Soarele gol

5. SE DISCUTĂ DESPRE CRIMĂ

— Era doar o vizionare, înţelegeţi, spuse Gladia plină de căinţă. Se înfăşurase în ceva ce-i lăsa libere braţele şi umerii. Un picior i se vedea până la jumătatea coapsei, dar Baley, care-şi redobândise cumpătul şi se simţea un mare nătărău, îl ignora stoic.

— E o chestie de surpriză, ştiţi, doamnă Delmarre… răspunse el.

— O, nu face nimic. Poţi să-mi spui Gladia, doar dacă nu… dacă nu este împotriva uzanţelor.

— Gladia, atunci. E-n ordine. Vreau doar să te asigur că nu era nimic neplăcut, înţelegi, doar o chestie de surpriză. Destul că se făcuse de râs, cugetă el, fără ca biata fală să-şi mai şi închipuie că o găsise dezagreabilă. De fapt era destul de… destul de…

Nu găsea cuvântul potrivii, dar îşi dădea perfect scama că în nici un caz nu i-ar putea vorbi Jessiei despre asta.

— Ştiu că te-am ofensat, spuse Gladia, dar fără să vreau. Nici nu mi-am dat seama. Desigur, înţeleg foarte bine că trebuie să respectăm obiceiurile de pe alic planete, dar unele dintre ele sunt atât de bizare… De fapt, nu bizare, se grăbi ea să adauge, nu vreau să spun bizare, ci neobişnuite, mă înţelegi, şi c foarte uşor să uiţi asta. Aşa cum am uitat să ţin ferestrele acoperite.

— Nu face nimic, murmură Baley.

Gladia se afla acum în altă încăpere, cu toate ferestrele acoperite, iar lumina avea nuanţa uşor schimbată şi mai liniştitoare a artificialităţii.

— Cât despre treaba cealaltă, continuă ca cu toată seriozitatea, ştii, e doar o simplă vizionare. La urma urmelor, nu te-ai sfiit să vorbeşti cu mine cînd mă aflam sub uscător, şi nici atunci nu eram îmbrăcată.

— Ei da, răspunse Baley, dorind să încheie cât mai repede această discuţie, să te aud e una, iar să te văd e alta.

— Păi da, chiar aşa! Nu e vorba de văzut. Gladia se îmbujoră la faţă şi lăsă privirile în jos. Sper că nu-ţi închipui că aş face aşa ceva, adică să ies din uscălor, dacă m-ar putea vedea cineva. Era însă o simplă vizionare.

— Şi nu-i acelaşi lucru? întrebă Baley.

— Nicidecum. Şi în clipa asta mă vizionezi. Nu mă poţi atinge, nici mirosi, nu-i aşa, nimic de felul ăsta. Dar ai putea dacă m-ai vedea. Acum însă mă aflu la cel puţin două sute de mile distanţă. Deci cum ar putea fi acelaşi lucru?

Pe Baley lucrul începea să-l intereseze.

— Dar te văd eu proprii mei ochi.

— Nu, nu mă vezi. Vezi doar imaginea mea. Mă vizionezi.

— Şi care-i deosebirea?

— E o mare deosebire.

— Înţeleg. Şi chiar înţelegea, într-un fel. Distincţia nu era prea uşor de sesizat, dar avea o anumită logică.

Gladia reluă, înclinându-şi uşor capul într-o parte:

— Într-adevăr înţelegi?

— Da.

— Adică, nu te-ar deranja dacă mi-aş scoate halatul? întrebă ea zâmbind.

Mă tachinează şi ar trebui să i-o retez scurt, se gândi Baley. Spuse apoi, cu voce tare:

— Ba da, mi-ar abate mintea de la treabă. Vom discuta asta altă dată.

— Dar, serios vorbind, le deranjează cumva că stau în halat în loc să îmbrac ceva mai puţin neprotocolar?

— Nicidecum.

— Îţi pot spune pe numele mic?

— Dacă vei avea prilejul.

— Şi care ţi-e numele mic?

— Elijah.

— E-n ordine. Şi se ghemui într-un fotoliu ce părea tare, aproape de duritatea ceramicii, dar care se lăsă moale sub greutatea trupului ei, îmbrăţişînd-o gingaş.

— Să începem deci, propuse Baley.

— Să începem.

