Soarele gol

5. SE RESPINGE O TEORIE

— Aş spune, colege Elijah, interveni Daneel în discuţie, că aceasta este o concluzie evidentă.

Baley se uită surprins la colegul său, robotul.

— De ce evidentă?

— Însăşi doamna Delmarre, explică Daneel, afirmă că este singura persoană care îl putea vedea pe soţul ei. Condiţiile sociale de pe Solaria nici nu i-ar permite să prezinte altceva ca fiind adevărul. Desigur că agentul Gruer găseşte firesc, ba chiar obligatoriu, să creadă că un soţ solarian nu poale fi văzut decât de soţia sa. Cum numai o singură persoană putea deci să-l vadă, o singură persoană putea să-l lovească şi o singură persoană putea fi ucigaşul. Sau, mai degrabă, ucigaşa. Dacă îţi aminteşti, agentul Gruer a spus că o singură persoană putea face asta. N-a admis posibilitatea existenţei altcuiva. Aşa e?

— Dar a mai spus, replică Baley, că nici acea persoană n-ar fi putut săvârşi crima.

— Vrând să spună, probabil, că la locul faptei nu s-a găsit nici o armă. Presupun că doamna Delmarre ne-ar putea explica această anomalie.

Şi Daneel arătă cu o politeţe rece, de robot, spre locul unde Gladia continua să fie vizibilă pe ecran, cu privirile lăsate în jos şi strângând din buzele ei mici.

Dumnezeule, se gândi Baley, uitam de doamna.

Poate că aceasta se întâmpla din cauza iritării. Îl irita Daneel, cu modul lui de abordare rece, neemotiv. Sau poate îl irita propriul său comportament, abordarea sa emotivă. Dar nu stătu să analizeze problema.

— Cam atât deocamdată. Gladia. Nu ştiu ce se spune în asemenea situaţii, dar să întrerupem contactul. La revedere.

— Uneori se spune „încheiat vizionarea”, dar îmi place mai mult „La revedere”. Pari tulburat, Elijah. Îmi pare rău, căci m-am obişnuit să se creadă că am făcut-o eu, aşa că n-ai de ce să fii stânjenit.

— Dar ai făcut-o într-adevăr, Gladia? întrebă Baley.

— Nu! răspunse ea, mânioasă.

— Atunci, la revedere.

Şi imaginea Gladiei se şterse, purtând încă o expresie de mânie. O clipă Baley continuă să simtă înrâurirea acelor cu totul extraordinari ochi cenuşii.

Chiar dacă afirmase că s-a obişnuit să fie considerată drept ucigaşă, acest lucru era fără îndoială o minciună. Mânia ei vorbea mai clar decât cuvintele. Şi detectivul se întrebă de câte alte minciuni ar fi oare capabilă.

Iar acum Baley se găsea singur cu Daneel.

— Ei bine, Daneel, spuse el, nu sunt chiar un nătărău.

— Nici n-am crezut asta vreodată, colege Elijah.

— Atunci, spune-mi, ce te-a făcut să afirmi că la locul crimei nu s-a găsit nici o armă? Asta nu rezultă din probele existente şi nici din ceea ce mi s-a comunicat.

— Aşa este. Am însă informaţii suplimentare pe care tu încă nu le-ai aflat.

— Eram sigur. Ce informaţii?

— Agentul Gruer a spus că va trimite o copie a raportului privind cercetările întreprinse de ci. Am această copie. A sosit azi-dimineaţă.

— De ce nu mi-ai arătat-o?

— Am considerat că poate ar fi mai avantajos pentru tine să-ţi faci cercetările, cel puţin în faza iniţială, condus de propriile talc idei, fără a fi influenţat de concluziile altora care, aşa cum recunosc ei înşişi, n-au ajuns la nici o concluzie satisfăcătoare. Şi tocmai pentru că şi eu însumi mă temeam că procesele mele logice ar putea fi influenţate de aceste concluzii, n-am participat deloc la conversaţie.

Procese logice! Brusc, Baley îşi aminti o fărâmă dintr-o discuţie purtată pe vremuri cu un robotician. Roboţii, îi spunea acesta, sunt logici, dar nu raţionali.

— Ai intervenit, însă, la sfârşitul discuţiei.

