Soarele gol

15. SE COLOREAZĂ UN PORTRET

Baley primi lovitura în plin şi încercă să ascundă acest lucru. După câte putea presupune, ţinând scama de modul de trai al solarienilor, vieţile lor particulare erau sacrosancte. Întrebările despre căsătorie şi copii dovedeau prost gust. Ca atare, îşi închipuise că între soţ şi soţie pot exista dispute cronice, pentru care de asemenea nu puteai manifesta curiozitate.

Nici măcar când se comite o crimă? Nici atunci nu se poate săvârşi gafa socială de a o întreba pe suspectă dacă se certa cu soiul ei? Sau de a pomeni acest lucru, dacă tot se cunoaşte?

Ei bine, Leebig o făcuse.

— Şi de ce se certau? întrebă Baley.

— Întreab-o mai bine pe ea, răspunse solarianul.

Da, mai bine, îşi spuse Baley şi se ridică băţos.

— Mulţumesc, doctore, pentru colaborare. S-ar putea să te mai solicit în viitor. Sper să te menţii accesibil.

— Încheiat vizionarea, spuse Leebig şi imaginea dispăru brusc din faţa detectivului.

Pentru prima oară pe Baley nu-l mai deranja zborul cu un avion prin spaţiul liber. Nu-l mai deranja deloc. Parcă ar fi fost în elementul său.

Nici nu se mai gândea măcar la Pământ sau la Jessie. Plecase de acolo doar de câteva săptămâni, dar parcă ar fi trecut ani. Pe Solaria nu se afla decât de vreo trei zile, dar parcă era acolo de când lumea.

Cât de repede se poate adapta omul unui coşmar?

Sau, poate, era la mijloc Gladia? Faptul că o va vedea curând, o va vedea, nu viziona. Poate tocmai acest lucru îi dădea încrederea în sine şi un sentiment ciudat de teamă şi nerăbdare.

Va rezista ea oare? se întrebă detectivul. Sau se va retrage după câteva clipe de vedere, aşa cum făcuse Quemot?

La intrarea lui, Gladia se afla în capătul celălalt al unei încăperi lungi. Părea un fel de reprezentare impresionistă a propriei sale persoane. Totul se redusese la trăsăturile esenţiale. Avea buzele uşor date cu ruj, sprâncenele uşor creionate şi urechile uşor date cu albastru. Cu aceste excepţii, faţa îi era neatinsă de fard. Părea palidă, puţin speriată şi foarte tânără.

Îşi purta părul blond strâns la spate. Ochii, albaştri-cenuşii, trădau o anumită timiditate. Era îmbrăcată într-o rochie bleumarin, aproape neagră, cu mâneci lungi şi cu un tiv subţire alb. Îşi pusese mănuşi albe şi pantofi eu tocul jos. În afară de faţă nu lăsase liberă nici o porţiune de piele. Chiar şi gâtul îi era acoperit cu un guler discret.

Baley se opri unde se găsea.

— E destul de aproape, Gladia? întrebă el.

Femeia respira repede, puţin sacadat.

— Uitasem, de fapt, la ce trebuia să mă aştept. E ca un fel de vizionare, nu? Adică, dacă nu mă gândesc neapărat că e vorba de văzut…

— Pentru mine e perfect normal, răspunse detectivul.

— Da, ca pe Pământ. (Gladia închise ochii.) Uneori încerc să-mi imaginez. Lume multă pretutindeni. Mergi pe o stradă, alţii merg pe lângă tine, în acelaşi sens sau invers. Zeci de oameni…

— Sute, o corectă Baley. N-ai văzut niciodată, în filmocărţi, scene de pe Pământ? N-ai vizionat nici un roman a cărui acţiune se desfăşoară pe Pământ?

— N-avem prea multe din astea, dar am vizionat romane cu acţiuni ce se petreceau în alte Lumi exterioare, unde oamenii se văd tot timpul. Dar un roman e cu totul altceva. E ca un fel de vizionare multiplă.

