Soarele gol

10. SE DESCOPERĂ O CULTURĂ

Baley nu se putu reţine să nu exclame:

— Cum?

Quemot rămase câteva clipe tăcut, cu privirile întoarse în altă parte, după care spuse:

— Nu, nu e vorba de actuala cultură a Pământului.

— A, făcu Baley.

— E vorba de cea veche, de istoria antică a planetei dumneavoastră. Ca pământean o cunoaşteri, desigur.

— Da, am vizionat nişte cărţi, răspunse Baley prudent.

— Atunci înţelegeţi.

Baley, care nu înţelegea, reiuă:

— Daţi-mi voie să vă explic ce vreau, domnule Quemot. Aş dori să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre marea deosebire dintre Solaria şi celelalte Lumi exterioare, despre numărul mare de roboţi de aici, despre comportarea dumneavoastră, a solarienilor. Îmi pare rău dacă vă las impresia că vreau să schimb subiectul.

Detectivul voia de fapt cu tot dinadinsul să Iacă aceasta. Orice discuţie despre asemănările şi deosebirile dinire cele două culturi s-ar dovedi cu mult prea fascinantă în sine. Şi-ar putea petrece acolo întreaga zi, fără să obţină nimic util în privinţa informaţiilor cc-l interesau.

Quemot zâmbi:

— Vreţi o comparaţie între Solaria şi celelalte Lumi exterioare, nu între Soiaria şi Pământ.

— Pământul îl cunosc, domnule doctor.

— Cum doriţi… (Solarianul tuşi uşor.) Vă deranjează dacă-mi întorc scaunul de tot? M-aş simţi mai… mai comod.

— Vă rog, domnule Quemot, răspunse Baley cu răceală.

— Perfect. La un ordin dat de Quemot cu voce joasă, un robot întoarse scaunul. Aşa cum şedea acum, ascuns de ochii lui Baley după speteaza masivă, sociologul vorbea cu o voce mai vioaie şi chiar mai bogată şi mai puternică.

— Primele colonizări pe Solaria s-au produs acum trei sute de ani. Cei dintâi colonişti erau nexonieni. Ştiţi ceva despre Nexon?

— Din păcate, nu.

— Este foarte aproape de Solaria, numai la vreo doi parseci distanţă. De fapt, Solaria şi Nexon alcătuiesc cea mai apropiată pereche de Lumi locuite din toată Galaxia. Solaria, chiar şi înainte de sosirea oamenilor, avea forme de viaţă şi era perfect adecvată colonizării umane. Ea reprezenta evident o atracţie pentru bogătaşii de pe Nexon, cărora le venea greu să-şi menţină modul de trai în condiţiile suprapopulării planetei lor.

— Suprapopulare? îl întrerupse Baley. Credeam că spaţienii practică metoda controlului naşterilor.

— Pe Solaria da, dar în celelalte Lumi exterioare controlul naşterilor este în general ineficient. În epoca respectivă Nexon număra vreo două milioane de locuitori. Aglomeraţia era destul de mare încât să facă necesară limitarea numărului de roboţi ai unei familii. Astfel că acei nexonieni care dispuneau de mijloace şi-au construit case de vară pe Solaria — o planetă fertilă, cu climă temperată şi fără vieţuitoare primejdioase.

Coloniştii de pe Solaria puteau încă reveni pe Nexon fără prea mari complicaţii, iar cât timp se aflau pe Solaria duceau un trai după plac. Puteau folosi cât de mulţi roboţi le trebuiau şi le permiteau mijloacele. Domeniile puteau fi oricât de mari, căci pe o planetă nelocuită spaţiul nu constituia o problemă, iar datorită numărului nelimitat de roboţi, nici exploatarea lui nu era o problemă.

