, îngenunche în faţa lui Olhado, îi luă mâinile într-ale lui şi spuse:

— Olhado, te rog să nu te mai miri atâta şi să mă ajuţi! Am multe lucruri de rezolvat şi nu pot fără ajutorul cuiva care ştie să utilizeze computerul.

— Ar însemna să-ţi iau banii degeaba. Eu sunt doar un puşti. Am doisprezece ani. Quim ţi-ar fi de mai mult folos. El are cincisprezece ani şi ştie lucrurile de-a fir a păr. Chiar şi matematică.

— Dar Quim mă crede un necredincios şi se roagă în fiecare zi să mor.

— Ba nu, asta a fost înainte de a te cunoaşte, dar ai face bine să nu-i dai de înţeles că ai aflat de asta de la mine.

— Cum transfer banii?

Olhado se întoarse către terminal şi apelă banca.

— Care-i numele tău adevărat? întrebă el.

— Andrew Wiggin. Vorbitorul i-l dictă pe litere. Numele părea a fi în esenţială — poate că străinul era unul dintre acei oameni fericiţi care învăţaseră Esenţiala acasă, în loc să-şi bată capul cu ea la şcoală.

— În regulă, care ţi-e parola?

— Parola?

Olhado îşi lăsă capul să cadă pe terminal, acoperind pentru moment o parte din afişaj.

— Te rog să nu-mi spui că nu ştii ce parolă ai.

— Ascultă, Olhado, am avut un program, unul foarte evoluat, care mă ajuta să mă descurc. Nu era nevoie decât să-i spun: „Cumpără asta” şi el se ocupa de problemele mele financiare.

— N-ai voie să faci aşa ceva. E ilegal să încarci sistemele publice cu un asemenea program auxiliar. Chestia din urechea ta la asta foloseşte?

— Da, şi pentru mine nu era ilegal.

— Vorbitorule, eu n-am ochi, dar nu din vina mea. Dacă, nu ştii nimic, atunci e vina ta. Abia după ce spusese aceste vorbe îşi dădu seama că-i vorbea lui Wiggin de parcă ar fi fost un puşti.

— Îmi închipui că politeţea se învaţă de la treisprezece ani în sus, spuse Ender.

Olhado îi aruncă o privire. Zâmbea. Tata ar fi urlat la el şi probabil că după aceea s-ar fi dus s-o bată pe mama pentru că nu-şi învaţă copiii să se poarte. Însă Olhado oricum n-ar fi îndrăznit să-i spună tatei aşa ceva.

— Iartă-mă, răspunse el, dar nu pot pătrunde în contul tău fără parolă. Nu se poate să nu ştii care e.

— Încearcă să-mi foloseşti numele.

Olhado încercă. Fără folos.

— Încearcă să scrii „Jane”.

— Nimic.

Săvârşitorul se strâmbă.

— Încearcă „Săvârşitorul”.

— Săvârşitorul? Xenocidul?

— Hai, încearcă.

Reuşi, dar Olhado nu pricepea.

— Cum se face că ai o astfel de parolă? E ca şi cum ar fi un cuvânt urât, numai că sistemul nu acceptă astfel de parole.

— Am un ciudat simţ al umorului, îi răspunse Ender. Şi programul meu auxiliar, sau cum îi zici tu, are unul şi mai ciudat.

Olhado râse.

— Asta-i bună. Un program cu simţul umorului. Fondul curent de lichidităţi apăru pe ecran. Olhado nu văzuse în viaţa lui un număr atât de mare. Da, se pare că totuşi, computerul ştie să glumească.

— Atât de mulţi bani am?

— Trebuie să fie o greşeală.

— Păi, am călătorit mult cu viteza luminii. E clar că unele dintre investiţiile mele au dat roade în timp ce eram pe drum.

Cifrele erau reale. Vorbitorul în numele Morţilor era mai bogat decât îşi închipuise vreodată Olhado că ar putea fi cineva.

