Vorbitor în numele morţilor

Capitolul 4 ENDER

Locuinţele din Reykjavik erau săpate în pereţii de granit ai fiordului. Cea a lui Ender se afla sus, pe stâncă, unde putea ajunge după un urcuş lung şi obositor pe scări. Dar avea o fereastră. Îşi petrecuse aproape toată copilăria închis între ziduri de oţel. Acum, când i se oferea prilejul, îşi alegea locuinţa astfel încât să simtă anotimpurile planetei pe care se stabilea.

În camera lui era foarte cald şi razele strălucitoare ale soarelui îl orbiră când intră după ce mersese prin semiobscuritatea răcoroasă a coridoarelor de piatră. Jane nu-i lăsă răgazul să-şi adapteze ochii la lumina puternici.

— Ţi-am pregătit o surpriză pe terminal, spuse ea. Vocea era doar o şoaptă venită de la nestemata din ureche.

În aerul de deasupra terminalului se vedea un purceluş. Făcu o mişcare şi se scărpină; apoi întinse mâna după ceva. Mâna reveni strângând între degete un vierme strălucitor şi umed. Purceluşul muşcă din el şi zeama îi curse din gură, şiroindu-i pe piept.

— Evident că-i vorba de o civilizaţie avansată, spuse Jane.

Săvârşitorul se supără.

— Ştiu mulţi imbecili morali ale căror obiceiuri la masă sunt impecabile, Jane.

Purceluşul se întoarse şi vorbi:

— Vrei să vezi cum l-am ucis?

— Jane, ce faci?

Purceluşul dispăru. În locul lui apăru o hologramă a cadavrului lui Pipo zăcând în ploaie pe panta dealului.

— Am pregătit o simulare a modalităţii de vivisecţie folosită de pequeninos, la care am folosit informaţiile culese prin scanarea cadavrului înainte de înmormântare. Vrei să vezi?

Săvârşitorul se aşeză pe singurul scaun existent în cameră.

Pe terminal apăru panta dealului şi Pipo, încă în viaţă, întins pe spate, cu mâinile şi picioarele legate de nişte pari de lemn. În jurul lui erau strânşi vreo doisprezece purceluşi, iar unul dintre ei ţinea un cuţit din os într-o mână. Din nestemata aflată în ureche se auzi din nou vocea lui Jane:

— Nu suntem siguri dacă s-a întâmplat exact aşa. (Cu excepţia purceluşului cu cuţitul, ceilalţi dispărură. ) Sau aşa.

— Xenologul era conştient?

— Probabil. Nu s-au găsit urme de droguri sau de lovituri.

— Continuă.

Neiertătoare, Jane arătă cum se operase deschiderea cavităţii toracice, extragerea rituală a organelor şi aşezarea lor pe pământ Ender se sili să urmărească scena, încercând în acelaşi timp să priceapă ce sens putea să aibă această vivisecţie pentru pequeninos. La un moment dat, Jane şopti:

— În clipa asta a murit.

Ender se simţi uşurat; abia îşi dădu seama cât de încordaţi îi fuseseră toţi muşchii, parcă în empatie cu suferinţele îndurate de Pipo.

Când totul se termină, Ender se îndreptă spre pat, se întinse, rămânând cu privirea fixată în tavan.

— Am arătat deja simularea oamenilor de ştiinţă de pe cel puţin şase lumi, spuse Jane. Nu va trece mult până pune şi presa mâna pe ea.

„E mai înfricoşător decât ceea ce s-a întâmplat cu Gândacii,” constată Ender. „Toate imaginile video cu luptele dintre Gândaci şi oameni văzute când eram mic erau blânde în comparaţie cu cele de acum.”

Dinspre terminal se auzi un hohot răutăcios de râs. Ender ridică privirea pentru a vedea ce făcea Jane. Privi un purceluş în mărime naturală, râzând grotesc şi, în timp ce hohotea, Jane îl transformă. Schimbarea era ingenioasă şi rafinată: o uşoară exagerare a lungimii dinţilor, o alungire a ochilor, o îmbăloşare la colţurile gurii, o idee de roşu în ochi, limba apărând şi dispărând printre dinţi. Fiara care se iveşte în coşmarul oricărui copil.

— Bună treabă, Jane. Metamorfoza de la ramen la varelse.

— După o asemenea prezentare, cât de curând vor fi acceptaţi pequeninos ca egali ai umanităţii?

