Soarele gol

13. SE ÎNFRUNTA UN ROBOTICIAN

— Imposibil! strigă Klorissa. O, ceruri! E absolut imposibil!

— Ceruri, neceruri, asta e! Aveţi pe-aici vreun animal sacrificabil? Aduceţi-l, zgâriaţi-l cu vârful săgeţii şi vedeţi ce se întâmplă.

— Dar de ce ar fi vrut cineva să…

— Ştiu eu de ce, răspunse Baley aspru. Întrebarea e, cine?

— Nimeni.

Baley simţi că-i vine din nou ameţeală şi se înfurie. Aruncă săgeata la picioarele Klorissei, care rămase privind-o fix.

— Luaţi-o! strigă Baley. Şi dacă nu vreţi s-o controlaţi, distrugeţi-o! Dacă o lăsaţi aici şi o găseşte vreun copil, nenorocirea e gata.

Femeia o ridică de jos în grabă, ţinând-o între degetul mare şi arătător.

Baley alergă spre cea mai apropiată intrare a clădirii, iar Klorissa îl urmă înăuntru ţinând cu grijă săgeata în mână.

Odată ajuns sub acoperiş, detectivul simţi revenindu-i, într-o anumită măsură, stăpânirea de sine.

— Cine să fi otrăvit săgeata? întrebă el.

— N-am nici o idee.

— Cred că n-a făcut-o băiatul. Mi-aţi putea spune cine-i sunt părinţii?

— Putem verifica registrele, răspunse Klorissa, abătută.

— Deci ţineţi o evidenţă a acestor date?

— Da, ne trebuie pentru analizele genice.

— Băiatul ştie cine-i sunt părinţii?

— Exclus, răspunse Klorissa cu energie.

— Dar ar putea afla?

— Ar trebui să pătrundă cu forţa în încăperea unde păstrăm aceste documente. Imposibil!

— Dar dacă un adult ar vizita crescătoria şi ar dori să ştie cinc-i esle copilul…?

— Foarte improbabil, răspunse Klorissa înroşindu-se.

— Să ne imaginăm doar. I s-ar spune, dacă ar cere-o?

— Nu ştiu. De fapt, n-ar fi un lucru ilegal din partea lui. Dar, fără îndoială, ar fi neobişnuit.

— Dar i-aţi spune?

— Aş încerca să evit. Ştiu că doctorul Delmarre nu i-ar fi spus. El considera că aceste daic sunt numai pentru analize geniec. Înaintea lui se poate ca regulile să fi fost mai puţin rigide… Dar de ce mă întrebaţi toate astea?

— Nu văd ce mobil ar fi putut avea copilul. Doar, eventual, prin părinţii lui…

— E îngrozitor! Tulburată, Klorissa se apropie mai mult de el. Ba chiar întinse o mână în direcţia lui. Cum se pot întâmpla asemenea lucruri? Şeful ucis; dumneavoastră cât pe ce să fiţi omorât. Nu există nici un motiv de recurgere la violenţă pe Solaria. Avem toţi tot ce dorim, aşa că nu pot exista ambiţii personale. Nu ne cunoaştem rudele, deci nu pot fi nici ambiţii de familie. Toţi suntem sănătoşi din punct de vedere genic.

Faţa i se lumină brusc.

— Staţi. Săgeata nu poale fi otrăvită. Nu trebuia să mă las convinsă…

— Cum de-aţi stabilii asta dintr-o dată?

— Păi, robotul era cu Bik… El n-ar fi permis în nici un caz folosirea otrăvii. E de neconcepul ca el să tolereze ceva ce ar fi putut vătăma o fiinţă umană. Prima lege a roboticii e clară în acest sens.

— Chiar aşa? Şi ce e această Primă lege, în fond? întrebă Baley.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă la rândul ei Klorissa, privindu-l nedumerită.

— Nimic. Controlaţi săgeata şi veţi constata că e otrăvilă.

Pe Baley aproape că nu-l mai interesa această chestiune. Ştia cu certitudine că e vorba de otravă. Adăugă:

— Mai credeţi şi acum că doamna Delmarre e ucigaşa soţului ei?

— Dar era singura prezentă.

— Înţeleg. Iar dumneavoastră eraţi singurul adult prezent aici în perioada când s-a tras în mine cu o săgeată otrăvită.