— Într-adevăr, colege Elijah, dar numai pentru că obţinusem dovezi evidente care confirmau bănuielile agentului Gruer.

— Ce fel de dovezi?

— Cele ce puteau fi deduse din comportarea doamnei Delmarre.

— Să precizăm, Daneel.

— Gândeşte-te că dacă doamna ar fi vinovată şi ar încerca să-şi dovedească nevinovăţia, i-ar fi util să-l convingă de acest lucru pe detectivul care anchetează crimă.

— Ei şi?

— Dacă i-ar putea deforma raţionamentul exploatându-i o anumită slăbiciune, ar face aceasta, nu-i aşa?

— E numai o ipoteză.

— Nicidecum, veni răspunsul calm al robotului. Ai observat, cred, că şi-a concentrat toată atenţia asupra ta.

— Pentru că eu îi vorbeam, spuse Baley.

— Se concentrase asupra ta de la bun început, chiar înainte de a-şi da seama că tu vei vorbi cu ea. De fapt, este de presupus, în mod logic, să se fi aşteptat ca cu, în calitatea mea de auroran, să conduc cercetările. Şi totuşi s-a concentrat asupra la.

— Şi ce deduci din asta?

— Că îşi bazează speranţele pe tine, colege Elijah. Tu eşti pământean.

— Şi ce e cu asta?

— A studiat situaţia de pe Pământ. Acest lucru l-a lăsat să se înţeleagă de câteva ori. Ştia ce vreau să spun atunci când la începutul discuţiei am rugat-o să acopere sursele de lumină naturală. N-a părut surprinsă sau nedumerită, aşa cum ar fi fost desigur cazul dacă n-ar fi cunoscut condiţiile de pe Pământ.

— Ei şi?

— Întrucât s-a informat despre Pământ, este normal să presupunem că a descoperit una din slăbiciunile pământenilor. Trebuie să fi aflat de complexul nudităţii, ca şi de felul cum reacţionează un pământean la asemenea spectacole.

— Dar a… a explicat cum stau lucrurile cu vizionarea…

— Da, a explicat. Dar ţi-a părut perfect convingătoare? De două ori s-a lăsat văzută în ceea ce tu consideri a fi ţinută indecentă…

— Concluzia ta este deci că încearcă să mă seducă. Aşa e?

— Să te abată de la obiectivitatea ta profesională. Aşa mi s-a părut mie. Şi cu toate că nu pot împărtăşi reacţiile umane la o asemenea ţinută, aş considera, pe baza datelor imprimate în circuitele memoriei mele, că această doamnă prezintă o anumită atractivitate fizică. Mai mult, din comportarea ta am dedus că-ţi dădeai seama de asta şi că apreciai înfăţişarea ei. Aş spune chiar că doamna Delmarre a procedat corect, gândindu-se că modul ei de acţiune te va face să fii de partea ei.

— Uite ce e, spuse Baley stânjenit, indiferent de impresia pe care mi-ar fi făcut-o, sunt încă un agent de poliţie în deplină posesie a eticii mele profesionale. Şi acum, să vedem raportul, nu uita asta.

Baley citi documentul în tăcere. Îl termină, după care se întoarse la început şi îl mai citi o dată.

— Aici apare un element nou, observă el. Robotul.

Daneel Olivaw confirmă dând din cap.

— Ea n-a pomenit nimic despre asta, spuse Baley gânditor.

— Ai pus greşit întrebarea. Ai întrebat-o dacă era singură când a descoperii cadavrul. Ai întrebat dacă mai era altcineva prezent la locul crimei. Un robot nu poale fi „altcineva”.

Baley dădu din cap a înţelegere. Dacă el însuşi, ca suspect, ar fi fost întrebai cine se mai găsea la locul unei crime, desigur că n-ar fi răspuns: Nimeni, afară de această masă.

— Cred că ar fi trebuit să întreb dacă erau de faţă şi roboţi. (La naiba, ce întrebări trebuie oare să pui într-o lume necunoscută?) Daneel, ce valoare legală are mărturia unui robot?

— La ce le referi?

— Un robot poate fi martor pe Solaria? Poate depune mărturie?

— De ce te îndoieşti de aceasta?