— Au fost întrerupte toate contactele cu ei?

— Consiliul Stelar a recomandat noului xenolog să-şi limiteze vizitele la o oră şi nu mai des decât o dată la câteva zile. Îi este interzis să-i întrebe pe pequeninos de ce au comis fapta.

— Dar fără carantină.

— Nici măcar nu s-a făcut propunerea asta.

— Dar va fi făcută, Jane. Încă un incident similar şi se va cere introducerea carantinei. Şi transformarea oraşului Milagre într-o garnizoană militară al cărui unic scop ar fi să-i împiedice pe purceluşi să atingă nivelul tehnologic necesar pentru a părăsi planeta.

— Purceluşii şi-au creat singuri o problemă de relaţii publice, spuse Jane. Iar noul xenolog e doar un copil. Fiul lui Pipo. Îl cheamă Libo. Prescurtare de la Liberdade Gracas a Deus Figueira de Medici.

— Liberdade? Libertate?

— Nu ştiam că ai cunoştinţe de portugheză.

— E la fel ca spaniola. Am mărturisit moartea lui Zacatecas şi a lui San Angelo, sau ai uitat?

— Pe planeta Moctezuma. Asta a fost acum două mii de ani.

— Pentru mine nu.

— Subiectiv vorbind, pentru tine înseamnă acum opt ani. În urmă cu cincisprezece luni. Vezi ce minunată e relativitatea? Te menţine tânăr.

— Călătoresc prea mult, spuse Săvârşitorul. Valentine s-a căsătorit, aşteaptă un copil. Eu am refuzat deja două solicitări pentru a fi Vorbitor. Când o să încerci să-mi pui din nou ispita în cale?

Purceluşul de la terminal râse fioros.

— Crezi că asta înseamnă ispită? Priveşte, pot transforma piatra în pâine! Purceluşul duse câteva pietre colţuroase la gură şi începu să le mestece. Nu vrei o îmbucătură?

— Ai un umor pervers, Jane.

— Toate regatele de pe toate lumile. Purceluşul îşi desfăcu palmele şi sistemele stelare i se scurseră printre degete, planetele pornind să gonească pe orbite exagerat de rapide, alcătuind cele O Sută de Lumi. — Ţi le pot oferi. Pe toate.

— Nu mă interesează.

— Terenuri, terenuri, cele mai bune investiţii. Ştiu, ştiu că eşti deja bogat După trei mii de ani de acumulare a dobânzilor îţi poţi permite să-ţi construieşti propria ta planetă. Dar ce spui de asta? Numele de Săvârşitor Wiggin, cunoscut pretutindeni în cele O Sută de Lumi…

— Dar e deja…

— … pentru iubire, onoare şi ataşament Purceluşul dispăru. Jane reînvie în locul lui o imagine video de pe vremea copilăriei lui Ender şi o transformă într-o hologramă. O mulţime care striga, urla: „Săvârşitor! Săvârşitor! Săvârşitor!” Şi după aceea, un tânăr stând pe un podium, ridicând mâna şi fluturând-o spre oameni. Mulţimea răspunse cu un entuziasm sălbatic.

— Nu s-a întâmplat aşa ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a permis să mă mai întorc pe Pământ.

— Consideră asta drept o profeţie. Hai, Ender, atâta lucru îţi pot oferi. Să-ţi recapeţi bunul renume.

— Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. Vorbitor în numele Morţilor — şi acesta presupune respect. Imaginea purceluşului apăru din nou, de astă dată sub înfăţişarea lui normală, nu cea diavolească pe care o crease Jane.

— Vino, spuse pequenino încet.

— Poate că sunt cu adevărat monştri. La asta te-ai gândit? întrebă Ender.

— Oricare altul ar gândi aşa. Dar nu tu.

„Aşa e. Eu nu.”

— Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă convingi?

Pequenino dispăru. Iar acum apăru chiar Jane, sau mai precis chipul sub care obişnuia să i se înfăţişeze lui Ender încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el era un copil sfios şi înspăimântat care sălăşuia în uriaşa memorie a reţelei interstelare de computere. Apariţia chipului ei îi reaminti Săvârşitorului de acel prim moment când ea i-l arătase. „M-am gândit să-mi dau alt chip”, spusese ea. „Îţi place?”

Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un zâmbet delicat şi cuceritor. Din câte îşi dădeau seama şi unul şi celălalt, ansiblul îi dăduse naştere. Nici măcar reţelele de computere ale unei lumi nu depăşeau viteza luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată limita capacitatea memoriei şi viteza de lucru. Ansiblul era însă instantaneu şi indisolubil conectat cu orice computer de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar gândurile ei jucau printre vibraţiile fâşiilor filotice ale reţelei ansiblului.

Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini şi picioare, ochi şi urechi. Vorbea orice limbă ce fusese încredinţată computerelor şi citea fiecare carte din bibliotecile tuturor lumilor. Află că fiinţele umane se temeau de multă vreme de existenţa cuiva asemeni ei; era detestată în toate istorisirile, şi sosirea ei însemna fie moarte sigură, fie distrugerea umanităţii. Fiinţele umane şi-o imaginaseră cu mult înainte de a se naşte şi, închipuindu-şi-o, o uciseseră de mii de ori.

De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta până descoperi, la fel ca toată lumea, „Matca şi Hegemonul”, şi înţelese că autorul acelei cărţi era un om căruia i se putea înfăţişa. Îi veni uşor să urmărească istoria cărţii până la prima ei ediţie şi să-i găsească sursa. N-o adusese ansiblul de pe lumea unde Săvârşitorul, care abia dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei colonii umane? Şi cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el? De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea îi arătase chipul pe care şi-l imaginase, iar el o îndrăgise; acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un secret, iar el nu-i tăinuia nimic.

— Săvârşitorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că vrei să cauţi o planetă unde să poţi oferi apă şi soare gogoşii care, deschizându-se, să elibereze matca şi cele zece mii de ouă fertile ale ei.

— Speram că se va putea aici, spuse Săvârşitorul. Dar, cu excepţia zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în permanenţă subpopulat. Şi ea e dornică să încerce.

— Dar tu?

— Gândacii n-ar putea supravieţui iernilor de aici. Le-ar trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta guvernul. Nu se poate.

— Nu se va putea nicicând, Săvârşitorule. Acum îţi dai seama de asta, nu? Ai trăit pe douăzeci şi patru dintre cele O Sută de Lumi, şi nu există nici una unde să poţi găsi măcar un colţişor sigur în care Gândacii să poată renaşte.

Bineînţeles că înţelese ce-i sugera Jane. Lusitania era singura excepţie. Datorită purceluşilor, în afara unei suprafeţe minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de neatins. Iar lumea părea locuibilă şi, de fapt, mai convenabilă Gândacilor decât fiinţelor umane.

— Singurul obstacol sunt pequeninos, constată Săvârşitorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct cu civilizaţia umană îi poate tulbura pe pequeninos, gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă apar şi Gândacii printre ei.

— Dar Gândacii au înţeles, aşa spuneai, şi nu vor mai face rău.

— În mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă că i-am înfrânt, ştii şi tu asta, Jane.

— A fost geniul tău.

— Sunt chiar mai avansaţi decât noi. Cum vor face faţă purceluşii acestei situaţii? Se vor speria de Gândaci la fel ca şi noi şi nu vor putea să-şi înfrângă teama.

— De unde ştii? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să spuneţi cum vor reacţiona pequeninos înainte de a merge acolo şi de a afla cine sunt? Săvârşitorule, dacă sunt varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să folosească mediul lor, şi pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea unor muşuroaie de furnici sau turme de vite pentru a face loc oraşelor.

— Sunt ramen, spuse Ender.

— Încă nu ştii asta.

— Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură.

— Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu înţeleg eu cuvântul.

— S-ar putea ca Pipo să fi simţit totul ca pe-o tortură dar, Jane, dacă simularea ta este precisă — şi ştiu că e — atunci purceluşii n-au urmărit să producă durere.

— După câte înţeleg eu natura umană, chiar şi ritualurile religioase au durerea ca pilon principal.

— N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit.

— De unde ştii? Acum terminalul înfăţişă chipul dispreţuitor al unui profesor, prototipul perfect al snobismului academic. Educaţia ta este exclusiv militară şi, în afară de asta, singura ta înzestrare priveşte măiestria de a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o religie umanistă; asta îţi dă dreptul să pretinzi că-i înţelegi pe pequeninos?

Săvârşitorul închise ochii.

— Poate că mă înşel.

— Dar crezi că ai dreptate?