Treaba aceasta îi părea detectivului extraordinar de grea. Nici măcar nu ştia cum să înceapă. Pe Pământ ar fi întrebat despre nume, funcţie, Oraşul şi Sectorul de reşedinţă, o mie de întrebări tip. Şi chiar dacă ar fi cunoscut deja răspunsurile, metoda i-ar fi permis să abordeze chestiunile esenţiale. I-ar fi permis să ia contact cu persoana în cauză, să-şi stabilească tactica de urmat pe o bază mai solidă decât nişte simple presupuneri.

Dar aici? Cum putea fi sigur de ceva? Chiar şi verbul „a vedea” avea sensuri diferite pentru el şi pentru această femeie. Câte alte cuvinte le interpretau oare diferit? Cât de des se vor isca astfel de neînţelegeri între ei fără ca detectivul să-şi dea măcar seama?

— De cât timp erai căsătorită, Gladia?

— De zece ani, Elijah.

— Ce vârstă ai?

— Treizeci şi trei.

Baley simţi o vagă satisfacţie, gândindu-se că ar fi putut avea, la fel de bine, o sută treizeci şi trei.

— Aţi fost fericiţi în căsnicie?

Gladia păru descumpănită.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Păi… O clipă, Baley se simţi încurcat. Cum să defineşti o căsnicie fericită? Şi apoi, ce înseamnă o astfel de căsătorie pentru un solarian? Reluă: Păi, vă vedeaţi des?

— Cum? Te cred şi eu că nu! Doar nu eram animale.

Baley şovăi.

— Dar nu locuiaţi în aceeaşi clădire? Credeam…

— Locuiam, fireşte. Doar eram căsătoriţi. Dar fiecare are apartamentul său. El avea o funcţie foarte importantă care îi lua mult timp, iar eu am propria mea muncă. Ne vizionam oricând era necesar.

— Dar te şi vedea, nu-i aşa?

— Nu se vorbeşte despre asta, dar, dacă ţii să ştii, mă şi vedea.

— Aveţi copii?

Gladia, vădit agitată, sări în picioare.

— Asta e prea mult! E culmea indecenţei!

— Stai, aşteaptă puţin! exclamă Baley lovind cu pumnul în braţul fotoliului. Nu-mi face greutăţi: Doar anchetez o crimă. Înţelegi? O crimă. Iar cel ucis a fost soţul tău. Vrei să-l vezi pe ucigaş prins şi pedepsit, sau nu?

— Atunci întreabă-mă despre crimă, nu despre…despre…

— Trebuie să aflu o mulţime de lucruri. De pildă, vreau să ştiu dacă regreţi moartea soţului tău. Şi adăugă, cu o brutalitate voită: Căci nu prea se vede.

Gladia îl fixă cu aroganţă:

— Regret moartea oricui, mai ales a unui om tânăr şi folositor.

— Dar faptul că ţi-era soţ nu adaugă nimic la aceasta?

— Îmi fusese repartizat mie şi, ci da, ne vedeam la datele fixate şi… şi… (adaugă în grabă) dacă ţii neapărat să ştii, n-avem copii pentru că nu ni s-a repartizat încă nici unul. Dar nu văd ce legătură e între toate astea şi regretul simţit pentru moartea cuiva.

Poate că nu e nici o legătură, se gândi detectivul. Era un aspect de viaţă socială solariană, iar pe aceasta Baley n-o cunoştea. Schimbă deci subiectul.

— Mi s-a spus că ai unele date personale despre împrejurările în care a fost comisă crima.

O clipă Gladia păru încordată.

— Eu … am descoperit corpul. Asta trebuia să spun?

— Dar n-ai fost de faţă la crimă?

— O, nu, răspunse femeia, cu voce slabă.

— Ei bine, n-ai vrea să-mi povesteşti cum s-a întâmplat? Nu le grăbi şi foloseştc-ţi propriile cuvinte. Spunând acestea, Baley se rezemă de spetează şi se pregăti s-o asculte.

— Erau patru decade şi treizeci şi două de centade…

— Ce înseamnă asta după ora universală?

— Nu ştiu… Nu, nu ştiu. Dar poţi afla, presupun.

Vocea îi tremura puţin şi făcuse ochii mari. Sunt puţin prea cenuşii ca să-i poţi considera albaştri, observă Baley.

Gladia continuă:

— Venise în apartamentul meu. Era tocmai ziua fixată ca să ne vedem şi ştiam că va veni.

— Venea totdeauna în zilele fixate?

