Soarele gol

11. SE INSPECTEAZĂ O CRESCĂTORIE

O clipă detectivul încremeni. Robotul pozitronic simboliza superioritatea spaţiană asupra Pământului. Era într-adevăr o armă destul de eficace.

Se strădui să-şi menţină vocea fermă.

— E o armă economică. Solaria este importantă pentru celelalte Lumi exterioare ca sursă de tipuri perfecţionate, aşa că n-aveţi de ce să vă temeţi.

— Faptul este clar, spuse Quemot cu indiferenţă. Tocmai asta ne-a ajutat să ne câştigăm independenţa. Dar cu am în vedere altceva, un lucru mai subtil şi de proporţii mai ample. Sociologul îşi privea fix vârfurile degetelor, cu mintea evident cufundată în noţiuni abstracte.

— Este cumva aceasta o altă teorie sociologică a dumneavoastră? întrebă Baley.

Unda de mândrie pe care Quemot se strădui s-o ascundă aproape că-l făcu pe detectiv să zâmbească.

— Da, într-adevăr, răspunse spaţianul. Originală, după câte ştiu, §i totuşi evidentă dacă se studiază datele demografice despre Lumile exterioare. În primul rând, încă de la crearea lui, robotul pozitronic a fost folosit tot mai intens pretutindeni.

— Nu şi pe Pământ, observă Baley.

— Ei, asta-i bună, domnule detectiv! Nu ştiu prea multe despre Pământ, dar am aflat destul ca să-mi dau seama că roboţii pătrund şi în economia dumneavoastră. Locuiţi în mari Oraşe şi lăsaţi cea mai mare porţiune a planetei neocupată. Cine lucrează deci în fermele şi minele dumneavoastră?

— Roboţii, admise Baley. Dar, ca să vorbim drept, domnule doctor, chiar pământenii au creat robotul pozitronic.

— Chiar aşa? Sunteţi sigur?

— Puteţi verifica. E adevărul curat.

— Interesant. Şi totuşi robotica a progresat cel mai puţin acolo, spuse sociologul gânditor. Poate din cauza marii populaţii a Pământului. V-ar trebui mult mai mult timp. Da, da… Şi totuşi, aveţi roboţi chiar şi în Oraşe.

— Da, avem, răspunse Baley.

— Mai mulţi decât, să zicem, cu cincizeci de ani în urmă.

— Da, confirmă detectivul nerăbdător.

— Atunci se potriveşte. Deosebirea e numai de timp. Roboţii tind să elimine munca omului. O economie robotizată se dezvoltă într-o singură direcţie: tot mai mulţi roboţi şi tot mai puţini oameni. Am studiat datele demografice foarte atent, le-am reprezentat grafic şi am făcut câteva extrapolări. (Se opri brusc, surprins.) Păi, asta-i un fel de aplicare a matematicilor la sociologie, nu-i aşa?

— Exact, răspunse Baley.

— S-ar putea să fie ceva în toate astea. Va trebui să mai cercetez problema. În orice caz, iată concluziile la care am ajuns, şi am certitudinea că sunt absolut corecte. Raportul roboţi-oameni din orice economie care a introdus munca roboţilor tinde să crească permanent, în ciuda tuturor măsurilor legislative menite să împiedice aceasta. Creşterea este încetinită, dar nu poate fi oprită. La început populaţia umană creşte, dar cea de roboţi creşte mult mai rapid. Apoi, când se atinge un anumit punct critic…

Quemot se opri din nou, după care adăugă:

— Ia să vedem… Mă întreb dacă acest punct critic n-ar putea fi determinat cu exactitate, dacă nu i s-ar putea da o expresie numerică. Iată-ne ajunşi din nou la matematici.

Baley se mişcă nervos pe scaun.

— Şi ce se întâmplă după atingerea punctului critic, domnule Quemot?

— Poftim? A, da. Populaţia umană începe să descrească. Planeta respectivă se apropie de o adevărată stabilitate socială. Aurora va trece prin aceasta. Chiar şi Pământul dumneavoastră. Vă vor trebui câteva secole în plus, dar e inevitabil.

— Ce înţelegeţi prin stabilitate socială?