— Să-ţi spun ceva, zise Olhado. În loc să-mi plăteşti un salariu, mai bine îmi dai un procentaj din dobândă pe perioada cât lucrez pentru tine. Să zicem o miime de procent. Şi atunci, în câteva săptămâni o să-mi pot permite să cumpăr Lusitania şi să transport solul ei pe altă planetă.

— N-o să câştigi chiar atât de mult.

— Vorbitorule, singura modalitate prin care poţi aduna aşa de mulţi bani din investiţii e să ai o mie de ani.

— Hm, făcu Vorbitorul.

Şi după expresia lui, Olhado îşi dădu seama că spusese ceva caraghios.

— Chiar ai o mie de ani?

— Timpul, spuse Săvârşitorul, timpul e ceva atât de trecător şi lipsit de substanţă. După cum spunea Shakespeare: „Am risipit timpul şi-acum timpul mă isprăveşte.”

— Ce însemnă „isprăveşte”?

— Mă pierde.

— De ce-mi citezi dintr-un tip care nici măcar nu ştie să vorbească Esenţiala?

— Transferă în contul tău suma pe care o consideri drept un salariu bun pentru o săptămână, şi-apoi apucă-te să faci comparaţii ale fişierelor pe care au lucrat Pipo şi Libo cu câteva săptămâni înainte de a muri.

— S-ar putea să aibă protecţii.

— Foloseşte parola mea. Trebuie să ne permită accesul.

Olhado începu să caute. Vorbitorul îl urmări tot timpul. Din când în când, îl întreba pe Olhado ce făcea. După întrebări, Olhado îşi dădu seama că Andrew Wiggin ştia despre computere mai mult decât ştia el însuşi. Nu cunoştea prea bine comenzile necesare; era limpede că, mulţumindu-se să privească, Vorbitorul gândea intens. La sfârşitul zilei, când căutările nu dăduseră nici un rezultat spectaculos, lui Olhado îi trebui doar o clipă ca să priceapă de ce arăta Wiggin atât de încântat de ceea ce obţinuse. „Nu voiai rezultate”, gândi Olhado. „Voiai doar să vezi cum fac eu cercetarea. Ştiu sigur cu ce o să te ocupi la noapte, Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor. Vei scotoci tu însuţi prin alte fişiere. Chiar dacă n-am ochi, pot vedea mai bine decât îţi închipui. Mare greşeală faci păstrând totul atât de ascuns, Vorbitorule. Nu ştii că sunt de partea ta? N-o să spun nimănui cum parola ta permite accesul în fişierele personale. Chiar dacă ai vrea să vezi fişierele primarului sau ale episcopului, nu-i nevoie să păstrezi secretul faţă de mine. Eşti aici numai de trei zile, dar te cunosc îndeajuns ca să-mi placi şi ţin atât de mult la tine încât aş face orice ca să te ajut atâta vreme cât nu voi pricinui vreun rău familiei mele.

Novinha descoperi aproape imediat încercările lui Ender de a pătrunde în fişierele ei, în dimineaţa următoare. Recunoscuse deschis şi cu oarecare aroganţă că încercase, dar ceea ce o îngrijora era că nu ştia cât de departe mersese. În unele fişiere reuşise să obţină accesul, dar cele mai importante, cu înregistrarea simulărilor pe care le văzuse Pipo, îi rămăseseră închise. Cel mai rău o deranja faptul că nu făcuse nici un efort să rămână nedetectat. Numele lui era tipărit în fiecare director de acces, chiar şi în cele pe care până şi un şcolar le-ar fi putut schimba sau şterge.

„Ei bine, nu voi admite că acest amestec să mă tulbure de la treburile pe care le am”, hotărî ea. „A dat buzna în casa mea, mi-a influenţat copiii, îmi spionează fişierele şi procedează de parcă ar avea dreptul să…”

Şi continuă astfel până când îşi dădu seama că nu lucrase deloc, în schimb se gândise la tot soiul de cuvinte usturătoare pe care să i le arunce în faţă când îl va vedea din nou.