— Personajele din romane se sărută vreodată?

Gladia roşi, vădit jenată.

— Nu vizionez asemenea cărţi.

— Niciodată?

— Să vezi… Există totdeauna câteva filme obscene de vizionat, ştii, şi uneori, din pură curiozitate… Dar e dezgustător, zău!

— Chiar aşa?

Gladia se însufleţi brusc.

— Pământul, însă, e total diferit. Foarte multă lume. Când circuli, Elijah, cred că te poţi chiar atinge de alţii. Accidental, vreau să zic…

Baley avu un surâs vag.

— Uneori îi mai şi trânteşti pe jos, accidental.

Îşi aminti de aglomeraţia de pe şoselele rulante, de lumea care se înghesuia, trecând de pe o bandă pe alta şi, o clipă, simţi din plin dorul de casă.

— Nu e nevoie să stai aşa departe, spuse Gladia.

— Nu te deranjează dacă vin mai aproape?

— Cred că nu. Am să-ţi spun când e cazul să te opreşti.

Baley înaintă câţiva paşi. Gladia îl urmărea cu ochii larg deschişi. Deodată întrebă:

— N-ai vrea să vezi câteva din energopicturile mele?

Detectivul se afla acum la doi metri de ea. Se opri şi o privi. Părea mică şi fragilă. Încercă să şi-o închipuie cu ceva în mână (cu ce oare?), lovindu-şi furios bărbatul în cap. Încercă să şi-o închipuie înnebunită de furie, împinsă la crimă de ură şi mânie.

Trebuia, totuşi, să admită că faptul era posibil. Chiar şi o femeie de cincizeci de kilograme putea zdrobi o ţeastă dacă îşi ieşea din fire şi avea la îndemână un obiect potrivit. Iar Baley cunoscuse, pe Pământ, fireşte, criminale care, când erau calme, păreau nişte mieluşei.

— Ce sunt aceste energopicturi, Gladia? întrebă el.

— O formă de artă, răspunse Gladia.

Baley îşi aminti cele spuse de Leebig cu privire la arta Gladiei. Dădu apoi din cap:

— Da, aş vrea să le văd.

— Vino după mine, atunci.

Detectivul o urmă, menţinând cu grijă distanţa de doi metri dintre ei. De fapt nu era nici o treime din cea impusă de Klorissa.

Intrară într-o încăpere foarte luminoasă. Lumina izbucnea din fiecare colţişor, în tot felul de culori.

Gladia arăta mulţumită; vădea un sentiment de proprietate. Îşi ridică ochii spre Baley, anticipând reacţia lui.

Această reacţie corespundea, probabil, aşteptărilor ei, deşi detectivul nu rosti nici un cuvânt. Dădu încet ocol cu privirea, încercând să înţeleagă ceea ce vedea, căci totul era exclusiv lumină, fără nici un obiect material.

Forme luminoase stăteau cuprinse într-un fel de piedestale. Constituiau o geometrie vie, linii şi curbe de culoare, îmbinate într-un întreg complex, dar păstrându-şi identităţile proprii. Printre ele nu existau măcar două cât de vag asemănătoare.

Căutând cuvintele cele mai potrivite, Baley spuse:

— Şi au, oare, vreun înţeles anume?

Gladia râse cu vocea ei plăcută, de contraalto.

— Au înţelesul pe care vrei să li-l dai. Sunt pur şi simplu forme luminoase ce-ţi pot da un sentiment de iritare, sau de fericire, sau de curiozitate, sau orice alt sentiment încercat de mine în clipa când le-am alcătuit. Dacă doreşti, îţi fac şi ţie una, un fel de portret. S-ar putea, totuşi, să nu iasă prea bine, căci va fi doar o improvizaţie rapidă.

— Chiar vrei? M-ar interesa foarte mult.

