Soarele gol

9. SE CONTRACAREAZĂ UN ROBOT

— Aşadar, potenţialul superior câştigă din nou, observă Baley. Mi-ai face rău ca să-mi protejezi viaţa.

— Nu cred ca va fi necesar să-ţi fac vreun rău, colege Elijah. Ştii doar că te depăşesc în putere şi nu vei încerca o rezistenţă inutilă. Dar dacă va fi necesar, voi fi obligat să-ţi fac rău.

— Te-aş putea dezagrega pe loc, ripostă detectivul. Chiar acum! Potenţialele mele nu mă împiedică s-o lac.

— M-am gândit că ai putea lua această atitudine. Mai ales atunci când, îndreptându-ne încoace, ai devenit la un moment dat violent în vehiculul ce ne transporta. Distrugerea mea este neînsemnată în comparaţie cu propria ta siguranţă, dar ea ţi-ar produce până la urmă neplăceri şi ar stânjeni planurile stăpânilor mei. În consecinţă, una din primele mele griji a fost, în cea dintâi noapte pe care ai petrecut-o aici, să-ţi scot încărcătura din dezagregator.

Baley îşi muşcă buzele. Îl lăsase deci cu arma descărcată! Duse numaidecât mâna la tocul dezagregatorului, scoase arma afară şi constată că acul încărcăturii indica zero.

O clipă, cântări în mână bucata de metal inutil, tentat s-o arunce în capul lui Daneel. La ce bun, însă? Robotul s-ar fi ferit cu agilitate. Puse deci arma la loc, gândindu-se că ar putea s-o reîncarce la timpul potrivit. Apoi spuse, rar şi meditativ:

— Nu mă poţi păcăli, Daneel.

— Cum adică, colege Elijah?

— Prea mult o faci pe şeful. Mereu îmi pui beţe-n roate. Eşti într-adevăr robot?

— Te-ai mai îndoit o dată, răspunse Daneel.

— Anul trecut, pe Pământ, m-am îndoit că R. Daneel Olivaw era într-adevăr robot. S-a dovedii că era. Cred că încă este. Întrebarea mea, însă, e aceasta: eşti R. Daneel Olivaw?

— Sunt.

— Da? Daneel a fost făcut să semene foarte mult cu un spaţian. De ce n-ar putea şi un spaţian fi făcut să semene cu Daneel?

— Pentru care motiv?

— Ca să conducă ancheta de-aici cu mai multă iniţiativă şi competenţă decât ar dovedi un robot. Şi totuşi, jucând rolul lui Daneel mă poţi ţine sub control, dându-mi un fals sentiment de autoritate. Căci, îa urma urmelor, lucrezi prin mine şi trebuie să mă poţi influenţa.

— Nu este aşa, colege Elijah.

— Dovedeşte-mi, spuse Baley, îndreptându-sc încet către o măsuţă şi punând mâna pe ca. O poţi face destul de uşor, dacă eşti robot. Arată-mi metalul de sub piele!

— Dar te asigur…

— Arală-mi metalul! spuse Baley tăios. E un ordin! Sau nu te mai simţi obligat să execuţi ordinele?

Daneel îşi desfăcu cămaşa. Peri blonzi rari îi acopereau pielea netedă şi bronzată. Robotul apăsă uşor sub mamelonul stâng. Pielea şi carnea se desfăcură de-a lungul pieptului, fără nici o picătură de sânge, iar dedesubt apăru lucirea metalului.

În acest timp mâna lui Baley, care se găsea pe măsuţă, se deplasă câţiva centimetri spre dreapta şi apăsă un bulon de comandă. Aproape imediat în cameră se ivi un robot.

— Nu mişca, Daneel! strigă detectivul. E un ordin! Rămâi aşa!

Daneel rămase ţeapăn, de parcă viaţa, sau mai bine zis imitaţia robotică a vieţii, l-ar fi părăsit brusc. Baley strigă către robot:

— Poţi să mai aduci doi roboţi aici fără să pleci? Dacă poţi, fă-o imediat!

— Da, stăpâne, răspunse robotul,şi alţi doi roboţi intrară, chemaţi prin radio. Cei trei se aşezară în şir.