— Desigur. Era un om foarte conştiincios, un bun solarian. Nu sărea niciodată zilele fixate şi totdeauna venea la aceeaşi oră. Fireşte, nu rămânea mult. Nu ni s-au repartizat… co… (nu putea termina de pronunţat cuvântul, dar Baley dădu din cap în semn că a înţeles). Oricum, venea mereu la aceeaşi oră, ştii, ca totul să fie comod. Stăteam de vorbă câteva minute; e un calvar să te vezi cu cineva, dar el îmi vorbea totdeauna normal. Aşa era felul lui. Apoi se ducea să lucreze la un proiect, nu ştiu exact ce. Avea un laborator special în apartamentul meu, în care se putea retrage în zilele când ne vedeam. Dar avea unul mult mai mare la el în apartament, desigur.

Baley se întrebă la ce putea lucra soţul ei în acele laboratoare. Cercetări de fetologie, poate, îşi spuse el.

— Ai observat atunci ceva nefiresc la el? Părea preocupat?

— Nu, nu. Nu era niciodată preocupat. (Gladia fu cât pe ce să chicotească, dar se reţinu în ultimul moment). Se stăpânea întotdeauna perfect, ca prietenul tău. Şi cu mâna ei mică arătă spre Daneel, care şedea neclintit.

— Înţeleg. Continuă, te rog.

Gladia însă nu continuă, ci spuse în şoaptă:

— Te deranjează dacă beau ceva?

— Nicidecum.

Mâna femeii alunecă pe braţul fotoliului şi în mai puţin de un minut intră tăcut un robot, aducându-i o băutură caldă (Baley putea zări aburul). Gladia sorbi puţin, apoi puse băutura pe o măsuţă.

— Aşa, reluă ca, acum c mult mai bine. Pot să te-ntreb ceva personal?

— Orice doreşti, răspunse detectivul.

— Să vezi, am citit multe lucruri despre Pământ. Totdeauna m-au interesat. E o lume atât de ciudată. Se opri brusc şi adăugă imediat: N-am vrut să spun asta.

Baley se încruntă puţin.

— Orice lume le pare ciudată celor care nu trăiesc în ea.

— Vreau să spun că e deosebită, înţelegi. Oricum, vreau să le întreb ceva nepoliticos. Cel puţin, sper să nu fie nepoliticos pentru un pământean. Fireşte, unui solarian nu i-aş pune o asemenea întrebare pentru nimic în lume.

— Ce vrei să mă întrebi, Gladia?

— Ceva în legătură cu tine şi prietenul tău… domnul Olivaw, nu-i aşa?

— Da, aşa îl cheamă.

— Voi doi nu vă vizionaţi, nu?

— Ce vrei să spui cu asta?

— Adică, între voi. Vă vedeţi, nu-i aşa? Sunteţi, adică, împreună.

— Da, el se află fizic în aceeaşi cameră cu mine, confirmă Baley.

— L-ai putea atinge dacă ai vrea, nu?

— Exact.

Gladia se uită la ei pe rând şi exclamă: — O! Această interjecţie putea însemna orice. Dezgust? Oroare?

O clipă detectivul fu tentat să se ridice, să se apropie de Daneel şi să-i pună mîna pe obraz. Ar fi fost interesant de urmărit reacţia Gladiei. Se reţinu însă şi reluă:

— Voiai să continui cu relatarea faptelor din ziua când soţul tău a venit să te vadă.

Avea certitudinea morală că digresiunea Gladiei, oricât de interesantă s-ar fi dovedit pentru ea, fusese motivată mai ales de dorinţa de a evita acest lucru.

Doamna Delmarre mai sorbi o înghiţitură şi continuă:

— Nu mai am prea multe de spus. Am înţeles că va fi ocupat, şi dealtfel ştiam asta, căci mereu cerceta câte ceva, aşa că m-am întors şi eu la lucrul meu. Apoi, după vreo cincisprezece minute, am auzit un strigăt.

Urmă o pauză, dar Baley o îndemnă să continue:

— Ce fel de strigăt?

— Un strigăt al lui Rikaine. Al soţului meu. Un strigăt, pur şi simplu, fără nici un cuvânt. Părea provocat de teamă. Ba nu, de surpriză, de stupoare. Cam aşa ceva. Nu-l mai auzisem niciodată strigând.

