Soarele gol

17. SE ŢINE O ŞEDINŢĂ

Daneel nu era de acord cu ideea unei acţiuni imediate.

— Mâine! spuse el, respectuos dar ferm. Aceasta e propunerea mea, colege Elijah. Este târziu şi trebuie să te odihneşti.

Baley fu nevoit să recunoască adevărul celor spuse şi, în plus, era nevoie de anumite pregătiri, ba chiar de foarte multe. Avea soluţia crimei, era sigur de asta, dar aceasta era bazată pe deducţie, ca şi teoria lui Daneel, şi ca atare lipsită de valoare probantă. Trebuia să fie ajutat de solarieni.

Dar dacă urma să aibă de-a face cu ei, un pământean în faţa mai multor spaţieni, atunci era necesarsă fie perfect stăpân pe sine. Deci, odihnă şi pregătire.

Şi totuşi n-o să poată dormi. Era sigur că n-o să poată dormi. Cu tot acel pat moale instalat special pentru el de către roboţi cu mişcări precise, cu tot parfumul delicat şi cu toată muzica dulce ce răsuna în acea cameră specială din vila Gladiei. Era sigur de asta.

Daneel şedea retras într-un colţ întunecos.

— Tot o mai suspectezi pe Gladia? întrebă Baley.

— Nu cred că ar fi înţelept să te las să dormi singur şi neprotejat.

— Bine, fă cum vrei. Te-ai lămurit ce vreau să faci, Daneel?

— Da, colege Elijah.

— N-ai, sper, nici un fel de rezerve sub imperiul Primei legi?

— Ba am câteva, în privinţa reuniunii pe care vrei s-o convocam. Vei fi înarmat şi îţi vei lua măsuri de siguranţă?

— Da, te asigur.

Daneel scoase un oftat care sună atât de uman încât o clipă Baley scurtă întunericul, încercând să vadă faţa perfectă, de maşinărie, a robotului.

— Nu întotdeauna am găsit comportarea oamenilor logică, observă Daneel.

— Ne-ar trebui şi nouă trei Legi proprii, dar mă bucur că nu le avem, răspunse detectivul, cu ochii fixaţi în plafon. Foarte multe depindeau acum de Daneel, şi totuşi nu-i putea dezvălui nici pe departe întregul adevăr. Roboţii erau de asemenea implicaţi.

Aurora avusese motivele ei să trimită un robot ca să-i reprezinte interesele, dar acum greşise. Roboţii aveau limitele lor.

Aşadar, dacă totul va merge bine, treaba se putea termina în douăsprezece ore. Iar peste încă douăsprezece s-ar putea găsi deja în drum spre Pământ, purtând cu el o speranţă. O speranţă de un fel ciudat. Căreia de-abia putea să-i dea crezare el însuşi, dar care reprezenta pentru Pământ scăparea. Trebuia să reprezinte scăparea.

Pământul! New York-ul! Jessie şi Ben! Căldura, intimitatea, duioşia căminului!

Se gândea la toate acestea,, pe jumătate adormit, dar nu reuşea să-şi găsească tihna aşteptată. Între el şi lumea Oraşelor pământene se produsese o înstrăinare.

La un moment dat totul se stinse şi Baley adormi.

După ce se trezi, detectivul făcu un duş şi se îmbrăcă. Era pregătit din punct de vedere fizic, şi totuşi nu se simţea sigur pe sine. Nu că raţionamentul său i-ar fi părut mai puţin convingător în lumina palidă a dimineţii. Mai curând din cauză că avea de înfruntat nişte solarieni. Oare putea conta pe reacţiile lor? Sau va continua să acţioneze orbeşte?

Gladia fu prima care apăru. Un lucru simplu pentru ea, fireşte. Folosea un circuit interior, căci se afla în aceeaşi clădire. Era palidă la faţă şi lipsită de expresie. Purta o rochie albă, care-i dădea un aspect rece, de statuie. Privi neajutorată la Baley, care-i zâmbi prietenos, ceea ce păru s-o mai încurajeze.