— Situaţia de aici, de pe Solaria. O lume în care oamenii constituie singura clasă avantajată. Deci n-avem nici un motiv să ne temem de celelalte Lumi exterioare. Va mai trece doar un secol, eventual, şi vor fi toate ea Solaria. Presupun că, într-un fel, acesta va fi capătul istoriei omeneşti. Sau, cel puţin, împlinirea ei. Până la urmă toţi oamenii vor avea tot ceea ce le trebuie şi tot ce îşi doresc. Ştiţi, există o frază pe care am găsii-o undeva, nu mai ştiu unde, ceva despre căutarea fericirii.

— Da, spuse Baley gânditor, toţi oamenii sunt „înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile… printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.”

— Asta e! De unde aţi citat?

— Dintr-un document vechi, răspunse detectivul.

— Observaţi cum se schimbă lucrurile pe Solaria şi, până la urmă, în toată Galaxia? Căutarea se va încheia. Drepturile omenirii vor fi viaţa, libertatea şi fericirea. Chiar aşa. Fericirea.

— Se poate, observă Baley sec, dar un om a fost ucis aici, pe Solaria, şi un altul e pe moarte.

Îi păru rău chiar înainte de a fi terminat fraza, căci chipul lui Quemot luase o expresie de parcă ar fi fost pălmuit. Bătrânul sociolog înclină capul şi spuse fără să-şi ridice privirile:

— V-am răspuns la întrebări cât am putut de bine. Mai doriţi ceva?

— Nu, de ajuns. Vă mulţumesc, domnule doctor, şi-mi pare rău că v-am deranjat tocmai acum, când deplângeţi moartea unui prieten.

Quemot ridică încet capul.

— Va fi greu să-mi găsesc alt partener de şah. Apărea foarte punctual la întâlnirile noastre şi juca extrem de echilibrat. Era un bun solarian.

— Vă înţeleg, spuse Baley cu blândeţe. Îmi permiteţi să folosesc instalaţia dumneavoastră pentru a stabili contactul cu persoana următoare cu care vreau să vorbesc?

— Desigur, răspunse Quemot. Roboţii mei vă stau la dispoziţie. Acum am să vă las. Încheiat vizionarea.

Nu trecură nici treizeci de secunde şi un robot se afla deja lângă Baley, iar detectivul se întrebă din nou cum erau comandaţi. De fapt, apucase să vadă, înainte de stingerea imaginii, cum degetele lui Quemot se îndreptau spre un buton.

Poate că era un fel de semnal general, „Faceţi-vă datoria!” sau aşa ceva. Poate că roboţii erau atenţi la lot ce se petrecea şi sesizau întotdeauna dorinţele oamenilor din jur, iar dacă robotul respectiv nu era dotat fizic sau electronic pentru sarcina dală, reţeaua radio care-i unea pe toţi intra în acţiune şi era chemat robotul potrivit.

O clipă Baley avu imaginea Solariei sub forma unei uriaşe reţele robotice cu ochiuri ce se micşorau tot mai mult şi în care erau fixate fiinţele umane. Îşi aminti cuvintele lui Quemot despre transformarea altor Lumi în planele de felul Solarici şi îşi imagină formarea unor asemenea rebele strânse şi pe Pământ, până ce…

Gândurile îi fură întrerupte de robot, care i se adresă cu tonul lui respectuos, calm şi egal, de maşină.

— Sunt gata să vă ajut, stăpâne.

— Ştii cum se poate lua legătura cu locul unde lucra Rikaine Delmarre?

— Da, stăpâne.

Baley ridică din umeri. Niciodată n-o să înveţe să nu mai pună întrebări inutile. Roboţii ştiau. Punct. Îşi dădu seama că pentru a manipula aceşti roboţi în mod cu adevărat eficient trebuia să fii expert, un fel de robotician. şi se întrebă cum se descurca în această privinţă solarianul mijlociu. Probabil nici prea-prea, nici foarte-foarte.

— Fă atunci legătura cu asistentul lui. Dacă nu e acolo, află unde se găseşte.

— Am înţeles, stăpâne.

Robotul se întoarse şi dădu să plece, dar Baley strigă după el:

— Stai! Ce oră este acolo?

— Aproximativ 6.30, stăpâne.

— Dimineaţa?

— Da, stăpâne.

Baley se simţi din nou iritat de această lume care îşi organiza timpul după apariţia şi dispariţia unui soare. Iată la ce ajungi trăind pe suprafaţa neprotejată a unei planete!

