Soarele gol

18. SE DĂ RĂSPUNS LA O ÎNTREBARE

— Pământeanul ăsta e nebun! exclamă Leebig, adresându-se celorlalţi. Este clar, nu?

Unii se uitară la Baley, fără o vorbă, alţii la Leebig.

Detectivul nu le lăsă timp să decidă. Continuă:

— Lasă asta, domnule Leebig! Doctorul Delmarre avea de gând s-o rupă cu dumneata. Doamna Delmarre crede că voia s-o facă deoarece nu admiteai să te căsătoreşti. Nu sunt de aceeaşi părere. Doctorul Delmarre efectua cercetări care ar fi permis ectogeneza, făcând astfel căsătoria de prisos. Dar doctorul Delmarre lucra cu dumneata şi ştia, cred, mai mult despre munca dumitale decât oricare altul. Ştia că faci unele experienţe primejdioase şi a încercat să te oprească. I-a pomenit ceva agentului Gruer, fără a-i da însă detalii, pentru că nici el nu era încă sigur. E limpede, ai sesizat bănuielile lui şi l-ai omorât.

— E nebun! repetă Leebig. Nu vreau să mai am de-a face cu el!

— Ascultă-l până la capăt, Leebig, interveni Attlebish.

Baley îşi muşcă buzele, reprimând o manifestare prematură de mulţumire la evidenta lipsă de simpatie cu care vorbise şeful serviciului de securitate. Continuă:

— În aceaşi convorbire pe care ai avut-o cu mine pe tema roboţilor cu membre detaşabile ai menţionat, doctore Leebig, nave spaţiale cu creiere pozitronice. Ai vorbit cam mult atunci. Te gândeai, poate că sunt un simplu pământean, incapabil să sesizeze implicaţiile roboticii? Sau, eventual, erai puţin prea bucuros de faptul că tocmai te scutisem de prezenţa mea personală? În orice caz, doctorul Quemot mă informase deja că arma secretă a Solariei contra celorlalte Lumi exterioare este tocmai robotul pozitronic.

Quemot, implicat pe neaşteptate, tresări violent şi strigă:

— Voiam doar să spun…

— Vorbeaţi în termeni sociologici, ştiu. Dar mi-aţi dat de gândit. Imaginaţi-vă o navă spaţială dotată cu creier pozitronic în loc de echipaj uman. O navă cu echipaj n-ar putea folosi roboţi în ciocniri armate. Robotul nu poate nimici oamenii de pe alte nave sau de pe lumile inamice. N-ar sesiza diferenţa dintre duşman şi prieten. Desigur, robotului i se poate spune că pe nava inamică nu se află oameni, sau că va bombarda o planetă nelocuită. Dar ar fi cam greu de realizat. Robotul ar vedea că pe propria lui navă se află oameni, ar şti că în lumea lui trăiesc oameni. Ar presupune deci acelaşi lucru despre navele şi lumile inamice. Ca să-l manipuleze cum trebuie în asemenea situaţii ar fi nevoie de un robotician expert, ca dumneata, doctore Leebig, şi aceşti experţi sunt foarte puţini. Dar o navă prevăzută cu creier pozitronic ar ataca fără ezitări, cred eu, orice altă navă i s-ar indica drept obiectiv. O navă cu creier pozitronic ar putea fi cu uşurinţă împiedicată să primească de la navele inamice mesaje care să-i explice adevărata situaţie. Armamentul ei fiind sub comanda directă a unui creier pozitronic, o asemenea navă s-ar dovedi mai uşor de manevrat decât una cu echipaj uman. Cum n-ar fi nevoie de spaţiu pentru echipaj, provizii şi aparatură de purificare a apei şi aerului, ca ar putea transporta mai multe dispozitive de atac şi apărare, fiind astfel mai greu de distrus decât una obişnuită. O singură navă cu creier pozitronic ar putea înfrânge o flotilă de nave obişnuite. Greşesc oare?

Întrebarea ţîşni spre doctorul Leebig, care se ridicase de pe scaun şi stătea în picioare, rigid, aproape înţepenit de… de ce? De furie? De groază?

Nici un răspuns nu se auzi. Şi nici nu s-ar fi putut auzi. Parcă se rupsese un zăgaz: toţi ceilalţi urlau nebuneşte. Klorissa avea o faţă de megeră. Chiar şi Gladia se ridicase şi ameninţa cu pumnii ei micuţi. Şi toţi îl apostrofau pe Leebig.