„Nu te mai gândi atâta la el. Concentrează-te asupra altor lucruri. … şi râsul din seara trecută al lui Miro şi al Elei. De neînchipuit!” Bineînţeles că azi dimineaţă Miro a redevenit morocănos cum îl ştia, iar Ela, a cărei bună dispoziţie mai persistase puţin, a început curând să aibă un aer îngrijorat, preocupat, potrivnic şi irascibil ca întotdeauna. Şi chiar dacă, aşa cum i-a spus Ela, micuţul Grego plânsese şi-l îmbrăţişase pe acest om, de cum s-a sculat a pus mâna pe foarfecă şi i-a tăiat cearceaful de pe pat în fâşii lungi şi precise, iar la şcoală l-a lovit pe fratele Adornai drept în vintre, făcând astfel ca ora să se întrerupă brusc şi să se ajungă la o consultaţie cu Dona Cristã. Cam asta-i tot cea reuşit Vorbitorul cu mâinile lui vindecătoare. „Poate — şi imaginează că are dreptul să intre în casa mea şi să repare tot ce-am făcut eu rău, dar o să afle că unele răni nu se vindecă atât de lesne. Da, însă Dona Cristã i-a spus că într-adevăr Quara a vorbit în ora Sorei Bebei, şi încă în faţa tuturor copiilor, dar de ce? Pentru a le spune că-l cunoscuse pe infamul, îngrozitorul Falante pelos Mortos, cum se numea de fapt Andrew, că era rău aşa cum spusese şi episcopul Peregrino, ba poate şi mai rău, fiindcă l-a chinuit pe Grego până când a plâns şi, într-un târziu, sora Bebei se văzuse silită să-i ceară Quarei să tacă. Asta era ceva, dacă o scosese pe Quara din profunda ei stare de muţenie.”

Iar Olhado, atât de conştient de sine, atât de rupt de toate, era acum agitat, numai despre Andrew a vorbit seara trecută la masă. Ştiţi că nici măcar nu avea habar cum să transfere bani? Şi nici nu v-ar veni să credeţi ce parolă imposibilă are — ştiam că reţelele de computere nu admit astfel de cuvinte — nu, nu pot să vă spun, e secret — practic eu l-am învăţat cum să caute dar cred că se pricepe la computere, nu-i un dobitoc, nici vorbă, mi-a spus că foloseşte un program auxiliar şi de aceea are nestemata aia în ureche, mi-a zis că pot să-mi stabilesc plata la cât vreau eu, nu că ar fi multe de cumpărat pe aici, dar aş putea economisi pentru când o să fiu pe picioarele mele — cred că-i foarte bătrân. Sunt sigur că ţine minte lucruri, care s-au petrecut de mult. Am impresia că limba lui maternă e Esenţiala, nu sunt mulţi oameni în cele O Sută de Lumi care să fi învăţat Esenţiala de mici, credeţi că s-a născut pe Pământ?

Până la urmă Quim a răcnit la el să-şi ţină gura şi să nu mai vorbească despre acea unealtă a diavolului, altfel are să-i ceară episcopului să organizeze o şedinţă de exorcism, fiindcă se vedea de la o poştă că Olhado era. posedat; şi când Olhado s-a mulţumit doar să rânjească şi să facă un semn din ochi, Quim a ieşit val-vârtej din bucătărie, din casă, şi nu s-a întors decât după căderea întunericului. Mai bine ar fi dacă Vorbitorul ar locui în casa noastră”, se gîndi Novinha, „mai ales că-mi influenţează familia chiar şi când nu se află aici şi tot îşi vâră nasul prin fişierele mele, dar asta n-am s-o admit.

Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, eu sunt cea vinovată, eu l-am chemat aici, eu l-am smuls din locul pe care el îl numea cămin — zice că are o soră acolo, parcă pe Trondheim — e greşeala mea că se află aici, în oraşul ăsta nenorocit de la periferia celor O Sută de Lumi, înconjurat de un gard care însă nu-i împiedică pe purceluşi să mi-i ucidă pe cei dragi…”

Şi se gândi iarăşi la Miro, care semăna atât de mult cu adevăratul lui tată încât nu putea înţelege cum de n-o acuza nimeni de adulter, se gândi la el cum zăcea pe panta dealului, la fel ca şi Pipo, îşi imagină modul în care purceluşii îi deschiseseră pieptul cu cuţitele lor primitive din os. „Se va repeta. Oricât m-aş strădui, o vor face din nou. Şi chiar dacă nu se va întâmpla aşa, curând va sosi ziua în care va împlini vârsta să se însoare cu Ouanda, iar atunci va trebui să-i spun cine e în realitate şi de ce nu se vor putea căsători, şi el va şti că-mi merit toate chinurile la care m-a supus Cão şi că el m-a lovit cu palma lui Dumnezeu spre a mă pedepsi pentru toate păcatele mele.

Până şi eu… Vorbitorul acesta m-a silit să mă gândesc la lucruri pe care am reuşit să le ascund de mine însămi vreme de săptămâni şi uneori chiar luni întregi. De când nu mi-am mai petrecut o dimineaţă gândindu-mă la copii mei? De când nu mai sper pentru ei? Cât a trecut de când gândul mi-a rămas doar la Pipo şi la Libo? De când n-am mai băgat de seamă că şi eu cred cu adevărat în Dumnezeu, sau cel puţin în Dumnezeul răzbunător şi pedepsitor al Vechiului Testament, care, cu un zâmbet, a şters de pe faţa pământului oraşe întregi fiindcă oamenii nu i se închinau? Nu ştiu dacă m-ar putea ajuta Cristos.”

Aşa îşi petrecu Novinha întreaga zi, fără să lucreze deloc, în timp ce gândurile refuzau totuşi s-o ducă la vreo concluzie.

În cursul după-amiezii, Quim apăru în pragul uşii:

— Iartă-mă că te deranjez, mamă.

— Nu mă deranjezi, spuse ea. Şi-aşa nu-s bună de nimic astăzi.

— Ştiu, nu-ţi pasă că Olhado îşi petrece tot timpul cu ticălosul acela blestemat, dar m-am gândit că ar fi bine să afli că, după şcoală, Quara s-a dus glonţ acolo. Acasă la el.

— Da?

— Oare nu-ţi pasă deloc, mamă? Ce s-a întâmplat? Ai de gând să schimbi aşternuturile şi să-l laşi să-i ia locul cu totul?

Înveninată de o furie rece, Novinha sări în picioare şi se repezi la băiat. El se făcu mic de ruşine.

— Iartă-mă, mamă. Eram atât de supărat…

— În toţi anii cât am fost căsătorită cu tatăl tău nu i-am permis niciodată să ridice mâna la copii mei. Dar dacă ar trăi, i-aş cere chiar eu să-ţi tragă o chelfăneală.

— I-ai cere-o, spuse Quim cu un are sfidător, dar l-aş ucide înainte de a pune mâna pe mine. Poate că ţie-ţi place să fii pălmuită, dar mie n-o să-mi facă nimeni aşa ceva!

Novinha nu era hotărâtă s-o facă; dar mâna ei ţâşni şi-l lovi peste faţă înainte de a-şi da seama ce se petrecea.

Era imposibil să-l doară prea tare de la o singură palmă. El însă izbucni imediat în lacrimi, se lăsă moale şi se aşeză pe podea, cu spatele la Novinha.

— Iartă-mă, iartă-mă, îngână printre suspine.