Roboţii au ajuns să fie atât de mulţi încât au fost prevăzuţi cu dispozitive de contact prin radio; acesta a fost începutul renumitei noastre industrii robotice. Am început să elaborăm noi tipuri, cu noi aparate şi posibilităţi tehnice. Cultura implică invenţie. Iată un aforism care cred că-mi aparţine, adăugă Quemot, chicotind.

Un robot, răspunzând unei chemări pe care Baley n-o sesizase, îi aduse lui Quemol o băulură similară celei pe care o băuse detectivul mai înainte. Lui Baley nu i se servi nimic şi se decise să nici nu ceară.

Quemot continuă:

— Avantajele vieţii pe Solaria erau evidente pentru toţi cei care aveau ochi de văzut. Solaria a devenit deci o planetă la modă. Au sosit apoi şi alţi nexonieni, transformând-o în ceea ce aş numi o „planetă de vile”. Cât despre colonişti, tot mai mulţi dintre ei au început să rămână aici întregul an, conducându-şi treburile de acasă prin mandatari. S-au construit aici fabrici producătoare de roboţi, iar fermele şi minele au început să fie exploatate pentru export.

Pe scurt, domnule Baley, devenise clar că într-un secol sau chiar mai puţin, Solaria va ajunge tot atât de aglomerată ca şi Nexon. Părea un lucru ridicol şi regretabil să descoperi o asemenea lume nouă şi apoi s-o pierzi din lipsă de prevedere.

Pentru a nu vă plictisi cu o mulţime de detalii politice, vă voi spune doar că Solaria a reuşit să-şi dobândească independenţa şi să şi-o menţină fără război. Fireşte, ne-a ajutat şi faptul că deveniserăm utili celorlalte Lumi exterioare ca sursă de roboţi specializaţi.

Ajunşi independenţi, prima noastră grijă a fost să ne asigurăm că populaţia nu va depăşi anumite limite rezonabile. Am reglementat imigrarea şi naşterile, şi ne satisfacem nevoile prin mărirea numărului de roboţi şi diversificarea lor.

— Dar de ce evită solarienii să se vadă? întrebă Baley. Îl sâcâia modul în care Quemot începuse să-i dea explicaţii sociologice.

Solarianul îi aruncă o privire furişă de după speteaza scaunului şi răspunse:

— Aceasta este o consecinţă inevitabilă. Avem domenii uriaşe. Un domeniu de zece mii de mile pătrate nu e un lucru prea rar, deşi cele mai mari cuprind multe suprafeţe neproductive. Al meu arc nouă sute cincizeci de mile pătrate, dar fiecare petecuţ este teren fertil.

În orice caz, mărimea domeniului constituie factorul esenţial care determină poziţia cuiva în societate. Iar una din calităţile domeniilor mari este aceasta: poţi să-l cutreieri în lung şi în lat cu foarte mici riscuri de a pătrunde pe terenul unui vecin şi, deci, de a-ţi întâlni vecinul. Înţelegeţi?

— Cred că da, răspunse Baley ridicând din umeri.

— Pe scurt, solarianul se mândreşte cu faptul că nu-şi întâlneşte vecinii. Totodată, domeniul îi este atât de bine exploatat de roboţi şi atât de autonom încât n-arc nici un motiv să-şi întâlnească vecinii. Dorinţa de a evita asemenea întâlniri a dus la perfecţionarea instalaţiilor de vizionare, iar pe măsură ce acestea se perfecţionau, era tot mai puţin necesar să-ţi vezi vecinii. Un fel de relaţie permanentă de la cauză la efect. Înţelegeţi?

— Iată ce e, domnule Quemot. Nu trebuie să simplificaţi prea mult lucrurile pentru mine. Nu sunt sociolog, dar am căpătat şi cu unele noţiuni la facultate. La o facultate pământeană, desigur, adăugă Baley cu o modestie şovăitoare, menită să prevină un comentariu similar, dar în termeni mai muşcători, din partea lui Quemot, dar mă pricep puţin la matematici.

— Matematici? făcu sociologul, pronunţând ultima silabă aproape ca un strigăt.