— Perfect, spuse Gladia şi se îndreptă cu paşi repezi spre o formă luminoasă aflată într-un colţ al încăperii. Trecuse foarte aproape de el, dar nu părea să fi observat aceasta. Atinse apoi ceva la piedestal şi forma luminoasă, ca şi nimbul de deasupra ei, se stinse instantaneu.

Surprins, Baley spuse:

— De ce faci asta?

— Nu-i nimic. Tot mă plictisisem de ea. Am să le estompez şi pe celelalte, ca să nu-mi distragă atenţia.

Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi mânui un resort. Culorile se atenuară imediat, rămânând abia vizibile.

— N-ai un robot care să facă asta? întrebă Baley. Să închidă contactele?

— Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţi aici. Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntată. Nu te cunosc încă destul de bine. Asta-i greutatea.

Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi mânui un resort. Culorile se atenuară imediat, rămânând abia vizibile.

— N-ai un robot care să facă asta? întrebă Baley. Să închidă contactele?

— Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţi aici. Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntată. Nu te cunosc încă destul de bine. Asta-i greutatea.

Nu se uita la piedestal, dar ţinea degetele aşezate uşor pe suprafaţa lui netedă. Toate cele zece degete erau curbate, sub tensiune, aşteptând.

Apoi mişcă un deget, descriind cu el o curbă domolă. Se ivi o fâşie luminoasă, de un galben intens, care se deplasa oblic în spaţiul de deasupra. Degetul Gladiei se mişcă imperceptibil înapoi şi lumina scăzu puţin în intensitate.

Solariana o privi o clipă.

— Cred că e bine. Un fel de forţă fără greutate.

— Dumnezeule! exclamă Baley.

— Te supără? Gladia îşi ridică degetele şi bara oblică de lumină rămase pe loc, solitară.

— Nu, deloc. Dar ce înseamnă? Cum faci asta?

— E greu de explicat, răspunse Gladia, privind gânditoare la piedestal. Mai ales că nici eu nu înţeleg prea bine… E un fel de iluzie optică, aşa mi s-a spus. Creăm câmpuri de forţă cu niveluri diferite de energie. Sunt, de fapt, proiecţii de hiperspaţiu şi n-au proprietăţile spaţiului obişnuit. În funcţie de nivelul de energie, ochiul omenesc vede lumini de diferite culori. Formele şi nuanţele sunt comandate prin căldura degetelor mele în contact cu anumite puncte de pe piedestal. În fiecare piedestal se află tot felul de dispozitive.

— Vrei să spui că dacă mi-aş pune degetul aici… Detectivul înaintă şi Gladia îi făcu loc. Şovăind, Baley puse degetul pe piedestal şi simţi o uşoară pulsaţie.

— Aşa! Acum mişcă-ţi degetul, îl încurajă Gladia.

Baley se conformă şi văzu o dâră neregulată de lumină cenuşie ţâşnind în sus şi umbrind-o pe cea galbenă. Se grăbi să-şi retragă degetul. Gladia chicoti, dar imediat luă o poză pocăită.

— N-ar trebui să râd. E într-adevăr un lucru foarte greu de făcut, chiar şi pentru cei care exersează mult.

Apoi îşi mişcă mâna repede (Baley nici n-o putu urmări) şi monstruozitatea creată de el dispăru, lăsând din nou liberă lumina cea galbenă.

— Cum ai învăţat să faci aşa ceva? întrebă detectivul.

— Am tot încercat. E o nouă formă de artă, ştii, şi suntem doar câţiva care într-adevăr ne pricepem…

— Iar tu te pricepi cel mai bine, spuse Baley morocănos. Pe Solaria fiecare este sau singurul, sau cel mai bun, sau amândouă.