Novinha îngenunche în faţa băiatului şi-l mângâie stângaci pe umeri. Îşi dădu seama că nici măcar nu-l mai îmbrăţişase de când era de vârsta lui Grego. „Când am hotărât să devin atât de nesimţitoare? Şi când l-am atins iar, de ce a trebuit să fie o palmă în loc de un sărut?”

— Şi pe mine mă îngrijorează ceea ce se întâmplă, spuse Novinha.

— A reuşit să distrugă totul. Abia a venit şi nimic nu mai e cum a fost.

— Estevão, şi aşa lucrurile nu mergeau prea grozav ca să nu spui că schimbarea nu e binevenită.

— Dar nu aşa cum vrea el. Confesiunea şi penitenţa: astea sunt schimbările de care avem nevoie.

Nu era prima oară când Novinha îl invidia pe Quim pentru încrederea lui în puterea preoţilor de a-l absolvi de păcate. „Pentru că n-ai păcătuit nicicând, fiule, pentru că nu ştii nimic despre imposibilitatea penitenţei.”

— Cred că va trebui să vorbesc cu Wiggin, spuse Novinha.

— Şi s-o aduci acasă pe Quara?

— Nu ştiu. Nu pot să neg faptul că a făcut-o să vorbească din nou. Totuşi nu pentru că-l îndrăgeşte. N-a zis o vorbă bună despre el.

— Atunci de ce s-a dus la el?

— Probabil c-a vrut să-i spună vreo răutate. Trebuie să recunoşti: faţă de muţenia ei dinainte, e un pas mare.

— Şi diavolul îşi ascunde adevăratele intenţii sub masca faptelor bune pentru ca apoi…

— Quim, nu-mi ţine acum lecţii de demonologie. Du-mă la casa Vorbitorului şi rezolv eu şi singura.

Merseră pe poteca de pe lângă cotul râului. Şerpii de apă năpârleau, de aceea fâşiile de piele în curs de descompunere făceau ca solul să fie alunecos. „De asta mă voi ocupa în următorul proiect”, gândi Novinha. „Trebuie să descopăr cum se dezvoltă monştrii ăştia scârboşi şi probabil că aşa o să aflu şi la ce ne-ar putea folosi. Sau măcar să-i împiedic să mai îmbăloşeze şi să mai împută malul şase săptămâni pe an.” Singura mângâiere era că pieile de şarpe păreau să fertilizeze solul; ierburile moi de lângă râu creşteau mai dese acolo unde năpârleau şerpii. Era singura formă inofensivă şi plăcută de viaţă indigenă de pe Lusitania; cât ţinea vara, oamenii veneau pe malul râului ca să stea întinşi pe peticul acela îngust de pajişte naturală care şerpuia printre trestii şi în iarba aspră a preeriei. În ciuda aspectului ei respingător, mâzga produsă de putrezirea pieilor de şarpe promitea lucruri bune în viitor. Quim părea să se gândească la acelaşi subiect:

— Mamă, n-am putea planta cumva nişte ierburi de râu în jurul casei?

— E unul dintre primele experimente pe care le-au încercat bunicii tăi cu ani în urmă, dar n-au reuşit să descopere cum s-o facă. Iarba de râu se polenizează dar nu produce seminţe; când s-au străduit să o răsădească, a trăit doar scurt timp, apoi s-a ofilit şi în anul următor n-a mai crescut. Presupun că-i prieşte numai în apropierea apei.

Puţin întărâtat, Quim se strâmbă şi grăbi pasul. Novinha oftă. Quim părea mereu să ia drept un afront personal faptul că în acest univers lucrurile nu mergeau întotdeauna aşa cum ar fi vrut el.

Curând după aceea ajunseseră la casa Vorbitorului. Copiii se jucau bineînţeles în praça — strigau unul la celălalt pentru a se auzi în hărmălaia de acolo.