Unul câte unul se iviră şi ceilalţi. Attlebish, şeful interimar al serviciului de securitate, apăru imediat după Gladia, suplu şi arogant, cu bărbia-i masivă vădind dezaprobare. Apoi Leebig, roboticianul, nervos şi nerăbdător, clipind spasmodic din pleoapa beteagă, şi Quemot, sociologul, puţin obosit, dar zâmbindu-i binevoitor lui Baley cu ochii săi vârâţi în fundul capului, de parcă i-ar fi spus: — Noi doi ne-am văzut, ne cunoaştem bine.

Apăru şi Klorissa Cantoro, vizibil stânjenită de prezenţa celorlalţi. O privi o clipă pe Gladia, strâmbând din nas, după care îşi fixă privirile în podea. Ultimul se ivi doctorul Thool. Era tras la faţă şi părea bolnav.

Erau toţi, afară de Gruer, care se însănătoşea lent şi n-ar fi putut încă participa. (Nu-i nimic, îşi spuse Baley, o să ne descurcăm şi fără el.) Toţi erau îmbrăcaţi protocolar şi toţi se aflau în încăperi cu ferestrele bine acoperite.

Daneel aranjase lucrurile cum trebuie şi Baley spera că se va achita tot atât de bine şi de restul însărcinărilor.

Detectivul se uită pe rând la cei şase spaţieni. Inima îi bătea cu putere. Fiecare îl viziona dintr-o altă cameră şi amestecul de lumini, mobilă şi motive ornamentale era ameţitor. Începu să vorbească:

— Vreau să discutăm despre uciderea doctorului Rikaine Delmarre sub aspectul mobilului, prilejul şi mijlocului; în această ordine deci…

Attlebish îl întrerupse:

— Va fi o expunere lungă?

— Se prea poate, ripostă Baley tăios. Am fost chemat aici să anchetez o crimă, aceasta fiind meseria şi specialitatea mea. Ştiu cel mai bine cum trebuie procedat. (Să nu înghit nimic de la ei acum, sau totul se duce naibii! Să-i domin! Să-i domin!)

Continuă, rostind cuvintele cât mai clar şi incisiv cu putinţă:

— Mai întâi mobilul. Într-un anumit sens, acesta este cel mai neconcludent dintre cele trei puncte. Prilejul şi mijlocul sunt chestiuni obiective, pot fi cercetate faptic. Mobilul însă este subiectiv. Poate fi, eventual, sesizat de alţii: bunăoară, dorinţa de răzbunare pentru o umilinţă suferită. Dar poate fi şi absolut insesizabil: o ură iraţională, ucigaşă, din partea unei persoane care ştie să se stăpânească şi nu se trădează niciodată.

Dumneavoastră mi-aţi spus, aproape toţi, cu diferite ocazii, că o bănuiţi pe Gladia Delmarre de comiterea acestui omor. În orice caz, nimeni n-a indicat vreun alt suspect. Avea Gladia un mobil? Doctorul Leebig, a sugerat unul, spunându-mi că Gladia se certa frecvent cu soţul ei. Mai târziu a recunoscut ea însăşi aceasta. Furia ce se naşte dintr-o asemenea ceartă ar putea împinge pe cineva la crimă. Perfect. Rămâne însă întrebarea dacă ea este singura care avea un mobil. Mă întreb, oare doctorul Leebig…

Roboticianul aproape sări în sus. Întinzând mâna în direcţia lui Baley, exclamă:

— Fii atent ce spui, pământene!

— Emit doar ipoteze, răspunse Baley cu răceală. Dumneavoastră, domnule Leebig, lucraţi cu doctorul Delmarre la crearea unor noi tipuri de roboţi. Sunteţi cel mai bun specialist în robotică de pe Solaria. Aţi afirmat acest lucru şi vă cred.

Leebig zâmbi cu vădită condescedenţă.

— Dar am aflat, continuă detectivul, că doctorul Delmarre era pe punctul de a pune capăt acestei colaborări din anumite motive legate de persoana dumneavoastră, pe care le condamna.

— Minciună! Minciună!

— Se poate. Dar dacă ar fi adevărat? N-ar fi fost acesta un mobil să-l lichidaţi înainte ca el să vă umilească public rupând relaţiile cu dumneavoastră?

