Soarele gol

16. SE OFERĂ O SOLUŢIE

Mai întâi, Baley fu conştient de faptul că se află înăuntru, de absenţa exteriorului, şi apoi de o faţă ce se apleca asupră-i. O clipă făcu ochii mari, fără s-o recunoască. Apoi exclamă:

— Daneel!

Robotul nu vădi nici un semn de mulţumire, ori vreo altă emoţie, auzindu-şi pronunţat numele.

Spuse doar:

— E bine că ţi-ai revenit, colege Elijah. Nu cred să fi suferit vreo vătămare fizică.

— N-am nimic, răspunse Baley ţâfnos, străduindu-se să se sprijine pe coate. Dumnezeule! Sunt în pat? De ce?

— Te-ai expus astăzi de mai multe ori spaţiului liber. Efectul a fost cumulativ şi ai nevoie de odihnă.

— Am nevoie, mai întâi, de nişte răspunsuri.

Baley privi în jur şi încercă să se convingă că nu mai era deloc ameţit. Nu recunoştea camera. Perdelele fuseseră trase şi lumina era plăcută, artificială. Se simţea mult mai bine.

— Să începem. Unde mă aflu?

— Într-o cameră din vila doamnei Delmarre.

— Acum să lămurim un lucru. Ce cauţi tu aici?… Cum ai scăpat de roboţii care te păzeau?

— Mi-am dat seama că acest lucru îţi va displăcea şi totuşi, în interesul siguranţei tale personale şi al ordinelor primite de mine, n-am avut altă alegere decât să…

— Ce-ai făcut?

— Se pare că doamna Delmarre a dorit să te vizioneze acum câteva ore.

— Da, ştiu, confirmă Baley, amintindu-şi că Gladia însăşi îi spusese aceasta mai înainte.

— Ordinul pe care l-ai dat roboţilor ce mă păzeau suna astfel: „Nu-i veţi permite (adică mie) să intre în contact cu nici un alt om afară de mine, şi nici cu alţi roboţi afară de voi, fie prin vedere, fie prin vizionare.” Totuşi, colege Elijah, n-ai spus nimic în sensul de a nu se permite altor oameni sau roboţi să intre în contact cu mine. Sesizezi diferenţa?

Baley oftă adânc.

— N-ai de ce să fii necăjit, colege Elijah, îl consolă Daneel. Această portiţă mi-a permis să vin aici şi să-ţi salvez viaţa. Înţelegi, când doamna Delmarre m-a vizionat — roboţii permiţându-i aceasta — ea a întrebat de tine şi eu am răspuns, de bună credinţă, că nu ştiu unde eşti, dar că aş putea încerca să mă informez. Părea doritoare ca eu să fac aceasta. I-am spus deci că bănuiesc că lipseşti temporar de acasă, că voi verifica şi că o rog, între timp, să ordone roboţilor aflaţi în cameră cu mine să te caute prin vilă.

— Şi n-a fost surprinsă că n-ai dat tu însuţi acest ordin roboţilor?

— I-am făcut, cred, impresia că în calitatea mea de auroran nu mă pricep la roboţi tot atât de bine ca ea şi că ea le-ar putea da ordine cu mai multă autoritate, asigurând şi executarea lor mai rapidă. Este clar că solarienii se mândresc cu roboţii lor şi subestimează capacitatea locuitorilor altor planete de a manipula roboţii. Nu eşti de aceeaşi părere, colege Elijah?

— Şi ea le-a ordonat să plece?

— Cu multă greutate. Ei au protestat, invocând ordinele primite anterior, dar, fireşte, nu puteau dezvălui natura acestora deoarece le interziseseşi să comunice cuiva identitatea mea reală. Până la urmă i-a convins, dar a trebuit să se răstească la ei plină de furie.

— Şi atunci ai plecat.

— Exact, colege Elijah.

Păcat, se gândi detectivul, că Gladia nu socotise incidentul destul de important ca să i-l relateze atunci când s-au vizionat.

— Ţi-a trebuit destul de mult timp ca să mă găseşti, Daneel.