— Uite-o, spuse Quim. Cred că ar trebui să-i iei pe Olhado şi pe Quara de aici.

— Îţi mulţumesc că mi-ai arătat casa.

— Nu glumesc. Asta e o confruntare serioasă între bine şi rău.

— Toate sunt aşa, îl calmă Novinha. Separarea binelui de rău te sleieşte de puteri. Nu, Quim, ştiu bine că eşti în stare să-mi explici în amănunţime, dar…

— Mamă, nu mă trata cu atâta îngăduinţă.

— Quim, dar mi se pare normal, dacă te gândeşti că şi tu mă tratezi la fel întotdeauna.

Trăsăturile feţei lui se înăspriră de furie reţinută.

Ea întinse mâna şi-l atinse blând, temător; băiatul îşi încordă umărul sub atingerea ei, de parcă mâna i-ar fi fost un păianjen veninos.

— Quim, să nu încerci niciodată să-mi ţii lecţii despre bine şi rău. Am trecut prin asta de atâtea ori, iar tu nu ştii nici pe departe ce însemnă…

El îi îndepărtă mâna şi porni grăbit. „Doamne, cât de mult duc dorul zilelor şi săptămânilor când nu schimbam măcar o vorbă unul cu altul.”

Novinha bătu puternic din palme. Uşa se deschise pe dată. Era Quara.

— Oi, Méezinha, exclamă ea, tambãm veio jogar? Ai venit să te joci şi tu?

Olhado şi Vorbitorul proiectaseră pe terminal un joc cu lupte între nave interstelare. Vorbitorului i se dăduse un terminal cu un câmp holografic mult mai mare şi mai plin de detalii decât majoritatea celorlalte, şi amândoi manevrau în acelaşi timp escadroane formate din peste zece-douăsprezece nave. Jocul era foarte complex şi nici unul dintre ei nu ridică ochii s-o salute.

— Olhado mi-a zis să-mi ţin gura, altfel îmi smulge limba şi mă pune s-o mănânc pe pâine, turui Quara. Aşa că ar fi bine să nu scoţi o vorbă până nu se termină jocul.

— Stai jos, te rog, murmură Vorbitorul.

Quara se lăsă pe podea alături de ea.

— V-am auzit pe tine şi pe Quim afară, spuse ea. Strigaţi amândoi, aşa că am auzit.

Novinha simţi că roşeşte. O irita că Vorbitorul o auzise certându-se cu fiul ei. Nu era treaba lui. Nimic din ce se petrecea în familia ei nu-l privea. Şi în nici un caz nu era de acord ca el să se joace de-a războiul. Era oricum prea arhaic şi demodat. În spaţiu nu mai avuseseră loc bătălii de sute de ani, în afara luptelor întâmplătoare cu contrabandiştii. Milagre era un loc atât de paşnic încât nimeni nu poseda vreo armă mai periculoasă decât bastonul poliţistului. Olhado n-o să vadă o bătălie cât o trăi. Cu toate acestea, era captivat de un joc războinic; probabil că exista vreun grăunte înnăscut care creştea în masculii speciei, o dorinţă de a-şi sfârteca rivalii sau de a-i face una cu pământul. Ori poate că violenţa pe care o văzuse acasă îl îndemna s-o regăsească în această joacă. „E vina mea. Iarăşi e vina mea.”

Deodată Olhado strigă deznădăjduit, căci flota lui dispăru într-un nor de explozii.

— N-am văzut-o! Nu pot să cred că ai reuşit! Nici măcar n-am zărit-o venind!

— Asta e şi nu mai urla atât, spuse Vorbitorul. Reia jocul şi vezi cum am procedat, ca să poţi reacţiona data viitoare.

— Îmi închipuiam că voi, mărturisitorii, trebuie să fiţi ca nişte preoţi. Cum de ai devenit un tactician atât de bun?