— Un roboi nu c un om, Daneel. Pe Pământ nu poate fi acceptat ca martor.

— Şi totuşi urma unui picior c acceptată, colege Elijah, deşi este mult mai puţin umană, prin natura ei, decât un robot. În această privinţă poziţia pământenilor este lipsită de logică. Pe Solaria mărturia roboţilor e acceptată, atunci când c competentă.

Baley nu contestă afirmaţia. Îşi sprijini bărbia în pumn şi începu să examineze mintal acest nou aspect.

Îngrozită la culme, Gladia Delmarre, aplecată peste corpul soţului său, chemase roboţii. Dar, până la venirea lor, leşinase.

Roboţii au raportat că o găsiseră acolo, lângă cadavru. Şi mai găsiseră ceva: un robot. Acel robot nu fusese chemat; era deja acolo. Nu făcea parte din personal. Nici un alt robot nu-l mai văzuse vreodată şi nu i se cunoşteau funcţiile şi îndatoririle.

Nici de la robotul cu pricina nu se putuse afla nimic. Era defect. Când a fost găsit, mişcările lui ca şi, probabil, creierul pozitronic, erau dezorganizate. Nu putea da nici un răspuns coerent, prin vorbe sau prin gesturi, şi după cercetări amănunţite un expert robotician îl declarase nerecuperabil.

Singura lui activitate ce mai vădea urme de organizare era continua repetare a cuvintelor „Ai să mă omori… Ai să mă omori… Ai să mă omori…”

Nu s-a găsit nici o armă care ar fi putut fi întrebuinţată pentru a zdrobi ţeasta lui Rikaine Delmarre.

Baley spuse brusc:

— Mă duc să mănânc, Daneel, şi apoi o să-l vedem din nou pe agentul Gruer… sau o să-l vizionăm, mai degrabă.

Hannis Gruer era încă la masă în momentul stabilirii contactului. Mânca încet, alegându-şi cu grijă fiecare îmbucătură dintr-o largă varietate de feluri, uitându-se atent la fiecare din ele, de parcă ar fi căutat o combinaţie necunoscută care să-i dea maximum de satisfacţie.

Ar putea avea vreo două sute de ani, se gândi Baley, şi probabil că mâncatul devine monoton pentru ci.

— Vă salut, domnilor, exclamă Gruer. Aţi primit raportul nostru, presupun. Capul pleşuv îi lucea în timp ce se apleca peste masă ca să ia o bucăţică aleasă.

— Da. Şi am avut o discuţie interesantă cu doamna Delmarre, răspunse Baley.

— Bun, bun. Aţi ajuns oare la vreo concluzie?

— Că e nevinovată.

Gruer îşi ridică brusc privirile.

— Serios?

Baley confirmă dând din cap.

— Şi totuşi, insistă Gruer, ea e singura persoană care putea să-l vadă, singura persoană care se putea afla în preajmă…

— Mi s-a explicat acest lucru şi, oricât de categorice ar fi uzanţele sociale pe Solaria, faptul nu este concludent. Pot să vă explic?

— Desigur, spuse Gruer, şi reveni la dejun.

— O crimă stă pe trei picioare, începu Baley. Fiecare dintre ele este important: mobilul, mijlocul şi prilejul. Pentru a acuza un suspect este necesar să le cunoaştem pe toate trei. Sunt de acord că doamna Delmarre avea la îndemână prilejul. Dar nu mi s-a spus nimic despre mobil.

Gruer ridică din umeri:

— Nu cunoaştem nici unul. O clipă ochii lui se aţintiră asupra lui Daneel, care stătea tăcut.

— Perfect. Suspecta nu are nici un mobil cunoscut, dar să spunem că este o criminală patologică. Să analizăm puţin lucrurile, sub acest aspect. Doamna Delmarre se află în laborator cu soţul ei şi dintr-un motiv oarecare vrea să-l ucidă. ÎI ameninţă cu un ciomag sau cu vreun alt obiect contondent. Lui Delmarre îi trebuie câtva timp ca să-şi dea seama că soţia lui vrea într-adevăr să-l lovească. Apoi strigă îngrozit: „ Ai să mă omori”, ceea ce ea şi face. El se întoarce ca să fugă, dar lovitura se abate asupra lui şi-i zdrobeşte ţeasta. Apropo, corpul a fost examinat de vreun medic?