— Roboţii solarieni au un sistem de informare bazat pe contacte subeterice. Un solarian experimentat poate obţine informaţii în mod prompt, dar, întrucât sistemul se compune din milioane de instalaţii individuale, unuia ca mine, fără experienţă în acest domeniu, i-a trebuit timp ca să obţină o singură informaţie. A trecut peste o oră până să aflu unde eşti. Şi am mai pierdut timp, de asemenea, vizitând locul de muncă al doctorului Delmarre după ce plecaseşi de acolo.

— Ce-ai făcut la crescătorie?

— Unele cercetări proprii. Îmi pare rău că am fost nevoit să procedez astfel în absenţa ta, dar situaţia mă obliga la aceasta.

— Ai vizionat-o sau ai.văzut-o pe Klorissa Cantoro? întrebă Baley.

— Am vizionat-o, dar din propria ei clădire, nu de pe domeniul nostru. La crescătorie erau nişte registre pe care voiam să le văd. Aş fi putut s-o vizionez şi de acasă, dar n-ar fi fost convenabil să rămân acolo, căci cei trei roboţi îmi cunoşteau adevărata natură şi m-ar fi putut uşor imobiliza din nou.

Baley îşi revenise aproape complet. Se dădu jos din pat, constatând că era îmbrăcat într-un fel de cămaşă de noapte, pe care o privi cu dezgust.

— Adu-mi hainele!

Daneel se conformă.

— Unde e doamna Delmarre? întrebă detectivul, îmbrăcându-se.

— Sub arest la domiciliu, colege Elijah.

— Cum?!? Din ordinul cui?

— Din ordinul meu. Este păzită de roboţi în dormitorul ei şi i-am neutralizat posibilitatea de a da alte dispoziţii decât cele legate de necesităţile personale.

— Ai făcut asta singur?

— Roboţii de aici nu-mi cunosc identitatea.

Baley termină îmbrăcatul.

— Ştiu că există argumente împotriva ei. A avut prilejul să comită o crimă. Mai mult chiar decât bănuiam la începui: nu s-a năpustit la faţa locului auzind strigătul soţului ei, aşa cum ne-a spus iniţial, ci s-a aflat acolo tot timpul.

— Pretinde cumva că a asistat la crimă şi că l-a văzut pe asasin? întrebă robotul.

— Nu. Nu-şi mai aminteşte momentele cruciale. Asta se poate întâmpla uneori. Şi apoi, avea şi un mobil.

— Care, colege Elijah?

— Unul pe care îl indusesem printre posibilităţi de la bun început. Mi-am spus următoarele: dacă ne-am afla pe Pământ şi doctorul Delmarre ar fi aşa cum mi-a fost descris, iar Gladia Delmarre aşa cum părea să fie, aş spune că ea îl iubeşte, sau că l-a iubit, pe când el se iubeşte numai pe sine. Greutatea era să ştiu dacă solarienii trăiesc sentimentul dragostei ca şi noi, pământenii. Nu mă puteam bizui pe aprecierea mea în privinţa emoţiilor şi reacţiilor lor. Iată de ce trebuia să cunosc câţiva dintre ei. Nu să-i vizionez, ci să-i văd.

— Nu înţeleg, colege Elijah.

— Nu ştiu dacă-ţi voi putea explica. Posibilităţile genice ale acestor oameni sunt temeinic studiate înainte de naştere, iar după naştere se analizează repartiţia efectivă a genelor.

— Cunosc acest lucru.

— Dar genele nu rezolvă totul. Contează şi mediul înconjurător, care poate crea o psihoză reală acolo unde genele indică doar potenţialitatea unei anumite psihoze. Ai remarcat interesul Gladiei pentru Pământ?

— L-am remarcat, colege Elijah, şi l-am socotit un interes simulat în scopul de a-ţi influenţa opiniile.