— Băieţi, li se adresă detectivul, vedeţi această creatură pe care aţi crezul-o stăpân?

Şase ochi roşietici se întoarseră solemn spre Daneel:

— Îl vedem, slăpâne, răspunseră în cor cei trei roboţi.

— Vedeţi că acest aşa-zis stăpân este de fapt un robot ca şi voi, căci e făcut din metal. Numai aspectul îl are de om.

— Da, stăpâne.

— Nu trebuie să vă supuneţi nici unui ordin pe care vi-l dă. Înţelegeţi?

— Da, stăpîne.

— Eu, pe de altă parte, sunt un om adevărat.

O clipă cei trei ezitară şi Baley se întrebă dacă, arătându-le că un obiect poate părea om, fiind totuşi robot, nu cumva se îndoiau că orice ar avea aspect omenesc poate fi cu adevărat om.

Dar imediat unul dintre roboţi spuse:

— Sunteţi om, stăpâne, şi Baley răsuflă uşurat.

— Gata, Daneel, spuse el. Acum te poţi mişca.

Daneel luă o poziţie mai firească şi spuse calm:

— După cum văd, îndoielile cu privire la identitatea mea n-au fost decât un truc menit să mă facă să-mi dezvălui adevărata natură în faţa acestora.

— Exact, răspunse Baley, privind în altă parte. (E o simplă maşină, îşi spunea detectivul, şi doar nu te poţi acuza că ai înşelat o maşină!)

Şi totuşi nu reuşea să alunge complet un sentiment de ruşine. Aşa cum stătea acolo, cu pieptul deschis, Daneel avea ceva foarte omenesc în înfăţişare, ceva ce putea fi înşelat.

— Închide-ţi pieptul, Daneel, şi ascultă-mă, spuse Baley. Ca forţă fizică eşti mult inferior acestor trei roboţi. Este clar, nu?

— Este clar, colege Elijah.

— Bun! Acum. băieţi, continuă detectivul, întorcându-se din nou spre cei trei, nu veţi spune nimănui, om sau stăpân, că această creatură e un robot. Niciodată, absolut niciodată, fără dispoziţii primite numai de la mine!

— Îţi mulţumesc, rosti Daneel încet.

— Totuşi, continuă Baley, acest robot umanoid n-are voie să se amestece în nici un fel în acţiunile melc. Dacă încearcă aşa ceva, îl veţi reţine cu forţa, având grijă să nu-l deterioraţi decât în caz de absolută necesitate. Nu-i veţi permite să intre în contact cu nici un alt om afară de mine, şi nici cu alţi roboţi afară de voi, fie prin vedere, fie prin vizionare. Şi nu-l veţi părăsi nici o clipă. Ţineţi-l în această cameră, unde veţi rămâne şi voi. Toate celelalte îndatoriri vi se suspendă până la noi ordine. Aţi înţeles?

— Da, stăpâne, răspunseră în cor cei trei roboţi.

Baley se întoarse iarăşi spre Daneel:

— Nu mai ai ce face, aşa că nu încerca să mă opreşti.

Daneel stătea cu braţele atârnându-i moale în jos.

— Colege Elijah, nu le pot lăsa, prin lipsa mea de acţiune, să cazi pradă vreunei primejdii. Totuşi, în împrejurările de faţă, nu-mi rămâne nici o posibilitate de acţiune. Faptul e de o logică incontestabilă. Deci nu voi face nimic. Nădăjduiesc că vei rămâne teafăr şi sănătos.

Asta e tot, se gândi Baley. Logica era logică şi roboţii nu erau dotaţi cu altceva. Logica îi spunea lui Daneel că pierduse partida. Raţiunea i-ar fi putut spune că e greu să prevezi toţi factorii, că partea adversă ar putea face o greşeală.

Dar nu, un robot n-are decât logică, nu şi raţiune. Din nou Baley se simţi ruşinat şi nu putu să-şi reprime un impuls de a-l consola.

— Uite, Daneel, chiar dacă m-aş expune unor primejdii, dar nu e cazul (ultimele cuvinte le adăugă în grabă, aruncând o privire piezişă spre ceilalţi trei roboţi), asta ar face parte din misiunea mea. Pentru asta sunt plătit. După cum tot o parte a misiunii mele este să împiedic orice pericol ce ar putea ameninţa întreaga omenire, aşa cum tu trebuie să împiedici orice pericol ce l-ar ameninţa pe vreun om ca individ. Înţelegi?