— N-ai de ce să fii ironic. Am şi expus nişte piedestale. Am avut expoziţii. Şi femeia îşi împinse bărbia înainte într-un evident gest de mândrie. Dar să continuăm portretul, spuse ea, mişcându-şi din nou degetele şi făcând să apară câteva curbe în forma luminoasă. Totul era în unghiuri ascuţite, culoarea dominantă fiind cea albastră. Asta reprezintă, cumva, Pământul, comentă Gladia, muşcându-şi uşor buza de jos. Întotdeauna mi l-am închipuit albastru. Cu toţi oamenii de acolo şi cu acest văzut permanent. Vizionatul este mai roz. Tu ce părere ai?

— La naiba! Nu-mi pot imagina lucrurile în chip de culori.

— Nu poţi? întrebă ea, absentă. Spui din când în când „Dumnezeule”. Asta-mi sugerează un soi de pată violetă. O mică pată cu forme ascuţite, din cauza felului răspicat cum pronunţi cuvântul, aşa… Şi lângă centrul imaginii apăru, lucind, mica pată violetă. Totuşi, adăugă femeia, n-o pot termina astfel. Şi îndată răsări, închizând totul, un cub gol, mat, de culoare cenuşie. Lumina din interior continua să se vadă, dar mai vagă, întemniţată cumva.

Baley simţi o undă de tristeţe, de parcă el însuşi ar fi fost închis în ceva care-l ţinea departe de un lucru dorit.

— Şi asta ce reprezintă? întrebă el.

— Păi, pereţii din jurul tău. Asta te caracterizează cel mai mult, felul în care nu poţi ieşi afară, felul în care trebuie să stai înăuntru. Aici eşti înăuntru. Nu înţelegi?

Baley înţelegea şi nu prea era de acord.

— Dar pereţii nu sunt permanenţi, observă el. Azi am ieşit afară.

— Ai ieşit? Şi te-a deranjat?

Nu rezistă să nu-i riposteze:

— Cam tot atât cât te deranjează pe tine faptul că mă vezi. Nu-ţi place, dar poţi face faţă.

Gladia îl privi, gândindu-se la ceva.

— Vrei să mergi afară acum? Să ne plimbăm împreună?

Baley voi să spună: Dumnezeule, nu!, dar Gladia continuă:

— Nu m-am mai plimbat niciodată cu cineva aşa, văzându-ne. Este încă zi şi vremea e frumoasă.

Baley îşi privi portretul abstracţionist şi întrebă:

— Dacă merg, accepţi să scoţi cenuşiul?

— Să vedem cum te porţi, răspunse Gladia zâmbind.

Ieşiră din încăpere, lăsând acolo construcţia de lumină, care ţinea sufletul lui Baley întemniţat în cenuşiul Oraşelor.

Detectivul se înfioră uşor. Simţea aerul rece deplasându-se pe lângă trupul lui.

— Ţi-e frig? întrebă Gladia.

— Nu era aşa mai devreme.

— E spre seară acum, dar nu e chiar frig. Vrei să îmbraci ceva? Pot chema imediat un robot să-ţi aducă o haină.

— Nu, nu e nevoie.

Păşeau pe o potecă îngustă, pavată.

— Pe aici te plimbai cu doctorul Leebig? întrebă Baley.

— O, nu! Ne plimbam departe, pe câmp, unde nu vezi decât ici-colo câte un robot lucrând şi poţi auzi zgomotele animalelor. Să rămânem totuşi pe lângă casă, pentru orice eventualitate.

— Ce eventualitate?

— Păi, pentru eventualitatea că ai vrea să intri.

— Sau că începe să te deranjeze văzutul?

— Mie nu-mi pasă, răspunse Gladia, afectând indiferenţă.

Deasupra se auzea foşnetul frunzelor — o masă verde şi galbenă. Aerul era străpuns de strigăte ascuţite şi bâzâituri stridente. Existau, de asemenea, umbre.