— Dar nu sunt cu nimic implicată! protestă Klorissa vehement.

— Poate că nu. Şi poate că nici doamna Delmarre nu este. Îmi permiteţi să folosesc aparatul dumneavoastră de vizionare?

— Da, desigur.

Baley ştia precis pe cine voia să vizioneze, în nici un caz pe Gladia. Aşa că fu el însuşi surprins când se auzi spunând:

— Fă legătura cu Gladia Delmarre.

Robotul se supuse fără comentarii, iar Baley îi urmări mişcările cu uimire, mirându-se de ce a dat acest ordin.

Poate pentru că tocmai vorbise despre ea? Sau pentru că sfârşitul ultimei lor vizionări îl lăsase oarecum tulburat? Sau, pur şi simplu, pentru că văzând-o atâta timp pe voinica şi foarte energica Klorissa avea acum nevoie, în compensaţie, de imaginea Gladiei?

Dar tot el îşi răspunse, în chip de justificare:

— La naiba! Uneori mai acţionează omul intuitiv!

Şi iată că Gladia se ivi imediat, aşezată într-un fotoliu mare şi înalt, care o făcea să pară şi mai măruntă şi lipsită de apărare. Avea părul dat pe spate şi legat într-o coadă răsfirată. În urechi purta nişte cercei grei, cu pietre preţioase ce păreau diamante. Era îmbrăcată într-o rochie simplă, strânsă pe talie.

— Mă bucur că m-ai chemat, Elijah, spuse Gladia cu voce joasă. Te-am căutat, să ştii.

— Bună dimineaţa, Gladia. (Era oare după-amiază? Sau seară? Nu cunoştea ora locală a Gladiei, iar rochia nu-i spunea nimic în această privinţă.) De ce m-ai căutat?

— Ca să-ţi spun că-mi pare rău de ieşirea mea de atunci. Domnul Olivaw nu ştia unde poţi fi găsit.

Baley şi-l închipui o secundă pe Daneel ţinut strâns de cei trei roboţi şi-şi reprimă un zâmbet.

— E-n ordine, răspunse el. Aş vrea să te văd peste câteva ore.

— Desigur, dacă… Să mă vezi?

— Da, prezenţă personală, preciză detectivul cu gravitate.

Femeia făcu ochii mari şi-şi încleştă degetele în învelişul moale de plastic al braţelor fotoliului.

— Există vreun motiv special?

— Da. Trebuie.

— Nu cred că…

— Eşti de acord?

Gladia privi într-o parte.

— E chiar absolut necesar?

— Da. Dar mai întâi vreau să văd pe altcineva. Soţul tău se interesa de roboţi. Mi-ai spus chiar tu asta şi am aflat şi din alte surse, dar el nu era robotician, nu?

— Nu era, ca pregătire, răspunse Gladia, continuând să-i evite privirea.

— Lucra însă cu un robotician, nu-i aşa?

— Cu Jothan Leebig, un bun prieten al meu.

— Un bun prieten? întrebă Baley drastic.

Gladia păru alarmată.

— N-ar fi trebuit s-o spun?

— De ce nu, dacă acesta e adevărul?

— Totdeauna mi-e frică să nu spun lucruri care să mă prezinte într-o lumină… Nu ştii cum e când toată lumea te bănuieşte că ai făcut ceva…

— Nu te speria. Şi cum a ajuns Leebig prietenul tău?

— Păi, nu ştiu. Stă de fapt pe domeniul vecin. Consumul de energie pentru vizionare e aproape nul, aşa că putem foarte uşor să ne vizionăm tot timpul, chiar şi în mişcare. Ne plimbăm mereu împreună. Adică, mai bine zis, ne plimbam.

— Nu ştiam că obişnuieşti să te plimbi cu cineva.

Gladia roşi.

— Am spus că ne vizionam. A, da, uit mereu că eşti de pe Pământ. Iată cum se face asta: reglăm aparatele asupra noastră şi apoi ne putem duce oriunde fără a pierde contactul. Eu mă plimb pe domeniul meu, iar el pe al lui, şi totuşi suntem împreună. Apoi, cu îndrăzneală: E un lucru plăcut.

Deodată, însă, chicoti:

— Bietul Jothan!

— De ce spui asta?