Baley continuă grăbit, spre a nu-i da timp lui Lcebigs să riposteze:

— Şi dumneavoastră, doamnă Cantoro. Moartea doctorului Delmarre vă lasă în funcţia de fetolog, un post important.

— O, ceruri! Dar am mai vorbit despre asta! strigă Klorissa, terorizată.

— Ştiu că am mai vorbit, dar oricum, faptul trebuie menţionat. Cât despre doctorul Quemot, dânsul juca regulat şah cu doctorul Delmarre. Poate că îl irita pierderea prea multor partide…

Sociologul îl întrerupse calm:

— Cred că pierderea unei partide de şah nu poate constitui un mobil serios, domnule detectiv.

— Depinde de importanţa pe care o acordaţi şahului. Un mobil poate părea foarte serios ucigaşului şi cu totul neînsemnat altor persoane. Dar nu asta contează. Vreau doar să arăt că numai existenţa mobilului nu este în sine suficientă. Oricine poate avea un mobil, mai ales pentru uciderea unui om ca doctorul Delmarre.

— Ce vreţi să spuneţi cu aceste cuvinte? întrebă Quemot cu indignare în glas.

— O, numai că doctorul Delmarre era „un bun solarian”. Toţi l-aţi calificat astfel. Se conforma cu stricteţe tuturor uzanţelor de pe Solaria. Era un om ideal, aproape o abstracţiune. Cine putea nutri dragoste, sau chiar numai simpatie, pentru un asemenea om? O persoană fără defecte îi face pe toţi ceilalţi conştienţi de imperfecţiunile lor. Tennyson, un poet din vechime, a scris cândva: „Cel ce n-are nici un defect, este el însuşi un mare defect”.

— Nimeni n-ar ucide un om pentru că e prea bun, observă Klorissa dezaprobator.

— Nu se ştie niciodată, răspunse Baley şi continuă fără alte explicaţii: Doctorul Delmarre prinsese, sau credea că a prins, firele unei conspiraţii ce se urzea pe Solaria. O conspiraţie menită să ducă la un atac asupra restului Galaxiei, în scopuri de cucerire. Voia să împiedice aceasta. Din acest motiv cei implicaţi în conspiraţie puteau considera necesar să-l înlăture. Oricare dintre cei prezenţi aici ar putea fi un membru al conspiraţiei, incluzând-o, desigur, pe doamna Delmarre, dar incluzându-l şi pe şeful interimar al serviciului de securitate, Corwin Attlebish.

— Pe mine? făcu Atllebish, neimpresionat.

— Oare n-aţi încercat să puneţi capăt cercetărilor imediat ce nenorocirea întâmplată lui Gruer v-a adus la conducerea serviciului de securitate?

Baley sorbi de câteva ori, tacticos, din băutura sa (direct din ambalajul original, neatinsă de alte mâini omeneşti decât ale sale, şi nici de roboţi) şi îşi redobândi forţele. Deocamdată intenţia lui era să „tragă de timp” şi îl bucura faptul că solarienii îi făceau jocul. N-aveau experienţa pământeanului în a trata strâns cu cineva. Nu ştiau să lupte corp la corp.

Reluă:

— Acum, prilejul. După părerea generală numai doamna Delmarre l-a avut, deoarece numai ea se putea apropia de soţul ei în persoană. Dar suntem siguri de aceasta? Dacă altcineva decât doamna Delmarre s-ar fi hotărât să-l ucidă pe doctorul Delmarre? O asemenea decizie disperată n-ar face din prezenţa fizică un aspect secundar? Dacă vreunul dintre dumneavoastră ar intenţiona să ucidă, n-ar putea suporta prezenţa fizică a victimei doar atât cât să-şi îndeplinească intenţia? Nu s-ar putea strecura în vila soţilor Delmarre…

Attlebish interveni glacial:

— Nu înţelegi acest lucru, pământene. Nu contează dacă ar putea s-o facă sau nu. Esenţial este că doctorul Delmarre n-ar fi tolerat să fie văzut, le asigur. Dacă cineva l-ar fi vizitat în persoană, indiferent de gradul şi vechimea prieteniei dintre ei, l-ar fi dat afară şi, la nevoie ar fi pus roboţii s-o facă.