Baley era mai ales conştient de umbre. Una dintre ele îi stătea întinsă în faţă, o formă omenească ce se mişca odată cu el, imitându-l într-un fel de pantomimă hidoasă. Baley auzise despre umbre, fireşte; ştia chiar şi ce sunt, dar în lumina indirectă, difuză, a Oraşelor nu-şi dăduse niciodată seama de ele.

În spatele lui, desigur, strălucea soarele solarian. Avu grijă să nu se uite la el, dar ştia că e acolo.

Spaţiul era întins şi nepopulat; totuşi, îl atrăgea.

Se închipui pe sine însuşi păşind pe suprafaţa unei lumi cu mii de mile şi ani-lumină de spaţiu în jur.

De ce oare se simţea atras de această imagine a singurătăţii? Doar nu-i plăcea singurătatea. Iubea Pământul, iubea căldura şi aglomeraţia umană a Oraşelor.

Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Încercă să-şi imagineze New York-ul, cu toată gălăgia şi înghesuiala lui, dar constată că era conştient numai de liniştea răcoroasă a atmosferei solariene.

Fără să-şi dea prea bine seama, Baley se apropie tot mai mult de Gladia, ajungând cam la un metru de ea. De-abia atunci sesiză surprinderea de pe faţa ei.

— Te rog să mă ierţi, spuse el în grabă, retrăgându-se.

— Nu face nimic, îngăimă Gladia. Nu vrei s-o luăm pe-aici? Sunt nişte flori care au să-ţi placă.

Mergând în direcţia arătată rămâneau cu spatele la soare, astfel că detectivul o urmă în tăcere.

— Mai târziu în cursul anului o să fie minunat. Când se încălzeşte vremea pot coborî până la lac ca să înot, sau pot alerga pe câmp cât mă ţin picioarele, până ce sunt bucuroasă să mă întind pe jos şi să zac nemişcată.

Spunând aceste cuvinte îşi examină îmbrăcămintea.

— Dar astea nu sunt haine pentru aşa ceva. Îmbrăcată astfel, trebuie să merg. Liniştit, înţelegi?

— Şi cum ai prefera să te îmbraci? întrebă Baley.

— O, cel mult în bluză şi şort! exclamă Gladia, ridicându-şi braţele de parcă ar fi gustat deja în imaginaţie acel sentiment de libertate. Uneori chiar mai puţin. Doar sandale, ca să pot simţi aerul pe fiecare centimetru de piele… O, îmi pare rău, văd că te-am şocat…

— Nu, nu face nimic, o asigură Baley. Aşa erai îmbrăcată când te plimbai cu doctorul Leebig?

— Depindea de vreme. Uneori eram îmbrăcată foarte sumar, dar ştii, era doar o vizionare. Înţelegi asta, sper.

— Înţeleg. Şi doctorul Leebig? Se îmbrăca şi el sumar?

— Jothan să se îmbrace sumar? Gladia surâse sarcastic. O, nu! E întotdeauna foarte solemn. Se strâmbă, luând o mină de pretinsă gravitate, şi-şi lăsă în jos o pleoapă, prinzând perfect trăsăturile caracteristice ale roboticianului şi obligându-l pe Baley să scoată un mormăit apreciativ.

— Şi iată cum vorbeşte, continuă solariana: „Dragă Gladia, ţinând seama de efectul unui potenţial de prim ordin asupra fluxului de pozitroni… ”

— Aşa îţi vorbea? Despre robotică?

— Aproape întotdeauna. A, ştii, lua lucrurile foarte în serios … Încerca mereu să mă instruiască. Nu abandona niciodată.

— Şi ai învăţat ceva?

— Absolut nimic! Nimic! Toate sunt pentru mine o adevărată babilonie. Uneori se enerva, dar când începea să mă dojenească săream în apă, dacă mă aflam lângă lac, şi-l stropeam.

— Îl stropeai? Credeam că vă vizionaţi.

Femeia râse.