— Ei, nu chiar cele necesare pentru robotică, pe care nu le cunosc, dar înţeleg relaţiile de ordin sociologic. De pildă, cunosc bine relaţia Teramin.

— Ce relaţie aţi spus?

— Poate că dumnavoastră o numiţi altfel. Diferenţiala dezavantajelor suferite cu avantajele acordate: d ori i indice j la puterea n…

— Ce tot vorbiţi acolo?

Baley sesiză tonul tăios şi poruncitor, de adevărat spaţian, şi tăcu, intimidat.

Desigur că relaţia dintre dezavantajele suferite şi avantajele acordate făcea parte din cunoştinţele elementare necesare pentru a trata populaţia fără pericol de explozii sociale. O cabină separată pentru o persoană, la baia de cartier, acordată cuiva în mod justificat, va ţine x persoane aşteptând să le vină rândul la aceeaşi favoare, valoarea lui x variind în funcţie de diferitele modificări cunoscute ale mediului şi temperamentului uman, aşa cum rezultă cantitativ din relaţia Teramin.

Dar, evident, într-o lume unde toate erau numai avantaje şi nu se cunoştea dezavantajul, relaţia Teramin putea să nu însemne nimic. Poate că alesese un exemplu greşit.

Detectivul încercă din nou:

— Domnule doctor, este bine că-mi daţi informaţii calitative despre evoluţia acestei prejudecăţi împotriva văzutului, dar nu cred că îmi vor fi de ajutor în cercetările mele. Vreau să-i pot convinge pe oameni să mă vadă, aşa cum faceţi dumneavoastră acum.

— Domnule Baley, răspunse sociologul, nu putem trata emoţiile umane ca pe nişte reacţii ale unui creier pozitronic.

— Dar nici nu spun asta. Robotica este o ştiinţă deductivă, iar sociologia este inductivă. Dar ambele pot recurge la matematici.

Urmă o clipă de tăcere, apoi Quemot spuse cu glas tremurător:

— Aţi admis doar că nu sunteţi sociolog.

— Exact. Dar am fost informat că dumneavoastră sunteţi. Şi încă cel mai bun de pe planetă.

— Sunt singurul. Aş putea spune chiar că am inventat aproape această ştiinţă.

— Al Baley şovăi înainte de a-i pune întrebarea următoare. Aţi vizionat ceva cărţi pe această temă?

— Am răsfoit nişte lucrări aurorane.

— Dar cărţi de pe Pământ?

— De pe Pământ? Quemot râse stingherit. Nu mi-a trecut prin cap să citesc vreo lucrare ştiinţifică de pe Pământ. Nu vă supăraţi că spun asta.

— Nu mă supăr, dar îmi pare rău. Credeam că am să pot căpăta unele elemente care să-mi permită să stau de vorbă faţă în faţă cu alţi solarieni fără să…

Quemot scoase un sunet straniu, strident şi nedesluşit. Scaunul mare pe care şedea se deplasă înapoi, apoi se răsturnă cu zgomot.

Baley reuşi să audă un „Scuzaţi-mă!” înăbuşit, după care îl zări pe Quemot năpustindu-se afară din cameră cu paşi mari şi greoi.

Detectivul se încruntă. Ce mai spusese de dala asta? La naiba! Ce gafă mai făcuse?

Dădu să se ridice şi el, dar se opri văzând că intră un robot.

— Stăpâne, spuse acesta, am fost trimis să vă anunţ că stăpânul meu vă va viziona imediat.

— Mă va viziona, băiete?

— Da, stăpâne. Între timp, poate doriţi să gustaţi ceva. Şi puse la îndemâna lui Baley o altă cupă cu licoare roză, adăugând şi o farfurioară cu prăjituri calde şi parfumate.