— Mă gândeam că ţi-ai închipuit că ne plimbam împreună fără vizionare. I-ar veni rău dacă ar afla că se poate gândi cineva la una ca asta.

— De ce, mă rog?

— E un tip foarte categoric. Mi-a spus că n-a mai văzut pe nimeni de la vârsta de cinci ani. Insista să vizioneze. Aşa sunt unii copii. Rikaine… (se opri, încurcată, apoi continuă) Rikaine, soţul meu, mi-a spus odată, vorbind despre Jothan, că tot mai mulţi copii vor fi aşa, cu timpul. Zicea că e un fel de evoluţie socială care înlesneşte supravieţuirea celor care se adaptează mai prompt la vizionare. Tu ce crezi?

— Nu mă pricep deloc, răspunse Baley.

— Jothan nici n-a vrut să se însoare. Rikaine s-a supărat pe el, i-a spus că e antisocial şi că are gene necesare pentru fondul comun al planetei, dar Jothan nu voia să audă.

— Are dreptul să refuze?

— N-nu, răspunse Gladia şovăind, dar e un robotician excepţional şi, ştii, roboticienii sunt foarte preţuiţi pe Solaria. Presupun că au trebuit să i-o tolereze. Dar cred că Rikaine voia să pună capăt colaborării lui cu Jothan. Odată mi-a spus că Jothan e un rău solarian.

— I-a spus asta şi lui Jothan?

— Nu ştiu. A lucrat cu el până la sfârşit.

— Dar îl considera un rău solarian pentru că nu voia să se însoare?

— Rikaine a spus odată că lucrul cel mai greu din viaţă este căsătoria, dar că trebuie suportată.

— Şi tu ce părere aveai?

— Despre ce, Elijah?

— Despre căsătorie. Gândeai şi tu că e lucrul cel mai greu din viaţă?

Femeia luă o expresie absentă, de parcă s-ar fi străduit să-şi şteargă de pe faţă orice urmă de emoţie.

— Nu m-am gândit niciodată la asta.

— Ai afirmat că te plimbi mereu cu Jothan Leebig, apoi te-ai corectat, spunând că te plimbai. Aşadar, acum nu te mai plimbi cu el?

Gladia dădu negativ din cap. Pe figura ei se citea acum o expresie de tristeţe.

— Nu. Nu ne mai plimbăm. L-am vizionat de vreo două ori. Părea mereu ocupat şi n-am vrut să… Înţelegi…

— Asta s-a întâmplat după moartea soţului tău?

— Nu, chiar mai înainte. Cu câteva luni înainte.

— Presupui cumva că doctorul Delmarre i-a ordonat să nu mai fie atent cu tine?

Gladia îl privi surprinsă.

— De ce ar fi făcut-o? Jothan nu e robot şi nici eu nu sunt. Cum ar fi putut Rikaine să ne dea ordine?

Baley nu se obosi să-i explice. N-ar fi reuşit să facă asta decât prin raportare la situaţia de pe Pământ, ceea ce n-ar fi lămurit-o deloc. Şi chiar dacă ar fi putut s-o lămurească, explicaţia ar fi dezgustat-o.

— A fost doar aşa, o întrebare, Gladia. Te voi viziona din nou după ce termin de vorbit cu Leebig. Dar spune-mi, ce oră e la tine?

Şi regretă imediat întrebarea. Roboţii i-ar fi răspuns în echivalentul pământesc, dar Gladia îi va da ora solariană şi pe Baley îl agasa să-şi etaleze mereu ignoranţa.

Gladia,însă, preferă să răspundă astfel:

— E pe la mijlocul după-amiezii.

— Aceeaşi oră şi la Leebig, deci?

— Fireşte.

— Bun. Te voi viziona din nou îndată ce am să pot şi vom stabili întâlnirea.

Femeia deveni din nou şovăitoare:

— Este chiar absolută nevoie?

— Da, este.

— Fie, atunci, acceptă ea cu voce slabă.

Se produse o oarecare întârziere în obţinerea legăturii cu Leebig şi Baley folosi acest răgaz pentru a mai mânca un sandviş, care-i fusese adus în ambalajul original. Devenise, totuşi, mai precaut. Controlă cu grijă plomba de garanţie înainte de a o rupe, apoi examină foarte atent conţinutul.