— Halal pământean! Stropeam spre locul unde se afla el, în cameră sau pe domeniul lui. Apa nu-l putea atinge, dar el tot se ferea. Priveşte aici!

Baley privi. Ocoliseră un petec de pădure şi intrau acum într-o poieniţă cu un bazin ornamental în mijloc. Mai multe alei pietruite traversau poiana, fragmentând-o. Pretutindeni se vedeau flori, foarte multe, în straturi ordonate. Baley le cunoştea din filmocărţi.

Într-un fel florile semănau cu figurile luminoase pe care le crea Gladia şi detectivul îşi spuse că, probabil, solariana Ie crea peacestea tocmai în spiritul florilor. Atinse una cu grijă, apoi se uită în jur. Predominau cele roşii şi galbene.

Întorcându-se ca să dea un ocol cu privirea, Baley zări soarele şi spuse, tulburat:

— Ce jos e, lângă orizont!

— Este aproape seară, răspunse Gladia. (Alergase spre bazin şi acum şedea pe o bancă de piatră la marginea lui). Vino încoace! îi strigă ea, făcându-i semn cu mâna. Poţi sta în picioare dacă nu vrei să te aşezi pe piatră.

Baley înaintă încet.

— Coboară atât de jos în fiecare zi? întrebă el şi imediat îi păru rău. Dacă planeta se roteşte, evident că şi soarele e jos, lângă orizont, în fiecare dimineaţă şi seară. Numai la amiază e înalt pe cer.

Dar recunoaşterea acestui fapt nu putea schimba o imagine formată timp de atâţia ani. Ştia de existenţa nopţii; o cunoscuse chiar direct, cu întreaga masă a planetei interpusă între om şi soare, adăpostindu-l. Ştia că există nori cenuşii, care te apără de ce e mai rău în exterior. Şi totuşi, gândindu-se la suprafeţele planetare, nu şi le putea imagina altfel decât ca o revărsare de lumină, cu un soare înalt pe cer.

Privi înapoi, peste umăr, numai atât cât să poată zări strălucirea soarelui, şi se întrebă cât de departe e oare casa, pentru eventualitatea că s-ar hotărî să se întoarcă.

Gladia îi arătă celălalt capăt al băncii de piatră.

— E cam aproape de tine, nu? observă Baley.

Gladia îşi întinse spre el mâinile ei mici, cu palmele în sus.

— Încep să mă obişnuiesc. Zău!

Detectivul se aşeză cu faţa spre ea, ca să evite soarele.

Gladia se aplecă spre apă şi culese o floricică în formă de cupă, galbenă pe dinafară şi vărgată cu alb pe dinăuntru, dealtfel nu prea arătoasă.

— E o floare de aici, explică ea. Majoritatea celorlalte se trag de pe Pământ.

I-o întinse gingaş lui Baley, cu apa picurând de pe lujerul rupt. Baley o luă tot atât de gingaş.

— Ai ucis-o, spuse el.

— Nu e decât o floare. Mai sunt mii. Apoi brusc, înainte chiar ca el să poată atinge cupa galbenă, i-o smulse, fulgerându-l cu privirea.

— Sau vrei să spui că dacă am rupt o floare aş putea ucide şi un om?

Baley căută s-o împace:

— N-am vrut să spun nimic. Mă laşi s-o văd?

De fapt nu ţinea s-o atingă. Floarea crescuse în pământ jilav şi mai avea încă iz de mâl. Oare cum puteau aceşti oameni, foarte grijulii în contactele lor reciproce sau cu pământenii, să fie atât de nepăsători în privinţa contactului cu pământul murdar?

Luă totuşi floarea, ţinându-i tulpina între degetul mare şi arătător, şi se uită la ea. Caliciul era format din câteva foi subţiri şi curbe de ţesut vegetal, reunite în acelaşi punct. În interior se vedea o umflătură albă, convexă, umedă şi purtând nişte perişori negricioşi care tremurau uşor în bătaia vântului.