— Să presupunem că este un interes real, ba chiar o fascinaţie. Să presupunem că o atrage cumva aglomeraţia umană de pe Pământ. Să presupunem că este atrasă, contrar voinţei ei, de un lucru pe care a fost educată să-l considere respingător. O asemenea anomalie era posibilă. Trebuia s-o verific văzând diverşi solarieni şi observând reacţiile lor, văzând-o pe ea şi observând reacţiile ei. Iată de ce trebuia să plec fără tine, Daneel, cu orice preţ. Iată de ce nu mai puteam continua ancheta prin vizionare.

— Nu mi-ai explicat toate astea, colege Elijah.

— Dacă ţi-aş fi explicat, ai fi putut renunţa la ceea ce considerai a fi datoria ta în temeiul Primei legi?

Daneel nu răspunse.

— Experienţa a reuşit, continuă Baley. Am văzut, sau am încercat să văd, mai mulţi solarieni. Un bătrân sociolog s-a străduit să mă vadă, dar a trebuit să renunţe. Un robotician a refuzat categoric să mă primească, deşi am exercitat mari presiuni asupra lui. Chiar şi numai simpla idee de a face aceasta îi provoca o reacţie infantilă: îşi sugea degetul şi plângea. Asistenta doctorului Delmarre era mai învăţată cu prezenţa fizică prin însăşi natura profesiei ei, aşa că m-a tolerat, dar la vreo şapte metri de ca. Gladia, pe de altă parte…

— Da?

— Gladia a acceptat să mă vadă după o uşoară ezitare. Suporta cu uşurinţă prezenţa mea, chiar dădea semne de obişnuinţă pe măsură ce trecea timpul. Totul indica o condiţie psihotică. N-o deranja să mă vadă; o interesa Pământul; e posibil să fi nutrit un interes anormal pentru soţul ei. Totul se poate explica printr-o atracţie puternică — şi, în această lume, anormală — prezenţa fizică a sexului opus. Doctorul Delmarre, însă, nu era omul care să încurajeze sau să stimuleze asemenea atitudini. Rezultatul trebuie să fi fost foarte dezamăgitor pentru ea.

Daneel dădu din cap a înţelegere.

— Suficient de dezamăgitor ca s-o împingă la crimă într-un moment de furie.

— Şi totuşi, Daneel, nu cred aceasta.

— Eşti poate influenţat de unele raţiuni personale, colege Elijah? Doamna Delmarre este o femeie atrăgătoare, iar tu eşti pământean şi la tine preferinţa pentru prezenţa fizică a unei femei atrăgătoare n-are nimic psihotic.

— Am raţiuni mai temeinice, răspunse Baley, stingherit. (Privirea rece a robotului îl fixa mult prea subtil şi pătrunzător. La naiba! Daneel nu era, în fond, decât o maşinărie!) Dacă ea e ucigaşa soţului ei, atunci tot ea trebuie să fi încercat să-l asasineze pe Gruer.

O clipă simţi ispita de a-i explica felul în care se putea organiza o crimă prin intermediul roboţilor, dar se abţinu. Nu ştia cum va reacţiona Daneel la o ipoteză care făcea din roboţi asasini inconştienţi.

— Ca şi pe tine, dealtfel, observă Daneel.

Baley se încruntă. N-avusese deloc intenţia să-l informeze pe robot despre incidentul cu săgeata otrăvită şi, implicit, să-i intensifice pornirea şi aşa excesivă de a-l proteja.

— Ce ţi-a spus Klorissa? întrebă Baley, iritat. (Ar fi trebuit să-i recomande femeii discreţie, dar cum putea bănui că Daneel va ajunge acolo ca să facă cercetări?)

— Doamna Cantoro n-are nimic de a face eu aceasta, răspunse calm robotul. Chiar eu am fost martor la tentativa de asasinat.

Baley rămase perplex.

— Dar tu nu erai nicăieri prin preajmă.

— Ba chiar eu te-am prins în braţe şi te-am adus aici acum o oră.

— Ce tot spui?

— Nu-ţi aminteşti, colege Elijah? Ar fi fost o crimă aproape perfectă. Nu ţi-a propus doamna Delmarre să ieşi afară? N-am fost martor, dar sunt sigur că a făcut-o.

— Da, într-adevăr, mi-a propus.

