Soarele gol

12. SE RATEAZĂ O ŢINTĂ

Klorissa râdea. Şi râse până ce îşi pierdu răsuflarea, iar faţa bucălată îi deveni stacojie. După care se rezemă de perele ca să-şi revină.

— Nu, nu vă apropiaţi! exclamă Klorissa. N-am nimic.

— E o ipoteză chiar atât de hazlie? întrebă Baley cu gravitate.

Femeia dădu să spună ceva şi izbucni iar în râs. Apoi, aproape în şoaptă:

— O, sunteţi într-adevăr pământean! Cum l-aş fi putut omorî eu?

— Îl cunoşteaţi bine, îi ştiaţi obiceiurile, aşa că puteaţi aranja totul.

— Şi vă-nchipuiţi că l-aş fi putut vedea? Că m-aş fi putut apropia de el ca să-i dau cu ceva în cap? Dar nu înţelegeţi deloc situaţia, domnule Baley!

Detectivul simţi că roşeşte.

— De ce nu v-aţi fi putut apropia de el, doamnă? Doar sunteţi învăţată cu…

— Cu copiii.

— Una duce la cealaltă. Dealtfel, păreţi să toleraţi şi prezenţa mea.

— La câţiva metri, răspunse Klorissa cu dispreţ.

— Da, dar vin de la un om căruia aproape i s-a făcut rău pentru că a stat câtva timp în prezenţa mea.

— Este doar o deosebire de intensitate, dar reacţia este aceeaşi, răspunse Klorissa, mai calmă.

— Dar nici nu trebuie mai mult de atât. Vreau să spun că obişnuinţa de a vedea copiii vă putea permite să suportaţi prezenţa lui Delmarre un anumit timp.

— Aş vrea să subliniez, domnule Baley, ripostă Klorissa fără să mai pară deloc amuzată, că puterea mea de a suporta nu contează aici câtuşi de puţin. Doctorul Delmarre era foarte formalist. Aproape tot atât de mult ca Leebig. Aproape. Chiar dacă cu aş fi suportat să-l văd, nu m-ar fi suportai el pe mine. Doamna Delmarre este singura persoană căreia i-ar fi putut permite să se apropie de el şi să-l vadă.

— Cine e acest Leebig de care aţi pomenit?

— Un fel de geniu trăznit, dacă cunoaşteţi acest soi de oameni. A lucrat cu şeful în probleme de robotică.

Baley îl scoase minlal de pe lista suspecţilor şi reveni la subiect.

— S-ar putea afirma că aveaţi şi un mobil.

— Care?

— Prin moartea lui aţi ajuns în frunlea acestei instituţii, aţi dobândit o nouă poziţie socială.

— Şi numiţi asta un mobil? O, ceruri! Dar cine ar fi râvnit această poziţie? Cine de pe întreaga planetă? Ar fi fost un mobil să-l menţin în viaţă, să-l ocrotesc şi să-l păzesc de orice pericol. Găsiţi ceva mai bun, domnule pământean!

Baley îşi scărpină ceafa încurcat. Femeia avea dreptate.

— Aţi observat că port un inel, domnule Baley? întrebă Klorissa. Şi o clipă păru că vrea să-şi scoată mănuşa de pe mâna dreaptă, dar renunţă.

— Da, am observat.

— Şi ştiţi cumva ce semnificaţie are?

— Nu ştiu. (Niciodată nu voi scăpa de ignoranţa asta, se gândi el cu amărăciune.)

— Să vă ţin atunci o mică prelegere?

— Neapărat, dacă asta mă va lămuri puţin asupra acestei lumi afurisite, izbucni Baley.

— O, ceruri! spuse Klorissa zâmbind. Îmi închipui că pământenii ne văd pe noi tot atât de greşit cât îi vedem şi noi pe ei. Iată, aici e o încăpere goală. Să intrăm şi să ne aşezăm… Nu, nu e destul de mare. O să facem aşa: dumneavoastră luaţi loc înăuntru, iar eu rămân aici, afară. Şi se dădu înapoi pe coridor, ca să-l lase să intre, apoi se întoarse şi rămase în picioare lângă perete, într-un loc de unde îl putea vedea.

