Soarele gol

14. SE DEZVĂLUIE UN MOBIL

Leebig îşi întinse încet colţurile gurii. Baley crezu mai întâi că e un fel de mârâit, dar apoi, cu multă surprindere, decise că este cea mai nereuşită încercare de a zâmbi pe care o văzuse vreodată.

— Să nu mai spui asta, îl sfătui Leebig. Să nu mai spui asta niciodată.

— Şi de ce nu?

— Pentru că orice lucru, oricât de mărunt, care provoacă neîncredere în roboţi, e dăunător. Neîncrederea în roboţi e o maladie omenească!

Vorbea de parcă ar fi făcut morală unui copilaş. Ca şi cum s-ar fi străduit să spună în şoaptă lucruri pe care ar fi vrut să le strige. Ca şi cum ar fi vrut să convingă atunci când, de fapt, ceea ce voia el era să impună în mod categoric.

— Cunoşti istoria roboticii? întrebă Leebig.

— Puţin.

— Ca pământean, ar trebui s-o cunoşti. Da, da. Ştii că roboţii au avut de la început împotriva lor un „complex Frankcnstein”? Erau suspecţi. Oamenii se fereau şi se temeau de roboţi. Ca atare, robotica era un fel de ştiinţă clandestină. Cele trei Legi au fosi introduse în programul roboţilor tocmai pentru a se învinge această neîncredere, şi chiar şi aşa Pământul n-a permis niciodată dezvoltarea unei societăţi robotizate. Unul dintre motivele pentru care primii pionieri au plecat de pe Pământ ca să colonizeze restul Galaxiei a fost acela de a putea crea societăţi în care roboţii să-l izbăvească pe om de trudă şi sărăcie. Şi chiar şi mai târziu a rămas, undeva, o bănuială latentă, gata să erupă la cel mai mic prilej.

— Dar dumneata personal ai avut vreodată de combătut această neîncredere în roboţi?

— De multe ori, răspunse Leebig cu asprime.

— Oare de aceea dumneata şi alţi roboticieni sunteţi gata să denaturaţi puţin faptele, pentru a respinge asemenea bănuieli?

— Nu există nici o denaturare.

— De pildă, nu sunt cele trei Legi greşit enunţate?

— Nu!

— Îţi pot demonstra că sunt, şi dacă nu reuşeşti să mă convingi de contrariu, am să demonstrez asta, de voi putea, întregii Galaxii.

— Eşti nebun. Orice argument ai avea, este eronat, le asigur.

— Să discutăm chestiunea?

— Dacă nu-mi ia prea mult timp…

— Faţă-n faţă? Să ne vedem?

Leebig făcu o strâmbătură:

— Nu!

— Adio, doctore Leebig. Alţii au să mă asculte.

— Stai! Pe marea Galaxie, omule, stai!

— Ne vedem?

Roboticianul îşi ridică braţele şi îşi băgă încet unul din degetele mari în gură. După care îl privi fix pe detectiv.

Regresează oare în faza copilăriei, se gândi Baley, ca să mă poată vedea fără reţineri?

— Ne vedem? repetă pământeanul.

Dar Leebig clătină încet din cap.

— Nu pot! Nu pot! gemu el, pronunţând greu cuvintele din cauza degetului vârât în gură. Fă cum doreşti.

Baley îl văzu pe solarian întorcându-se spre perete, încovoindu-şi spatele şi ascunzându-şi faţa în mâjnilc tremurânde.

— Bine, atunci, cedă detectivul, accept să ne vizionăm.

— Scuză-mă o clipă, spuse Leebig, cu faţa tot spre perete. Revin imediat.

În această scurtă pauză Baley îşi văzu de unele mici treburi personale şi, privindu-şi în oglindă chipul proaspăt bărbierit, se întrebă dacă reuşea oare să înţeleagă Solaria şi pe solarieni. Cam îndoielnic!

Oftă şi apăsă pe un buton. Imediat se ivi un robot. Fără să se întoarcă spre el, detectivul întrebă:

— Mai este vreun aparat de vizionare la crescătorie afară de cel folosit de mine?

— Mai sunt încă trei, stăpâne.

— Atunci spune-i Klorissei Cantoro… spune-i stăpânei tale că-l voi folosi în continuare pe acesta şi că doresc să nu fiu deranjat.

— Am înţeles, stăpâne.