Vorbitorul zâmbi cu subînţeles către Novinha şi îi răspunse:

— Uneori, ceea ce fac eu pentru a-i convinge pe oameni să-mi spună adevărul aduce cu o mică bătălie.

Olhado se rezemă cu spatele de perete şi închise ochii pentru a viziona din nou o parte din joc.

— M-ai spionat, spuse Novinha. Şi nici măcar n-ai făcut-o foarte abil. E cumva o „tactică” a Vorbitorilor în numele Morţilor?

Ender zâmbi:

— Dar a reuşit să te aducă încoace, nu?

— Ce căutai prin fişierele mele?

— Am venit să mărturisesc moartea lui Pipo.

— Nu eu l-am ucis. Fişierele mele nu te privesc.

— Tu m-ai chemat.

— M-am răzgândit. Îmi pare rău. Dar asta nu-ţi dă totuşi dreptul să…

Îngenunche în faţa ei ca să-l poată auzi şi rosti cu o voce neaşteptat de blândă:

— Pipo a aflat ceva de la tine; orice ar fi fost, pentru asta l-au ucis purceluşii. De aceea ai blocat şi ai ascuns fişierele astfel încât să nu dea nimeni peste ele. Ai refuzat chiar să te măriţi cu Libo, tocmai pentru ca nici el să nu aibă acces la ceea ce a văzut Pipo. Ai chinuit şi falsificat atât propria-ţi viaţă cât şi pe a celor pe care i-ai iubit, numai ca să-i împiedici pe Libo şi Miro să afle secretul care le putea aduce moartea.

Novinha se simţi cuprinsă brusc de un fior rece, iar mâinile şi picioarele începură să-i tremure. Se afla aici de trei zile şi, în afară de ceea ce bănuise Libo, ştia deja mai multe decât oricare altul.

— Toate astea-s numai minciuni, spuse ea.

— Ascultă-mă, Dona Ivanova, planul a dat greş. Libo a murit, nu? Oricare ar fi fost adevărul, ascunderea lui nu i-a salvat viaţa. Şi n-o va apăra nici pe-a lui Miro. Neştiinţa şi amăgirea nu pot salva pe nimeni. Singura salvare e în cunoaştere.

— Niciodată, şopti ea.

— Înţeleg că ai tăinuit secretul faţă de Libo şi Miro, dar eu ce reprezint pentru tine? Nimic, prin urmare ce importanţa ar avea dacă eu l-aş afla şi aş muri din pricina asta?

— N-are absolut nici o importanţă dacă trăieşti sau nu, spuse Novinha, dar n-o să obţii acces la fişierele acelea.

— Se pare că nu înţelegi: nu ai dreptul să pui ochelari de cal pe ochii altora. Fiul tău şi sora lui se întâlnesc în fiecare zi cu purceluşii şi, datorită ţie, ei nu ştiu că următorul gest sau cuvânt ar putea însemna condamnarea lor la moarte. Mâine îi voi însoţi, fiindcă nu pot mărturisi moartea lui Pipo fără să discut cu purceluşii…

— Nu mai vreau să mărturiseşti moartea lui Pipo.

— Nu mă interesează ce vrei. N-o fac pentru tine, dar te implor să-mi destăinui ce ştia Pipo.

— N-o să afli niciodată ce ştia Pipo, pentru că el a fost o persoană bună, înţelegătoare şi iubitoare, care…

— Care a ţinut lângă el o fetiţă însingurată şi înspăimântată şi i-a alinat rănile sufleteşti. Şi în timp ce spuse aceste vorbe, îşi lăsă mâna pe umărul Quarei.

Novinhei îi era peste puteri să rabde gestul.