— Da, într-adevăr, admise Baley, cu condiţia ca doctorul Delmarre să-şi dea seama că e vorba de prezenţă fizică.

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă doctorul Thool cu surprindere şi tremur în glas.

— Când aţi tralat-o pe doamna Delmarre la locul crimei, replică Baley privindu-l drept în faţă, ea a presupus că o vizionaţi doar, până când a simţit că o atingeţi. Aşa mi-a spus şi o cred. Eu însumi, obişnuit numai cu văzutul, când am sosit pe Solaria şi am făcut cunoştinţă cu domnul Gruer, eram convins că-l văd. Iar când la sfârşitul convorbirii, a dispărut din faţa mea, am rămas uluit.

Să presupunem acum contrariul. Să admitem că în tot timpul vieţii sale ca adult singurele lui contacte cu alţii au fost prin vizionare. Că n-a văzut pe nimeni, afară doar, rareori, pe soţia sa. Să presupunem acum că altcineva vine la el în persoană. N-ar crede oare, automat, că e vorba de vizionare, mai ales dacă un robot ar fi fost instruit să-l anunţe că se stabileşte o legătură prin vizionare?

— Nici o clipă, ripostă Quemot. Ar fi sesizat existenţa aceluiaşi fundal.

— Poate. Dar câţi dintre dumneavoastră sunteţi conştienţi de fundal acum? Ar fi trecut un minut sau două până ce doctorul Delmarre şi-ar fi dat seama că ceva nu e în regulă, iar în acest timp prietenul său, oricare ar fi fost, ar fi putut să se apropie de el, să ridice un obiect contondent şi să-l lovească.

— Imposibil, spuse Quemot cu încăpăţânare.

— Nu cred, replică detectivul. Consider că nici existenţa unui prilej nu poate fi o dovadă absolută că doamna Delmarre e ucigaşa. A avut prilejuri, dar au mai avut şi alţii.

Baley făcu din nou o pauză. Fruntea îi era îmbrobonată de sudoare, dar dacă ar fi şters-o s-ar fi arătat slab în ochii celorlalţi. Trebuia neapărat să păstreze conducerea discuţiei. Persoana pe care o viza trebuia să se simtă în inferioritate. Şi era greu ca un pământean să-i impună aşa ceva unui spaţian.

Detectivul privi pe rând feţele solarienilor şi îşi spuse că, deocamdată, lucrurile mergeau destul de bine. Chiar şi Attlebish părea să participe cu totul omeneşte.

— Şi astfel ajungem, reluă Baley, la problema mijlocului, care este cea mai complicată dintre toate. Arma cu care s-a comis omorul n-a putut fi găsită.

— Ştim asta, spuse Attlebish. Dacă n-ar fi fost acest lucru, am fi considerat vinovăţia doamnei Delmarre evidentă şi n-am mai fi cerut o anchetă.

— Poate, răspunse Baley. Să analizăm deci chestiunea mijlocului. Există două posibilităţi. Sau doamna Delmarre a comis crima, sau altcineva. Dacă a comis-o doamna Delmarre, arma trebuia să rămână la faţa locului, afară doar de cazul când a fost îndepărtată ulterior. Colegul meu, domnul Olivaw de pe Aurora, care deocamdată nu se află aici, sugerează că doctorul Thool a avut prilejul să înlăture această armă. Îl întreb acum, pe doctorul Thool, de faţă cu toţi, dacă a făcut aşa ceva, dacă a îndepărtat vreo armă în timp ce o examina pe doamna Delmarre, care se afla în stare de inconştienţă.

Doctorul Thool tremura tot.

— Nu, nu, vă jur. Răspund la orice interogatoriu. Jur că n-am înlăturat nimic.

— Doreşlc cineva, întrebă Baley, să afirme în acest moment că doctorul Thool minte?

Urmă un interval de tăcere, în timpul căruia Leebig se uită la un obiect situat în afara câmpului vizual al detectivului, murmurând ceva despre pierderea de vreme.