Apoi Baley se întoarse la aparat, care rămăsese fixat pe centrul camerei în care se aflase Leebig. Era încă goală, aşa că detectivul se instală confortabil şi aşteptă.

Nu dură mult. Leebig intră în cameră şi din nou obiectele părură să danseze în raport cu omul. Evident, instalaţia se centrase imediat pe robotician.

Baley îşi aminti de complexitatea aparaturii şi încercă un anumit sentiment de admiraţie.

Leebig părea acum complet stăpân pe sine. Se pieptănase şi îşi schimbase costumul. Erau nişte haine largi, făcute dintr-un material care sclipea şi care prindea efectele de lumină. Roboticianul se aşeză pe un scăunel care ieşise din perete.

— Aşadar, ce voiai să spui despre Prima lege? întrebă el.

— Ne poate auzi cineva?

— Nu. Am avut eu grijă de asta.

Baley dădu din cap în semn că a înţeles. Apoi spuse:

— Vreau mai întâi să citez Prima lege.

— Nu este cazul.

— Ştiu, dar aş vrea, totuşi, s-o citez: Un robot nu poate să facă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită să se facă vreun rău unei fiinţe umane.

— Şi?

— Când am sosit pe Solaria, am fost dus cu un vehicul de suprafaţă până la locuinţa ce-mi fusese repartizată. Acest vehicul era special construit ca să mă protejeze de exterior. Ca pământean…

— Ştiu toate astea, îl întrerupse Lccbig nerăbdător. Ce legătură au cu problema noastră?

— Roboţii care conduceau vehiculul nu ştiau însă. Am cerut să se înlăture capota şi mi s-a dat imediat ascultare. Legea a Doua. Ordinul trebuia îndeplinit. M-am simţit rău, desigur, şi era cât pe ce să leşin, dar au tras capota la loc. Oare aceşti roboţi nu mi-au făcut rău?

— La ordinul dumitale, spuse Leebig tăios.

— Voi cita acum a Doua lege: Un robot trebuie să execute ordinele primite de la o fiinţă umană, afară de cazurile în care aceste ordine ar contraveni Primei legi. Vezi deci că ordinul meu trebuia ignorat.

— Prostii. Robotul nu ştia…

Baley se aplecă înainte pe scaun.

— Aha! Asta e! Să enunţăm acum Prima lege aşa cum trebuie: Un robot nu poate săvârşi nici o acţiune care, potrivit cunoştinţelor lui, ar face vreun rău unei fiinţe umane, şi nici nu poate, prin inacţiune, să permită cu bună ştiinţă să se facă vreun rău unei fiinţe umane.

— Toate acestea se înţeleg de la sine.

— Da, dar nu de către toată lumea. Altfel toată lumea ar sesiza că roboţii pot comite crime.

Leebig păli.

— Nebunie curată!

Baley îşi privi calm vârfurile degetelor.

— Un robot poate, cred, să execute o sarcină nevinovată, nu-i aşa? O sarcină care să nu provoace nici un rău unei fiinţe umane.

— Dacă i se ordonă…, răspunse Leebig.

— Da, bineînţeles, dacă i se ordonă s-o facă. Şi un al doilea robot poate, cred, să execute o altă sarcină nevinovată, nu-i aşa? O altă sarcină nevătămătoare pentru o fiinţă umană. Dacă i se ordonă, fireşte…

— Da, poate.

— Şi ce se întâmplă atunci când cele două sarcini, total nevinovate dacă le luăm separat, echivalează, luate împreună, cu o crimă?

— Cum? Faţa lui Leebig se pungi într-o strâmbătură de mânie.

— Vreau să aud părerea dumitale, ca specialist, asupra acestei probleme, spuse Baley. Îţi voi prezenta un caz ipotetic. Să presupunem că un om ordonă unui robot: — Toarnă puţin din acest lichid într-un pahar cu lapte pe carc-l vei găsi în cutare loc. Lichidul e inofensiv. Vreau doar să-i aflu efectul asupra laptelui. După ce-l aflu, amestecul va fi aruncat. Iar după ce execuţi sarcina, uiţi că ai executat-o.

Leebig, încă încruntat, nu spuse nimic.

— Dacă i s-ar fi spus robotului să toarne un lichid misterios în lapte şi apoi să ofere amestecul rezultat unui om, Prima lege l-ar fi obligat pe robot să întrebe: „Care este natura lichidului? Este el vătămător pentru om?” Şi chiar dacă ar fi primit asigurări că lichidul e inofensiv, Prima lege ar fi trebuit să-l facă să şovăie şi să refuze să ofere laptele. Dar lui i se spune că laptele va fi aruncat. Prima lege nu e implicată. Nu va acţiona robotul aşa cum i s-a spus?