— Da şi nu. Roboţii au chemat un doctor ca s-o îngrijească pe doamna Delmarre şi, fireşte, acesta s-a uitat şi la cadavru.

— Raportul nu menţionează aşa ceva.

— Nici nu prea avea rost. Omul era mort. De fapt în momentul când doctorul a vizionat corpul, acesta fusese deja dezbrăcat, spălat şi pregătit pentru incinerare, în modul obişnuit.

— Cu alte cuvinte, roboţii distruseseră probele materiale, spuse Baley, iritai. Apoi: Aţi spus : „a vizionat corpul?” Nu l-a văzut?

— Pe tot spaţiul ! exclamă Gruer, ce idee trăznită! L-a vizionat, fireşte, din toate unghiurile necesare şi cu mare atenţie, sunt sigur. Sunt cazuri când un medic nu poate evita să-şi vadă pacienţii, dar nu pot concepe sub nici un motiv pentru ce ar trebui să vadă cadavre. Medicina este o meserie ingrată, dar există şi aici limite.

— Mă rog, chestiunea se pune astfel: a comunicat doctorul ceva despre natura rănii care a provocat moartea lui Delmarre?

— Ştiu la ce te gândeşti. Crezi, probabil, că rana era prea gravă pentru a fi fost făcută de o femeie.

— O femeie este mai slabă decât un bărbat, domnule Gruer. Iar Gladia Delmarre este o femeie mică.

— Dar foarte robustă, detectiv Baley. Şi dacă arma e bine aleasă, greutatea ei şi modul de mânuire rezolvă aproape totul. Dar chiar şi fără asta, o femeie dezlănţuită poate face lucruri surprinzătoare.

Baley dădu din umeri:

— Aţi pomenit de o armă. Unde e?

Gruer se mişcă pe scaun. Întinse mâna spre un pahar gol, şi un robot apăru în câmpul de vizionare şi i-l umplu cu un lichid incolor ce părea a fi apă.

Gruer ţinu o clipă în mână paharul plin, apoi îl puse din nou pe masă, de parcă ar fi renunţat să mai bea, şi răspunse:

— Aşa cum se spune şi în raport, n-am reuşit s-o găsim.

— Ştiu că în raport se spune aşa ceva. Vreau însă să mă asigur de câteva lucruri. A fost căulată această armă?

— Minuţios.

— De către dumneavoastră?

— De către roboţi, dar eu i-am vizionat tot timpul. N-am putut găsi nici un obiect care să fi servit drept armă.

— Acest fapt o face mai puţin suspectă pe doamna Delmarre, nu-i aşa?

— Aşa e, conveni Gruer calm. Este unul din cele câteva aspecte ale cazului pe care nu le înţelegem. Şi de asemenea este unul din motivele pentru care n-am acţionat împotriva doamnei Delmarre. Unul din motivele pentru care ţi-am spus că nici vinovatul nu putea să fi comis crima. Poate ar trebui să spun că, aparent, ea n-a putut săvârşi această crimă.

— Aparent?

— Trebuie să fi scăpat de armă în vreun fel. Deocamdată, însă, ne-a lipsii perspicacitatea de a o găsi.

— Aţi analizat toate posibilităţile? întrebă Baley pe un ton insistent.

— Cred că da.

— Oare? Să vedem. S-a folosit o armă pentru a zdrobi ţeasta unui om, şi această armă nu se găseşte la locul crimei. Singura alternativă este că arma a fost îndepărtată de acolo. Rikaine Delmarre n-o putea îndepărta, căci era mort. Să fi fost îndepărtată de Gladia Delmarre?

— Trebuie să fi fost, observă Gruer.

— Dar cum? La sosirea roboţilor ea zăcea leşinată pe duşumea, sau poate că doar se prefăcea că a leşinai, dar, oricum, se găsea acolo. Cât timp a trecut între comiterea crimei şi sosirea primului robot?

