Soarele gol

1. SE PUNE O ÎNTREBARE

Cu îndărătnicie, Elijah Baley rezista panicii.

Se acumulase în el de două săptămâni. Mai de mult chiar, se acumulase încă de când îl chemaseră la Washington, unde i se spusese calm că va primi o nouă misiune.

Chemarea la Washington fusese ea însăşi destul de neliniştitoare. Venise fără precizări, era o simplă convocare, ceea ce o făcea de-a dreptul alarmantă. Cuprindea şi o foaie de drum dus-întors cu avionul, iar acest lucru o făcea încă şi mai alarmantă.

În parte, panica se năştea din sentimentul de urgenţă legat de ordinele de deplasare cu avionul. În parte, din gândul că trebuia să zboare pur şi simplu. Şi totuşi, acesta era doar un început de nelinişte şi, deocamdată, uşor de înăbuşit.

La urma urmelor, Lije Baley mai zburase de patru ori cu avionul până atunci. Odată chiar traversase continentul. Astfel că, deşi o călătorie cu avionul nu e niciodată plăcută, cel puţin nu este un pas total în necunoscut.

Şi apoi, zborul de la New York la Washington durează numai o oră. Avionul va decola de la pista nr. 2 care, ca toate pistele rezervate traficului oficial, este destul de bine protejată, cu o trapă care se deschide spre atmosfera din afară numai după ce aeronava atinge viteza de decolare. Iar aterizarea se va face la pista nr. 5 din Washington, protejată în mod asemănător.

Mai mult, aşa cum Baley ştia foarte bine, avionul nu are hublouri. Va fi plăcut luminat, se va servi o masă mulţumitoare şi pasagerii vor avea tot confortul necesar. Zborul, dirijat prin radio, va fi lin, iar odată ce nava se va afla în aer va dispărea aproape orice senzaţie de mişcare.

Baley îşi spusese toate astea sieşi şi Jessiei, soţia sa, care nu mai zburase niciodată şi, ca atare, se îngrozea doar gândindu-se la asemnea lucruri.

— Dar nu vreau să te duci cu avionul, Lije. Nu e ceva firesc. De ce nu te duci pe şoseaua rulantă?

— Pentru că mi-ar lua zece ore — faţa prelungă a lui Baley se înăspri — şi pentru că fac parte din Poliţia Municipală şi trebuie să mă supun ordinelor date de superiori. Cel puţin, dacă vreau să rămân în categoria a 6-a.

Iar la aceasta Jessie nu mai avea ce riposta.

Baley se urcă în avion şi îşi fixă privirea pe banda-ziar ce se desfăşura lin şi necontenit din distribuitorul situat în faţa ochilor săi. Municipalitatea se mândrea cu acest serviciu de informaţii: ştiri, articole, note umoristice, materiale educative, ba, uneori, şi puţină literatură. Cândva aceste benzi vor fi transformate în film, se spunea, căci concentrarea privirii asupra unui ecran ar fi un mijloc şi mai eficient de a distrage atenţia pasagerilor de la mediul înconjurător.

Baley continua să privească banda ce se desfăşura în faţa ochilor săi nu numai pentru a încerca să uite unde se află, dar şi din motive de etichetă. În avion se mai găseau încă cinci pasageri (nu putuse să nu observe asta) şi fiecare avea dreptul la teama şi neliniştea firească pe care firea şi educaţia sa îl făceau să le simtă.

Baley însuşi ar fi fost scos din fire de orice intrus care ar fi observat propria sa stinghereală. Nu dorea nici un ochi străin fixat asupra propriilor sale falange golite de sânge, acolo unde mâinile i se încleştaseră pe rezemătoarea de braţ, sau asupra petelor de sudoare pe care le vor lăsa acolo.

Îşi spunea: Dar sunt la adăpost. Avionul este un mic oraş.