Baley se reinstală comod pe scaun, gustă prudent din băutură şi puse cupa la loc. Prăjiturile erau calde şi tari la pipăit, dar coaja se sfărâma uşor în gură şi miezul se dovedea considerabil mai cald şi mai moale. Nu putea identifica gustul, pe care îl atribui vreunor mirodenii specifice de pe Solaria.

Îşi aminti apoi de alimentaţia de pe Pământ, restrânsă ca varietate şi bazată pe cultura de drojdii, şi se întrebă dacă n-ar avea căutare unele produse de drojdii care să imite gustul produselor extrapământene.

Îşi întrerupse însă brusc şirul gândurilor când îl văzu pe Quemot apărând pe neaşteptate în faţa lui. Cu faţa spre el, de data asta! Şedea pe un scaun mai mic, într-o cameră ai cărei pereţi şi podea contrastau puternic cu cei din încăperea unde se alia Baley. Sociologul zâmbea acum; ridurile fine de pe faţă i se adânciseră şi, paradoxal, îi dădeau un aspect mai tineresc, accentuându-i vioiciunea ochilor.

— Mii de scuze, domnule Baley. Credeam că pot face faţă unei prezenţe personale, dar m-am înşelat. Ajunsesem la limită şi expresia dumneavoastră, ca să spun aşa, m-a dat gata.

— Ce expresie, domnule Quemot?

— Aţi spus ceva despre intenţia de a sta de vorbă faţă-n… Clătină din cap, trecându-şi repede limba peste buze. Aş prefera să n-o repet. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Cuvintele dumneavoastră mi-au evocat pregnant o imagine în care noi doi ne inspiram reciproc răsuflarea. Solarianul se cutremură. Nu găsiţi că e respingător?

— Nu cred să-mi fi închipuit vreodată aşa ceva.

— Pare un obicei foarte neigienic. Iar când aţi pronunţat acele cuvinte, mic mi-a trecut prin cap imaginea cu pricina şi mi-am dat seama că de fapt ne aflăm în aceeaşi cameră şi că, deşi nu şedeam faţă-n faţă cu dumneavoastră, aerul care v-a trecut prin plămâni ajungea până la mine şi pătrundea şi într-ai mei. Iar sensibil cum sunt…

— Dumnezeule! exclama Baley. Dar moleculele din toată atmosfera Solarici au trecut prin mii de plămâni! Plămâni de animale şi branhii de peşti!

— Aveţi dreptate, admise Quemot frecându-şi gânditor bărbia, şi tocmai de asta nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Oricum, situaţia de adineauri, când ne găseam amândoi împreună, inhalând şi exhalând alături, devenise insuportabilă. E formidabil ce uşurat mă simt acum, vizionându-vă.

— Dar ne aflăm în aceeaşi casă, domnule Quemot.

— Tocmai de aceea e atât de formidabil acest sentiment de uşurare. Ne aflăm în aceeaşi casă, şi totuşi folosirea sistemului de vizionare schimbă totul. Cel puţin acum ştiu cum te simţi văzând o persoană străină. Un lucru pe care n-am să-l mai repet.

— Vorbiţi de parcă aţi fi făcut o experienţă.

— Într-un fel, răspunse spaţianul, chiar aşa a şi fost. Iar rezultatele sunt interesante, chiar dacă personal m-au deranjai. A fost un test bun şi l-aş putea înregistra.

— Ce să înregistraţi? întrebă Baley, surprins.

— Propriile mele sentimente, ripostă Quemot, aruncându-i detectivului o privire la fel de surprinsă.

Baley oftă. Iar vorbeau limbi diferite. Mereu acelaşi lucru.

— Am întrebat numai pentru că presupuneam că aveţi anumite instrumente de măsurat reacţiile emoţionale. Eventual, un electro-encefalograf. (Se uită în jur, căutând parcă aşa ceva.) Deşi presupun că aveţi tipuri de buzunar care funcţionează fără legături directe. Pe Pământ n-avem asemenea tipuri.