— Îi simţi mirosul? întrebă Gladia.

De-abia atunci sesiză Baley mireasma ce se degaja din floare. Se aplecă spre ea şi o mirosi.

— Miroase ca un parfum de femeie.

Gladia bătu din palme, amuzată.

— Pământean, pământean! Vrei de fapt să spui că parfumul miroase ca asta.

Baley încuviinţă dând din cap cu amărăciune. Începea să-l obosească statul afară. Umbrele se alungau şi locul devenea sumbru. Totuşi, era decis să nu se dea bătut. Voia să îndepărteze acei pereţi de lumină cenuşie care-i întunecau portretul. Era o atitudine donchişotescă, dar aşa stăteau lucrurile.

Gladia luă floarea de la Baley, care i-o înapoie fără regrete. Încet, solariana smulse petalele rând pe rând.

— Cred că fiecare femeie are un miros aparte.

— Depinde de parfum, spuse Baley cu indiferenţă.

— Îmi închipui ce înseamnă să fii atât de aproape încât să-ţi dai seama. Eu nu folosesc parfum deoarece nimeni nu stă vreodată aproape de mine. Doar acum, în mod excepţional. Dar tu cred că miroşi adesea parfumuri, tot timpul. Pe Pământ soţia ta e mereu cu tine, nu-i aşa? (Gladia era foarte concentrată asupra florii, încurcându-se în timp ce o desfăcea în bucăţi.)

— Nu e mereu cu mine. Nu tot timpul.

— Dar cea mai mare parte a timpului. Şi oricând doreşti să…

Baley o întrerupse:

— De ce crezi că încerca Leebig atât de asiduu să te înveţe robotică?

Din floare nu mai rămăsese decât lujerul şi umflătura din interior. Gladia o răsuci între degete şi o aruncă în apă, unde mai pluti câteva clipe.

— Cred că voia să fiu asistenta lui.

— Ţi-a spus el aşa ceva?

— Spre sfârşit, Elijah. Presupun că devenise nerăbdător. În orice caz, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să lucrez în domeniul roboticii. I-am răspuns, fireşte, că pentru mine ar fi cel mai plicticos lucru din lume. S-a supărat rău.

— Şi după aceea nu s-a mai plimbat cu tine.

— Ai dreptate… Se prea poate ca tocmai asta să fi fost cauza. Dar, zău, ce puteam să-i răspund?

— Despre certurile tale cu doctorul Delmarre îi vorbisei mai înainte, nu?

Femeia îşi încleştă brusc pumnii, cu corpul ţeapăn în poziţia în care se afla şi cu capul înclinat puţin înainte lateral.

— Ce certuri? întreabă ea cu voce nefiresc de înaltă.

— Certurile pe care le aveai cu soţul tău. Presupun că-l urai.

Gladia îl privi furioasă. Faţa i se crispase şi sângele îi fugise din obraji.

— Cine ţi-a spus asta? Jothan?

— Da, Leebig mi-a spus. Şi cred că e adevărat.

Gladia era profund tulburată.

— Tot mai încerci să dovedeşti că eu l-am ucis. Te credeam prieten şi când colo eşti doar un… doar un poliţai!

Spunând acestea îl ameninţă cu pumnii. Baley aşteptă.

— Ştii doar că nu mă poţi atinge.

Femeia îşi lăsă mâinile să-i cadă şi izbucni într-un plâns tăcut, întorcându-şi faţa într-o parte.

Baley îşi înclină capul şi închise ochii, evitând umbrele lungi care-l nelinişteau.

— Doctorul Delmarre nu era un om prea tandru, nu-i aşa?

— Era foarte ocupat, răspunse femeia, cu glas gâtuit.

— Dar tu eşti tandră. Te poţi apropia de un bărbat. Mă înţelegi?