Baley se relaxă, închise ochii şi încercă, timp de câteva momente, să-şi destindă muşchii şi tendoanele. Reuşise. În sfârşit, apăsase pe butonul potrivit.

Quemot făcuse o analogie între roboţii solarieni şi iloţii din Sparta. Spusese că roboţii nu s-ar putea revolta, aşa că solarienii pot fi liniştiţi.

Dar dacă vreun om ar încerca să-i înveţe pe roboţi cum să facă rău ailor oameni? Cu alte cuvinte, să-i înveţe cum să se revolte? N-ar fi asta o crimă capitală? Într-o lume ca Solaria, unde roboţii îi depăşeau pe oameni în proporţie de douăzeci de mii la unu, nu s-ar năpusti oare fiecare locuitor asupra celui bănuit că ar da roboţilor putinţa de a vătăma fiinţe omeneşti?

— Eşti arestat, strigă Altlebish, şi ţi se interzice categoric să te atingi de registre şi documente până ce nu vor fi examinate de autorităţi… Şi continuă să spună ceva, aproape incoerent şi de-abia auzit în acel tămbălău.

Un robot se apropie de Baley.

— Aveţi un mesaj, stăpâne, de la stăpânul Olivaw.

Baley luă mesajul cu gravitate, se întoarse şi strigă:

— O clipă, vă rog!

Glasul său avu un efect aproape magic. Toţi se întoarseră solemn către el şi pe toate feţele (cu excepţia celei înţepenite a lui Leebig) se putea citi cea mai deplină atenţie pentru ceea ce avea de spus pământeanul.

— Ar fi o prostie să credem că doctorul Leebig nu se va atinge de documente înainte ca autorităţile să ajungă acolo. Ca atare, încă înainte de începerea întâlnirii noastre, colegul meu, Daneel Olivaw, a plecat spre domeniul doctorului Lcebig. Tocmai am primit veşti de la el. Se află deja acolo şi va ajunge în câteva clipe la doctorul Leebig pentru a-l pune sub stare de arest.

— Arest! răcni Leebig cu un fel de groază animalică, holbându-şi ochii şi aşa destul de mari. Vine cineva aici? Prezenţă fizică? Nu! Nu! (Al doilea „Nu!” fu un adevărat urlet.)

— Nu vei păţi nimic rău, spuse Baley cu răceală, dacă te supui.

— Dar nu vreau să-l văd! Nu pot să-l văd!

Roboticianul căzu în genunchi, fără să pară că-şi dă seama de asta, şi îşi încleştă mâinile într-un gest disperat de rugăminte: Ce vrei? Vrei o mărturisire? Da, robotul de la Delmarre avea membre detaşabile! Da, da, da! Eu am organizat otrăvirea lui Gruer! Eu am organizat atentatul cu săgeata! Am urzit şi planuri pentru nave spaţiale, aşa cum ai spus! N-am reuşit, dar, da, le-am urzit! Numai ia-l pe omul ăsta de-aici! Nu-l lăsa să vină! Ia-l de-aici!

Se bâlbâia.

Baley dădu din cap. Alt buton potrivit. Ameninţarea cu o prezenţă personală fusese mai eficace în obţinerea unei mărturisiri decât orice tortură fizică.

Deodată Leebig întoarse capul şi îşi căscă larg gura, sesizând probabil vreun zgomot sau vreo mişcare în afara câmpului vizual al celorlalţi. Apoi îşi ridică mâinile, într-un gest de respingere.

— Pleacă! imploră el. Pleacă! Nu te apropia, nu te apropia! Te rog!

Căzu în patru labe, după care îşi vârî brusc o mână în buzunar, scoase repede ceva şi duse la gură. Se clătină de două ori şi căzu cu faţa în jos.

Baley tocmai voia să strige:

— Idiotule, cel care se apropie nu e om ci doar unul dintre roboţii pe care-i iubeşti!

Daneel Olivaw apăru în câmpul vizual şi o clipă se uită atent la corpul prăbuşit.

Baley de-abia mai răsufla.Dacă Daneel îşi dă seama că propria lui pseudo-umanitate îl ucisese pe Leebig, creierul său, dominat de cerinţele imperioase ale Primei legi, ar putea suferi dereglări grave.

Dar Daneel se mulţumi să îngenucheze şi să atingă trupul roboti-cianului cu degetele-i fine. Apoi săltă capul lui Lcebig ca pe un lucru foarte preţios, mângâindu-l cu gingăşie.