— Sunt convins, răspunse solarianul cu asprime, că pot evalua natura propriilor mele afecte fără a folosi vreun instrument. Erau, dealtfel, destul de pronunţate.

— Da, desigur, dar pentru o analiză cantitativă… începu Baley.

— Nu ştiu ce urmăriţi, ripostă Quemot iritat. Şi apoi eu încerc să vă spun altceva, lucruri pe care nu le-am vizionai în cărţi, propria mea teorie, de care sunt foarte mândru…

— Şi la ce se referă această teorie, domnule doctor?

— Păi, la modul în care cultura solariană se bazează pe o cultură din trecutul Pământului.

Baley oftă din nou. Dacă nu-l lăsa pe sociolog să-şi expună teoria, putea periclita şansele oricărei colaborări ulterioare. Aşa că întrebă:

— Pe care anume?

— Pe cea a Spartei, răspunse Quemot, ridicându-şi capul astfel încât o clipă părul lui alb luci în lumină aproape ca un nimb. Nu mă-ndoiesc că aţi auzit de Sparta.

Baley se simţi uşurat. În tinereţe studiase cu mult interes trecutul Pământului (erau studii atrăgătoare pentru mulţi pământeni: un Pământ dominant, deoarece era singura planetă populată, iar pământenii erau stăpâni deoarece nu existau spaţieni), dar acest trecut era amplu. Quemot se putea referi la vreo fază necunoscută lui Baley, ceea ce ar fi dus la încurcături. Aşadar, răspunse precaut:

— Da, am vizionat nişle filme pe această temă.

— Bun, bun! Sparta, în culmea puterii ei, cuprindea un număr relativ mic de spartani, singurii cetăţeni cu drepturi depline, plus un număr ceva mai mare de locuitori de rang inferior, periecii, la care se adăuga o mare masă de sclavi, iloţii. Aceşti iloţi se găseau faţă de spartani într-un raport de douăzeci la unu şi erau oameni cu sentimente şi slăbiciuni omeneşti.

Pentru a se asigura că nici o revoltă a iloţilor nu va putea reuşi, în ciuda numărului covârşitor al acestora, spartanii au devenit mari războinici. Fiecare trăia ca un fel de maşină militară şi astfel societatea îşi realiza scopul. Nici o răscoală a iloţilor n-a fost încununată de succes.

Noi, cei de pe Solaria, suntem asemănători, într-un fel, cu spartanii. Avem şi noi iloţii noştri, dar aceştia nu sunt oameni, ci maşini. Ei nu se pot răscula şi nu trebuie să ne temem de ei, deşi ne depăşesc numeric de o mie de ori mai mult decât în cazul spartanilor. Astfel ne bucurăm de avantajele spartanilor fără a ne vedea obligaţi să ne purtăm ca stăpâni neînduplecaţi faţă de alţii. Putem să urmăm exemplul artistic şi cultural al atenienilor, care erau contemporani cu spartanii şi care…

— Am vizionat şi filme despre atenieni, îl întrerupse Baley.

Quemot se entuziasma pe măsură ce vorbea.

— Civilizaţiile au avut totdeauna o structură piramidală. Pe măsură ce urci spre vârful edificiului social, ai mai multă tihnă şi mai mari posibilităţi de a-ţi găsi fericirea. Dar tot pe măsură ce urci vei găsi tot mai puţini care se bucură de aceste avantaje în grad din ce în ce mai mare. Fără excepţie, există o preponderenţă a celor dezavantajaţi. Şi, nu uitaţi asta, oricât de avute ar fi, în mod absolut, straturile de la baza piramidei, ele vor fi mereu dezavantajate în comparaţie eu vârful. Bunăoară, chiar şi cei mai săraci locuitori de pe Aurora o duc mai bine decât bogătaşii Pământului, dar ei înşişi sunt dezavantajaţi faţă de bogătaşii Aurorei, eăci ci se compară cu cei înstăriţi de pe propria lor planetă.