Nu reuşea însă să se amăgească. Avea la stânga doi-trei centimetri de oţel; îi putea simţi cu cotul. Dar dincolo, nimic…

Ei da, aer! Dar asta nu înseamnă, de fapt, nimic. Se întinde pe o mie de mile într-o direcţie. O milă, poate două, pe verticală.

Aproape că dorea să poată privi în jos, să vadă calotele Oraşelor ascunse peste care trecea: New York, Philadelphia, Washington. Îşi imagina, departe jos, complexele ondulate de cupole pe care nu le văzuse niciodată, deşi ştia că sunt acolo. Iar sub ele, pe o milă în adâncime şi pe zeci de mile în toate direcţiile, se întindeau Oraşele.

Se gândea la nesfârşitele coridoare pline de animaţie ale Oraşelor, înţesate de lume; apartamente, bucătării de cartier, uzine, şosele rulante, toate confortabile şi încălzite de prezenţa omului.

Iar el se afla aici, izolat în aerul rece şi amorf, închis într-un mic proiectil de metal care se mişca în spaţiul gol.

Îi tremurau mâinile şi îşi silea ochii să se concentreze pe banda de hârtie, încercând să citească ceva.

Era o povestire despre explorările galactice şi, evident, eroul era un pământean.

Baley mormăi ceva, exasperat, apoi îşi ţinu o clipă răsuflarea, căci îşi dăduse seama, cu oroare, de mojicia pe care o comisese scoţând un sunet.

Era, totuşi, un lucru absolut ridicol. Ce copilărie: să pretinzi că pământenii ar putea invada spaţiul! Explorări galactice! Galaxia era interzisă pământenilor. O luaseră în stăpânire spaţienii, ai căror strămoşi, cu secole înainte, fuseseră tot pământeni. Aceşti strămoşi ajunseseră primii în Lumile exterioare, le găsiseră pe plac, iar urmaşii lor puseseră oprelişti în calea imigrării. Înţărcuiseră astfel Pământul şi pe verii lor pământeni. Iar civilizaţia urbană a Pământului desăvârşise treaba, închizându-i pe pământeni în Oraşele lor cu ajutorul unui zid de teamă faţă de spaţiile libere ce îi ţinea departe chiar şi de regiunile agricole şi miniere ale propriei lor planete, care erau lucrate de roboţi.

— Dumnezeule! exclamă Baley cu ciudă în sinea sa. Dacă nu ne place situaţia, măcar să întreprindem ceva. Să nu ne pierdem vremea cu basme.

Dar nu era nimic de făcut, şi ei ştia asta.

Apoi avionul ateriză, iar Baley şi ceilalţi pasageri coborâră din navă şi se împrăştiară care încotro, fără să se privească.

Baley se uită la ceas şi îşi dădu seama că are timp să facă o baie înainte de a lua şoseaua rulantă pentru a se duce la Ministerul Justiţiei. Se bucură de această constatare. Larma vieţii, sala enormă şi boltită a aeroportului din care porneau coridoare la numeroase niveluri, tot ceea ce vedea sau auzea îi dădea sentimentul că se găsea închis la adăpost şi căldură, în măruntaiele şi pântecul Oraşului. Neliniştea i se risipise şi numai un duş mai trebuia pentru ca totul să fie în ordine.

Pentru a putea folosi una din băile municipale avea nevoie de un permis de flotant, dar, prezentând ordinul de deplasare, nu întâmpină nici o dificultate. Urmară doar formalităţile de rutină şi primi o cabină de clasa I (data fiind marcată cu grijă, pentru a se evita eventualele abuzuri) şi un cartonaş cu instrucţiuni pentru a ajunge la locul respectiv.

Baley regăsi cu recunoştinţă senzaţia benzilor rulante sub picioarele sale. Cu un fel de desfătare simţea acceleraţia pe măsură ce păşea de pe o bandă pe alta spre fâşia centrală, de mare viteză, a şoselei rulante. Cu un salt uşor ajunse pe fâşia centrală şi se instală pe locul la care îi dădea dreptul gradul său.