Baley se aşeză, cu o foarte slabă urmă de ezitare cavalerească. Şi de ce nu, în fond? îşi spuse el, într-o pornire de revoltă. Las să stea în picioare spaţiana asia!

Klorissa îşi încrucişă braţele muşchiuloase şi începu:

— Analiza genică este lucrul cel mai important al societăţii noastre. Nu analizăm direct genele, fireşte. Fiecare genă dirijează o anumită enzimă, iar enzimele le putem analiza. Cunoscând enzimele, cunoaştem chimismul corpului omenesc. Mă puteţi urmări?

— Înţeleg teoria, răspunse Baley, dar nu ştiu cum se aplică.

— Acest lucru îl facem noi aici. Când copilul se află în ultimul stadiu de făt, se iau nişte probe de sânge care permit tragerea unor prime concluzii. În principiu, ar trebui să sesizăm orice mutaţie în această fază şi să apreciem dacă naşterea se justifică sau nu. De fapt, încă n-am reuşit să eliminăm toate posibilităţile de eroare. Va veni şi asta, cândva. Deocamdată, continuăm probele şi după naştere — biopsie şi analize ale fluidelor corporale. În orice caz, cu mult înainte de maturitate cunoaştem exact structura genică a băieţilor şi fetelor noastre.

Pentru a ne indica structura genică, purtăm inele speciale, continuă Klorissa. E un obicei vechi, o rămăşiţă primitivă din vremea când solarienii încă nu se reproduceau eugenie. Astăzi suntem toţi sănătoşi.

— Şi totuşi îl purtaţi încă pe-al dumneavoastră. De ce?

— Pentru că am o structură excepţională, răspunse spaţiana, cu o mândrie deschisă, nestingherită. Doctorul Delmarre a căutat mult timp un asistent. Avea nevoie de cineva excepţional. Inteligenţă, originalitate, sârguinţă, stabilitate. Mai ales stabilitate. Cineva care să poată învăţa să lucreze cu copiii şi să nu cedeze la stress.

— Dar el nu putea, nu-i aşa? Era oare o dovadă de instabilitate?

— Într-un anumit fel, da, însă cel mai adesea se dovedea un tip util de instabilitate. Vă spălaţi pe mâini, nu?

Baley îşi privi repede mâinile. Erau destul de curate.

— Da, răspunse el.

— Perfect. Presupun că e nevoie de o anumită instabilitate care să vă dea o repulsie atât de mare faţă de murdărirea mâinilor încât să nu puteţi curăţa cu mâna un mecanism murdar de unsoare nici chiar în caz de nevoie. Şi totuşi, în desfăşurarea curentă a vieţii, această repulsie vă menţine curat, ceea ce e bine.

— Înţeleg. Continuaţi, vă rog.

— Asta e lot. Sănătatea mea genică mă clasează pe locul trei la scara întregii planete. Iată de ce port inelul. Îmi dă o mare satisfacţie să-l port.

— Vă felicit.

— Nu e cazul să mă luaţi în râs. Nu este un succes personal ci, probabil, doar o permutare întâmplătoare a genelor părinteşti. Oricum, sunt mândră de ea. Şi nimeni nu m-ar putea crede capabilă de un act atât de nebunesc ca uciderea unui om. Structura mea genică n-o permite. Aşa că nu vă mai obosiţi acuzându-mă.

Baley dădu din umeri fără să spună nimic. Femeia părea să confunde structura genică cu probele judiciare şi probabil că şi ceilalţi solarieni ar face acelaşi lucru.

— Vreţi să vedeţi copiii acum? întrebă Klorissa.

— Vă mulţumesc. Da.

Coridoarele păreau interminabile. Clădirea era, fără îndoială, foarte mare. Sigur, nu chiar ca enormele blocuri de apartamente din Oraşele pământene, dar pentru o singură clădire, agăţată de suprafaţa unei planete, avea lotuşi proporţii uriaşe.