Robotul îşi întoarse spre ceilalţi faţa fin cizelată şi şopti:

— A murit un om!

Baley o aştepta: Gladia îi ceruse o ultimă întrevedere. Când femeia apăru, detectivul făcu ochii mari.

— Te văd, spuse el.

— Da, confirmă Gladia, dar de unde ştii?

— Porţi mănuşi.

— O, făcu ea, privindu-şi stingherită mâinile. Apoi, cu voce domoală: Te superi?

— Nu, sigur că nu. Dar de ce te-ai hotărât să mă vezi, în loc să mă vizionezi?

— Păi, zâmbi ea palid, trebuie să mă-nvăţ cu asta, nu-i aşa, Elijah? Adică, având în vedere că plec pe Aurora.

— S-a aranjat, deci?

— Domnul Olivaw pare să se bucure de influenţă. S-a aranjat. Nu mă mai întorc niciodată aici.

— Bun! Vei fi mai fericită aşa, Gladia. Sunt sigur.

— Mi-e cam frică, totuşi.

— Ştiu. Vei vedea tot timpul oameni şi-ţi va lipsi confortul de pe Solaria. Dar ai să te obişnuieşti şi, mai mult, ai să uiţi toată grozăvia prin care ai trecut.

— Nu vreau să uit chiar totul, spuse Gladia cu blândeţe.

— Ai să uiţi. Baley o privi, nu fără strângere de inimă, pe femeia subţirică ce stătea în faţa lui şi adăugă: Ai să te şi căsătoreşti, într-o bună zi. Cu adevărat căsătorită, vreau să zic.

— Nu ştiu cum, spuse Gladia cu jale, dar acest lucru nu-mi mai pare atât de atrăgător… În clipa de faţă…

— O să-ţi schimbi părerea.

Rămaseră o clipă nemişcaţi, privindu-se în tăcere.

— Nici nu ţi-am mulţumit, zise apoi Gladia.

— Mi-am făcut datoria, răspunse Baley.

— Pleci înapoi pe Pământ acum, nu-i aşa?

— Da.

— N-o să te mai văd niciodată.

— Probabil că nu. Dar să nu-ţi pară rău. Peste patruzeci de ani cel mult eu voi fi mort, pe când tu ai să arăţi tot ca acum.

O umbră trecu pe faţa Gladiei.

— Nu spune aşa ceva.

— E adevărul.

— Ştii, totul s-a adeverit în cazul lui Leebig, spuse ea repede, căutând parcă să schimbe subiectul.

— Da, ştiu. Alţi roboticieni au verificat documentele lui şi au aflat că efectua experienţe pentru crearea unor nave spaţiale cu creier pozitronic. Au găsit şi nişte roboţi cu membre detaşabile.

Gladia se cutremură:

— Dar de ce oare făcea asemenea lucruri îngrozitoare?

— Se temea de oameni. S-a sinucis pentru a evita prezenţa altcuiva şi era gata să distrugă alte lumi numai pentru a se asigura că Solaria şi convenţiile ei rigide în acest sens nu vor fi niciodată primejduite.

— Dar cum de era aşa, murmură Gladia, când prezenţa fizică poate fi atât de…

Din nou un interval de tăcere, în timpul căruia continuară să se privească de la câţiva metri.

Apoi Gladia strigă brusc:

— Oh, Elijah, ai să mă crezi o dezmăţată!

— De ce anume?

— Pot să te ating? N-am să te mai văd niciodată, Elijah!

— Dacă vrei…

Gladia se apropie, pas cu pas, cu ochi strălucitori, dar şi cu o expresie de teamă. Se opri la vreun metru de el, apoi încet, de parcă ar fi fost în transă, începu să-şi scoată mănuşa de pe mâna dreaptă. Baley dădu să o oprească:

— Nu face copilării, Gladia…

— Nu mi-e frică.

Şi-i întinse lui Baley mâna ei, dezmănuşată şi tremurândă. Detectivul i-o luă într-a sa, tremurândă şi ea. Rămaseră o clipă aşa, el ţinând mânuţa ei timidă. Apoi Baley îi dădu drumul, iar mâna Gladici zbură pe neaşteptate spre faţa lui şi îl atinse delicat, o clipă numai, cu degetele pe obraz.

— Mulţumesc, Elijah. Adio.