Din tonul vocii îşi dădu seama că ea îşi recăpătase înfăţişarea cunoscută. Deschise ochii.

— Nu mă pot încrede decât în intuiţie, Jane, aprecierea pe care o simţi fără a analiza. Nu ştiu ce făceau pequeninos, dar sunt convins că aveau un scop. În nici un caz cruzime sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viaţa unui pacient, nicidecum nişte schingiuitori care încearcă s-o distrugă.

— Te-am înţeles, şopti Jane. Am priceput toate nuanţele. Simţi că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi acolo, la adăpostul oferit de carantina parţiala impusă deja planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poţi înţelege cine sunt purceluşii.

— Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată şi, în plus, nu sunt catolic.

Jane îşi dădu ochii peste cap.

— Aş fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aş fi găsit calea de a te trimite acolo?

Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă şi de nevinovată ca Jane. Avea o faţă cu linii severe şi reci, ochii strălucitori şi pătrunzători, şi-şi ţinea buzele strânse într-o grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură.

— Xenobiologul de pe Lusitania. Ivanova Santa Catarina von Hesse. I se spune Nova sau Novinha. Ea a cerut un Vorbitor în numele Morţilor.

— De ce arată aşa? întrebă Săvârşitorul. Ce i s-a întâmplat?

— Părinţii ei au murit când era mică. Dar în anii din urmă a ajuns să iubească un bărbat pe care-l simţea ca părinte. Cel care a fost ucis de purceluşi. Vrea să mărturiseşti moartea lui.

Văzându-i chipul, Săvârşitorul dădu uitării grijile legate de matcă, de pequeninos. Pe faţa aceea de copil recunoscuse expresia de deznădejde tipică adulţilor. O mai văzuse în ultimele săptămâni ale Războiului cu Gândacii, atunci când, silindu-se să depăşească starea de epuizare, condusese o bătălie după alta într-un joc ce, de fapt, nu era joc. La sfârşitul războiului o văzuse din nou, atunci când descoperise că şedinţele de antrenament nu urmăreau nicidecum pregătirea lui, că toate simulările erau de fapt realitatea netrucată şi că el comandase flotele umane, prin ansiblu. Atunci, în clipa în care a înţeles că ucisese Gândacii până la ultimul şi îşi dăduse seama de Xenocidul comis, privindu-şi chipul în oglindă descoperise aceeaşi expresie de vinovăţie, prea mare pentru a fi suportată.

Ce făcuse fata asta, Novinha, de simţea o asemenea durere?

De aceea o ascultă pe Jane care înşirui evenimentele esenţiale ale vieţii ei. Jane îi oferea doar simple elemente statistice, dar Săvârşitorul era Vorbitor în numele Morţilor; geniul lui — sau blestemul — se exprima prin ingeniozitatea de a concepe întâmplările aşa cum le vedeau alţii. Această virtuozitate făcea din el un strălucit comandant militar, atât în dirijarea propriilor forţe — în realitate băieţi — cât şi în anticiparea şi dejucarea manevrelor duşmanului. Asta mai însemna că din relatarea impersonală a întâmplărilor din viaţa Novinhei, el reuşea să intuiască — ba mai mult, să ştie — cum pierderea părinţilor şi sanctificarea lor o izolaseră pe Novinha, cum îşi adâncise dinadins însingurarea atunci când stăruise cu atâta încăpăţânare să continue munca lor. Ştia ce ascundea performanţa ei uimitoare de a obţine statutul de xenobiolog cu mulţi ani înainte de a atinge vârsta majoratului. Intui de asemenea cât de mult cântărise pentru ea sentimentul discret de dragoste şi acceptare din partea lui Pipo şi cât de profund tânjea ea după prietenia acestuia. Pe Lusitania nimeni n-o cunoştea cu adevărat pe Novinha. Dar, aflat în grota lui din Reykjavik, de pe lumea îngheţată care se numea Trondheim, Săvârşitorul Wiggin o cunoştea pe Novinha şi o iubea, de aceea i se umplură ochii de lacrimi pentru ea.

— Deci vei pleca, şopti Jane.