— A doua posibilitate, continuă Baley, este ca cineva să fi comis omorul şi să fi luat apoi arma cu sine. Dar dacă aşa stau lucrurile, trebuie să ne întrebăm de ce. Înlăturând arma crimei sublinia faptul că doamna Delmarre este nevinovată. Dacă ucigaşul venea de afară, trebuia să fie idiot ca să nu lase arma lângă cadavru şi astfel s-o incrimineze pe doamna Delmarre. Aşadar în ambele ipoteze, arma trebuia să se afle acolo. Şi totuşi n-a fost găsită.

— Ne iei drept orbi sau drept nătărăi? întrebă Attlebish.

— Vă iau drept solarieni, răspunse Baley calm, şi ca atare incapabili să recunoaşteţi această armă într-un obiect rămas la locul faptei.

— Nu înţeleg nimic! exclamă Klorissa cu glas chinuit.

Chiar şi Gladia, care în tot acest timp abia se clintise, îl fixă pe detectiv cu surprindere.

Baley reluă:

— Soţul mort şi soţia lipsită de cunoştinţă nu erau singurii care se aflau acolo. Se mai găsea şi un robot cu circuite dezorganizate.

— Ei şi? făcu Leebig, iritat.

— Oare nu este limpede că, după ce am eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar fi, reprezintă adevărul? Robotul de la faţa locului este arma crimei, o armă pe care nici unul dintre dumneavoastră n-o putea recunoaşte din cauza educaţiei pe care aţi primit-o.

Toţi începură să vorbească deodată; toţi, afară de Gladia, care rămăsese cu privirile pierdute.

Detectivul îşi ridică braţele.

— Staţi! Linişte, vă rog! Să vă explic! Şi descrise încă o dată încercarea de asasinat comisă asupra lui Gruer, ca şi metoda prin care putea fi săvârşită. Adăugă apoi şi propria-i întâmplare, petrecută la crescătoria de copii.

Leebig interveni, nerăbdător:

— Cred că un robot a uns săgeata cu otravă fără să ştie că era vorba de otravă, iar un altul a dat săgeata băiatului, după ce i-a spus că eşti pământean, fără să ştie că e otrăvită.

— Cam aşa ceva. Dar ambii roboţi primiseră instrucţiuni precise.

— E cam trasă de păr, spuse Leebig.

Quemot pălise şi părea gata să leşine dintr-o clipă într-alta.

— Nici un solarian n-ar putea folosi roboţi ca să facă rău unei fiinţe umane.

— Se poate, spuse Baley dând din umeri, dar rămâne faptul că roboţii pot fi manevraţi în acest fel. Întrebaţi-l pe doctorul Leebig, care este robotician.

— Ipoteza nu se aplică în cazul doctorului Delmarre, spuse Leebig. Ţi-am spus asta şi ieri. Cum ar putea cineva să facă un robot să sfărâme ţeasta unui om?

— Să vă explic cum?

— Te rog, dacă poţi.

— Doctorul Delmarre experimenta un nou tip de robot. Însemnătatea acestui fapt mi-a scăpat pană aseară, când s-a întâmplat să spun unui robot: „Dă-mi mâna!”, cerându-i ajutor ca să mă ridic de pe scaun. Robotul şi-a privit consternat mâna, de parcă ar fi crezul că-i cer să şi-o desprindă şi să mi-o dea mie. A trebuit să-i repet ordinul într-o altă formă.

Dar întâmplarea mi-a amintit de un lucru pe care mi-l spusese doctorul Leebig puţin mai înainte. Era vorba de experimentarea unor roboţi cu membre detaşabile.

Să presupunem că robotul testat de doctorul Delmarre era de acest tip, capabil să folosească mai multe membre interşanjabile, de forme diferite, pentru diferite sarcini specializate. Să presupunem că ucigaşul ştia acest fapt şi că pe neaşteptate i-a spus robotului: „Dă-mi braţul tău!” Robotul şi-a detaşat braţul şi i l-a dat. Acest braţ constituia o armă excelentă. După moartea doctorului Delmarre putea fi instalat la loc.