Aşadar, în societăţile omeneşti obişnuite vom găsi oricând conflicte sociale. Revoluţia socială şi reacţia de apărare şi de reprimare a ei, odată ce a izbucnit, explică o mare parte a suferinţelor omeneşti care abundă în istoric.

Aici, însă, pe Solaria, pentru prima oară vârful piramidei este singur. În locul celor dezavantajaţi se află roboţii. Avem prima societate nouă, cu adevărat nouă, prima mare inovaţie socială de când sumerienii şi egiptenii au creai oraşele.

Şi Quemot se sprijini de speteaza scaunului, zâmbind satisfăcut.

— Aţi publicat toate astea? întrebă Baley.

— S-ar putea să le public cândva, răspunse sociologul, simulând indiferenţa. Încă n-am făcut-o. Este cea de-a treia realizare a mea.

— Şi celelalte două au fost la fel de importante ca aceasta?

— Celelalte nu erau în domeniul sociologiei. Pe vremuri am fost sculptor. Operele pe care le vedeţi în jur — şi arătă spre statui — sunt ale mele. Am fost şi compozitor. Îmbătrânesc însă, şi Rikaine Delmarre prefera întotdeauna artele aplicate celor frumoase, aşa că m-am hotărât să mă apuc de sociologic.

— După cum o spuneţi, s-ar părea că eraţi prieten bun cu Delmarre.

— Ne cunoşteam. La vârsta mea, ajungi să-i cunoşti pe toţi solarienii. Dar n-am nici un motiv să neg că îl cunoşteam bine pe Rikainc Delmarre.

— Ce fel de om era? (Destul de ciudat, dar numele celui ucis readuse în mintea lui Baley imaginea Gladiei şi detectivul şi-o aminti cu intensitate aşa cum o văzuse ultima oară, cu acea expresie de furie nestăpânită la adresa lui.)

Quemot rămase puţin gânditor.

— Era un om capabil, devotat Solariei şi modului nostru de viaţă.

— Un idealist, cu alte cuvinte.

— Da, categoric. Asta se vede şi din faptul că s-a oferit voluntar pentru profesia sa de… de fetolog. Este o artă aplicată, înţelegeţi, şi v-am spus ce gândea în această privinţă.

— Era ceva neobişnuit în faptul că s-a oferit voluntar?

— Doar nu credeţi că… Dar uit mereu că sunteţi pământean. Da, este un lucru neobişnuit. Este o profesie care trebuie îndeplinită, dar pentru care nu se găsesc amatori. De regulă se recurge la numirea cuiva pe un anumit număr de ani şi nu e plăcui să fii tu acela. Delmarre s-a oferit singur, şi încă pe viaţă. Şi-a dat seama că funcţia e prea importantă ca să fie lăsată pe scama unor executanţi fără tragere de inimă şi m-a convins şi pe mine de aceasta. Eu însă nu m-aş fi oferii niciodată. Nu sunt capabil de un asemenea sacrificiu. Iar pentru el sacrificiul a fost şi mai mare, căci era aproape maniac în chestiuni de igienă personală.

— Cred că tot n-am înţeles natura muncii lui.

Faţa bătrână a lui Quemot se îmbujora uşor.

— N-ar fi mai bine să discutaţi asta cu persoana care îl asista?

— Aş fi făcut deja acest lucru, domnule doctor, dacă cineva ar fi binevoit să mă informeze până acum de existenţa unei asemenea persoane.

— Îmi pare rău că n-aţi ştiut, spuse Quemot. Însuşi faptul că avea un asistent demonstrează înaltul lui simţ de responsabilitate socială. Nici unul dintre ocupanţii anteriori ai postului nu s-a îngrijit de aşa ceva. Dclmarre, însă, a găsit necesar să aleagă pe cineva tânăr şi înzestrai şi să-l instruiască el însuşi, astfel încât să lase după el un „moştenitor profesional” atunci când i-ar fi venit timpul să se retragă sau, ei da, să moară. (Bătrânul solarian oftă din rărunchi.) Şi iată, i-am supravieţuit, deşi era mult mai tânăr. Obişnuiam să joc şah cu el. Foarte des.