— Nu, colege Elijah.

— Asta pentru că n-ai fost construit ca să înţelegi. Dar, crede-mă pe cuvânt, dacă ai fi om, ai înţelege.

Daneel îşi înclină capul în semn de acceptare a explicaţiei şi rămase apoi nemişcat. Baley se îndreptă încet spre uşă. Cei trei roboţi se dădură la o parte pentru a-i face loc, dar continuau să-l fixeze pe Daneel cu ochii lor fotoelectrici.

Baley se simţea păşind spre un fel de libertate. Inima îi bătea mai repede în aşteptarea acestei clipe, dar deodată avu o tresărire. Din partea cealaltă un alt robot se apropie de uşă.

Era oare ceva în neregulă?

— Ce s-a întâmplat, băiete? rosti scurt detectivul.

— Aţi primii un mesaj, stăpâne, de la biroul şefului interimar al serviciului de securilate.

Baley luă capsula de corespondenţă personală pe care i-o întindea robotul. În mâna lui capsula se deschise imediat, dând la iveală o bandă de hârtie imprimată cu caractere fine. (Acest lucru nu-l uimi. Desigur că solarienii îi aveau deja amprentele digitale, iar capsula fusese ajustată să se deschidă numai în contact cu mâinile lui.)

Citi mesajul şi un aer de satisfacţie se ivi pe faţa-i prelungă. Era o permisiune oficială de a putea vedea diferite persoane, cu acordul persoanelor solicitate, care erau totodată sfătuite să dea tot sprijinul „detectivilor Baley şi Olivaw.”

Attlebish capitulase, ajungând chiar să pună numele pământeanului pe primul loc. Era un bun augur pentru a începe, în fine, o anchetă în modul cuvenit.

Baley se afla din nou într-o aeronavă, ca în timpul călătoriei de la New York la Washington. De dala aceasta exista însă o deosebire. Nava nu mai era „închisă”. Ferestrele rămăseseră transparente.

Era o zi frumoasă şi senină. De pe locul unde şedea detectivul, ferestrele apăreau ca nişte petece de azur. Fără relief, fără trăsături distinctive. Baley se forţa să nu strige de spaimă. Îşi ascundea capul pe genunchi doar atunci când nu mai putea rezista cu nici un chip.

Singur îşi impusese acest calvar. De fapt propriul său sentiment de triumf şi această neobişnuită senzaţie de libertate, după ce-i înfrânsese pe Attlebish şi Daneel, aproape că îl obligaseră.

Începutul îl făcuse mergând spre aeronavă pe jos, prin aer liber, cu un fel de ameţeală aproape plăcută; apoi, cu o încredere în sine ce friza nebunia, ordonase ca ferestrele să rămână descoperite.

Trebuie să mă obişnuiesc, îşi spunea el, şi se uita fix la azur până când i se accelera pulsul, iar nodul din gât devenea insuportabil.

La intervale tot mai scurte trebuia să închidă ochii şi să-şi îngroape capul sub acoperământul protector al braţelor. Treptat îşi pierdu tot acel simţământ de încredere, pe care nici măcar atingerea tocului în care se afla dezagregatorul proaspăt încărcat nu i-l mai reda.

Încercă să-şi concentreze atenţia asupra planului de atac. Mai înlâi trebuia să înveţe obiceiurile planetei. Să construiască un fundal pe care să proiecteze totul, dacă voia să înţeleagă.

Să consulte un sociolog!

Ceruse unui robot să-i spună numele celui mai renumit sociolog solarian. (Un lucru bun la roboţi era acela că nu puneau întrebări.) Robotul îi comunicase numele şi principalele date personale, după care făcuse o pauză şi spusese că sociologul era probabil la masă şi va cere, desigur, să se amâne convorbirea.

— La masă! exclamase Baley. Nu fi caraghios. Mai sunt două ore până la prânz.

— Folosesc timpul local, stăpâne, răspunse robotul.