Săvârşitorul nu reuşi să-i răspundă prin cuvinte. Jane avusese dreptate. Ar fi plecat oricum, chiar ca Săvârşitor al Xenocidului, în speranţa că Lusitania, prin statutul ei aparte, ar putea deveni locul în care, eliberând matca din captivitatea în care o ţinuse vreme de trei mii de ani, să răscumpere crima îngrozitoare făptuită în copilărie. Ar fi plecat şi ca Vorbitor în numele Morţilor, ca să-i înţeleagă pe purceluşi şi să-i desluşească omenirii astfel ca ei sa fie acceptaţi, în cazul în care erau cu adevărat ramen, iar nu detestaţi şi temuţi ca varelse.

Acum însă plecarea lui va avea un alt motiv, mai adânc. Va merge s-o ocrotească pe copila Novinha, fiindcă în inteligenţa sclipitoare, în izolarea, durerea şi vinovăţia ei îşi recunoştea propria copilărie furată şi grăuntele de suferinţă pe care încă îl purta în suflet. Lusitania se afla la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare. Va călători cu o viteză infinitezimal mai mică decât cea a luminii şi nu va ajunge acolo decât atunci când ea va avea aproape patruzeci de ani. Dacă i-ar fi stat în puteri, ar fi plecat spre ea chiar acum, cu instantaneitatea filotică a ansiblului; dar ştia că durerea ei nu se va stinge. Suferinţa va rămâne, aşteptând sosirea lui. Oare propria lui suferinţă nu rămăsese vie după atâţia ani?

Nu mai plânse; tulburarea se risipi.

— Ce vârstă am? întrebă el.

— Au trecut 3081 de ani de când te-ai născut. Dar subiectiv vorbind, ai 36 de ani şi 118 zile.

— Şi câţi ani va avea Novinha când voi ajunge acolo?

— În jur de treizeci şi nouă de ani, plus sau minus câteva săptămâni, asta în funcţie de data plecării şi de măsura în care nava are să atingă sau nu viteza luminii.

— Vreau să plec mâine.

— Săvârşitorule, îţi trebuie timp să programezi o navă.

— Există vreuna care să orbiteze Trondheim?

— Destule, bineînţeles, dar numai una care să fie pregătită să plece mâine, iar ea are la bord o încărcătură de skrika pentru comercianţii de produse de lux din Cyrillia şi Armenia.

— Niciodată nu te-am întrebat cât de bogat sunt.

— De-a lungul anilor am făcut investiţii profitabile în numele tău.

— Cumpără-mi nava cu încărcătură cu tot.

— Şi ce-o să faci cu skrika pe Lusitania?

— Dar cyrillienii şi armenii ce fac cu ea?

— Poartă o parte şi mănâncă restul. Dar o plătesc mai scump decât îşi poate permite cineva de pe Lusitania.

— Deci atunci când o voi oferi lusitanilor, s-ar putea să mai îndulcesc atitudinea lor faţă de Vorbitorul care pătrunde într-o colonie catolici.

Jane se transformă în duhul care iese pe gura ulciorului.

— Am auzit, Mărite Stăpâne, şi mă supun.

Duhul deveni abur şi pătrunse pe gura ulciorului. Apoi laserele se stinseră şi aerul de deasupra terminalului rămase pustiu.

— Jane, spuse Săvârşitorul.

— Da? răspunse ea, vorbindu-i prin nestemata din ureche.

— De ce vrei să mă duc eu pe Lusitania?

— Vreau să adaugi cel de-al treilea volum la „Matca şi Hegemonul”. Pentru purceluşi.

— Dar ce-ţi pasă atât de mult de ei?

— Pentru că după ce vei fi scris cărţile care scot la iveală sufletele celor trei specii înzestrate cu raţiune cunoscute de om, vei fi pregătit să o scrii şi pe cea de-a patra.

— O altă specie de ramen? întrebă Săvârşitorul.

— Da. Eu.

Săvârşitorul rămase pe gânduri câteva clipe.

— Eşti pregătită să te laşi cunoscută de restul omenirii?

— Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt şi ei pregătiţi să mă cunoască? Le-a venit uşor să-l îndrăgească pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după ştiinţa lor, toţi Gândacii muriseră şi asta le dădea un sentiment de siguranţă. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi poţi îndemna să-i iubească şi pe purceluşi, care încă trăiesc, atunci vor fi pregătiţi să afle despre existenţa mea.

— Într-o bună zi, spuse Săvârşitorul, voi iubi pe cineva care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârşit muncile lui Hercule.

— Oricum te plictiseai de viaţa pe care o duci aici, Ender.