Nici nu apucase Baley să termine că spaţienii, copleşiţi de oroare, izbucniră într-o furtună de obiecţii. Detectivul trebui să strige ultimele cuvinte, şi aşa înecate în tumultul general.

Attlebish, roşu la faţă, se ridică de pe scaun şi păşi înainte.

— Chiar şi dacă ceea ce spui e adevărat, tot doamna Delmarre este ucigaşa. Se afla acolo, s-a certat cu soţul ei, îl privea pe acesta lucrând la robot, cunoştea chestiunea cu membrele detaşabile — pe care, de altfel, eu n-o cred. Orice-ai face, pământene, totul o indică pe ea.

Gladia începu să plângă încetişor.

Baley nici n-o privi. Se mulţumi să spună:

— Dimpotrivă, este uşor de demonstrat că, oricine ar fi comis crima, nu doamna Delmarre a făcut aceasta.

Deodată, Jothan Leebig îşi încrucişă braţele şi lăsă să i se aştearnă pe faţă o expresie de dispreţ.

Baley sesiză reacţia şi spuse:

— Mă veţi ajuta să demonstrez aceasta, domnule Leebig. Ca robotician ştiţi că manevrarea roboţilor în sensul comiterii unui omor cere o abilitate deosebită. Ieri am avut prilejul de a încerca să pun pe cineva sub stare de arest la domiciliu. Am chemat trei roboţi şi le-am dat instrucţiuni detaliate, cu scopul de a reţine persoana respectivă. Era un lucru simplu, dar eu nu mă prea pricep la roboţi. Ca atare, instrucţiunile mele s-au dovedit ineficace şi persoana a reuşit să scape.

— Cine era? întrebă Attlebish, pe un ton peremptoriu.

— N-are importanţă, răspunse Baley, agasat. Contează faptul că amatori ca mine nu pot mânui roboţii cu eficienţă. Şi chiar şi unii solarieni pot fi la fel de nepricepuţi în materie. Bunăoară, ce ştie Gladia Delmarre despre robotică? Ce ne puteţi spune, domnule Lecbig?

— Poftim? făcu roboticianul, holbându-se la Baley.

— Aţi încercat doar să daţi lecţii de robotică doamnei Delmarre. Ce fel de elevă era? A învăţat ceva?

Lcebig păru stânjenit.

— N-a învăţat… Apoi tăcu.

— Era un caz fără speranţă, nu-i aşa? Sau preferaţi să nu răspundeţi?

— Se poate să fi simulat ignoranţa, ripostă Leebig, ţeapăn.

— Sunteţi dispus să afirmaţi, ca specialist, că o socotiţi pe doamna Delmarre destul de pricepută pentru a împinge nişte roboţi să comită o crimă în mod indirect?

— De unde să ştiu asta?

— Să mă exprim altfel. Persoana care a încercat să mă ucidă la crescătoria de copii trebuia să mă găsească folosind reţeaua de comunicaţii interrobotice. Nu spusesem nimănui unde mă voi duce şi numai roboţii care mă călăuzeau dintr-un loc într-altul ştiau unde mă adu. Colegul meu, domnul Olivaw, a reuşit să-mi dea de urmă spre sfârşitul zilei, dar eu mare dificultate. Ucigaşul, pe de altă parte, a făcut-o probabil mult mai uşor, căci în afară de găsirea mea, a avut timp să aranjeze treaba cu săgeata otrăvită, înainte ca eu să fi plecat de la crescătorie. Oare ar fi putut doamna Delmarre să facă toate acestea?

Corwin Alllebish se aplecă înainte şi întrebă:

— Şi cine crezi că s-ar fi priceput să le facă, pământene?

— Doctorul Jothan Leebig este, se pare, cel mai bun robotician de pe întreaga planetă.

— E o acuzaţie? întrebă Leebig cu vehemenţă.

— Da! răspunse Baley, pe acelaşi ton.

Furia din ochii roboticianului se stinse încet, fiind înlocuită nu de calm, ci mai curând de o încordare reţinută.