— Adio, Gladia, spuse detectivul, privind-o cum se îndepărta. Şi nici chiar gândul că o navă îl aşteaptă ca să-l ducă înapoi pe Pământ nu putu să-i şteargă simţământul de pierdere ce-l încerca în acele clipe.

Subsecretarul Albert Minnim îl primi cu ochi ce voiau să exprime un bun-venit foarte oficial.

— Sunt bucuros să te văd din nou pe Pământ. Raportul dumitale a sosit deja, se-nţelege, şi este studiat acum. Ai făcut o treabă bună şi îţi va prinde bine la dosarul personal.

— Vă mulţumesc, răspunse Baley. Era greu să-l mai poată entuziasma aşa ceva. Întoarcerea pe Pământ, securitatea regăsită a Oraşelor, vocea Jessiei (vorbise deja cu ea), toate acestea îi epuizaseră în mod ciudat resursele de satisfacţie.

— Totuşi, continuă Minnim, raportul se ocupă numai de anchetă. Pe noi însă ne interesa şi altceva. Poţi să-mi prezinţi un raport verbal în acest sens?

Baley şovăi şi îşi duse automat mâna spre buzunarul în care simţea din nou forma mângâietoare, caldă, a pipei sale.

— Poţi fuma, Baley, se grăbi Minnim să adauge.

Detectivul făcu din aprinderea pipei un ritual prelungit. Apoi spuse:

— Nu sunt sociolog, domnule subsecretar.

— Nu eşti? Minnim avu un zâmbet ce se stinse imediat. Mi se pare că am mai discutat asta. Un bun detectiv trebuie să fie şi un sociolog empiric, chiar dacă n-a auzit niciodată de ecuaţia Hackett. Cred, judecând după stânjeneala dumitale, că ai anumite păreri despre Lumile exterioare, dar nu ştii cum îmi vor suna mie.

— Dacă o luaţi aşa, domnule subsecretar… Când mi-aţi ordonat să plec pe Solaria mi-aţi pus o întrebare. M-aţi întrebat care sunt punctele slabe ale Lumilor exterioare. Forţa lor rezidă în roboţi, în populaţia lor redusă, în longevitate, dar ce puncte slabe au?

— Ei bine?

— Cred că ştiu punctele slabe ale solarienilor, domnule subsecretar.

— Poţi răspunde la întrebarea mea? Bun! Dă-i drumul!

— Punctele lor slabe, domnule subsecretar, sunt tocmai roboţii, populaţia redusă şi longevitatea.

Minnim îl fixă pe Baley fără să-şi schimbe expresia. Degelele lui trasau, cu mişcări nervoase, diferite linii în jurul hârtiilor de pe birou.

— Ce te determină să spui asta?

Baley stătuse ceasuri întregi să-şi ordoneze gândurile în timpul călătoriei de înapoiere şi înfruntase oficialităţile, în imaginaţia sa, cu argumente temeiniee, bine gândite. Acum însă se simţea dezorientat.

— Nu cred că pot face o expunere clară, domnule subsecretar.

— Nu-i nimic. Să le aud. E vorba doar de o apreciere generală.

— Solarienii au renunţai la un lucru pe care omenirea îl are de un milion de ani. Un lucru mai valoros decât energia alomică, decât Oraşele, decât agricultura, locul, uneltele, decât orice; căci e un lucru care le-a făcut posibile pe toate celelalte.

— Fii precis, Baley. La ce te referi?

— La spiritul de colectivitate, domnule subsecretar. La cooperarea dintre indivizi. Solaria a abandonat-o cu totul. A devenit o lume de indivizi izolaţi, iar singurul sociolog de pe planetă e încântat că îşi inventează propria lui ştiinţă. N-are pe nimeni care să-l înveţe, să-l ajute, să-i arate eventualele erori. Singura ştiinţă cu adevărat înfloritoare de pe Solaria este robotica, dar şi de ea se ocupă numai câţiva oameni, iar atunci când a fost nevoie de o analiză a interacţiunii om-robot a trebuit să se facă apel la un pământean. Arta solariană este abstractă. Avem şi noi, pe Pământ, artă abstractă, dar numai ca o formă de artă. Pe Solaria ea este unica formă. Nota omenească s-a pierdut cu totul. Viitorul dorit de ei este un viitor al ectogenezei şi al izolării imediat după naştere.

— Sună îngrozitor, îl întrerupse Minnim, dar vezi aici ceva primejdios?