Îşi duse mâinile la urechi, de parcă ar fi vrut să alunge chiar şi amintirea acelui strigăt, şi lăsă să-i scape capotul în jurul taliei. Nu-şi dădea seama de asta, iar Baley privea ţintă la carnetul de însemnări.

— Şi ce-ai făcut atunci? întrebă detectivul.

— Am fugit. Am fugit. Nu ştiam unde se află…

— Parcă ai spus că se dusese în laboratorul pe care-l avea în apartamentul tău.

— Se dusese, Eli — Elijah, dar eu nu ştiam unde e acest laborator. Nu ştiam sigur, căci nu fusesem acolo niciodată. Era al lui. Cunoşteam însă în linii mari locul. Ştiam că e situai undeva spre apus, dar eram atât de tulburată încât nici măcar nu mi-a venit în gând să chem un robot, care m-ar fi condus imediat acolo. Şi, fireşte, nechemat nu putea veni nici unul. Şi când am ajuns — am găsit până la urmă drumul — Rikaine era mort.

Se opri brusc şi, spre marca stinghereală a lui Baley, îşi înclină capul şi începu să plângă. Nu făcea nici o încercare să-şi ascundă faţa. Ţinea ochii închişi şi pe obraji i se scurgeau încet şiroaie de lacrimi. Nu scotea nici un sunet. De-abia dacă îi tremurau umerii.

Deschise apoi ochii şi îl privi înlăcrimată:

— Nu mai văzusem niciodată un mort. Era tot plin de sânge şi capul era… ştii… Am reuşii să chem un robot, iar el a chemat pe alţii şi bănuiesc că ei au avut grijă de mine şi de Rikaine. Nu…

— Ce înţelegi prin „au avut grijă de Rikaine”? întrebă detectivul.

— L-au luat de acolo şi au curăţat locul. În glasul ei apăruse o uşoară notă de indignare: era doar stăpâna casei, grijulie de felul cum arată aceasta. Adăugă: Toate erau într-un hal fără de hal.

— Şi ce s-a întâmplat cu corpul?

Gladia dădu negativ din cap:

— Nu ştiu. L-au incinerat cred, ca pe orice cadavru.

— N-ai chemat poliţia?

Femeia îl privi de parcă n-ar fi înţeles şi Baley îşi aduse aminte: N-au poliţie! Apoi, cu voce tare:

— Dar ai anunţat, cred, pe cineva. Căci toată treaba asta s-a aflat.

— Roboţii au chemat un doctor. Iar eu a trebuit să anunţ la locul de muncă al lui Rikaine. Roboţii de acolo trebuiau să afle că nu se va mai întoarce.

— Doctorul era pentru tine, bănuiesc.

Gladia confirmă dând din cap. Pentru prima dată păru să observe capotul drapat în jurul coapselor. Îl trase în sus, murmurând jalnic: Scuză-mă, scuză-mă.

Baley se simţi stingherit, privind-o cum stătea acolo tremurând, neajutorată, cu faţa chinuită de groaza copleşitoare ce i-o treziseră aceste amintiri.

Nu mai văzuse niciodată un om mort. Nu mai văzuse niciodată sânge şi o ţeastă zdrobită. Şi deşi pe Solaria relaţiile soţ-soţie erau superficiale şi inconsistente, avusese totuşi de-a face cu o fiinţă umană, moartă.

Baley nu prea mai ştia ce să facă sau să spună. Simţea un imbold să se scuze, dar, de fapt, nu era decât un poliţist în exerciţiul funcţiunii.

Pe această planetă nu exisiă însă poliţie. Va înţelege oare Gladia că aceasta era obligaţia lui?

Rar şi cât mai blând cu putinţă o întrebă:

— Spune-mi, Gladia, ai auzit oare şi altceva? Adică, în afară de strigătul soţului tău?

Femeia îşi ridică privirile. Avea o faţă foarte plăcută, în ciuda tristeţii vădite, sau poate tocmai din princina ei.

— N-am auzit nimic.

— Poate nişte paşi fugind? Sau vreo altă voce?

Gladia clătină din cap:

— N-am auzit nimic.

— Când ţi-ai găsii soţul, era singur? Nu eraţi decât voi doi acolo?

— Da.

— Şi nu era nici un semn că s-ar mai fi aliat şi altcineva acolo?

— N-am observat nici unul. Dealtfel, nici nu ştiu cum s-ar mai fi putut afla cineva.

— De ce spui asta?