Erau sute de pătuţuri, cu bebeluşi roz care ţipau, dormeau sau se hrăneau. Urmau apoi camerele de joacă pentru cei care începuseră să se târască.

— Nu sunt prea răi la vârsta asta, observă Klorissa fără bunăvoinţă, deşi au nevoie de un număr imens de roboţi. Practic ne trebuie câte un robot pentru fiecare din ei până la vârsta când încep să meargă.

— De ce?

— Se îmbolnăvesc dacă nu li se asigură îngrijirea individuală.

— Da, cred că e greu de reprimat nevoia de afecţiune.

Klorissa se încruntă şi răspunse tăios:

— Ţâncii au nevoie de îngrijire.

— Şi totuşi mă surprinde că roboţii pot satisface nevoia lor de afecţiune.

Femeia se întoarse brusc spre detectiv, cu o iritare pe care distanţa dintre ci n-o putea ascunde.

— Uite ce e, domnule Baley, dacă încercaţi să mă scârbiţi folosind cuvinte neplăcute, să ştiţi că n-o să vă meargă. O, ceruri! Nu fiţi atât de naiv!

— Să vă scârbesc?

— Şi eu pot folosi cuvântul. Afecţiune! Sau vreţi unul mai clar şi mai obscen? Îl pot pronunţa şi pe ăsta! Dragoste! Acum, dacă v-am satisfăcut, vă rog să vă comportaţi corect.

Baley nu se mai osteni să lămurească problema. Se mulţumi să întrebe:

— Şi roboţii pot într-adevăr asigura această îngrijire?

— Desigur. Altlel crescătoria n-ar li funcţionat cu succes. Se joacă cu copiii, îi mângâie şi îi giugiulesc, iar copiilor nu le pasă că au de-a face cu roboţii. Mai târziu însă, între trei şi zece ani, lucrurile se complică.

— Da?

— În această perioadă copiii vor să se joace între ei. De-a valma.

— Presupun că-i lăsaţi s-o facă.

— N-avem încotro, dar nu ne uităm niciodată obligaţia de a le insufla cerinţele vârstei mature. Fiecare are o cameră separată, care se poate închide. De la bun început trebuie să doarmă singuri. Insistăm asupra acestui lucru. Şi apoi le impunem în fiecare zi un interval de izolare, care se măreşte eu trecerea anilor. La vârsta de zece ani copilul se poate limita la contacte prin vizionare timp de o săptămână. Desigur, instalaţiile sunt foarte complexe, permiţându-le să vizioneze şi în aer liber, chiar o zi întreagă dacă vor.

— Sunt surprins că puteţi reprima atât de eficace un instinct. Căci constat eu însumi aceasta. Şi totuşi, sunt surprins.

— Ce instinct? întrebă Klorissa.

— Instinctul de colectivitate. Chiar dumneavoastră aţi spus că aceşti copii vor să se joace împreună.

Klorissa ridică din umeri.

— Numiţi aceasta instinct? Şi, la urma urmelor, ce e cu asta? O, ceruri, dar chiar dacă copilul arc o teamă instinctivă de a nu cădea, adultul poate fi antrenat să lucreze la înălţimi mari, într-un permanent pericol de cădere. N-aţi văzut niciodată dansatori pe sârmă? Şi există lumi unde oamenii trăiesc în clădiri înalte. Iar dacă la copii găsim o frică instinctivă de zgomote mari, dumneavoastră vă c frică de ele?

— Nu, în limite rezonabile, admise detectivul.

— Sunt gata să pariez că pământenii n-ar putea dormi în condiţii de linişte absolută. O, ceruri! Nu există instinct care să nu cedeze în faţa unei educaţii bune şi perseverente. Şi oricum, la om instinctele sunt slab dezvoltate. De fapt, dacă ştii cum să procedezi, educaţia devine mai uşoară cu fiecare generaţie. E o chestiune de evoluţie.

— Cum adică? întrebă detectivul.