— Cred că da. Fără condiţionarea reciprocă a oamenilor dispare orice interes pentru viaţă, dispar cele mai multe din valorile intelectuale, se pierde în mare parte însăşi raţiunea de a trăi. Vizionarea nu poate înlocui contactul prin vedere. Înşişi solarienii îşi dau seama că vizionarea e doar un surogat de simţ. Şi ca şi cum izolarea n-ar fi de ajuns ca să provoace stagnare, mai intervine şi longevitatea lor. Pe Pământ avem un aflux permanent de tineri care acceptă schimbarea deoarece n-au avut timp să se anchilozeze. Personal, presupun că există o vârstă maximă optimă, o viaţă destul de lungă pentru a permite realizarea individului şi destul de scurtă pentru a face loc tineretului într-un ritm nu prea lent. Pe Solaria, acest ritm este prea lent.

Minnim continua să deseneze cu degetul pe birou.

— Interesant! Interesant! Privi apoi la Baley şi parcă îi căzuse o mască de pe faţă. Privirea i se înveselise. Detectiv Baley, eşti un om perspicace.

— Vă mulţumesc, răspunse Baley cu gravitate.

— Ştii de ce te-am îndemnat să-mi prezinţi părerile dumitale? Minnim arăta aproape ca un băieţel care-şi savurează o bucurie. Continuă fără să aştepte răspunsul lui Baley: Sociologii noştri au făcut deja o analizăpreliminară a raportului dumitale şi mă întrebam dacă-ţi dai seama ce excelente veşti pentru Pământ ai adus. Văd că da.

— Staţi puţin, spuse Baley. Mai este ceva.

— Da, mai este, conveni Minnim, jubilând. Solarienii nu pot scăpa de această stagnare. Au depăşit punctul critic şi depind prea mult de roboţi. Iar robotul nu poate disciplina un copil neascultător, chiar dacă acest lucru este spre binele copilului. Robotul nu poate vedea dincolo de suferinţa fizică imediată. Iar roboţii, în totalitatea lor, nu pot disciplina o planetă lăsând instituţiile ei să se prăbuşească atunci când aceste instituţii au devenit un balast. Nu pot vedea dincolo de haosul imediat. Aşadar, soarta Lumilor exterioare este stagnarea perpetuă, iar Pământul se va elibera de dominaţia lor. Aceste date noi schimbă radical situaţia. Nu mai este necesară revolta directă. Libertatea va veni de la sine.

— Staţi, repetă Baley, mai insistent. Discutăm numai despre Solaria, nu şi despre alte Lumi exterioare.

— E acelaşi lucru. Sociologul dumitale de pe Solaria, Kimot sau cum îi zice…

— Quemot, domnule subsecretar.

— Ei da, Quemot, n-a spus el că şi celelalte Lumi merg în sensul Solariei?

— A spus, dar nu ştie nimic despre celelalte Lumi direct de la sursă, şi nici nu este sociolog. Vreau să zic, nu e sociolog adevărat. Credeam că am fost clar în privinţa aceasta.

— Au să verifice ai noştri.

— Dar nici ei nu vor avea date. Nu ştim nimic despre Lumile într-adevăr mari. Despre Aurora, de pildă — lumea lui Daneel. Mie nu mi se pare raţional să le asemuim cu Solaria. De fapt, există doar o singură Lume în întreaga Galaxie care seamănă cu Solaria…

Minnim abandonă subiectul cu o uşoară fluturare a mâinii sale bine îngrijite.

— Au să verifice ai noştri. Şi sunt sigur că vor fi de acord cu Quemot.

Privirea lui Baley se posomorî. Dacă sociologii pământeni sunt dornici de ştiri îmbucurătoare, se vor găsi în acord cu Quemot, desigur. Din statistici poţi scoate orice vrei dacă ştii să cauţi cât trebuie şi cum trebuie, şi dacă treci cu vederea anumite date relevante.

Detectivul ezită o clipă. Era oare mai bine să vorbească acum, când se afla în faţa unui înalt funcţionar guvernamental, sau …

Ezitarea îi fusese puţin prea lungă. Aranjând nişte hârtii, Minnim începu să glăsuiască din nou, pe un ton mai lipsit de însufleţire:

— Încă vreo două amănunte, detectiv Baley, cu privire la cazul Delmarre propriu-zis şi apoi poţi pleca. Era în intenţia dumitale ca Leebig să se sinucidă?