Nu era o oră de vârf şi se găseau destule locuri libere. Nici baia, când ajunse acolo, nu era prea aglomerată. Cabina ce-i fusese repartizată era în bună rânduială, cu o spălătorie automată ce funcţiona bine.

După ce îşi consumă cu folos raţia de apă şi îşi împrospătă îmbrăcămintea, se simţi gata să dea ochii cu cei de la Ministerul Justiţiei. Mai mult, era chiar voios.

Subsecretarul Albert Minnim era un om mărunt şi îndesat, roşcovan la faţă şi destul de cărunt, cu un trup ce căpătase anumite rotunjimi. Degaja un aer de curăţenie şi mirosea vag a tonice. Totul trăda acele avantaje ale vieţii care vin odată cu raţiile generoase primite de cei situaţi sus pe scara administrativă.

Comparându-se cu el, Baley se simţi palid, bolnăvicios şi costeliv. Era conştient de faptul că are mâini mari, ochii înfundaţi în orbite şi un aspect general lipsit de fineţe.

Minnim i se adresă amabil:

— Ia loc, Baley. Fumezi?

— Numai pipă, domnule, răspunse Baley.

Spunând acestea îşi scoase pipa, iar Minnim vârî la loc trabucul pe care începuse să-l tragă afară.

Baley îşi regretă imediat gestul. Un trabuc era mai bun decât nimic şi darul i-ar fi prins bine. Chiar şi cu raţia mai mare de tutun ce-i revenea în urma promovării sale din categoria a 5-a într-a 6-a, nu putea spune că înota în tutun de pipă.

— Aprinde-o, te rog, dacă doreşti, spuse Minnim şi aşteptă cu un fel de răbdare părintească până ce Baley măsură cu grijă tutunul necesar şi fixă apoi capacul.

Cu ochii asupra pipei, Baley spuse:

— Domnule subsecretar, nu mi s-a comunicat motivul chemării mele la Washington.

— Ştiu asta, răspunse Minnim zâmbind. Te pot lămuri pe loc. Eşti detaşat temporar.

— În afara New York-ului ?

— Chiar destul de departe.

Baley îşi ridică sprâncenele a mirare, cu un aer preocupat:

— Pe ce perioadă, domnule subsecretar ?

— Nu ştiu exact.

Baley îşi dădea seama de avantajele şi dezavantajele unei detaşări. Ca flotant într-un Oraş unde nu locuia permanent, o va duce, desigur, mai bine decât îl îndreptăţea rangul său ierarhic oficial. Pe de altă parte, era foarte improbabil să i se permită să-şi ia cu el soţia şi fiul, pe Bentley. Evident, li se vor asigura condiţii de trai acasă, la New York, dar Baley era un om ataşat de căminul său şi nu-l încânta gândul unei despărţiri. Şi apoi, o detaşare însemna o sarcină precisă, ceea ce era bine, dar şi o răspundere mai mare decât cea obişnuită penlru un detectiv, ceea ce putea fi neplăcut. Cu nu prea multe luni înainte Baley făcuse faţă cu succes răspunderii legate de cercetarea împrejurărilor în care un spaţian fusese ucis chiar lângă New York şi nu era prea bucuros de perspectiva unei alte misiuni de acest fel.

— Nu mi-aţi putea spune unde sunt detaşat? Natura detaşării? Despre ce e vorba?

Încerca să evalueze cuvintele subsecretarului, („Chiar destul de departe”) şi să facă mici pariuri cu sine însuşi în privinţa noii sale baze de operaţii. Răspunsul lui Minnim sunase apăsat şi Baley se gândea: Calcutta? Sydney?

Apoi observă că, în cele din urmă, subsecretarul îşi scosese un trabuc şi îl aprindea cu atenţie.

Dumnezeule! se gândi Baley, nu ştie ce să-mi spună, sau nu vrea să-mi spună.

Minnim îşi luă trabucul dintre buze, privi fumul şi răspunse:

— Ministerul Justiţiei te detaşează temporar în Solaria.