— Cum făceaţi acest lucru?

Quemol ridică din sprâncene a mirare.

— În mod obişnuit.

— Vă vedeaţi?

Sociologul se înfioră:

— Ce idee! Chiar dacă eu aş fi putut suporta, Delmarre n-ar fi acceptat asta nici măcar o clipă. Munca de fetolog nu-i tocise sensibilitatea. Era foarte categoric în privinţa asta.

— Atunci cum?…

— Cu două table, aşa cum procedează toată lumea, răspunse Quemot, dând din umeri a îngăduinţă. Ei da, sunteţi pământean. Mişcările mele se înregistrau pe tabla lui şi a mea.

— O cunoaşteţi pe doamna Delmarre? întrebă detectivul.

— Ne-am vizionat. E artistă, ştiţi, şi am vizionat câteva din lucrările ei. Frumoase, nimic de zis, dar mai degrabă nişte curiozităţi decât nişte creaţii. Sunt reuşite, totuşi, şi dovedesc o minte receptivă.

— O credeţi cumva în stare să-şi fi ucis soţul?

— Nu m-am gândit la asta. Femeile sunt pline de surprize. Dar, la urma urmelor, lucrurile par destul de clare, nu-i aşa? Numai doamna Delmarre se putea apropia într-atât de Rikaine încât să-l poată omorî. Rikaine n-ar fi permis niciodată cuiva, în nici o împrejurare, să-l vadă în persoană. Era foarte categoric. Categoric nu e, poate, cuvântul potrivit. Pur şi simplu, îi lipsea orice urmă de anomalie în această privinţă, orice urmă de perversitate. Era un bun solarian.

— Aţi numi perversitate faptul că aţi acceptat să mă vedeţi? întrebă Baley.

— Da, cred că da. Aş spune că e la mijloc puţină scatofilie.

— Delmarre ar fi putut fi ucis din motive politice?

— Cum?

— Am auzit pe cineva numindu-l tradiţionalist.

— O, toţi suntem tradiţionalişti.

— Adică nu există solarieni care nu sunt tradiţionalişti?

— Ba cred că există câţiva, răspunse Ouemot încet, care consideră că e periculos să fii prea tradiţionalist. Sunt hiperconştienţi de numărul mic al populaţiei şi de inferioritatea noastră numerică faţă de alte Lumi. Ei cred că suntem lipsiţi de apărare în faţa unei posibile agresiuni din partea celorlalte Lumi exterioare. E o absurditate să creadă aşa ceva, şi dealtfel nu sunt prea mulţi. Nu-i consider o forţă.

— De ce spuneţi că sunt absurzi? Există ceva pe Solaria care ar putea afecta raportul de forţe în ciuda marii inferiorităţi numerice? Vreun nou tip de armă?

— O armă, da. Dar nu una nouă. Oamenii la care mă refer sunt mai mult orbi decât absurzi; ei nu-şi dau seama că această armă funcţionează de mult şi că e irezistibilă.

Baley ciuli urechile:

— Vorbiţi serios?

— Desigur.

— Cunoaşteţi natura acestei arme?

— Ar trebui s-o cunoaştem cu toţii. Şi dumneavoastră o cunoaşteţi, gândiţi-vă puţin. Eu am sesizat-o ceva mai repede poate decât alţii, căci sunt sociolog. Fireşte, nu este folosită în modul curent în care foloseşti o armă. Nu ucide, nu răneşte, dar este irezistibilă. Cu atât mai irezistibilă cu cât nimeni nu-şi dă scama de ea.

— Şi care este, mă rog, această armă neucigăloare? întrebă Baley exasperat.

— Robotul pozitronic.