Baley îl privise surprins, apoi înţelese. Pe Pământ, cu Oraşele lui îngropate, ziua şi noaptea, somnul şi trezia erau perioade artificiale, adaptate la nevoile comunităţii şi ale planetei. Dar pe o planetă ca aceasta, expusă direct Soarelui, ziua şi noaptea nu mai constituiau o chestiune de preferinţă, ci le erau impuse oamenilor vrând-nevrând.

Detectivul încercă să-şi închipuie o lume sub forma unei sfere ce se roteşte, fiind periodic luminată şi neluminată. Era destul de greu şi Baley simţi o undă de dispreţ faţă de aceşti spaţieni superiori, care lăsau un lucru atât de important cum e timpul să le fie dictat de capriciile mişcărilor planetare.

— Fă legătura, în orice caz, conchise el.

La aterizare aeronava era aşteptată de mai mulţi roboţi şi Baley, ieşind din nou în spaţiul liber, constată că tremura de-a binelea.

— Lasă-mă să te iau de braţ, băiete, murmură el către cel mai apropiat robot.

Sociologul îl întâmpină la capătul unui hol, având un zâmbet forţat pe faţă.

— Bună ziua, domnule Baley.

— Bună ziua, răspunse detectivul, abia sudând. N-aţi vrea, vă rog, să acoperiţi ferestrele?

— Sunt deja acoperite. Ştiu câte ceva despre obiceiurile pământene. Vreţi să mă urmaţi?

Baley reuşi să facă aceasta fără ajutorul robotului, urmându-l pe sociolog, la o distanţă apreciabilă, printr-un labirint de coridoare. Când, în cele din urmă luă loc într-o încăpere mare şi bogat ornamentată, fu bucuros de prilejul de a se odihni.

Pereţii camerei conţineau o serie de nişe cu fundul rotunjit. În fiecare din ele se aflau statui pictate în roz şi auriu, siluete abstracte care bucurau ochiul fără a-i transmite un înţeles imediat. Un obiect mare cu numeroase pedale, un fel de cutie de care atârnau nişte cilindri albi, sugera un instrument muzical.

Baley îl privi pe sociolog, care rămăsese în picioare în faţa lui. Spaţianul arăta exact aşa cum apăruse în imaginea vizionată de detectiv mai înainte: înalt, subţire, cu părul complet alb, eu faţa izbitor de ascuţită, nasul proeminent, ochii vii şi adânciţi în orbite.

Se numea Anselmo Quemot.

Cei doi continuară să se privească până ce Baley aprecie că poate vorbi fără să-i tremure glasul. Prima lui remarcă n-avea nici o legătură cu ancheta. De fapt, nici cu planul lui de acţiune. Pur şi simplu întrebă:

— Aş putea bea ceva?

— Să beţi ceva? Vocea sociologului era un pic prea stridentă ea să fic plăcută. Doriţi nişte apă?

— Aş prefera ceva alcoolic.

Pe faţa sociologului apăru o expresie de pronunţată stânjeneală, ca şi cum îndatoririle ospitalităţii i-ar fi fost total necunoscute.

Ceea ce, îşi spuse Baley, este într-adevăr aşa. Într-o lume în care toată lumea se vizionează, oamenii nu se îmbie cu mâncare şi băutură.

Un robot îi aduse o ceaşcă de email lucios. Băutura din ea era uşor colorată în roz. Baley o mirosi prudent şi sorbi din ca şi mai prudent. Înghiţitura de lichid i se evaporă cald în gură, trimiţând un mesaj plăcut de-a lungul esofagului. A doua oară sorbi mai substanţial.

— Dacă mai doriţi…, începu Quemot.

— Nu, mulţumesc, nu acum. Aţi fost amabil acceptând să mă vedeţi.

Quemot încercă să surâdă, dar dădu greş în mod vizibil.

— N-am mai văzut pe cineva de foarte multă vreme. Da, da. (Spuse aceasta aproape contorsionându-se.)

— Cred că vă este destul de greu.

— Chiar foarte greu. Şi Quemot se întoarse brusc, ducându-se să se aşeze în capătul celălalt al încăperii, pe un scaun pe care îl instală astfel încât să stea oblic faţă de detectiv. Îşi împreună mâinile înmănuşate şi nările părură să-i palpite.