— Intenţionam să-i smulg o mărturisire, domnule subsecretar. Nu-mi închipuisem că se va sinucide — ce ironie! — la apropierea cuiva care era doar un robot şi care în fapt nu viola interdicţia prezenţei fizice. Dar, sincer vorbind, nu-i regret moartea. Va mai trece mult timp până la ivirea altui om care să îmbine, ca el, perversiunea cu abilitatea.

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Minnim pe un ton sec, şi consider moartea lui binevenită, dar nu te-ai gândit la ce primejdii te expuneai dacă solarienii şi-ar fi dat seama că Leebig nu putea să-l fi ucis pe Delmarre?

Baley îşi scoase pipa din gură şi rămase tăcut.

— Hai, detectiv Baley, continuă Minnim, ştii doar că nu Leebig l-a ucis… Crima implica prezenţa personală şi Leebig ar fi preferat moartea unei asemenea situaţii. De fapt, chiar a preferat-o.

— Aveţi dreptate, domnule subsecretar, admise Baley. Am scontat că solarienii vor fi prea uluiţi constatând cum folosea el roboţii ca să-şi mai dea seama de acest lucru.

— Atunci cine l-a ucis pe Delmarre?

— Dacă vreţi să spuneţi cine l-a lovit de fapt, răspunse Baley încet, atunci e vorba de persoana pe care o bănuia toată lumea: Gladia Delmarre, soţia lui.

— Şi ai lăsat-o să plece?

— Din punct de vedere moral, nu ea era responsabilă. Leebig ştia că Gladia se certa violent cu soţul ei. Şi frecvent. De asemenea ştia, probabil, cât de tare se înfuria în aceste situaţii. Leebig dorea moartea soţului în împrejurări care s-o incrimineze pe soţie. I-a trimis, deci, lui Delmarre un robot pe care — aşa presupun eu — l-a instruit în mod abil să-i dea Gladiei, într-o clipă de extremă furie, unul din membrele sale detaşabile. Văzându-se cu o armă în mână, femeia a acţionat într-o clipă de orbire, înainte ca Delmarre sau robotul s-o poată opri. Gladia a fost, la fel ca robotul, unealtă inconştientă a lui Leebig.

— Dar, observă Minnim, pe braţul robotului trebuie să fi rămas sânge şi peri năclăiţi.

— Se prea poate, spuse Baley, dar de robot s-a ocupat tocmai Leebig. I-a fost uşor să instruiască pe ceilalţi roboţi, care putuseră observa aceasta, să uite tot. Şi doctorul Thool ar fi putut observa, dar el n-a examinai decât cadravul şi trupul fără cunoştinţă al Gladiei. Eroarea lui Leebig a fost aceea de a crede că vinovăţia va cădea atât de vădit pe umerii Gladiei încât nici faptul că nu s-a găsit nici o armă la locul crimei n-o va mai salva. Şi nici nu putea prevedea că pentru continuarea anchetei se va face apel la un pământean.

— Aşadar, Leebig fiind mort, ai aranjat plecarea Gladiei de pe Solaria. Voiai s-o salvezi în caz că solarienii ar începe să se gândească la anumite lucruri?

Baley ridică din umeri.

— Suferise destul. Toată lumea o nedreptăţise: soţul ei, Leebig, societatea solariană.

— Oare nu răstălmăceai legea pentru a-ţi satisface un capriciu personal?

Faţa osoasă a detectivului se înăspri.

— Nu era un capriciu. Nu mă consideram legat de legile solariene. Primau interesele Pământului, şi pentru a apăra aceste interese trebuia sa am grijă ea Leebig, adevăratul pericol, să fie neutralizat. Cât despre doamna Delmarre (îl înfrunta pe Minnim acum şi-şi dădea seama că face un pas crucial, dar trebuia să i-o spună), cât despre doamna Delmarre, am făcut din ea obiectul unui experiment.

— Ce experiment?

— Voiam să ştiu dacă va consimţi să înfrunte o Lume în care prezenţa fizică este permisă şi firească. Eram curios să aflu dacă are curajul să rupă cu nişte deprinderi adânc înrădăcinate în ea. Mă temeam că va refuza să plece, că va insista să rămână pe Solaria — un adevărat purgatoriu pentru ea — decât să renunţe la modul ei de viaţă solarian, deformai. Dar a ales schimbarea şi faptul m-a bucurat, căci mi-a părut simbolic. Pare să deschidă calea salvării şi pentru noi.