Se gândi o clipă la Pământ, apoi se smulse din amintiri. Cât timp era concentrat asupra anchetei, lucrurile mergeau bine. Recăderea în nostalgie ar fi ruinat totul.

— Cheamă-l pe asistent, băiete, şi spune-i că e o chestiune oficială. Şi trimite-mi alt robot cu ceva de mâncare. Un sandviş şi un pahar cu lapte.

Mcstecându-şi gânditor sandvişul, care conţinea un fel de carne afumată, Baley îşi spuse, într-o doară, că după cele întâmplate cu Gruer, Daneel Olivaw consideră suspect orice aliment. Şi, poate, pe bună dreptate.

Termină totuşi sandvişul fără nici un efect rău (oricum, fără un efect imediat) şi sorbi din lapte. De la Quemot nu aflase datele după care venise, dar ceva tot aflase. Şi, recapitulând, aprecia că aflase chiar o mulţime de lucruri.

Cam puţine despre crimă, adevărat, dar mai multe pe plan general.

Robotul se întoarse.

— Asistentul acceptă vizionarea, stăpâne.

— Bun! A fost complicat?

— Dormea, stăpâne.

— Dar s-a trezit, nu?

— Da, stăpâne.

Deodată persoana în cauză apăru în faţa lui, stând în pat în capul oaselor, cu o expresie de nemulţumire posacă.

Baley se dădu înapoi de parcă i s-ar fi ridicat în faţă, pe neaşteptate, un câmp de forţă. Deci din nou nu i se furnizase o informaţie vitală. Iarăşi nu ştiuse ce să întrebe.

Nimeni nu se gândise să-i spună că asistentul lui Rikaine Delmarre era o femeie.

Avea părul ceva mai închis decât obişnuita nuanţă arămie a spaţienilor şi în momentul acela îi stătea cam vâlvoi. Faţa îi era ovală, nasul puţin borcănat şi bărbia mare. Tocmai se scărpina pe piept, deasupra taliei, şi Baley nădăjdui în sinea sa că cearceaful va rămâne bine aşezat. Îşi amintea de atitudinea degajată a Gladiei în privinţa celor permise în timpul unei vizionări.

Baley încercă în acea clipă o dezamăgire, dar şi o anumită satisfacţie răutăcioasă. Pământenii obişnuiau să creadă că toate spaţicnele sunt frumoase, şi, fără îndoială, Gladia corespundea aşteptărilor. Aceasta, însă, era urâtă chiar şi pentru un pământean.

Ca atare, detectivul constată cu oarecare surprindere că femeia avea o voce de un contraallo atrăgător, atunci când îl întrebă:

— Asta-i bună, ştiţi ce oră este?

— Ştiu, răspunse Baley, dar cum am de gând să vă văd, am crezut că e bine să fiţi prevenită.

— Să mă vedeţ? O, ceruri!… Femeia făcu ochii mari şi-şi duse o mână la bărbie. (Purta un inel, o podoabă personală pe care Baley n-o mai văzuse încă pe Solaria.) Staţi, nu cumva sunteţi noul meu asistent?

— Nu, nicidecum. Sunt aici ca să anchetez, moartea lui Rikaine Delmarre.

— Aşa? Păi, atunci, anchetaţi.

— Cum vă numiţi?

— Klorissa Cantoro.

— Cât timp aţi lucrat cu doctorul Delmarre?

— Trei ani.

— Presupun că acum vă aflaţi la locul dumneavoastră de muncă. (Baley se simţi stingherit rostind această expresie neutră, dar nu ştia cum se numeşte locul de muncă al unui fetolog.)

— Adică, dacă mă aflu la crescătorie? întrebă Klorissa cu nemulţumire. Da, desigur, mă aflu. Nu m-am mişcat de-aici de când l-au lichidat pe şeful şi nici n-am de gând să mă mişc cât timp nu mi se va trimite un asistent. Apropo, aţi putea aranja treaba asta?

— Îmi pare rău, doamnă, dar n-am nici un fel de influenţă pe aici.

— Am întrebat şi eu, aşa.

Klorissa dădu deoparte cearceaful şi coborî din pat fără pic de sfială. Purta o cămaşă de noapte şi îşi duse mâna spre gât, pentru a desface fermoarul.

— Un moment, spuse Baley grăbit. Dacă acceptaţi să mă vedeţi, vom încheia întrevederea şi vă puteţi îmbrăca în tihnă.