— Poate chiar te-a ademenit să ieşi din casă.

Baley îşi aminti de „portretul” său, de acei pereţi cenuşii. Să fi fost oare un abil truc psihologic?

Putea oare o solariană să intuiască atât de bine psihologia unui pământean?

— Nu, răspunse el.

— Nu ea ţi-a propus să vii lângă bazinul ornamental şi să te aşezi pe bancă?

— Da.

— Nu crezi că te-a observat tot timpul, văzând cum le cuprinde ameţeala?

— M-a întrebat de vreo două ori dacă nu vreau să reintru în casă.

— Poate a făcut-o numai de formă. Te urmărea cum ţi se face rău pe banca aceea. Poate chiar te-a împins, sau poate nici n-a fost nevoie. În clipa când am ajuns acolo şi te-am prins în braţe tocmai cădeai pe spate, de pe banca de piatră, spre apa adâncă de un metru, în care te-ai fi înecat cu siguranţă.

De-abia acum îşi aminti Baley de acele ultime senzaţii fugare.

— Dumnezeule!

— Mai mult chiar, continuă Daneel, calm dar implacabil, doamna Delmarre şedea lângă tine şi te privea cum cazi fără să facă un gest. Şi nici nu te-ar fi scos din apă. Te-ar fi lăsat să te îneci. Ar fi chemat, poate, un robot, dar acesta, fără îndoială, ar fi ajuns prea târziu. Iar după aceea ar fi explicat, fireşte, că-i era imposibil să te atingă, chiar şi pentru a-ţi salva viaţa.

Destul de plauzibil, îşi spuse Baley. Nimeni n-ar fi contestat neputinţa ei de a atinge o fiinţă umană. Surprinzător, eventual, ar fi fost faptul că putuse sta atât de aproape de el.

— Vezi a.şadar, colege Elijah, că vinovăţia ei este practic indiscutabilă. Mi-ai spus că tot ca ar trebui bănuită de tentativa de omor împotriva lui Gruer, ca şi cum acesta ar fi un argument contra vinovăţiei ei. Iată însă că aşa trebuie să fi stat lucrurile. Singurul mobil pe care îl avea ca să te ucidă este acelaşi ca şi în cazul lui Gruer: necesitatea de a înlătura un anchetator prea insistent al primei crime.

— Întreaga desfăşurare a faptelor putea fi întâmplătoare, ripostă Baley. Poate că nici nu şi-a dat seama că exteriorul îmi va face rău.

— A studiat Pământul şi cunoştea particularităţile pământenilor.

— O asigurasem că am mai ieşit în cursul zilei de azi şi că începeam să mă obişnuiesc.

— Poate că ea cunoştea mai bine situaţia.

Baley se lovi cu pumnul în palmă.

— Prea o crezi deşteaptă! Nu merge, şi nu pot să cred. În orice caz, nici o acuzaţie de omor nu stă în picioare câtă vreme nu mi se explică lipsa armei cu care s-a săvârşit crima.

Daneel privi ţintă la pământean.

— Pot s-o fac şi pe asta, colege Elijah.

Baley se uită uluit la robot.

— Ce?!?

— Raţionamentul tău, colege Elijah, era, dacă îţi aminteşti, următorul: Dacă doamna Delmarre a comis crima, atunci arma, oricare ar fi fost, trebuia să rămână la faţa locului. Roboţii, care au sosit imediat, n-au văzut aşa ceva, deci arma trebuia să fi fost luată de acolo, luată de către asasin, care, implicit, nu putea fi doamna Delmarre. Aşa e?

— Aşa e!

— Şi totuşi, continuă Daneel, există un singur loc în care roboţii n-au căutat.

— Care?

— Sub corpul doamnei Delmarre. Ea zăcea leşinată, din cauza tensiunii momentului — fie că săvârşise crima, fie că nu — şi arma, oricare ar fi fost, se afla sub ca şi nu putea fi văzută.

— Atunci, observă detectivul, ar fi fosl găsită imediat după ce doamna Delmarre a fost deplasată de acolo.