— Nu înţelegeţi? În dezvoltarea sa, fiecare individ repetă evoluţia speciei. Feţii pe care i-aţi văzut au, un răstimp, branhii şi coadă. Nu pot sări peste această fază. La fel, copilul trebuie să treacă prin stadiul de animal social. Dar tot aşa cum fătul parcurge într-o lună o etapă ce a luat speciei o sută de milioane de ani, copiii noştri pot trece accelerat prin faza de animale sociale. Doctorul Delmarre socotea că, în timp, vom reuşi să parcurgem acesl stadiu din ce în ce mai rapid.

— Chiar aşa?

— Peste trei mii de ani, aprecia el, şi cu ritmul actual de dezvoltare, copiii se vor adapta imediat la vizionări. Şeful mai avea şi alte idei. Îl interesa perfecţionarea roboţilor astfel încât aceştia să poată disciplina copiii fără să-şi piardă echilibrul mintal. Şi de ce nu? Disciplină astăzi pentru o viaţă mai bună mâine — iată o bună reflectare a Primei legi, cu condiţia ca roboţii s-o poată înţelege.

— Şi au fost produşi asemenea roboţi?

Klorissa dădu negativ din cap.

— Din păcate, nu. Doctorul Delmarre şi Leeebig lucrau intens la nişte modele experimentale.

— A primit cumva doctorul Delmarre astfel de modele pe domeniul său? Oare era un robotician destul de bun ca să experimenteze de unul singur?

— O, da! Testa adesea roboţii.

— Ştiţi că atunci când a fost ucis se afla cu el un robot?

— Mi s-a spus.

— Ce fel de robot era?

— Va trebui să-l întrebaţi pe Leebig. Aşa cum v-am spus, el e roboticianul care lucra cu doctorul Delmarre.

— Dumneavoastră nu ştiţi nimic în privinţa asta?

— Absolut nimic.

— Dacă vă vine vreo idee, anunţaţi-mă.

— Cu plăcere. Dar să nu credeţi că noile modele de roboţi erau singura preocupare a şefului. Doctorul Delmarre spunea că va veni timpul când ovulele nefecundate vor fi ţinute la temperaturi foarte joase şi folosite pentru inseminări artificiale. În acest fel s-ar putea într-adevăr utiliza metode eugenice şi am putea scăpa de ultima rămăşiţă a necesităţii văzutului. Nu prea dădeam eu mare importanţă acestor idei, dar era un om cu vederi înaintate. Un foarte bun solarian.

Apoi Klorissa adăugă repede:

— Nu vreţi să ieşim afară? Grupa de vârstă de la cinci la opt ani se joacă în aer liber şi îi puteţi vedea în activitate.

— Am să încerc, spuse Baley cu prudenţă. S-ar putea să fiu nevoit să reintru în grabă.

— A, da, uitasem. Sau poate că nu vreţi să mai ieşim deloc?

— Ba nu, răspunse Baley cu un zâmbet forţat. Încerc să mă obişnuiesc cu exteriorul.

Vântul era greu de suportat. Îl făcea să respire cu dificultate. Nu era frig, în sens fizic, dar simpla senzaţie a mişcării hainelor pe trup îi dădea detectivului fiori.

Dinţii îi clănţăneau când încerca să vorbească şi trebuia să pronunţe cuvintele unul câte unul. Îl dureau ochii căci se uitase spre orizontul nedesluşit, verde şi albastru, şi nu simţi decât o vagă uşurare când îşi întoarse privirile spre drumul ce i se aşternea sub tălpi. Mai presus de toate, se ferea să privească în sus, la azurul nesfârşit, în care nu găsea decât vreo câteva grămăjoare de nori albi şi strălucirea nemiloasă a soarelui.

Şi totuşi putea să-şi înfrângă impulsul de a fugi înapoi, sub acoperiş.

Trecu pe lângă un copac, la vreo zece paşi în urma Klorissei, şi întinse temător mâna, ca să-l pipăie. Era aspru şi dur. Deasupra se mişcau, foşnind, frunze mari, ca de palmier, dar Baley nu îndrăzni să se uite la ele. Un copac viu!

— Cum vă simţiţi? strigă Klorissa.

— Perfect.