— Pentru noi?!? exclamă Minnim. Ce naiba vrei să spui?

— Nu personal pentru dumneavoastră sau pentru mine, domnule subsecretar, răspunse Baley cu gravitate, ci pentru întreaga omenire. Greşiţi în aprecierea dumneavoastră despre celelalte Lumi exterioare. Au puţini roboţi, permit prezenţa fizică şi au studiat situaţia de pe Solaria. R. Daneel Olivaw a fost cu mine acolo, după cum ştiţi, şi va face şi el un raport. Există riscul ca într-o bună zi să devină şi ei un fel de solarieni, dar îşi vor da probabil seama la timp şi se vor strădui să menţină un echilibru judicios, rămânând astfel stăpânii omenirii.

— Asta crezi dumneata, replică Minnim, iritat.

— Mai mult încă. Există o sigură lume asemănătoare Solariei, şi anume Pământul.

— Detectiv Baley!

— Aşa stau lucrurile, domnule subsecretar. Noi suntem o Solarie pe dos. Ei s-au izolat unul faţă de altul. Noi ne-am izolat de Galaxie. Ei au ajuns într-un punct mort cu domeniile lor inviolabile. Noi am ajuns într-un punct cu Oraşele noastre subterane. Ei sunt şefi fără subalterni, afară de roboţi, care nu pot riposta. Noi suntem subalterni fără şefi, numai cu Oraşele ce ne închid spre a ne ţine în siguranţă.

Baley îşi încleştase pumnii.

Minnim îl privea dezaprobator.

— Detectiv Baley, ai trecut printr-o perioadă grea. Ai nevoie de odihnă şi o vei căpăta. O lună de concediu plătit, iar la întoarcere, avansarea.

— Vă mulţumesc, dar nu doresc numai asta. Aş vrea să mă ascultaţi. Există un singur drum care ne poate scoate din fundătura noastră — drumul spre exterior, spre spaţiul cosmic. Există acolo un milion de lumi, iar spaţienii ocupă numai cincizeci. Ei sunt puţini şi trăiesc mult. Noi suntem mulţi şi trăim puţin. Suntem deci mai bine dotaţi decât ci pentru explorare şi colonizare. Avem o presiune demografică, care ne împinge spre aceasta, şi o succesiune rapidă a generaţiilor, care ne furnizează din plin un tineret temerar. Şi apoi, strămoşii noştri au fost cei care au colonizat Lumile exterioare.

— Da, înţeleg… dar mă tem că timpul nostru a trecut.

Baley sesiză dorinţa subsecretarului de a-l vedea plecat, dar rămase impasibil pe loc şi continuă:

— Când primele colonizări au dus la crearea unor Lumi ce ne depăşeau ca tehnologie, am scăpat construindu-ne vizuini subpământene. Spaţienii ne făceau să ne simţim inferiori şi să ne ascundem de ei. Dar aceasta nu e o atitudine. Pentru a evita o succesiune nimicitoare de răscoale şi represiuni trebuie să concurăm cu ei, să-i urmăm, dacă trebuie, şi să-i conducem, dacă se poate. Ca să realizăm aceasta trebuie să înfruntăm exteriorul, să învăţăm să înfruntăm exteriorul. Iar dacă e prea târziu ca să mai învăţăm noi înşine, atunci să-i învăţăm pe copiii noştri. Este un lucru vital!

— Ai nevoie de odihnă, detectiv Baley.

— Ascultaţi-mă, vă rog, domnule subsecretar, replică Baley cu vehemenţă. Dacă spaţienii sunt puternici şi noi rămânem în starea de acum, nu va trece un secol şi Pământul va fi nimicit. Aşa se apreciază, după cum mi-aţi spus chiar dumneavoastră. Dacă spaţienii sunt slabi şi devin tot mai slabi, atunci putem scăpa, dar cine ne asigură că spaţienii sunt slabi? Solarienii, da, sunt, dar asta-i tot ce ştim.

— Totuşi…

— N-am terminat. Un lucru îl putem schimba, indiferent dacă spaţienii sunt slabi sau puternici. Ne putem schimba pe noi. Să înfruntăm spaţiul liber şi nu va mai trebui să ne răsculăm. Vom putea crea propriile noastre Lumi exterioare, devenind noi înşine spaţieni. Dacă rămânem întemniţaţi aici, pe Pământ, atunci nu vom putea evita răscoale zadarnice şi fatale. Şi va fi chiar mai rău dacă oamenii îşi vor face speranţe false, bazate pe o presupusă slăbiciune a spaţienilor. Întrebaţi-i, vă rog, pe sociologi. Comunicaţi-le argumentele mele. Şi dacă încă mai au îndoieli, găsiţi un mijloc de a mă trimite pe Aurora. Să vă aduc un raport despre adevăraţii spaţieni, şi atunci veţi vedea ce trebuie să facă Pământul.