— Exact, spuse Daneel. Numai că ea n-a fost deplasată de roboţi. Chiar, ca ne-a relatat ieri, la masă, că doctorul Thool le-a ordonat roboţilor să-i pună o pernă sub cap şi apoi să iasă. Primul care a deplasat-o a fost doctorul Altim Thool în persoană, când a venit să o examineze.

— Şi?

— Rezultă deci, colege Elijah, că apare o nouă posibilitate: Doamna Delmarre este ucigaşa, arma se află la locul crimei, dar doctorul Thool o face să dispară pentru a o apăra pe doamna Delmarre.

Baley avu un surâs dispreţuitor. Daneel îl convinsese aproape să se aştepte la o ipoteză rezonabilă.

— Absolut nemotivat. De ce ar fi făcut doctorul Thool aşa ceva?

— Dintr-un motiv foarte justificat. Îţi aminteşti cuvintele doamnei Delmarre despre el: „A fost doctorul meu încă din copilărie şi e totdeauna atât de amabil şi prietenos”… M-am întrebat dacă avea vreun motiv să se ocupe atât de mult de ea. Iată de ce am vizitai crescătoria de copii şi am cercetat registrele. Ceea ce doar bănuiam s-a adeverit.

— Ce anume?

— Că doctorul Thool este tatăl Gladiei Delmarre şi, mai mult, că el ştie aceasta.

Baley n-avea de ce să nu dea crezare robotului. Simţea doar un profund regret că nu el, ci robotul Daneel Olivaw, era cel care realizase această analiză logică necesară. Dar chiar şi aşa, raţionamentul nu era complet.

— Ai vorbit cu doctorul Thool? întrebă detectivul.

— Da. L-am pus şi pe el sub stare de arest la domiciliu.

— Şi ce spune?

— Recunoaşte că este tatăl doamnei Delmarre. I-am arătat înregistrarea oficială şi notele despre felul cum se interesa de sănătatea ci în copilărie. Ca medic avea posibilităţi mai mari în acest sens decât alţi solarieni.

— Dar de ce-l preocupa sănătatea ei?

— M-am gândit şi la asta, colege Elijah. Era deja bătrân când i s-a dat aprobare specială pentru a avea încă un copil şi, mai mult, a reuşit chiar să-l aibă. El atribuie faptul calităţilor sale genice şi formei sale fizice. Este deci probabil, mai mândru de acest rezultat decât se obişnuieşte aici, pe Solaria. În plus, funcţia sa de medic — o profesie desconsiderată din cauză că implică prezenţa fizică — a contribuit la sporirea sentimentului de mândrie. Din acest motiv a menţinut un contact direct cu copilul său.

— Dar Gladia ştie asta?

— După spusele doctorului Thool, nu ştie.

— Thool recunoaşte că a luat arma?

— Nu, nu recunoaşte.

— Atunci n-ai realizat nimic, Daneel.

— Nimic?

— Dacă nu poţi să găseşti arma şi să dovedeşti că el a luat-o, sau cel puţin să-l faci să mărturisească, n-ai nici un fel de probe. O înlănţuire de deducţii logice este un lucru frumos, dar nu constituie o dovadă.

— Nu cred că ar mărturisi fără un interogatoriu strâns, de un fel pe care cu nu mă pricep să i-l iau. Omul ţine la fiica lui.

— Nicidecum, spuse Baley. Sentimentul pe care-l nutreşte faţă de ea n-are nimic de-a face cu cel cunoscut de noi. Pe Solaria lucrurile stau altfel.

Baley începu să măsoare camera în lung şi în lat, încercând să se liniştească.