Baley îşi termină băutura; simţea un fel de căldură prin membre, ba chiar o revenire parţială a încrederii în sine.

— Spuneţi-mi exact, domnule Qucmot, cum vă simţiţi în prezenţa mea?

— Este o întrebare foarte personală, murmură sociologul.

— Ştiu că este, dar cred că v-am explicat, cu prilejul convorbirii noastre, că întreprind o anchetă într-un caz de crimă şi că va trebui să pun foarte multe întrebări, unele dintre ele neapărat personale.

— Vă voi ajuta, dacă pot, spuse Quemot. Sper ca întrebările să fie decente.

Vorbind, continua să se uite în altă parte, iar când se întâmpla ca privirile să-i alunece spre faţa lui Baley, nu rămâneau acolo decât o clipă, după care fugeau în lături.

— Nu din simplă curiozitate vă întreb ce simţiţi. Este un lucru indispensabil pentru ancheta mea.

— Nu prea văd cum.

— Trebuie să aflu cât mai multe despre această lume. Trebuie să ştiu ce simt solarienii în diverse situaţii. Acum înţelegeţi?

Quemot, care nu mai privea deloc spre Baley, începu să vorbească rar:

— Soţia mea a murit acum zece ani. Niciodată nu mi-a fost prea uşor s-o văd, dar, fireşte, te mai obişnuieşti cu timpul şi ea nu era o femeie insistentă. Nu mi s-a mai atribuit o altă soţie, căci am trecut de vârstă… vârsta… (se uită la Baley, rugându-l parcă să completeze el, dar cum detectivul nu făcu aceasta, continuă cu vocea coborâtă) … de vârsta reproducerii. Lipsit chiar şi de soţie, am pierdut cu totul obişnuinţa acestui fenomen al contactului prin vedere.

— Dar ce simţiţi? insistă Baley. Sunteţi cuprins de panică? (Se gândea la felul cum se simţise el însuşi în aeronavă).

— Nu, nu e vorba de panică. Quemot îşi întoarse uşor capul, cât să vadă puţin din faţa detectivului, dar şi-l retrase imediat. Ca să fiu sincer, domnule Baley, am impresia că vă pot mirosi.

Automat, Baley se retrase spre speteaza scaunului, cu un penibil sentiment de jenă.

— Mă puteţi mirosi?

— E pură închipuire, fireşte, adăugă Quemot. Nu ştiu dacă aveţi un miros anume sau cât de puternic este, dar chiar dacă aţi avea, filtrele mele nazale l-ar împiedica să pătrundă. Totuşi, imaginaţia… şi dădu din umeri.

— Înţeleg.

— Mai rău chiar. Mă veţi ierta, domnule Baley, dar în prezenţa directă a unui om simt ca şi cum ar fi gata să mă atingă ceva vâscos, lipicios, şi mă tot dau înapoi. Este foarte neplăcut.

Baley îşi freca o ureche, pe gânduri, străduindu-se să-şi reţină iritarea. În fond, nu era decât reacţia nevrotică a celuilalt la o situaţie simplă.

— Dacă aşa stau lucrurile, spuse el, sunt surprins că aţi acceptat atât de uşor să mă primiţi. Desigur că vă aşteptaţi la asemenea neplăceri.

— Mă aşteptam. Dar ştiţi, eram şi curios. Sunteţi doar pământean.

Baley îşi spuse, sarcastic, că acesta era un motiv în plus ca să nu-l vadă, dar se mulţumi doar să întrebe:

— Ce importanţă are?

În glasul lui Quemot păru să răsune un fel de entuziasm forţat.

— Nu pot explica prea uşor aceasta. Nici măcar mie însumi. Lucrez în sociologie de zece ani. Lucrez într-adevăr. Am formulat unele ipoteze cu totul noi şi surprinzătoare, şi totuşi în esenţă adevărate. Tocmai una dintre aceste ipoteze mă face să nutresc un interes extraordinar pentru Pământ şi pământeni. Vedeţi, dacă aţi examina atent societatea solariană şi modul ei de viaţă, aţi ajunge la concluzia că sunt modelate direct şi îndeaproape după cele ale Pământului.