— Asta depinde de momentul exact al crimei, pe care nu-l cunoaştem, răspunse Gruer. Unul din roboţi a anunţat că auzise un zgomot şi un strigăt pe care l-a atribuit doctorului Delmarre. Acest robot era, se pare, cel mai apropiat de locul crimei. Apelul doamnei Delmarre s-a produs cinci minute mai târziu. Iar robotului i-a trebuit mai puţin de un minut ca să ajungă acolo. (Baley îşi amintea rapiditatea cu care veneau roboţii când erau chemaţi). În cinci sau în zece minute, cât de departe ar fi putut doamna Delmarre să ducă arma şi apoi să revină pentru a se preface leşinată?

— Ar fi putut-o distruge într-un incinerator.

— Incineratorul a fost cercetat, după cum reiese din raport, şi razele gamma reziduale aveau un nivel scăzut, ceea ce înseamnă că nu fusese folosit în ultimele douăzeci şi patru de ore.

— Ştiu, spuse Gruer. Am menţionat asta doar ca o ipoteză.

— Desigur, dar s-ar putea să existe o explicaţie foarte simplă. Presupun că toţi roboţii din vila soţilor Delmarre au fost verificaţi.

— Bineînţeles.

— Şi că toţi funcţionau satisfăcător.

— Da.

— Ar fi putut vreunul din ei să înlăture arma fără să-şi dea seama ce este?

— Nici unul n-a luat nimic de la locul crimei. Ba mai mult, nici unul nu s-a atins de nimic.

— Nu e chiar aşa. Au luat de acolo corpul şi l-au pregătit pentru incinerare.

— Ei da, fireşte, dar asta nu contează. Era doar sarcina lor.

Dumnezeule! exclamă Baley în gând. Trebuia să facă eforturi ca să-şi menţină calmul. Apoi, cu voce tare:

— Să presupunem acum că acolo a mai fost şi altcineva.

— Imposibil, răspunse Gruer. Cum ar fi putut cineva să pătrundă nepoftit în prezenţa doctorului Delmarre?

— Să presupunem! izbucni Baley. Desigur, nici unul dintre roboţi nu s-a gândit că acolo s-ar fi putut găsi un intrus. Şi cred că nici n-au cercetat terenul din jurul casei. În raport nu se spune nimic.

— Nu s-au făcut asemenea cercetări decât atunci când am început să căutăm arma, dar asta a fost după câtva timp.

— S-au căutat cumva urme ale unui vehicul de suprafaţă sau aerian?

— Nu.

— Atunci, dacă cineva şi-ar fi luat inima în dinţi şi ar fi pătruns nepoftit în prezenţa doctorului Delmarre, aşa cum v-aţi exprimat dumneavoastră, ar fi putut să-l ucidă şi apoi să plece liniştit. Nimeni nu l-ar fi oprit, ba nici măcar nu l-ar fi văzut. După care putea conta pe faptul că toţi sunt încredinţaţi că nimeni n-a fost acolo.

— Şi nici n-ar fi putut fi, observă Gruer cu convingere.

— Şi mai e ceva. La mijloc a fost şi un robot. Un robot se afla la locul crimei.

Daneel interveni pentru prima oară în discuţie:

— Robotul nu se afla la locul crimei. Dacă s-ar fi aflat, crima n-ar mai fi fost comisă.

Baley îşi întoarse brusc capul către el. Iar Gruer, care ridicase din nou paharul pentru a bea, îl aşeză pe masă, privindu-l fix pe Daneel.

— Nu este aşa? întrebă Daneel.

— Ba da, confirmă Gruer. Un robot ar fi împiedicat o persoană să facă rău alteia. Prima lege.

— Perfect, spuse Baley. Dar trebuie să fi fost destul de aproape. Se afla acolo când au sosit ceilalţi roboţi. Să spunem că era în camera alăturată. Ucigaşul se apropie de Delmarre, iar acesta exclamă: „Ai să mă omori!” Roboţii din casă n-au auzit aceste cuvinte; cel mult au putut auzi un strigăt astfel că, nechemaţi, n-au venit acolo. Dar robotul în cauză a auzit cuvintele şi Prima lege l-a făcut să vină nechemat. Însă prea târziu. Probabil că a văzut chiar săvârşirea crimei.