Leebig îl privi fix.

Baley continuă:

— Un alt robot, care a pus acolo iniţial laptele şi care nu ştie că s-a turnat ceva în el, îl oferă, de bună credinţă, unui om, şi acesta moare.

— Imposibil! exclamă Leebig.

— De ce? în sine, ambele acţiuni sunt nevinovate. Dar împreună înseamnă crimă. Negi că se poate petrece aşa ceva?

— Ucigaşul ar fi atunci omul care dă ordinele, spuse Leebig.

— Dacă vrei să filozofezi, da. Şi, totuşi, uneltele imediate ale crimei sunt roboţii.

— Dar nici un om n-ar da asemenea ordine.

— Ba da! A şi dat! Astfel trebuie să fi fost încercată asasinarea lui Gruer. Ai auzit despre ea, presupun?

— Pe Solaria, mormăi Leebig, auzi despre toate.

— Atunci ştii că Gruer a fost otrăvit la masă, în faţa ochilor mei şi ai colegului meu, domnul Olivaw de pe Aurora. Poţi sugera o altă cale pe care ar fi putut ajunge otrava la el? Pe domeniu nu se mai afla nici un alt om. Ca solarian ar trebui să înţelegi bine asta.

— Nu sunt detectiv şi nu formulez ipoteze.

— Ţi-am formulat eu una. Vreau să ştiu doar dacă doi roboţi nu pot cumva îndeplini două acţiuni separate, fiecare nevinovată în sine, dar împreună ducând la crimă. Dumneata eşti expertul, domnule Leebig. Aşadar, e posibil ?

Hărţuit, Leebig admise:

— Da, cu un glas atât de slab, încât Baley de-abia îl auzi.

— E clar, deci, spuse detectivul. Cel puţin în privinţa Primei legi.

Leebig se uită iarăşi fix la Baley, clipind de câteva ori din pleoapa lăsată, ceea ce era un fel de tic. Îşi desfăcu mâinile, pe care le ţinuse împreunate, dar rămase cu degetele îndoite în chip de ghiare, de parcă fiecare mână ar fi continual să strângă fantoma celeilalte. Apoi îşi puse palmele pe genunchi şi de-abia atunci i se destinseră degetele.

Baley privea totul căzut pe gânduri.

— În teorie, da. În teorie! spuse Leebig. Dar nu abandona atât de uşor Prima lege, domnule pământean! Pentru a o ocoli, trebuie să dai roboţilor ordine foarte abil concepute.

— De acord, răspunse Baley. Nu sunt decât un pământean. Nu ştiu mai nimic despre roboţi şi ordinele imaginate de mine n-au fost decât nişte exemple. Un solarian s-ar pricepe mai bine la aşa ceva, sunt sigur.

Leebig părea că nici nu-l ascultă. Continuă, vorbind tare:

— Dacă un robot poate fi manevrat astfel încât să facă rău unui om, înseamnă doar că trebuie să mărim capacitatea creierului pozitronic. S-ar putea afirma că e cazul să îmbunătăţim specia umană. Cum acest lucru e imposibil, vom face roboţii mai inofensivi. Progresăm necontenit. Roboţii noştri sunt mai variaţi, mai specializaţi, mai capabili şi mai ncvătămători decât acum un veac. Peste încă un veac progresul va fi şi mai mare. De ce să punem roboţii să manipuleze panouri de comandă atunci când fiecare panou poate fi dotat cu propriul lui creier pozitronic? Asta e specializare, desigur, dar putem merge şi în sensul generalizării. De ce n-am produce roboţi cu membre interşanjabilc? Ei? De ce nu? Dacă am…

— Eşti singurul robotician de pe Solaria? îl întrerupse Baley.

— Nu fi caraghios!

— Am întrebai doar. Doctorul Delmarre era singurul… cum îi zice… fetolog, cu excepţia unei asistente.

— Sunt peste douăzeci de roboticieni pe Solaria.

— Şi dumneata eşti cel mai bun?

— Sunt, răspunse Leebig, fără modestie.

— Delmarre lucra cu dumneata.

— Da.

— După câte am înţeles, în ultima vreme plănuia să renunţe la această colaborare.