O clipă Gladia păru susprinsă. Apoi spuse abătută:

— Uit mereu că vii de pe Pământ. Ei da, nimeni altul nu putea fi acolo. Încă din copilărie soţul meu nu vedea pe nimeni în afară de mine. Şi nici nu era Rikaine omul care să se vadă cu alţii. Era foarte riguros în privinţa uzanţelor.

— Dar poate că s-a întâmplat fără voia lui. Dacă ar fi venit cineva să-l vadă neinvitat, fără ca soţul tău să ştie de asta? Oricât de riguros ar fi fost, nu putea evita să-l vadă pe intrus.

— Se poate, dar atunci ar fi chemat imediat roboţii ca să-l dea afară pe acel om. Aşa ar fi procedat! Şi apoi nimeni n-ar fi încercat să vină la soţul meu neinvitat. Nici nu pot concepe un asemenea lucru. Iar Rikaine, desigur, n-ar fi invitat niciodată pe nimeni. E ridicol să-mi închipui aşa ceva.

Baley întrebă cu blândeţe:

— Soţul tău a fost ucis cu o lovitură în cap, nu-i aşa? Recunoşti asta.

— Cred că da. Era tot numai…

— Deocamdată nu-ţi cer detalii. Ai văzut cumva în cameră vreo urmă de dispozitiv mecanic care i-ar fi permis cuiva să-i zdrobească ţeasta de la distanţă?

— Sigur că nu. Sau, cel puţin, eu n-am observat nimic.

— Dacă ar fi fost, cred că l-ai fi văzut. Rezultă deci că cineva a ţinut în mână un obiect capabil să zdrobească ţeasta cuiva şi că a folosit acest obiect. Cineva trebuie să se fi aliat la vreun metru de soţul tău pentru a face aceasta. Aşa că cineva l-a văzut.

— Nu se poate, exclamă Gladia cu toală convingerea. Un solarian n-ar accepta să vadă pe nimeni.

— Dar un solarian pornit să ucidă nu s-arsinchisi de puţin „văzut”, nu-i aşa?

(Această afirmaţie îi părea lui însuşi îndoielnică. Pe Pământ aflase despre cazul unui asasin total lipsit de conştiinţă, care fusese prins numai pentru că nu se putuse hotărî să încalce obiceiul păstrării unei linişti absolute la baia de cartier).

Gladia clătină din cap:

— Nu înţelegi cum e cu văzutul acesta. Pământenii se pot vedea oricând, aşa că nu poţi înţelege…

Părea cuprinsă de curiozitate. Ochii i se luminară puţin.

— Văzutul îţi pare o treabă perfect normală, nu-i aşa?

— L-am considerat întotdeauna ca un lucru de la sine înţeles, răspunse Baley.

— Nu te deranjează?

— De ce m-ar deranja?

— Păi, în filme nu se spune şi am vrui întotdeauna să aflu… Pot să-ţi pun o întrebare?

— Te rog, răspunse detectivul cu indiferenţă.

— Ţi s-a repartizat o soţie?

— Sunt căsătorit. Nu ştiu cum vine treaba cu repartizarea.

— Ştiu că îţi vezi soţia oricând doreşti, şi ea te vede pe tine, şi amândoi consideraţi acest lucru foarte firesc.

Baley confirmă dând din cap.

— Ei bine, atunci când o vezi, dacă ai dori să…îşi ridică mâinile până în dreptul umerilor şi se opri, de parcă ar fi căutat expresia cea mai potrivită. Apoi reluă: Puteţi … chiar oricând… Şi o lăsă baltă. Baley nu încercă s-o ajute.

— Ei, nu are nici o importanţă, spuse Gladia. Şi nici nu ştiu de ce trebuie să te plictisesc acum cu asemenea fleacuri. Am terminat? Părea că îi vor da din nou lacrimile.

— Încă puţin, Gladia. Uită faptul că nimeni n-ar fi putut să-l vadă pe soţul tău. Presupune că cineva l-a văzut. Cine ar fi putut fi acesta?

— N-are rost să umblăm cu ghicitul. Nu putea fi nimeni.

— Dar trebuie să fi fost cineva. Agentul Gruer spune că există motive de a bănui pe cineva. Aşa că vezi, trebuie să fi fost cineva.

Pe faţa femeii flutură un zâmbet slab, lipsit de bucurie:

— Ştiu la cine se gândeşte.

— Perfect. La cine?

Gladia îşi puse mâna ei mică pe piept:

— La mine.