— Puteţi vedea de aici un grup de copii care joacă un fel de joc. Roboţii le organizează jocurile şi au grijă ca micile animale să nu-şi scoată ochii. Cam asta e lot ce poţi să faci cu prezenţa personală, ştiţi…

Baley îşi ridică privirile încet, lăsându-le să alunece pe betonul drumului, peste iarbă şi în josul pantei, tot mai departe, cu multă, multă precauţie, pipăind distanţa cu ochii şi gata să-i readucă brusc spre picioare dacă s-ar simţi înspăimântat…

Zări siluete mici de băieţi şi fete alergând nebuneşte de colo-colo, fără să le pese că goneau pe suprafaţa unei lumi, cu nimic altceva decât aerul şi spaţiul gol deasupra lor. Gălăgia copiilor răsuna strident în depărtare.

— Le place, observă Klorissa. Se împing, se trag, se încaieră, cad, se ridică şi, în general, se amestecă unii cu alţii. O, ceruri! Cum reuşesc oare copiii să ajungă oameni mari?

— Dar cei mai mărişori de colo ce fac? se interesă Baley, arătând spre un grup de băieţi ce stăteau deoparte.

— Vizionează. Nu sunt în condiţii de prezenţă personală. Prin vizionare se pot plimba împreună, pot sta de vorbă, se pot fugări şi juca împreună. Orice, afară de contactul fizic.

— Şi unde se duc copiii când pleacă de aici?

— Pe domeniile lor. Rata mortalităţii echivalează, în medie, cu numărul „absolvenţilor”.

— Pe domeniile părinţilor?

— O, ceruri, nu! Ar fi o coincidenţă uimitoare, nu-i aşa, ca un părinte să moară tocmai la majoratul copilului său. Nu, iau domeniile rămase vacante. Şi nici nu ştiu dacă s-ar simţi prea bine trăind în locuinţe care au aparţinut înainte părinţilor lor, cu condiţia, fireşte, să ştie cine au fost aceştia.

— Şi nu ştiu?

Klorissa îşi ridică sprâncenele.

— De ce ar şti?

— Dar părinţii nu vin aici să-şi viziteze copiii?

— Ce idee! De ce ar face-o?

— Vă deranjează dacă încerc să clarific un lucru, aşa, pentru mine? Este nepoliticos să întrebi pe cineva dacă are copii?

— E o chestiune cam intimă, nu vi se pare?

— Oarecum.

— Sunt călită. Copiii sunt profesia mea. Alţii-s mai sensibili.

— Aveţi copii?

Klorissa făcu un efort vizibil să înghilă.

— Merit asta. Iar dumneavoastră meritaţi un răspuns. N-am.

— Sunteţi căsătorită?

— Da, şi am propriul meu domeniu unde m-aş afla acum dacă n-ar fi situaţia specială de-aici. Nu sunt sigură că aş putea dirija toţi roboţii dacă n-aş sta aici personal.

Saîntoarsc nefericită spre copii. Apoi deodată exclamă:

— Iată că unul a căzut şi, desigur, plânge.

Un robot alerga spre copil cu paşi enormi.

— O să-l ridice şi o să-l mângâie, continuă Klorissa, iar dacă s-a întâmplat ceva grav voi fi chemată eu. Sper să nu fie cazul, adăugă ca, nervoasă.

Baley respiră adânc. Observase trei copaci care formau un mic triunehi la vreo cincisprezece metri spre stânga şi porni într-acolo, simţind sub tălpi iarba moale şi dezgustătoare, dezgustător de moale (de parcă ar fi păşit pe carne intrată în putrefacţie — gândul aproape că-l făcu să vomite).

Iată-l ajuns între arbori, cu spatele rezemat de un trunchi. I se părea că se află, într-un fel, înconjurat de ziduri imperfecte. Soarele pătrundea printre frunze doar sub forma unor serii tremurătoare de sclipiri, atât de discontinui încât aproape că nu-l mai îngrozeau.

Klorissa îl privi de pe drum, apoi se apropie de el, înjumătăţind distanţa ce-i despărţea.

— Vă deranjează dacă stau puţin aici? întrebă detectivul.