Minnim dădu din cap în semn de aprobare:

— Da, da. La revedere acum, detectiv Baley.

Baley ieşi cu un sentiment de entuziasm. Nu se aşteptase la o victorie netă asupra lui Minnim. Un mod de gândire care a prins rădăcini adânci nu poate fi înfrânt nici într-o zi, nici într-un an. Sesizase însă, o undă de nesiguranţă tristă trecând peste faţa lui Minnim şi întunecându-i, timp de câteva clipe cel puţin, euforia nejustificată.

Simţea că poate scruta viitorul. Minnim îi va întreba pe sociologi şi măcar unul sau doi dintre ei vof avea îndoieli.

O să treacă un an, îşi spuse Baley, un an şi voi fi în drum spre Aurora. O generaţie, şi ne vom afla din nou în spaţiu.

Detectivul păşi pe şoseaua ce rula spre nord. Curând o va vedea pe Jessie. Ea o să înţeleagă oare? Şi pe băiat, pe Bentley, de şaptesprezece ani acum. Când Ben va avea el însuşi un copil de şaptesprezece ani, se va afla oare pe vreo altă lume, virgină, clădind o viaţă neîngrădită?

Gândul îl sperie. Baley încă se mai temea de exterior. Dar nu se mai temea de această teamă! N-o mai privea ca pe un lucru de care fugi, ci ca pe un duşman cu care trebuie să lupţi.

Se simţi cuprins de un fel de frenezie. Încă de la început exteriorul exercitase asupra lui o atracţie ciudată. De când îl amăgise pe Daneel şi decapotase acel vehicul pentru a putea simţi aerul liber.

Atunci nu reuşise să înţeleagă. Daneel îl luase drept un tip ciudat. Baley însuşi îşi închipuise că înfruntă exteriorul dintr-o necesitate profesională, pentru a soluţiona un caz de crimă. De-abia în ultima seară petrecută pe Solaria, când smulsese perdeaua de la fereastră, înţelesese că simţea nevoia să înfrunte exteriorul nu numai pentru a-l înfrunta, ci pentru atracţia şi făgăduiala de libertate pe care acest exterior le conţinea.

Pe Pământ trebuie să existe milioane de oameni care simt acelaşi imbold, numai să li se atragă atenţia asupra spaţiului deschis, numai să li se dea putinţa de a face primul pas.

Privi în jur.

Şoseaua rula cu viteză. Totul era scăldat într-o lumină artificială. Şiruri enorme de apartamente lunecând înapoi. Firme luminoase, vitrine, fabrici, lumini, zgomote, mulţimi, zgomote, oameni, oameni, oameni…

Toate acestea le iubise, nu voia să le părăsească, se temuse să le părăsească, crezuse că îi lipsesc pe Solaria. Şi acum toate îi păreau stranii.

Nu se putea readapta.

Plecase să soluţioneze o crimă şi iată că se întâmplase ceva cu el.

Îi spusese lui Minnim că Oraşele sunt vizuini. Aşa şi erau. Un fel de pântece în care se ascundeau locuitorii Pământului. Şi ce trebuie să facă un om ca să poată deveni om? Trebuie să se nască. Să iasă din pântece. Iar odată ieşit nu mai poate intra înapoi.

Baley ieşise din Oraş şi nu mai putea reintra în el. Oraşul nu mai era lumea lui. Vizuinile de Oţel îi erau străine. Aşa trebuia să se întâmple. Şi aşa se va întâmpla şi cu alţii, iar Pământul va renaşte şi se va avânta în spaţiu.

Inima îi bătea nebuneşte, iar zgomotele vieţii din jur slăbiseră până la un murmur imperceptibil.

Îşi aminti de visul avut pe Solaria şi, în sfârşit, îl înţelese. Ridică ochii şi reuşi să vadă prin tot oţelul şi betonul de deasupra lui, prin toate acele straturi de omenire. Putea vedea farul din Spaţiu care îi chema pe oameni spre exterior. Putea să-l vadă strălucind. Soarele gol!