— Să nu îndrăzneşti să te compari cu el! Quara nu e orfană, m-auzi? Are o mamă, pe mine, şi n-are nevoie de tine, aşa cum nici unul, nici măcar unul dintre noi n-are nevoie de tine! Apoi, inexplicabil, porni să plângă. Şi nu voia să plângă în faţa lui. Nici nu voia să se afle aici. Omul acesta răvăşise totul. Porni împleticit spre uşă, trântind-o în urma ei. Avea dreptate Quim: era însuşi diavolul. Ştia prea multe, cerea prea mult, dădea prea mult şi aveau cu toţii prea mult nevoie de el. Cum de reuşise să capete o asemenea putere asupra lor într-un răstimp atât de scurt?

Apoi o săgetă un gând care o făcu pe dată să-şi stăvilească lacrimile şi să se îngrozească. Spusese că Miro şi sora lui mergeau la purceluşi în fiecare zi. Ştia deci. Cunoştea toate secretele.

Toate, în afara secretului pe care nici ea însăşi nu-l cunoştea — cel pe care Pipo îl descoperise în simularea ei. Dacă ajungea şi la el, va poseda tot ce ascunsese atâta amar de ani. Când ceruse un Vorbitor în numele Morţilor, voise ca acesta să descopere adevărul despre Pipo; acum însă el venise şi aflase adevărul despre ea.

Uşa se închise cu zgomot. Săvârşitorul se rezemă uşor de taburetul pe care stătuse Novinha şi-şi lăsă capul pe braţe.

Îl auzi pe Olhado ridicându-se şi traversând calm încăperea către el.

— Ai încercat să pătrunzi în fişierele mamei, spuse el cu glas potolit.

— Aşa e, recunoscu Săvârşitorul.

— M-ai convins să te învăţ cum să cauţi fişierele ca s-o poţi spiona pe mama mea. Ai făcut din mine un trădător.

Nu exista răspuns care să-l mulţumească pe Olhado într-un asemenea moment. Săvârşitorul nici măcar nu încerca. Aşteptă tăcut până ce Olhado ieşi din casă.

Tulburarea pe care o încerca acum nu rămăsese totuşi nesesizată de matcă. O simţi cum i se frământa în minte, atrasă de suferinţa lui. „Nu”, îi spuse el în gând, „nu poţi face nimic, nu-i nimic de explicat. Probleme umane, atâta tot, chestiuni ciudate şi străine care depăşesc capacitatea ta de înţelegere.”

„Ah.” Şi percepu atingerea ei pe dinăuntru, trecând aidoma unei adieri prin frunzişul copacilor; simţi tăria şi vigoarea lemnului ţâşnind spre lumină, îmbrăţişarea aprigă dintre rădăcini şi pământ, zburdălnicia tandră a razelor de soare pe frunzele înfiorate. „Vezi tu, Săvârşitorule, am învăţat de la el pacea pe care şi-a găsit-o.” Senzaţia se stinse pe măsură ce matca se retrase din mintea lui. Forţa copacului rămase în fiinţa lui, calmul şi muţenia luară locul tăcerii chinuite a Săvârşitorului. Totul ţinuse doar o clipă. Zgomotul produs de închiderea uşii încă nu se stinsese cu totul. Quara, care se afla alături de el, se ridică iute în picioare şi porni ţopăind spre pat. Se aruncă pe saltea şi sări în sus de câteva ori.

— N-ai rezistat decât o zi sau două, spuse ea veselă. Acum toată lumea te urăşte.

Ender zâmbi cam strâmb şi se întoarse cu faţa spre ea.

— Şi tu?

— A, sigur, răspunse ea. Eu te-am urât prima, poate doar Quim să mi-o fi luat-o înainte. Coborî de pe pat şi mersese la terminal. Apăsând câte o tastă, intră în program. În aerul de deasupra terminalului apăru un grup de probleme de adunare pe două coloane.

— Vrei să mă vezi cum lucrez la aritmetică?

Ender se ridică şi se aşeză lângă ea la terminal.

— Sigur că vreau, spuse el. Par totuşi cam grele.

— Nu pentru mine, spuse ea lăudăroasă. Le rezolv mai repede ca oricine.