— Am studiat robotul lui Delmarre după crimă, spuse Leebig. N-avea membre detaşabile sau, cel puţin, nu puteau fi detaşate fără unelte şi cunoştinţe speciale. Aşa că nu robotul a fost folosit pentru uciderea lui Delmarre, iar argumentaţia dumitale e neîntemeiată.

— Cine ne confirmă adevărul acestor spuse? întrebă Baley.

— Cuvântul meu nu poate fi pus la îndoială.

— Ba da! Te acuz, şi afirmaţia dumitale despre robot este fără nici o valoare. Dacă ar confirma-o cineva, lucrurile ar sta altfel. Apropo, te-ai debarasat cam repede de robotul acela. Pentru care motiv?

— N-avea nici un rost să-l mai ţin. Era complet dereglat, inutil.

— De ce?

Leebig îl ameninţă pe Baley cu degetul, strigând:

— M-ai mai întrebat asta o dată, pământene, şi ţi-am explicat. Asistase la un omor pe care nu-l putuse împiedica.

— Şi mi-ai mai spus că aceasta duce întotdeauna la scoaterea din uz a robotului. Totuşi, atunci când Gruer a fost otrăvit, robotul care-i dăduse băutura n-a avut prea mult de suferit, doar o uşoară dereglare a mersului şi vorbirii. Fusese chiar mijlocul de înfăptuire a unei crime evidente, nu un simplu martor, şi totuşi a rămas destul de zdravăn pentru a fi interogat. Robotul din cazul Delmarre trebuie, aşadar, să fi fost mult mai adânc implicat în crimă decât celălalt. Iar arma crimei a fost tocmai braţul lui.

— Prostii, bâigui Leebig. Habar n-ai de robotică.

— Se prea poate. Dar propun domnulului Attlebish să sechestreze documentele ce se găsesc la fabrica dumitale de roboţi şi la atelierul de reparaţii. Astfel vom putea afla dacă ai construit roboţi cu membre detaşabile, dacă ai trimis vreunul doctorului Delmarre şi când anume.

— Nimeni n-o să se amestece în hârtiile mele! exclamă Leebig.

— De ce, dacă n-ai nimic de ascuns?

— Dar de ce naiba aş fi vrut să-l ucid pe Delmarre? De ce? Ce mobil avem?

— Pot exista două, răspunse Baley. Erai bun prieten cu doamna Delmarre. Chiar prea bun prieten. Şi solarienii sunt oameni, într-un fel. Nu ai fost niciodată căsătorit, dar asta nu-ţi dădea imunitate la, să zicem, porniri animalice. Ai văzut-o pe doamna Delmarre, pardon, ai vizionat-o, când era îmbrăcată cam neprotocolar şi…

— Nu! strigă Leebig, torturat.

— Nu! spuse şi Gladia, într-o şoaptă imperativă.

— Poate că nici n-ai recunoscut natura sentimentelor dumitale, continuă Baley. Sau, dacă ţi-ai dat cât de vag seama, te-ai dispreţuit pentru această slăbiciune şi ai urât-o pe doamna Delmarre, căreia i-o datorai. Şi totuşi îl puteai urî şi pe Delmarre, pentru faptul că era soţul ei. I-ai cerut doamnei Delmarre să-ţi fie asistentă. Făceai astfel o concesie propriei dumitale porniri. Ea însă a refuzat, sporindu-ţi astfel resentimentul. Ucigându-l pe doctorul Delmarre în aşa fel încât să arunci bănuiala asupra soţiei Iui, te puteai răzbuna pe amândoi dintr-o lovitură.

— Şi cine-ar putea crede asemenea aiureli ieftine şi melodramatice? întrebă Leebig cu glasul sugrumat. Doar vreun alt pământean, vreo altă brută. Însă nimeni de pe Solaria.

— Dar nu te acuz numai în baza acestui mobil, spuse Baley. Cred că există şi aceasta, în subconştient, dar aveai unul mai temeinic. Doctorul Rikaine Delmarre stătea în calea planurilor dumitale şi trebuia înlăturat.

— Ce planuri? strigă Leebig.

— Planurile de cucerire a Galaxiei, domnule Leebig, răspunse detectivul.