O clipă, Baley îşi frământă mintea încercând o identificare: Solaria! În Asia, în Australia…?

Apoi se ridică de pe scaun şi rosti încordat:

— Vreţi să spuneţi, într-una din Lumile exterioare?

Minnim se feri să-l privească în Ochi:

— Exact!

— Dar e imposibil! Nu vor admite un pământean într-o Lume exterioară!

— Împrejurările pot schimba situaţia, detectiv Baley. S-a comis o crimă în Solaria.

Gura lui Baley se crispă într-un fel de zâmbet reflex.

— Dar e cam în afara jurisdicţiei noastre, nu-i aşa ?

— Ne-au solicitat sprijinul.

— Nouă? Pământului?

Baley se simţea împărţit între tulburare şi neîncredere. Era de necrezut ca o Lume exterioară să aibă faţă de planeta-mamă altă atitudine decât dispreţ sau, în cel mai bun caz, o bunăvoinţă plină de superioritate. Să ceară sprijin?

— De la Pământ? repetă el.

— E ceva neobişnuit, admise Minnim, dar aşa stau lucrurile. Vor un detectiv pământean care să se ocupe de acest caz. Treaba s-a aranjat pe căi diplomatice, la cel mai înalt nivel.

Baley se aşeză din nou.

— Dar de ce eu? Nu mai sunt tânăr, am patruzeci şi trei de ani, am soţie şi copil. N-aş putea pleca de pe Pământ.

— Nu te-am ales noi, detectiv Baley. Ai fost cerut nominal.

— Tocmai eu?

— Detectivul Elijah Baley, categoria a 6-a, din corpul de poliţie al Oraşului New York. Ştiau ei de ce, şi desigur că înţelegi şi dumneata.

Baley se încăpăţână:

— Dar nu sunt competent pentru un asemenea lucru!

— Ei consideră că eşti. Probabil că au aflat în ce fel ai rezolvat cazul spaţianului ucis.

— Trebuie să fie vreo încurcătură. Le-a părut o treabă mai bună decât a fost realmente.

Minnim ridică din umeri.

— Oricum, te-au cerut pe dumneata, iar noi am fost de acord să te trimitem. Deci eşti detaşat. Ţi s-au pregătit toate documentele şi trebuie să pleci. În lipsa dumitale soţia şi copilul vor avea condiţii de categoria a 7-a, căci acesta va fi şi rangul dumitale pe durata executării misiunii.

Făcu apoi o pauză semnificativă.

— Îndeplinirea cu succes a misiunii îţi poate asigura această categorie în mod permanent.

Toate se petreceau prea repede pentru Baley. Era absolut imposibil. Nu putea să plece de pe Pământ! Nu înţelegeau asta?

Se auzi întrebând cu o voce calmă, care-i părea lui însuşi nefirească:

— Ce fel de crimă? În ce împrejurări? De ce n-o pot rezolva singuri?

Minnim aranjă cu multă atenţie nişte mărunţişuri pe birou. Apoi clătină din cap.

— Nu ştiu nimic despre crimă. Nu cunosc împrejurările.

— Atunci cine le cunoaşte, domnule subsecretar? Doar nu vreţi să mă duc acolo nepregătit, nu-i aşa? Şi din nou acea voce interioară, disperată: Dar nu pot pleca de pe Pământ!

— Nu le cunoaşte nimeni. Nimeni de pe Pământ. Solarienii nu ne-au spus nimic. Asta va fi treaba dumitale: să afli ce aspecte atât de importante arc această crimă încât le trebuie un pământean ca s-o rezolve. Sau, mai bine zis, asta va fi o parte din treaba dumitale.

Baley se simţea atât de disperat încât întrebă:

— Şi dacă refuz?

Ştia, fireşte răspunsul. Ştia cu precizie că asta ar însemna o retrogradare pentru el însuşi şi, mai ales, pentru familia sa.