— Nu ştiu nimic. Cine ţi-a spus?

— Se parc că nu era de acord cu celibatul dumitale.

— Se poate. Era un bun solarian. Totuşi, asta nu afecta relaţiile noastre profesionale.

— Să schimbăm subiectul. Pe lângă crearea de noi roboţi, produceţi, de asemenea, şi reparaţi tipurile existente?

— Producţia şi repararea lor sunt în mare măsură robotizate. Pe domeniul meu se află o mare fabrică şi un atelier de întreţinere.

— Apropo, au nevoie de multe reparaţii?

— De foarte puţine.

— Înseamnă deci că repararea roboţilor e o ramură subdezvoltată?

— Nicidecum, răspunse Leebig băţos.

— Ce s-a întâmplat cu robotul aflat de faţă la uciderea lui Delmarre?

Leebig se uită în(r-o parte, încruntându-şi sprâncenele de parcă ar fi vrut să alunge un gând supărător.

— Era complet scos din uz.

— Chiar complet? Nu putea răspunde la nici o întrebare?

— La nici una. Era absolut inutil. Creierul pozitronic fusese în întregime scurtcircuitat. Nu rămăsese intact nici un singur circuit. Gândeşte-te! Asistase la o crimă pe care n-o putuse împiedica…

— Dar, apropo, de ce n-o putuse împiedica?

— Cine ar putea şti? Doctorul Delmarre făcea experienţe cu el. Nu ştiu în ce stare mintală îl lăsase. Poate îi ordonase, de pildă, să suspende toate operaţiile în timp ce el verifica un anumit circuit. Iar dacă cineva pe care nici doctorul şi nici robotul nu-l bănuiau de intenţii agresive ar fi lansat brusc un atac, s-ar fi putut scurge un timp apreciabil până când robotul să poată folosi potenţialul Primei legi pentru a contracara ordinul de inactivitate dat de Delmarre. Durata acestui interval ar fi depins de natura atacului şi de natura ordinului dat. Dar mai pot exista încă vreo alte zece explicaţii pentru faptul că robotul n-a împiedicat crima. Incapacitatea lui de a face aceasta constituia o încălcare a Primei legi şi, ca atare, era suficientă pentru a distruge toate circuitele din creierul pozitronic.

— Dar dacă robotul a fost fizic incapabil să împiedice crima, mai era el răspunzător? Oare Prima lege cere imposibilul?

Leebig ridică din umeri.

— În ciuda încercărilor dumitale de a o minimaliza, Prima lege protejează fiinţa umană cu toate resursele disponibile. Dacă e încălcată, robotul iese din uz.

— E o regulă universală, domnule Leebig?

— Universală ca şi roboţii.

— Atunci am aflat ceva interesant, spuse Baley.

— Mai află şi altceva. Teoria dumitale cu privire la o crimă ce ar rezulta dintr-o serie de acţiuni ale roboţilor, fiecare nevinovată în sine, nu te poate ajuta în cazul Delmarre.

— De ce?

— Delmarre n-a fost ucis cu ajutorul otrăvii, ci printr-o lovitură dată în cap cu un obiect contondent. Acest obiect nu putea fi ţinut decât de un braţ omenesc. Nici un robot n-ar fi putut folosi aşa ceva pentru a crăpa ţeasta unui om.

— Dar dacă presupunem că robotul apasă pe un buton nevinovat care lasă să cadă o greutate în capul lui Delmarre?

Leebig zâmbi acru.

— Domnule pământean, am vizionat scena crimei şi am ascultat toate ştirile despre ea. Evenimentul a creat mare vâlvă aici, pe Solaria, înţelegi? Ştii deci că la locul omorului nu se găsea nici un fel de dispozitiv şi nici o greutate căzută.

— Şi nici vreun obiect contondent?

— Dumneata eşti detectivul, făcu Leebig cu dispreţ. Găseşte-l!

— Admiţând că nici un robot nu e vinovat de moartea doctorului Delmarre, atunci cine e vinovatul?

— Toată lumea ştie! exclamă Leebig. Nevastă-sa! Gladia!

Cel puţin există o opinie unanimă, îşi spuse Baley. Apoi, cu glas tare:

— Şi cine se află în spatele roboţilor care l-au otrăvit pe Gruer?

— Presupun… începu Leebig, şovăitor.