— Vă rog, răspunse femeia.

— După ce tinerii pleacă de la fermă, cum faceţi ca ei să se poată curta?

— Să se poată curta?

— Să se cunoască reciproc, reluă Baley (întrebându-se cum ar putea exprima noţiunea cât mai prudent eu putinţă), astfel încât să se poată căsători.

— Dar ăsta nu e treaba lor, răspunse Klorissa. Perechile sunt alese pe baza analizei genice, de regulă de la o vârstă foarte fragedă. Nu e ăsta modul cel mai raţional?

— Dar ei sunt totdeauna de acord?

— Să se căsătorească? Niciodată! E un proces foarte traumatic. La început trebuie să se obişnuiască unul cu altul, şi văzându-se câte puţin în fiecare zi, după ce trece repulsia iniţială, asta poate face minuni.

— Dar dacă pur şi simplu nu le place partenerul?

— Cum? Dacă analiza genică indică o asemenea combinaţie, ce importanţă mai are…

— Înţeleg, spuse Baley în grabă. Se gândi apoi la Pământ şi oftă.

— Aţi mai dori să ştiţi şi altceva?

Baley se întrebă dacă prelungirea şederii lui acolo ar fi în vreun fel utilă. Nu-i părea rău să termine cu Klorissa şi cu fetologia ca să poată trece la faza următoare.

Tocmai deschidea gura pentru a răspunde când Klorissa strigă în direcţia unei siluete îndepărtate:

— Hei, ţâncule, tu de colo! Ce faci?

Apoi, peste umăr, către Baley:

— Pământene! Baley! Atenţie! Atenţie!

Detectivul de-abia o auzi, dar reacţionă la tonul ei imperios. Tensiunea nervoasă care-l ajuta să-şi îngrădească emoţiile cedă şi fu cuprins de panică. Toată groaza generată de exterior şi de bolta nesfârşită a cerului izbucni în el.

Baley spuse câteva cuvinte incoerente. Se auzi pronunţând sunete fără înţeles, apoi căzu în genunchi şi se rostogoli încet deoparte, de parcă ar fi urmărit scena din depărtare.

Şi tot de la distanţă auzi un şuierat prin aer şi un zgomot înăbuşit.

Detectivul închise ochii şi îşi încleştă degetele pe o rădăcină subţire, crescută la nivelul pământului, înfigându-şi unghiile în ţărână.

Când îi redeschise, câteva clipe mai târziu, Klorissa mustra aspru un copil aflat la distanţă. Un robot stătea tăcut lângă Klorissa, Baley avu doar timpul să observe că băiatul ţinea în mână un arc, după care privirile îi alunecară în lături.

Răsuflând greu, detectivul reuşi să se ridice în picioare şi îşi aţinti ochii asupra săgeţii de metal lucitor ce stătea înfiptă în trunchiul copacului de care se rezemase el. O trase afară cu uşurinţă, căci nu pătrunsese adânc. Îi privi cu atenţie vârful, dar nu-l atinse. Era tocit, dar l-ar fi zgâriat, fără îndoială, dacă nu s-ar fi ferit la timp.

Reuşi cu greu, doar la a doua încercare, să-şi mişte picioarele. Făcu un pas spre Klorissa şi strigă:

— Hei, puştiule!

Klorissa se întoarse către el. Roşise la faţă.

— A fost un accident. Sunteţi rănit?

— E o săgeată. Trasă dintr-un arc, cu ajutorul unei corzi.

— Uite-aşa! strigă băiatul, obraznic, după care începu să râdă. Era blond şi avea corpul mlădios.

— Ai să fii pedepsit, îi spuse Klorissa. Acum pleacă!

— Stai, stai! strigă Baley, frecându-şi genunchii, căci în cădere se lovise de o piatră. Vreau să te întreb ceva. Cum te cheamă?

— Bik, răspunse băiatul, nepăsător.

— Tu ai tras săgeata aceea spre mine?

— Exact, confirmă Bik.

— Şi-ţi dai seama că m-ai fi lovit dacă n-aş fi fost avertizat să mă feresc la timp?