Minnim nu spuse nimic despre retrogradare. Se mulţumi să murmure:

— Nu poţi refuza, detectiv Baley. Ai o misiune de îndeplinit.

— Pentru solarieni? Să-i ia naiba pe toţi!

— Pentru noi, Baley, pentru noi. Minnim făcu o pauză apoi continuă: Cunoşti poziţia Pământului faţă de spaţieni. Doar nu mai trebuie să-ţi vorbesc despre asta.

O cunoştea, aşa cum o cunoştea fiecare pământean. Cele cincizeci de Lumi exterioare, cu o populaţie totală mult mai mică decât cea a Pământului, aveau totuşi un potenţial militar de vreo sută de ori mai mare. În acele lumi subpopulate, a căror economie se baza pe roboţi pozitronici, producţia de energie pe cap de locuitor era de o mie de ori mai mare decât pe Pământ. Iar cantitatea de energie pe care o putea produce un singur locuitor determina potenţialul militar, nivelul de trai, fericirea şi toate celelalte.

Minnim adăugă:

— Unul dintre factorii care contribuie la menţinerea noastră în această poziţie este ignoranţa! Chiar aşa! Ignoranţa! Spaţienii ştiu totul despre noi. Doar trimit destule misiuni pe Pământ. Iar noi nu ştim despre ei decât ceea ce vor ei să ne spună. Nici un pământean n-a pus încă piciorul în vreo Lume exterioară. Dumneata, totuşi, o vei face.

Baley începu să spună:

— Dar nu pot…

Minnim însă repetă:

— Ba da! Situaţia dumitale va fi unică. Te vei afla pe Solaria la invitaţia lor, îndeplinind o misiune pe care ţi-o vor da ei. La întoarcere, vei avea informaţii utile pentru Pământ.

Baley se uita posomorât la subsecretar.

— Vreţi să spuneţi că voi face spionaj pentru Pământ.

— Nu e vorba de spionaj. Nu trebuie să faci decât ce îţi cer ei. E de-ajuns să-ţi ţii ochii deschişi şi mintea trează. Observă! La întoarcere vom găsi aici specialişti care să analizeze şi să interpreteze cele observate de dumneata.

— Bănuiesc că există o criză, domnule subsecretar, spuse Baley.

— Ce te face să crezi aşa ceva?

— Este riscant să trimiteţi un pământean într-o Lume exterioară. Spaţienii ne urăsc. Cu toată bunăvoinţa mea, şi chiar aflându-mă acolo invitat de ei, aş putea provoca vreun incident interstelar. Guvernul Pământului putea găsi uşor un pretex pentru a nu mă trimite. Se putea spune că sunt bolnav. Spaţienii au o teamă patologiocă de boală. Nu m-ar primi acolo pentru nimic în lume dacă ar crede că sunt bolnav.

— Ne sugerezi cumva să încercăm asta?

— Nu. Dacă guvernul n-ar avea alte motive pentru a mă trimite, ar fi găsit un pretext, ba chiar unul mai bun, şi fără ajutorul meu. Rezultă deci că problema spionajului e adevăratul motiv. Şi dacă este aşa, atunci lucrurile trebuie să fie ceva mai serioase pentru a justifica riscul.

Baley se aştepta la o explozie din partea subsecretarului, şi aproape că ar fi primit-o cu bucurie, ca pe o destindere, dar Minnim se mulţumi să zâmbească glacial şi să spună:

— Constat că poţi vedea dincolo de amănunte. Dar nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea dumitale.

Subsecretarul se aplecă spre Baley, peste birou.

— Iată unele informaţii pe care nu le vei discuta cu nimeni, nici măcar cu alţi funcţionari guvernamentali. Sociologii noştri au ajuns la anumite concluzii privind situaţia actuală din Galaxie. Există cincizeci de Lumi exterioare, subpopulate, robotizate, puternice, locuite de oameni sănătoşi şi care trăiesc mult. Există apoi Pământul nostru, subdezvoltat din punct de vedere tehnologic, suprapopulat cu oameni care nu trăiesc mult, şi dominat de spaţieni. Situaţia este instabilă.