— Doar nu crezi că există doi ucigaşi? Dacă Gladia a comis prima crimă, atunci tot ea c responsabilă şi de a doua încercare.

— Da, cred că ai dreptate, spuse Leebig. Apoi, pe un ton mai ferm: Fără îndoială!

— Fără îndoială?

— Nimeni altul nu se putea apropia de doctorul Delmarre ca să-l poată omorî. Ca şi mine, doctorul nu tolera prezenţa personală, dar făcea o excepţie în favoarea soţiei sale, pe când cu nu admit nici una. Cu atât mai bine pentru mine! conchise roboticianul, cu un râs strident.

— Cred că o cunoşteai, spuse Baley, brusc.

— Pe cine?

— Pe ea. Aici vorbim despre o singură „ea”. Pe Gladia.

— Şi cine ţi-a spus că o cunoşteam mai bine decât pe alţii? întrebă Leebig ritos. Apoi îşi duse mâna la gât şi, cu o uşoară mişcare a degetelor, îşi deschise puţin gulerul, ca să respire mai uşor.

— Gladia însăşi. Vă plimbaţi împreună.

— Zău? Eram doar vecini şi între vecini se obişnuieşte. Părea o fiinţă plăcută, simpatică.

— O agreai, deci?

Leebig dădu din umeri.

— Era odihnitor să stai de vorbă cu ea.

— Şi despre ce îi vorbeai?

— Despre robotică, răspunse Leebig cu o notă de surpriză în glas, de parcă s-ar fi mirat de întrebare.

— Vorbea şi ca despre robotică?

— Nu ştia nimic în domeniul ăsta. O ignorantă! Dar mă asculta. Şi are un fel de ocupaţie, cu câmpuri de forţă. Numeşte asta energocoloristică. Nu-mi prea plăcea, însă ascultam.

— Totul fără prezenţă personală?

Leebig păru revoltat şi nici nu răspunse.

Baley încercă din nou:

— Te simţeai atras de ea?

— Ce?!?

— O găseai atrăgătoare? Din punct de vedere fizic?

Leebig îşi ridică pleoapa lăsată şi spuse, cu buzele tremurându-i:

— Brută infectă, mormăi el.

— Să mă exprim altfel, atunci. Când ai încetat s-o mai găseşti pe Gladia simpatică? Chiar dumneata ai folosit cuvântul, îţi aminteşti.

— Ce vrei să spui?

— Ai afirmat că e o fiinţă simpatică. Acum crezi că l-a ucis pe bărbatul ei. Nu aşa se manifestă fiinţele simpatice.

— M-am înşelat în privinţa ei.

— Dar ai înţeles asta înainte ca ea să-şi fi ucis soţul, dacă într-adevăr l-a ucis. Ai încetat să te mai plimbi cu ea încă înainte de crimă. De ce?

— E chiar atât de important? întrebă Leebig.

— Totul e important, până la proba contrară.

— Uite ce e: dacă vrei informaţii de la mine ca robotician, întreabă-mă. Nu răspund însă la întrebări de ordin personal.

— Erai în legături strânse atât cu victima cât şi cu principalul suspect. Nu înţelegi că întrebările de ordin personal sunt inevitabile? De ce ai încetat să le mai plimbi cu Gladia?

— A venit o zi când n-am mai avut ce să-i spun, răspunse Leebig răstit. Când am fost prea ocupat şi n-am mai găsit nici un motiv de a continua plimbările.

— Cu alte cuvinte, când nu ţi-a mai fost simpatică.

— Fie, dacă vrei.

— Şi de ce nu-ţi mai era simpatică?

— Fără nici un motiv! strigă Leebig.

Detectivul nu dădu atenţie iritării lui Leebig.

— Şi totuşi ai cunoscut-o bine pe această femeie. Ce mobil ar fi putut avea?

— Ce mobil?

— Nimeni n-a formulat vreun mobil pentru crimă. Desigur, Gladia n-ar fi ucis fără un mobil.

— O, mare Galaxie! (Leebig îşi dădu capul pe spate, gata să izbucnească în râs, dar nu râse.) Nu ţi-a spus nimeni? Ei da, poate nu ştie nimeni. Dar cu ştiu. Mi-a spus chiar ea. Deseori.

— Ce ţi-a spus, doctore Leebig?

— Păi, că se certa cu soţul ei. Se certau des, cu înverşunare. Îl ura, domnule pământean. Nu ţi-a spus nimeni asta? Nu ţi-a spus-o ea?