— Daneel, ai făcut o analiză logică fără greş, şi, totuşi, complet neraţională. („Logic, dar nu raţional”. Nu este asta definiţia robotului?) Doctorul Thool este un om bătrân, intrat în declin fiziologic, chiar dacă s-a dovedit în stare să aibă o fiică acum circa treizeci de ani. Până şi spaţienii devin senili. Imagineză-ţi-l examinându-şi fiica leşinată şi ginerele ucis prin violenţă. Îţi poţi da seama ce situaţie neobişnuită era asta pentru el? Îl poţi crede capabil să rămână stăpân pe sine? Şi încă în asemenea grad încât să poată săvârşi o serie de acţiuni uimitoare? Mai întâi trebuia să observe o armă sub corpul Gladiei, o armă atât de bine acoperită încât roboţii să n-o găsească. Apoi, indiferent de la ce indicii ar fi pornit pentru a deduce prezenţa armei, trebuia să-şi dea pe loc seama că, înlăturând-o, înlătura şi posibilitatea dovedirii unei acuzaţii de omucidere ce i s-ar fi adus fiicei sale. Un raţionament cam complicat pentru un bătrân în plină panică. După care trebuia să-şi pună planul în aplicare, de asemenea un lucru greu pentru un bătrân speriat. Şi, în sfârşit, trebuia să aibă curajul de a-şi agrava situaţia continuând să mintă. Toate acestea pot rezulta dintr-o analiză logică, dar nu sunt rezonabile.

— Ai o altă soluţie, colege Elijah? întreabă Daneel.

Baley se aşezase în timp ce vorbea şi acum încercă să se ridice, dar starea de oboseală şi faptul că scaunul era scund îl împiedicară. Întinse o mână spre robot, spunând pe un ton uşor enervat:

— Dă-mi mâna, te rog, Dannel.

Robotul se uită, surprins, la propria sa mână.

— Poftim, colege Elijah?

Baley blestemă în gând interpretarea literară a robotului şi explică:

— Ajută-mă să mă ridic.

Braţul puternic al lui Daneel îl ridică fără efort de pe scaun.

— Mulţumesc. Nu, n-am o altă soluţie. Sau, mai bine zis, aş avea, dar totul depinde de găsirea armei.

Se duse, nerăbdător, până la perdelele grele care acopereau aproape în întregime unul din pereţi şi, de-abia dându-şi seama ce face, ridică un colţ. Privi ţintă petecul întunecat de sticlă până ce înţelese că vedea începutul nopţii şi apoi lăsă perdeaua să cadă tocmai când Daneel, apropiindu-se tăcut, i-o luă dintre degete.

În fracţiunea de secundă în care observă mâna robotului luându-i perdeaua cu grija afectuoasă a unei mame care-şi fereşte copilul de foc, detectivul simţi petrecându-se în el o răsturnare. Apucă din nou perdeaua, smucind-o din mâna lui Daneel, şi, folosindu-şi întreaga putere, o rupse de la fereastră, lăsând doar câteva fâşii zdrenţuite.

— Colege Elijah, spuse robotul domol, doar ştii ce neplăceri îţi provoacă spaţiul liber.

— Ştiu, spuse Baley, ce foloase poate să-mi aducă.

Îşi aţinti privirile afară. Nu se vedea nimic, numai întuneric, dar acel întuneric era spaţiul liber. Spaţiul nelimitat, chiar dacă-i lipsea lumina, şi el, Baley, îl înfrunta.

Pentru prima dată îl înfrunta fără ezitări. Nu mai era o simplă bravadă, sau o curiozitate perversă, sau calea spre soluţionarea unei crime. Îl înfrunta pentru că ştia că dorea aceasta, că trebuie. Şi aici stătea toată deosebirea.

Pereţii erau doar cârje! Întunericul şi mulţimile erau doar cârje! Poale că aşa le şi considerase, în subconştient, şi le urăsc chiar şi atunci când credea cel mai mult că le iubea şi că avea nevoie de ele. Altfel de ce i-ar fi displăcut atât de intens pereţii creaţi de Gladia în jurul acelui „portret”?

Se simţi năpădit de un sentiment de triumf şi, ea şi cum triumful ar fi fost contagios, un nou gând răsări, izbucnind ca un strigăt lăuntric.

Baley se întoarse, ameţit, către Daneel.

— Ştiu, şopti el. La naiba! Ştiu!

— Ce ştii, colege Elijah?

— Ştiu ce s-a întâmplat cu arma. Ştiu cine e vinovat. Totul, deodată, s-a orânduit la perfecţie.