— Trebuie să fi fost ultimele clipe ale crimei, conveni Gruer. De aceea s-a şi defectat. Faptul că a asistat la vătămarea unui om fără a o fi împiedicat este o încălcare a Primei legi şi, în funcţie de împrejurări, poate duce la defectarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a creierului pozitronic. În cazul de faţă, defectul a fost considerabil.

În acest timp Gruer mişca paharul de colo-colo, privindu-şi vârfurile degetelor.

— Acest robot a fost deci martor, continuă Baley. L-aţi interogat?

— Ce rost avea? Doar era defect. Nu putea spune decât „Ai să mă omori.” Până aici sunt de acord cu reconstituirea dumitale. Acestea au fost probabil ultimele cuvinte ale lui Delmarre, imprimate în memoria robotului chiar în clipele când restul creierului pozitronic se defecta.

— Dar mi s-a spus că Solaria s-a specializat în producţia de roboţi. Oare acest robot nu putea fi reparat? Nu i se puteau restabili cumva circuitele?

— Nu, răspunse Gruer tăios.

— Şi unde este robotul acum?

— La fier vechi.

Baley ridică din sprâncene.

— Iată un caz destul de ciudat. Nu există nici mobil, nici mijloc, nici martori, nici probe. Iar dacă au existat unele probe, au fost distruse. Aveţi o singură persoană suspectă şi toată lumea pare convinsă de vinovăţia ei. Sau, cel puţin, toată lumea e sigură că nu poate exista alt vinovat. Aceasta este, evident, şi părerea dumneavoastră. Se pune atunci întrebarea: de ce am mai fost chemat eu?

Gruer se încruntă:

— Pari tulburat, domnule Baley.

Apoi se întoarse brusc: spre Daneel:

— Domnule Olivaw!

— Poftim, domnule Gruer.

— N-ai vrea să treci prin toate încăperile şi să verifici dacă toate ferestrele sunt încinseşi acoperite? Detectivul Baley pare să resimtă efectele spaţiului liber.

Cuvintele acestea îl uluiră pe Baley. Dădu să dezmintă spusele lui Gruer şi să-i ordone lui Daneel să rămână pe loc, dar în ultima clipă prinse o notă de panică în glasul lui Gruer şi un fel de apel discret în privirea lui.

Renunţă deci şi îl lasă pe Daneel să iasă din cameră.

De pe faţa lui Gruer căzuse parcă o mască, lăsând-o deschisă şi temătoare.

— A fost mai simplu decât mi-am închipuit, spuse Gruer. Îmi făcusem o mulţime de planuri ca să pot discuta cu dumneata singur. Nici nu bănuiam că auroranul va accepta aşa de uşor să plece, şi totuşi n-aveam la îndemână altă soluţie.

— Ei bine, acum sunt eu singur, spuse Baley.

— Nu puteam vorbi deschis în prezenţa lui, continuă Gruer. Este auroran şi se află aici deoarece ne-a fost impus ca preţ al chemării dumitale. (Solarianul se aplecă înainte). În spatele acestei crime se ascunde ceva. Nu mă interesează numai cine a săvârşit-o. Pe Solaria există facţiuni, organizaţii secrete.

Baley făcu ochii mari.

— Dar nu văd cum v-aş putea ajuta eu…

— Ba da, poţi. Trebuie să înţelegi un lucru: doctorul Delmarre era tradiţionalist. Ţinea la vechile obiceiuri, la bunele noastre obiceiuri. Dar acum se află printre noi forţe noi, care cer schimbări, şi Delmarre a fost redus la tăcere.

— De doamna Delmarre?

— Prin intermediul ei. Dar nu asta contează. În spatele ei se află o organizaţie, acesta e lucrul important.

— Sunteţi sigur? Aveţi dovezi?

— Numai unele vagi. N-am ce-i face. Rikaine Delmarre descoperise ceva. M-a asigurat că are dovezi convingătoare şi l-am crezut. Îl cunoşteam destul de bine: nu era nici nătărău, nici copil. Din păcate n-a apucat să-mi spună prea multe. Desigur, voia să-şi încheie cercetările înainte de a prezenta chestiunea în faţa autorităţilor. Probabil că se apropiase mult de obiectiv, căci altfel nimeni n-ar fi riscat să-l omoare în mod violent. Un lucru însă tot mi-a spus Delmarre: întregul neam omenesc este în primejdie.