— Păi chiar asta voiam, spuse băiatul, dând din umeri.

— Staţi să vă explic, interveni Klorissa în grabă. Tragerea cu arcul e un sport încurajai aici, căci permite întrecerea fără să implice contactul fizic. Organizăm concursuri între băieţi numai prin vizionare. Cred însă că unii dintre ei s-au obişnuit să tragă în roboţi. Asta îi amuză, iar roboţii n-au nimic de suferit. Eu sunt singura persoană adultă de la fermă, aşa că, văzându-vă, Bik a presupus, probabil, că sunteţi vreun robot.

Baley o asculta cu mintea din ce în ce mai limpede acum şi cu o expresie şi mai intensă de asprime pe faţa lui prelungă.

— Ascultă, Bik, ai crezul cumva că sunt robot?

— Nu, răspunse băiatul. Eşti pământean.

— Bine. Acum poţi pleca.

Bik se întoarse şi plecă în goană, fluierând. Baley se adresă robotului:

— Hei, tu! De unde ştia copilul că sunt pământean? Sau nu erai lângă el când a tras?

— Eram lângă el, stăpâne. Eu i-am spus că sunteţi pământean.

— I-ai şi spus şi ce este un pământean?

— Da, stăpâne.

— Ce este un pământean?

— Un om de tip inferior, căruia nu i se permite accesul pe Solaria deoarece aduce boli, stăpâne.

— Şi cine ţi-a spus ţie asta, băiete?

Robotul nu răspunse nimic.

— Nu ştii cine ţi-a spus?

— Nu ştiu, stăpâne. Este în memoria mea.

— Aşadar i-ai explicat băiatului că cu sunt un om inferior, care aduce boli, iar el a tras imediat în mine. De ce nu l-ai oprit?

— Am vrut să-l opresc, stăpâne. Nu l-aş fi lăsat să facă rău unui om, fie el şi pământean. Dar a acţionat prea repede şi n-am putut interveni.

— Poate te-ai gândit că sunt pământean, deci nu chiar om, aşa că ai ezitat puţin.

— Nu, stăpâne.

Robotul vorbea cu un calm imperturbabil, dar Baley îşi strânse buzele cu severitate. Deşi robotul nega, poate cu bună credinţă, Baley simţea că tocmai aici se află explicaţia.

— Şi ce făceai lângă băiat?

— Îi duceam săgeţile, stăpâne.

— Dă-mi-le să le văd.

Baley întinse mâna; robotul se apropie şi-i dădu o duzină de săgeţi. Detectivul puse cu grijă jos, la picioarele sale, săgeata smulsă din trunchiul copacului şi le examină pe celelalte una câte una, după care le restitui robotului şi o ridică din nou pe cea trasă.

— De ce ai dat băiatului tocmai această săgeată?

— Fără nici un motiv special, stăpâne. Îmi ceruse o săgeată şi aceasta era la îndemână. S-a uitat în jur, căutând o ţintă, v-a văzut pe dumneavoastră, m-a întrebat cine e acel om străin şi i-am explicat că…

— Ştiu ce i-ai explicat. Săgeata pe care i-ai dat-o este singura cu aripioare cenuşii în coadă. Celelalte au aripioare negre.

Robotul privea în tăcere.

— Tu l-ai condus pe băiat încoace?

— Mergeam la întâmplare, stăpâne.

Pământeanul se uită printre cei doi copaci, în direcţia de unde venise spre ţintă săgeata.

— Şi nu cumva se întâmplă ca acest băiat, Bik, să fie cel mai bun arcaş de aici?

Robotul îşi plecă privirile.

— Aşa este, stăpâne.

— Cum aţi ghicit? întrebă Klorissa uimită.

— E clar, răspunse Baley. Vă rog să observaţi săgeata asta şi să vă uitaţi şi la celelalte. Cea cu aripioare cenuşii este singura al cărei vârf pare uns cu ceva. Chiar dacă sună melodramatic, tot vă voi spune că, prevenindu-mă, mi-aţi salvat viaţa. Săgeata asta este otrăvită.