— În tihnă? îşi ţuguie buzele, uitându-se la detectiv cu curiozitate. Sunteţi cumva formalist? Ca şeful?

— Acceptaţi să mă vedeţi? Aş dori să vizitez crescătoria.

— Nu prea înţeleg treaba asta cu văzutul, dar dacă vreţi să vizionaţi crescătoria, v-o pot arăta. Daţi-mi puţin răgaz să mă spăl, să pun la punct câteva lucruri şi să mă trezesc de-a binelea şi am să apreciez această schimbare de program.

— Dar nu vreau să vizionez nimic. Vreau să văd.

Femeia îşi lăsă capul într-o parte, iar în ochi îi luci o sclipire de interes profesional.

— Sunteţi cumva maniac, sau aşa ceva? Când vi s-a făcut ultima analiză genică?

— Dumnezeule! murmură detectivul. Iată ce e, eu sunt Elijah Baley. Vin de pe Pământ.

— De pe Pământ? exclamă Klorissa. O, ceruri! Şi ce naiba faceţi aici? Sau c vreun fel de glumă pe care n-o pricep?

— Nu glumesc deloc. Sunt detectiv şi am fost chemat special pentru a ancheta moartea lui Delmarre.

— A, da, înţeleg, o anchetă. Dar credeam că toată lumea ştie că nevastă-sa l-a omorât.

— Nu, doamnă, am unele îndoieli asupra acestui lucru. Îmi permiteţi să văd crescătoria şi pe dumneavoastră? Ca pământean, ştiţi, nu sunt obişnuit să vizionez. Mă stinghereşte. Şeful serviciului de securitate mi-a dat aprobare să văd orice persoană care mi-ar putea fi de folos. Vă pot arăta documentul, dacă doriţi.

— Să-l vedem.

Baley îi arătă aprobarea primită.

Femeia dădu din cap.

— Să vezi! Ce dezgustător! Totuşi, o, ceruri, ce mai contează asta în meseria mea şi aşa dezgustătoare? Dar, iată ce e, să nu vă apropiaţi de mine. Să rămâneţi la o distanţă bunicică. Puteţi striga sau îmi puteţi transmite mesaje prin roboţi, dacă e nevoie. Înţelegeţi?

— Înţeleg.

Şi contactul se întrerupse exact când Klorissa începu să-şi desfacă fermoarul, ultimul cuvânt auzit de Baley fiind:

— Pământean!

— E destul de aproape, spuse Klorissa.

Baley, afiat la vreo opt metri de femeie, observă:

— Distanţa este bună, dar aş vrea să intru cât mai curând în casă.

De dala aceasta, totuşi, lucrurile merseseră mai bine. Călătoria cu avionul nu-l deranjase prea mult, dar n-avea rost să întreacă măsura. De-abia se reţinea să nu-şi desfacă gulerul pentru a respira mai uşor.

— Dar ce s-a întâmplat? se interesă Klorissa tăios. Păreţi cam obosit.

— Nu sunt obişnuit să stau în exterior.

— Asta era! Pământean! Trebuie să staţi la adăpost, sau cam aşa ceva. O, ceruri! Îşi trecu limba peste buze, de parcă ar fi gustat ceva neplăcut. Haideţi, atunci, intraţi, dar să mă dau întâi la o parte. E-n regulă. Poftiţi.

Părul îi era aranjat în două cosiţe groase, care îi înfăşurau capul după un model geometric complicat. Baley se întrebă cât timp lua o asemenea coafură, dar îşi spuse că, desigur, treaba o săvârşeau degetele mecanice şi abile ale vreunui robot.

Părul scotea în evidenţă faţa ovală a femeii, dându-i un fel de simetrie care o făcea, dacă nu frumoasă, cel puţin plăcută. Nu era machiată, iar veşmintele aveau o menire strict funcţională. Erau, în general, de culoare albastru închis, în nuanţe discrete, cu excepţia mănuşilor, care-i ajungeau până la jumătatea antebraţului şi contrastau strident prin culoarea lor violacee. Nu pareau să facă parte din vestimentaţia ei obişnuită. Detectivul observă pe unul din degete, sub mănuşă, prezenţa inelului.

Se aflau faţă în faţă, în colţuri opuse ale camerei.

— Nu vă place asta, nu-i aşa, doamnă? întrebă pământeanul.