Acceptă şi un pahar din plastic, plin cu lapte încă incomplet dezgheţat. Îi rupse un colţ cu dinţii şi bău direct din cutie. Îşi spuse însă, sumbru, că există şi otrăvuri inodore, fără gust şi cu acţiune lentă, care pot fi introduse discret printr-un ac de seringă sau printr-un jet sub mare presiune, dar găsi asemenea gânduri de-a dreptul copilăreşti.

Până acum toate aceste acte fuseseră comise în modul cel mai direct. Nu era nimic rafinat sau subtil în a-i da cuiva în cap, în a pune într-un pahar destulă otravă pentru o duzină de oameni sau în a trage pe faţă o săgeată otrăvită în direcţia victimei.

Apoi îşi spuse, aproape la fel de sumbru, că atât timp cât va continua să sară de pe un fus orar pe altul nu putea spera să aibă mese regulate. Şi nici somn regulat.

Robotul veni spre el.

— Doctorul Leebig vă ordonă să-l chemaţi în cursul zilei de mâine. Acum are ceva important de făcut.

Baley sări în picioare, răcnind:

— Uite ce e, să-i spui acestui individ …

Dar se opri. N-avea rost să se răstească la un robot. Adică, poţi să ţipi cât vrei, dar acelaşi rezultat îl obţii şi cu o şoaptă. Continuă deci pe un ton domol:

— Spune-i doctorului Leebig, sau robotului cu care ai vorbit, că anchetez asasinarea unui colaborator al lui, un bun solarian. Spune-i că nu pot să aştept până ce-şi termină treaba. Şi mai spune-i că dacă nu-l vizionez în următoarele cinci minute, iau un avion şi vin la el acasă într-o oră, ca să-l văd. Foloseşte chiar acest cuvânt, a vedea, ca totul să fie clar.

După care se întoarse la sandvişul său.

Nu trecuseră încă cele cinci minute când Leebig sau, în orice caz, un solarian pe care detectivul îl considera a fi Leebig, se uita mânios la el.

Baley îi întoarse privirile. Leebig era un om zvelt, care se ţinea foarte drept. Ochii săi închişi la culoare şi uşor bulbucaţi păreau pierduţi în abstracţiuni, la care acum se adăuga şi o notă de enervare. O pleoapă îi era puţin lăsată.

— Dumneata eşti pământeanul? întrebă el.

— Elijah Baley, răspunse Baley, detectiv categoria a 7-a, însărcinat cu anchetarea cazului Rikaine Delmarre. Dumneavoastră cum vă numiţi?

— Sunt doctorul Jothan Leebig. Cum îndrăzneşti să mă tulburi în timp ce lucrez?

— E simplu, răspunse Baley, calm. Îmi fac meseria.

— Atunci du-te să ţi-o faci în altă parte.

— Am mai întâi câteva întrebări de pus, domnule doctor. După câte ştiu, aţi fost în strânse legături profesionale cu doctorul Delmarre. Aşa e?

Leebig îşi încleştă un pumn şi păşi în grabă spre o etajeră pe care nişte mici mecanisme ca de ceasornic efectuau mişcări periodice complicate, ce fascinau ochiul privitorului.

Aparatul era fixat pe Leebig, astfel încât silueta acestuia rămase în centrul imaginii, în timp ce obiectele din spatele lui păreau să se mişte săltat înapoi, în sens contrar mersului lui.

— Deci dumneata eşti străinul pe care ţinea Gruer să-l aducă…

— Exact.

— Atunci te afli aici contrar părerii mele. Încheiat vizionarea.

— Nu încă! Nu întrerupeţi contactul! Baley ridică brusc tonul, îndreptând un deget spre robotician, care făcu un vizibil gest de retragere, cu buzele crispate într-o expresie de dezgust.

— Nu glumeam când v-am ameninţat cu văzutul, să ştiţi.

— Fără vulgarităţi pământene, te rog.

— Am de gând să fac exact ce am spus. O să vă văd, şi dacă altfel nu vă pot convinge să ascultaţi, am să vă ţin de gulerul hainei.

Leebig făcu ochi mari.

— Eşti o brută infectă!

— Spune-mi cum vrei, dar am să fac exact cum te-am prevenit.

— Dacă încerci să pătrunzi pe domeniul meu o să… o să…

Baley îşi ridică sprâncenele.