— Totul e instabil, pe termen lung.

— Această situaţie este instabilă pe termen scurt. Ne mai rămân cel mult o sută de ani. Lucrurile se vor menţine aşa pe durata vieţii noastre, dar avem şi copii. Până la urmă vom deveni un pericol prea mare pentru Lumile exterioare pentru a ni se permite să supravieţuim. Pe Pământ trăiesc opt miliarde de oameni care-i urăsc pe spaţieni.

— Spaţienii ne exclud din Galaxie, adaugă Baley, conduc comerţul nostru în folosul lor, dau ordine guvernului nostru şi ne tratează cu dispreţ. Ce aşteaptă atunci de la noi? Recunoştinţă?

— Aşa este, şi totuşi planul e stabilit: răscoală-represiune, răscoală-represiune, şi, într-un secol, Pământul practic nu va mai conta ca lume populată. Aşa afirmă sociologii.

Baley se mişcă pe scaun neliniştit. Nu te poţi îndoi de sociologi şi de calculatoarele lor.

— Şi ce aşteptaţi de la mine dacă aşa stau lucrurile?

— Să ne aduci informaţii. Marele defect al prognozei sociologilor constă în lipsa noastră de date despre spaţieni. A trebuit să construim ipoteze pornind de la spaţieni care au fost trimişi la noi. A trebuit să ne bazăm pe ceea ce au binevoit să ne spună despre ei, aşa că le cunoaştem numai punctele tari. La naiba, au roboţi, sunt puţini şi trăiesc mult. Dar n-au oare şi puncte slabe? Nu există vreun factor sau mai mulţi, care, dacă i-am cunoaşte, ar schimba inevitabilitatea sociologică a distrugerii? Ceva care să poată ghida acţiunile noastre şi să mărească şansele de supravieţuire ale Pământului?

— N-ar fi mai bine să trimiteţi un sociolog?

Minnim dădu din cap negativ.

— Dacă am putea trimite pe cine vrem noi, am fi făcut-o încă de acum zece ani, când s-a ajuns prima dată la aceste concluzii. Acesta este primul nostru prilej de a trimite pe cineva ei ne-au cerut un detectiv, şi asta ne convine. Iar detectivul este un fel de sociolog: un sociolog practicant, care lucrează empiric, căci altfel n-ar mai fi un bun detectiv. Dosarul dumitale arată că eşti un bun sociolog.

— Vă mulţumesc, domnule subsecretar, răspunse Baley mecanic. Şi dacă intru în vreun bucluc?

Minnim ridică din umeri.

— Ăsta este riscul meseriei de poliţist. Alungă ideea cu o mişcare a mâinii şi adăugă: În orice caz, trebuie să te duci. S-a şi fixat data plecării. Nava care te va transporta aşteaptă.

Baley se încordă.

— Aşteaptă? Când urmează să plec?

— Peste două zile.

— Atunci, trebuie să mă întorc la New York. Soţia mea…

— Vom avea noi grijă de ea. Ştii doar că n-are voie să afle nimic despre natura misiunii dumilale. I se va transmite să nu aştepte veşti de la dumneata.

— Dar e inuman. Trebuie s-o văd. S-ar putea să n-o mai văd niciodată.

— Ce-ţi voi spune acum poate părea şi mai inuman, însă nu e oare adevărat că nu există zi în care, plecând să-ţi faci datoria, nu ţi-ai putea spune că n-o să le mai revadă niciodată? Detectiv Baley, toţi trebuie să ne facem datoria.

Pipa se stinsese de vreo cincisprezece minute, dar Baley nici nu observase.

Nimeni nu mai putea să-i spună nimic. Nimeni nu ştia nimic despre crimă. Funcţionar după funcţionar, îl împingeau pur şi simplu spre momentul când se găsi la baza unei nave spaţiale, încă necrezând tot ce i se întâmpla.