— Nu mă pot împiedica. Ştiu că e dezgustător, dar n-am ce face. E dezgustător chiar şi numai să vorbim despre asta.

— Dar cu doctorul Leebig ai vorbit, nu?

— N-am avut încotro, şi cum Jothan era la îndemână şi nu părea să-l deranjeze, am vorbit ca să-mi uşurez sufletul.

— Asta era motivul pentru care te certai cu soţul tău? Fiindcă el era rece şi lipsit de tandreţe, ceea ce ţie-ţi displăcea?

— Uneori îl uram, recunoscu Gladia, ridicând, neajutorată, din umeri. Era un bun solarian, dar noi nu fuseserăm planificaţi să avem co… Şi din nou izbucni în lacrimi.

Baley aşteptă, răbdător. Simţea el însuşi un gol în stomac, iar aerul deschis îl apăsa puternic. Când femeia se mai linişti, o întrebă, cât mai gingaş cu putinţă:

— Tu l-ai ucis, Gladia?

— N-nu. Apoi deodată, de parcă orice rezistenţă interioară ar fi cedat, adăugă: Nu ţi-am spus încă totul.

— Atunci, te rog, spune-mi acum.

— Tocmai ne certam când a murit. Vechea noastră ceartă. Ţipam la el, dar el nu ţipa la mine niciodată. Ba uneori nu spunea nimic, ceea ce mă enerva şi mai rău. Eram tare, tare furioasă. După asta nu-mi mai amintesc nimic.

— La naiba! Baley şovăi puţin, privind ţintă la piatra cenuşie a băncii. Cum adică nu-ţi mai aminteşti?

— Vreau să spun că el zăcea mort, eu ţipam şi au venit roboţii…

— L-ai omorât tu?

— Nu-mi amintesc, Elijah, şi mi-aş aminti dacă aş fi făcut-o, nu-i aşa? Numai că nu-mi amintesc nimic altceva. Şi mi-a fost frică. Ajută-mă, Elijah!

— Nu te teme, Gladia. Am să te ajut. Mintea năucită a detectivului se fixase asupra armei cu care s-a săvârşit crima. Ce se întâmplase cu ea? Desigur, fusese luată de-acolo. Atunci, însă, numai ucigaşul putuse face asta. Gladia fusese găsită la faţa locului imediat după crimă, aşa că ea n-o putuse îndepărta. Altcineva era deci asasinul. Indiferent de părerea unanimă a solarienilor, trebuia să fi fost altcineva.

E cazul să mă întorc acasă, îşi spuse detectivul descurajat. Se adresă femeii:

— Gladia…

Dar privirile i se aţintiră, cumva, asupra soarelui. Asupra soarelui, aflat lângă orizont. Îşi întorsese capul ca să-l privească şi ochii i se fixaseră asupra lui, sub imperiul unei fascinaţii morbide.

Nu-l mai văzuse niciodată aşa: mare, roşu şi oarecum estompat, astfel încât putea să-l privească în voie, cu fâşii subjiri şi însângerate de nori deasupra lui şi traversat de o dungă neagră.

— Ce roşu e… murmură Baley.

O auzi pe Gladia răspunzând cu melancolie în glas:

— Întotdeauna e aşa la asfinţit, roşu şi muribund…

Baley avu o halucinaţie. Soarele cobora spre orizont deoarece suprafaţa planetei fugea de el, cu mii de kilometri pe oră, rotindu-se sub acel soare crud, rotindu-se fără ca nimic să-i protejeze pe acei microbi numiţi oameni care se agitau încoace şi încolo, rotindu-se nebuneşte, la infinit, rotindu-se, rotindu- se…

De fapt i se rotea lui însuşi capul. Banca de piatră se înclină sub el, cerul se înălţă, albastru, albastru închis, soarele dispăru, vârfurile copacilor şi pământul se năpustiră în sus, Gladia ţipă cu glas slab, apoi se auzi un zgomot…