Klorissa dădu din umeri.

— De ce mi-ar place? Doar nu sunt animal. Dar pot face faţă. Te obişnuieşti, când ai de-a face cu… cu… (urmă o pauză, după care îşi împinse înainte bărbia de parcă s-ar fi hotărât să vorbească pe şleau)… cu copii. Şi pronunţă ultimul cuvânt cu o precizie intenţionată.

— S-ar părea că nu vă place slujba pe care o aveţi.

— E o slujbă importantă. Trebuie făcută. Şi totuşi, nu-mi place.

— Dar lui Delmarre îi plătea?

— Cred că nu, dar nu o arăta niciodată. Era un bun solarian.

— Şi era formalist.

Klorissa păru surprinsă.

— Chiar dumneavoastră aţi afirmat asta, remarcă Baley. În timpul vizionării, când am spus că vă las să vă îmbrăcaţi în linişte, mi-aţi ripostat că sunt formalist ca şeful.

— A, da. Păi, era formalist. Nici chiar la vizionări nu-şi permitea libertăţi. Era întotdeauna foarte corect.

— Şi acesta e un lucru neobişnuit?

— N-ar trebui să fie. De fapt, se presupune că toată lumea e astfel, dar nimeni nu e, vreau să zic, la vizionări. Dacă tot nu e vorba de prezenţă fizică, de ce să ne mai dăm silinţa? Înţelegeţi? Nici eu nu fac eforturi deosebite. Doar când vorbeam cu şeful. Cu el trebuia să respect uzanţele.

— Îl admiraţi pe doctorul Delmarre?

— Era un bun solarian.

— Aţi numit acest loc crescătorie şi aţi pomenii de copii. Creşteţi copii aici?

— De la vârsta de o lună. Fiecare făt de pe Solaria e adus aici.

— Făt?

— Da. (Klorissa se încruntă.) Îi primim la o lună după concepţie. Vă stânjeneşte asta?

— Nu, răspunse scurt detectivul. Îmi puteţi arăta crescătoria?

— Da, dar vă rog să rămâneţi la distanţă.

Baley privi, de sus, de-a lungul încăperii şi faţa-i prelungă se înăspri. Între ei şi incubator se afla un perete de sticlă. De partea cealaltă, era sigur, se creaseră condiţii perfecte de temperatură, umiditate şi asepsie. Iar acele numeroase recipiente, şir după şir, conţineau fiecare câte o mică fiinţă plutind într-un fluid cu compoziţie precis stabilită, în care se introducea un amestec nutritiv format din diverse ingrediente, în proporţii ideale. Feţii trăiau şi se dezvoltau. Nişte mici vietăţi, unii mai mici chiar decât jumătate din pumnul lui, cu capetele bulbucate, cu membrele de-abia înmugurite şi cu cozile pe calc de dispariţie.

Klorissa, stând la vreo şapte metri de Baley, îl întrebă:

— Cum vă place, domnule detectiv?

— Câţi aveţi aici?

— În dimineaţa aceasta, o sută cincizeci şi doi. Primim cin-cisprezece-douăzcci în fiecare lună, şi tot atâtora le dăm paşaport spre viaţa independentă.

— Este singura instituţie de acest fel de pe întreaga planetă?

— Exact. Ne ajunge pentru a menţine echilibrul demografic, în condiţiile unei populaţii de douăzeci de mii şi ale unei medii de viaţă de trei sute de ani. Clădirea este nouă. Doctorul Delmarre a supravegheat personal construirea ei şi a introdus multe schimbări în activitatea de aici. Mortalitatea feţilor este practic zero.

Mai mulţi roboţi circulau printre recipiente, oprindu-se lângă fiecare, controlând meticulos aparatele de măsură şi verificând starea micuţilor embrioni.

— Dar cine le operează pe mame? întrebă Baley. Vreau să spun, cine extrage feţii?

— Doctorul, răspunse Klorissa.

— Doctorul Delmarre?

— O, nu! Doctorii-medici. Doar nu vă închipuiţi că doctorul Delmarre s-ar fi înjosit vreodată să… Ei, dar să lăsăm asta.

— Nu puteţi folosi roboţi?