Era ca un tun gigantic îndreptat spre cer. Baley tremura spasmodic în aerul liber şi aspru. Se lăsa noaptea. Baley o primi cu recunoştinţă: parcă nişte pereţi negri, întunecoşi, se uneau cu plafonul negru de deasupra. Cerul era înnourat şi, deşi detectivul fusese la Planetariu, o stea luminoasă, pe care o zări printr-o spărtură a norilor, tot îl făcu să tresară.

O scânteie mică, departe, tare departe. O privi curios, aproape fără teamă. Părea foarte apropiată, foarte neînsemnată, şi totuşi, în jurul unor asemenea stele se rotesc planete ai căror locuitori sunt stăpânii Galaxiei. Şi soarele este o astfel de stea, se gândi Baley, numai că e mult mai aproape, luminând acum cealaltă faţă a Pământului.

Îşi imagină deodată Pământul ca pe un glob de piatră învelit într-o peliculă subţire de umezeală şi gaze, expus vidului ce îl înconjura, cu Oraşele sale adâncite puţin în stratul superificial, situate precar între rocă şi aer. I se făcu piele de găină!

Nava era, desigur, a spaţienilor. Traficul interstelar se afla cu totul în mâinile acestora. Baley era singur acum, imediat în afara limitei Oraşului. Fusese îmbăiat, frecat şi dezinfectat până ce l-au socotit suficient de nepericulos, după criteriile spaţiene, pentru a pătrunde în navă. Chiar şi aşa, au trimis doar un robot să-l întâmpine, infestat cum era cu zeci de specii de bacterii patogene aduse, din acel Oraş aglomerat, cărora el le putea rezista, spre deosebire de spaţienii crescuţi eugenie în medii aseptice.

Robotul se ivi, masiv, din întunericul nopţii, cu ochi având o lucire roşie mată.

— Detectivul Elijah Baley?

— Exact, răspunse Baley tăios, simţind cum i se zbârleşte puţin părul de la ceafă. Era destul de pământean pentru a-şi da seama că i se încreţise carnea pe el la vederea unui robot îndeplinind o muncă omenească. Îşi aminti de R. Daneel Olivaw, cu care colaborase în cazul spaţianului ucis, dar acela arăta cu totul altfel. Daneel era…

— Urmaţi-mă, vă rog, spuse robotul, şi un far aşternu o fâşie albă de lumină până la navă.

Baley se execută. Urcă scara, intră în navă, trecu prin mai multe coridoare şi ajunse într-o încăpere.

— Aceasta va fi cabina dumneavoastră, detectiv Baley. Sunteţi rugat să n-o părăsiţi pe toată durata călătoriei.

Sigur, mă sechestraţi aici, se gândi Baley. Mă ţineţi izolat, în siguranţă.

Coridoarele prin care trecuse erau goale. Probabil că acum le dezinfectau roboţii. Şi probabil că robotul din faţa lui va trece printr-o baie antiseptică la ieşire.

— Aveţi la dispoziţie apă curentă şi toaletă. Veţi primi hrană. Veţi avea material de vizionat. Hublourile sunt comandate de la acest panou. Acum sunt închise, dar dacă vreţi să priviţi spaţiul…

— E-n ordine, băiete, răspunse Baley cu o uşoară tulburare în glas. Lasă-le închise.

Folosise apelativul „băiete”, cu care pământenii se adresau totdeauna roboţilor, dar robotul nu păru ofensat de aceasta. Răspunsurile lui erau limitate şi dirijate de Legile roboticii.

Robotul îşi înconvoie corpul masiv de metal în chip de plecăciune respectuoasă şi ieşi.

Baley se afla acum singur în cabină şi o putea cerceta. În orice caz, era mai bine decât în avion. Pe acesta îl putea vedea în întregime, de la un capăt la altul. Putea să-i vadă limitele. Nava spaţială era însă mare. Avea coridoare, etaje, cabine. Era un fel de mic oraş. Baley putea respira aproape în voie.