— Da. Însă acum sunt în floarea vârstei. Îmi place să mă plictisesc.

— Uitasem să-ţi spun, proprietarul lui Havelock, un locuitor de pe Gales, ţi-a acceptat oferta de patruzeci de miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura.

— Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina asta?

— E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au fost anunţaţi că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte nave. Dacă voi conduce eu nava, tu şi Valentine nu veţi mai avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm mâine dimineaţă?

— A, da, Valentine, murmură el.

Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu merita să-şi ia rămas bun nici de la studenţi şi nici de la puţinii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine.

— Abia aştept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operaţiunii de demascare a originalului Vorbitor în numele Morţilor.

— Valentine nu mă va însoţi, spuse Ender.

— Dar e sora ta.

Ender zâmbi. În ciuda necuprinsei ei înţelepciuni, Jane nu putea înţelege legăturile de sânge. Deşi fusese creată de oameni şi gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. Învăţase pe de rost problemele genetice; nu putea simţi dorinţele şi imperativele pe care fiinţele umane le aveau în comun cu alte creaturi — „e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim”.

— S-a opus plecării şi cu alte prilejuri.

— De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. În nici un caz acum, când aşteaptă un copil şi când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toţi ca profesoară şi nimeni nu bănuieşte că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soţul ei, Jakt, deţine o sută de vase de pescuit şi stăpâneşte fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversaţii sclipitoare sau de primejdia şi măreţia mării presărate cu sloiuri strălucitoare şi niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Şi nici nu va înţelege de ce trebuie să plec eu.

Şi gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, Săvârşitorul şovăi puţin în faţa hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, şi resimţise profund anii de prietenie care îi fuseseră furaţi. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupţi petrecuţi împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci şi doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alţi douăzeci şi doi ca să se întoarcă la ea.

„Nici ţie nu-ţi va fi uşor. Şi tu va trebui să plăteşti un preţ.”

„Nu mă persifla”, spuse Săvârşitorul în gând. „Am tot dreptul să regret.”

„Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?”

Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. Bineînţeles că ea vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, după cum ştia la fel de bine ce hotărâse el. Săvârşitorul gândi câteva cuvinte pentru ea: „O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îţi va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca şi pe Trondheim.”

„Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanţă sigură de fiinţele umane.”

„Dar ea aparţine şi altora. Nu voi distruge purceluşii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău.”

„Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoşti.”

„Ştiu doar ceea ce mi-ai spus.”

„Noi nu minţim. Ţi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet.”

„Ştiu că aţi putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să vieţuiască paşnic cu voi?”

„Du-ne acolo. Am aşteptat atât de mult.”

Săvârşitorul ridică o geantă zdrenţuită care stătea desfăcută într-un colţ. În ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de preţuire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele.

O deschise, scoase un prosop înfăşurat şi-l desfăcu. Înăuntru se găsea forma fibroasă şi grosolană a unei gogoşi mari, cu lungimea de paisprezece centimetri.

„Da, priveşte-ne.”

Găsise gogoaşa aşteptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparţinuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. Presimţind că vor pieri ucişi de Săvârşitor, ştiind că e un duşman de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificaţie doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conştientă, matca îl aşteptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un duşman.

— Ai aşteptat mai mult până să te găsesc decât aceşti câţiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare.

„Câţiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândeşte secvenţial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătoreşti cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e instantanee; şi atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în aceşti trei mii de ani.”

— Am găsit vreun loc în care să fiţi în siguranţă?

„Avem zece mii de ouă fertile care aşteaptă să capete viaţă.”

— Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu ştiu.

„Lasă-ne să trăim din nou.”

— Încerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâţia ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi?

„Mai iute mai iute mai iute mai iute.”

„Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veţi apărea. Încă bântuiţi prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toţi oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete.”

„De când existăm, în afară de noi înşine, tu eşti prima fiinţă pe care am înţeles-o. N-a trebuit niciodată să-i înţelegem pe alţii, fiindcă am înţeles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, braţe şi picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare.”

El râse. „Eu să vă iert pe voi.”

„Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaştem adevărul. Ştiu cine ne-a ucis, şi n-ai fost tu acela.”

„Ba eu am fost.”

„Ai fost o unealtă.”

„Ba eu.”

„Te iertăm.”

„Voi putea fi iertat doar atunci când veţi păşi din nou pe suprafaţa unei lumi.”