— O să mă omori? Recurgi des la asemenea ameninţări?

— N-a fost nici o ameninţare.

— Atunci vorbeşte acum. În timpul pe care l-ai irosit puteam realiza multe. Erai un colaborator apropiat al doctorului Delmarre, nu-i aşa?

Leebig îşi plecă capul. Umerii i se mişcau uşor, în ritmul unei respiraţii lente, regulate. Când îşi ridică privirea era din nou stăpîn pe sine. Reuşi chiar să schiţeze un surâs vag, anemic.

— Da, eram.

— După câte am înţeles, pe Delmarre îl interesau noi tipuri de roboţi.

— Da.

— Ce tipuri?

— Te pricepi la robotică?

— Nu. Explică-mi ca unui profan.

— Nu cred că pot.

— Încearcă! Bănuiesc, de pildă, că voia nişte roboţi capabili să-i disciplineze pe copii. Ce implică asta?

Leebig îşi ridică uşor sprâncenele şi spuse:

— În limbaj foarte simplu, omiţând toate detaliile tehnice, este vorba de o intensificare a integralei C care guvernează reacţia tandem Sikorovici la etajul nr. 65.

— Vorbe goale, spuse detectivul.

— E adevărul.

— Pentru mine sunt vorbe goale. Nu-mi poţi explica altfel?

— E vorba de o anumită slăbire a acţiunii Primei legi.

— De ce? Copilul este pedepsit pentru propriul său bine în viitor. Nu sună aşa teoria?

— O, propriul sau bine în viitor! (Ochii lui Leebig se aprinseră de pasiune. Roboticianul părea să devină mai puţin conştient de interlocutorul său şi, implicit, mai comunicativ.) O simplă abstracţiune, ia gândeşte-te! Câţi oameni sunt dispuşi să accepte mici neplăceri în prezent pentru binele lor în viitor? Cât timp îţi trebuie ca să înveţi un copil că ceea ce are gust bun acum înseamnă durere de stomac mai târziu şi că ceea ce acum are gust rău va vindeca durerea de stomac de mai târziu? Şi totuşi vrei ca un robot să poată înţelege aşa ceva? Durerea provocată copilului de către robot creează un mare potenţial disruptiv în creierul pozitronic al.acestuia. Pentru a-l neutraliza printr-un antipotenţial rezultat din sesizarea „binelui în viitor” este nevoie de numeroase circuite suplimentare, care ar mări masa creierului pozitronic cu cincizeci la sută, afară de cazul când s-ar renunţa la alte circuite.

— Deci n-ai reuşit să creezi un asemenea robot, spuse Baley.

— Nu, şi n-am să reuşesc vreodată. Şi nici altcineva.

— Doctorul Delmarre experimenta un asemenea model în perioada când a fost ucis?

— Nu un asemenea model. Ne interesau alte lucruri, mai uşor de realizat.

Baley spuse calm:

— Doctore Leebig, trebuie să capăt unele noţiuni de robotică şi am să.te rog pe dumneata să mi le predai.

Leebig clătină din cap cu violenţă, iar pleoapa care-i atârna se lăsă şi mai jos, într-un fel de clipire oribilă.

— E clar că un curs de robotică nu poate fi predat la repezeală. Iar eu n-am timp pentru asta.

— Şi totuşi, trebuie să mă instruieşti. Pe Solaria totul este legat de roboţi. Dacă avem nevoie de timp, cu atât mai mult trebuie să te văd. Sunt pământean şi nu pot lucra sau gândi comod în timp ce vizionez.

Părea imposibil ca Leebig să devină mai ţeapăn decât era. Şi totuşi deveni.

— Nu mă interesează fobiile dumitale pământene. Nici vorbă de văzut.

— Cred că ai să-ţi schimbi părerea când îţi voi spune ceea ce doresc să aflu în primul rând.

— Nimic nu mă va face să mi-o schimb.

— Da? Atunci ascultă puţin. Sunt convins că, de când există robotul pozitronic, Prima lege a roboticii a fost greşit enunţată. În mod intenţionat.

Leebig făcu câteva mişcări dezordonate.

— Greşit enunţată? Prostii! Eşti nebun! De ce?

— Ca să se ascundă faptul, răspunse Baley cu deplin sânge rece, că roboţii pot comite crime.