Apoi se aprinseră nişte lumini şi vocea metalică a unui robot răsună prin interfon, dându-i detectivului îndrumări precise despre felul cum să se protejeze contra acceleraţiei la decolare.

Se simţi împins înapoi în nişte chingi, într-un sistem hidraulic elastic, şi auzi huruitul îndepărtai al reactoarelor de mare putere, încălzite la maximum de o micropilă protonică. Urmă şuieratul atmosferei despicată de navă, din ce în ce mai slab şi mai ascuţit, care se stinse cu totul după o oră.

Se aflau în spaţiul cosmic.

Parcă îi amorţiseră toate simţurile, parcă nimic nu mai era real. Îşi spunea că fiecare clipă îl poartă cu mii de mile mai departe de Oraşe, de Jessie, dar acest lucru nu-l impresiona.

A doua zi (ori a treia, poate? — nu-şi dădea seama de scurgerea timpului decât după intervalele la care mânca şi dormea) simţi o stranie senzaţie trecătoare de întoarcere pe dos. Nu dură decât o clipă şi Baley înţelese că era un Salt, acea trecere momentană, stranie, de neînţeles, aproape mistică, prin hiperspaţiu, care duce navele cosmice şi tot ce se află în ele dintr-un punct în spaţiu în altul, situat la o distanţă de câţiva ani-lumină. Alt interval de timp şi alt Salt, încă un interval, încă un Salt.

Baley îşi spuse că zeci, sute sau mii de ani-lumină îl despart acum de casă.

Nu ştia însă cu precizie câţi. Nici un pământean nu cunoştea amplasarea Solariei în spaţiu. Era sigur de asta. N-o cunoştea nimeni, absolut nimeni.

Se simţi nespus de singur.

Veni apoi senzaţia de deceleraţie şi din nou intră în cabină robotul. Ochii lui sumbri şi roşietici verificară amănuntele echipamentului lui Baley. Strânse cu competenţă un şurub şi examină piesele sistemului hidraulic.

— Sosirea peste trei ore. Vă rog să rămâneţi în această cabină. Va veni un om să vă ia de aici şi să vă conducă la reşedinţa dumneavoastră.

— Stai, spuse Baley încordat. Strâns în chingile echipamentului se simţea neajutorat. Ce oră va fi la sosire?

Robotul răspunse prompt:

— După timpul Oficial Galactic va fi…

— După timpul local, băiete, după timpul local! Dumnezeule!

Robotul continuă cu voce egală:

— Ziua solariană durează 28,35 ore oficiale. Ora solariană se divide în zece decade, iar fiecare decadă în o sută de centade. Urmează să sosim pe un aeroport la care timpul oficial va fi de cinci decade şi douăzeci de centade.

Baley îl detesta pe robot. Îl detesta pentru incapacitatea lui de a înţelege, pentru felul în care îl obliga să-l întrebe direct şi aslfel să-şi dezvăluie propria slăbiciune.

N-avea încotro. Spuse deschis:

— Va fi în timpul zilei?

Iar după toate astea robotul răspunse „Da, domnule” şi ieşi.

Va fi deci zi! Va trebui să iasă pe suprafaţa neprotejată a unei planete în timpul zilei!

Nu prea ştia ce înseamnă asta. Întrezărise, în câteva rânduri, suprafaţa Pământului din anumite puncte din interiorul Oraşului, ba chiar ieşise pe ea pentru câteva clipe. Dar totdeauna fusese înconjurat de ziduri sau se aflase în apropierea lor. Totdeauna fusese aproape de un loc sigur.

Dar unde va mai găsi această siguranţă acum? Nici măcar între zidurile iluzorii ale întunericului.

Şi cum nu-şi putea trăda slăbiciunea în faţa spajienilor — la naiba, nici gând de aşa ceva! — îşi încordă trupul în chingile care îl apărau de forja deceleraţiei, închise ochii şi luptă cu înverşunare împotriva panicii.