— Roboţi în chirurgie? Domnule detectiv, nu prea văd cum s-ar împăca asta cu Prima lege. La nevoie, pentru a salva o viaţă omenească, un robot ar putea extrage un apendice, dacă s-ar pricepe, dar cred că după asta ar trebui trimis să i se facă reparaţii capitale. O incizie în carne de om ar fi un lucru traumatizant pentru creierul lui pozitronic. Doctorii-oameni reuşesc să se obişnuiască cu aşa ceva. Chiar şi cu necesitatea prezenţei personale.

— Văd, totuşi, că roboţii se ocupă de feţi. Dumneavoastră interveniţi vreodată? Doctorul Delmarre intervenea?

— Uneori trebuie, când se complică lucrurile. De pildă, dacă un făt are tulburări de dezvoltare. Roboţii nu pot aprecia situaţia eu exactitate când e vorba de vieţi omeneşti.

Baley dădu din cap a înţelegere:

— Există, presupun, riscul unei aprecieri greşite care să ducă la pierderea unei vieţi omeneşti.

— Da de unde! Există riscul supraaprecierii unei vieţi omeneşti şi al păstrării ei nejustificate, ripostă Klorissa cu asprime în glas. Ca fetologi, domnule Baley, avem grijă să se nască numai copii sănătoşi. Numai sănătoşi. Nici cele mai bune analize genetice ale părinţilor nu ne pot asigura că toate permutările şi combinările de gene vor fi favorabile, ca să nu mai vorbim de posibilitatea unor mutaţii. Asta e marea noastră preocupare: mutaţia neprevăzută. Am redus acest risc la mai puţin de unu la mie, dar asta înseamnă că aproximativ o dată la fiecare deceniu lot mai avem necazuri.

Spunând acestea, Klorissa îi făcu semn lui Baley s-o urmeze dc-a lungul balconului.

— Vă voi arăta acum creşele şi dormitoarele copiilor. Cu ei avem probleme mult mai mari decât cu feţii şi nu putem folosi munca roboţilor decât într-o anumită măsură.

— De ce?

— Aţi şti de ce, domnule Baley, dacă aţi fi încercat vreodată să lămuriţi un robot de importanţa disciplinei. Prima lege îi face aproape incapabili s-o sesizeze. Şi să ştiţi că aceşti copii înţeleg situaţia aproape imediat ce încep să vorbească. Am văzut un ţânc de trei ani ţinând la respect o duzină de roboţi doar prin faptul că ţipa la ei: „O să mă loviţi! Mă doare!” Ca să înţeleagă că un copil poate minţi cu bună ştiinţă, robotul trebuie să fie foarte perfecţionat.

— Delmarre se descurca cu copiii?

— De regulă, da.

— Cum proceda? Se ducea printre ei şi-i învăţa minte?

— Doctorul Delmarre? Să-i atingă? O, ceruri! Bineînţeles că nu. Dar se pricepea să le vorbească. Şi ştia să ordone roboţilor. L-am văzut odată vizionând un copil timp de cincisprezece minute şi ţinând tot acest timp un robot în poziţia de a-i trage ţâncului o palmă. Câteva simulări din partea robotului şi copilul afla că nu e de glumă cu şeful. Iar acesta era destul de priceput încât de regulă robotului nu-i trebuiau mai târziu decât mici reparaţii curente.

— Dar dumneavoastră vă duceţi printre copii?

— Uneori n-am încotro. Nu sunt ca şeful. Poale că într-o zi mă voi pricepe să rezolv treburile astea de la distanţă, dar dacă aş încerca acum n-aş face decât să distrug roboţii. Şliţi, e o adevărată artă să dirijezi un robot aşa cum trebuie. Dar mai bine nu-mi amintiţi de asta! Să mă duc printre copii! Mici animale!

Klorissa îl fixă brusc pe detectiv.

— Bănuiesc că nu v-ar deranja să-i vedeţi.

— Nu, nu m-ar deranja.

Femeia ridică din umeri şi îl privi amuzată.

— Pământean!

Apoi, reluându-şi mersul:

— Şi în fond, la ce bun toate astea? Până la urmă va trebui să admiteri că Gladia Delmaire l-a ucis. Va trebui să admiteţi.

— Nu sunt prea convins, totuşi, replică Baley.

— Cum puteţi să nu fiţi convins? Cine altul ar putea fi?

— Există şi alte posibilităţi, doamnă.

— Cine, de pildă?

— Păi, de pildă, chiar dumneavoastră.

Reacţia Klorissei îl lăsă pe Baley uimit.