Baley se cutremură. O clipă îi păru că aude din nou spusele lui Minnim, dar cu implicaţii mult mai mari. Oare toţi aveau de gând să-i dezvăluie primejdii cosmice?

— Şi de ce credeţi că v-aş putea ajuta? întrebă detectivul.

— Pentru că eşti de pe Pământ. Înţelegi? Noi, cei de pe Solaria, nu ne pricepem la asemenea lucruri. Într-un fel, nu ne pricepem la oameni. Suntem prea puţini aici.

Gruer părea stingherii.

— Nu-mi place să spun asta, domnule Baley. Colegii mei râd de mine, unii de înfurie chiar, dar eu simt clar acest lucru. Am impresia că pământenii trebuie să se priceapă la oameni mult mai bine ca noi, căci trăiesc în mari comunităţi. Iar un detectiv cu atât mai mult. Nu-i aşa?

Baley încuviinţă pe jumătate cu capul, dar nu spuse nimic.

— Dintr-un anumit punct de vedere, această crimă e binevenită, continuă Gruer. N-am îndrăznii să vorbesc şi altora despre descoperirea lui Delmarre, căci nu ştiam cine ar putea fi implicat în complot, iar Delmarre nu era dispus să dea amănunte până la terminarea cercetărilor. Şi chiar dacă Delmarre ar fi apucat să termine, cum ar fi trebuit să tratăm problema? Cum să ne purtăm cu nişte fiinţe omeneşti ostile? Nu ştiu. De la bun început mi-am dat seama că avem nevoie de un pământean. Iar când am aflat de activitatea dumitale în legătură cu acea crimă comisă pe Pământ am înţeles că eşti omul care ne trebuie. Am luat legătura cu Aurora, cu ai cărei reprezentanţi ai colaborat foarte strâns, şi prin ei m-am adresat autorităţilor pământene. Şi totuşi, colegii mei nu se lăsau convinşi de aceasta. Apoi s-a produs crima, ceea ce mi-a permis să obţin acordul necesar. În acele momente ar fi aprobat orice.

Gruer şovăi puţin, apoi adăugă:

— Nu este uşor să ceri ajutor unui pământean, dar sunt nevoit s-o fac. Nu uita, orice ar fi la mijloc, că tot neamul omenesc este în primejdie, deci şi Pământul.

Aşadar, Pământul era de două ori în primejdie, se gândi Baley. Căci nu putea pune la îndoială sinceritatea disperată din vocea lui Gruer.

Pe de altă parte, dacă această crimă a fost un prilej pentru a-i permite lui Gruer să întreprindă ceea ce tot timpul dorise atât de mult, era oare această ocazie cu totul binevenită? Se iveau noi posibilităţi de investigare, pe care figura, privirea sau glasul detectivului nu le trădau.

— Am fost trimis aici ca să vă ajut, domnule agent, şi voi face aceasta din toate puterile mele.

Gruer îşi ridică paharul ca să bea, în sfârşit, şi îl privi pe Baley pe deasupra lui.

— Bine. Dar, le rog, nici o vorbă auroranului. S-ar putea să fie implicată şi Aurora. În orice caz, cei de acolo s-au interesat foarte mult de această crimă. De pildă, au insistat să-l trimită pe domnul Olivaw împreună cu dumneata. Aurora este puternică, aşa că a trebuit să-l primim. Au spus că-l trimit numai pentru că a mai lucrat cu dumneata înainte, dar se prea poate să dorească să aibă un om de-al lor la faţa locului, nu?

Şi sorbi încet din pahar, continuând să-l privească pe Baley.

Cu un aer gânditor, detectivul îşi trecu mâna peste faţa-i prelungă.

— Dar dacă…

Nu-şi termină gândul, ci sări de pe scaun şi dădu să se arunce spre Gruer, uitând că n-avea în faţă decât o imagine.

Căci agentul, privind înspăimântat la pahar, îşi prinsese gâtul cu mâna şi şoptea răguşit:

— Mă arde…! Mă arde…!

Apoi scăpă paharul, şi băutura se împrăştie. Iar odată cu ea se prăbuşi şi Gruer, cu faţa schimonosită de durere.