Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL VI. EXAMENUL

Laboratorul începu să se ocupe de prelucrarea datelor obținute cu prilejul experienței. Sute de aparate urmăriseră felul în care acționase prototipul microsoarelui și acum urma să se sorteze materialul, să se sistematizeze, să se confrunte, să se stabilească rezultatele și, în sfârșit, să se dea răspuns la întrebarea ce-i frământa pe toți: care fusese cauza insuccesului?

Fiecare om din laborator era necesar. Pe mine nici măcar nu m-au întrebat dacă vreau să-mi dau concursul la prelucrarea datelor; nimănui nu-i trecuse măcar prin minte că aș putea să refuz. Viktor Platonov m-a chemat pur și simplu, rugându-mă să-l ajut la comparatorul semiautomat, spre a măsura pulsațiile microsoarelui înregistrate pe peliculă.

În doi, treaba a mers repede. Peste trei ore, când am făcut o pauză, în fața noastră se și găsea aproximativ o jumătate de kilometru de peliculă prelucrată, iar pe panglica de hârtie a comparatorului șerpuia la nesfârșit o diagramă cu douăsprezece unghiuri.

— Oho! Ați și prelucrat douăsprezece pulsații! exclamă satisfăcută Elena Nikolaevna, cercetând panglica de hârtie. Priviți cât de stabilă este componența spectrală a radiației prototipului nostru. Liniile merg paralel cu axul, fără nicio deviere. Interesant de știut ce va fi mai departe.

Spre sfârșitul celei de a patra zi de muncă am terminat împreună cu Viktor Platonov prelucrarea întregii pelicule, inclusiv a ultimei înregistrări. Obținusem o panglică de hârtie pe care, prin intermediul a milioane de puncte, era înfățișată diagrama pulsației prototipului. Până la o sută patruzeci și două de pulsații prototipul s-a contractat și s-a dilatat regulat, ca o inimă. Apoi a început să tremure mărunt și să crească, umflându-se încet-încet și devenind un glob de foc.

Apăruse o forță neprevăzută, tulburând desfășurarea normală a experienței. Cu cât studiam mai profund împreună cu Viktor Platonov diagrama pulsației, cu atât mai mult ne convingeam că dacă n-ar fi intervenit acea forță misterioasă prototipul microsoarelui ar fi existat încă în camera subterană.

— Fără îndoială că microsoarele nostru trebuie să fie stabil! spuse cu aprindere Viktor. Sunt convins de acest lucru.

— Numai convingerea dumitale nu este suficientă — zâmbi Elena Nikolaevna — e nevoie de dovezi incontestabile. Cred că ar trebui să cobori în puțul minei și să-l cercetezi cu atenție.

Examinarea preliminară a puțului minei ne-a cam dezamăgit. Explozia avariase grav toate construcțiile. Brățările mari de beton, care armau puțul vertical, se deplasaseră. Aplecându-ne peste balustradă, ne-am uitat în adâncul puțului negru, fără fund.

— E întuneric. Trebuie să aprindem lumina — spuse Viktor, pipăind peretele cu mâna.

Întoarse comutatorul și în puțul negru al minei se aprinse îndată o ghirlandă de becuri electrice. Adâncimea minei era atât de mare, încât nu puteam vedea ultimele becuri din ghirlandă.

Deodată, în adâncul minei, de-a lungul peretelui, țâșni un roi de scântei căzând ca o ploaie în jos. Izbucni o flacără scurtă și lumina din puț se stinse.

— Scurtcircuit. Rețeaua este deteriorată de explozie. Să verificăm lifturile.

Niciunul din cele două lifturi rapide nu mai funcționa. Barele metalice fixate se încovoiaseră din pricina focului subteran. Cabinele se deformaseră, înțepenindu-se.

Viktor se scărpină la ceafă, privind îngândurat în adâncul negru, fără de fund, al puțului.

— Știți să zburați cu ornitopterul?

— Nu, am mărturisit eu.

— Va trebui să învățați. Altă ieșire nu avem. Vom coborî în puț cu ajutorul ornitopterelor.

Secția de ornitoptere se afla la ultimul etaj al unui mare magazin, chiar sub acoperișul transparent de masă plastică. În sala mare, prelungă, se găseau vreo treizeci de ornitoptere cu câte un loc, cu două și cu patru locuri. Acolo am întâlnit o femeie tânără, îmbrăcată elegant. Ea trecu repede printre șirurile de mașini și fără să aleagă vreuna se îndreptă spre ieșire. Lângă ușă se opri și trăgând un mic sertăraș din perete rosti ceva răspicat și sonor în limba spaniolă sau italiană.

— Ce face ea acolo?

— Pesemne că n-a găsit un model corespunzător și a făcut o comandă, îmi explică Viktor.

— Dar ce mod i-o fi trebuind? Toate ornitopterele sunt atât de frumoase…

— Nu este vorba de frumusețe — răspunse Viktor. Cine știe pentru ce are nevoie de un ornitopter.

— Dar eu pe care să-l aleg?

— Luați unul mic, sportiv, care se manevrează ușor. De pildă „Fluturele”, mă sfătui Viktor, conducându-mă spre un ornitopter elegant, dat cu un lac lucios, verde închis.

Am deschis ușița cabinei și m-am așezat în fotoliul de piele moale. Prin pereții de sticlă aveam o vizibilitate perfectă în toate direcțiile, chiar și în jos. Deasupra cabinei se înălța o mică antenă.

— Vă place? întrebă Viktor. Poate atinge o viteză de patru sute de kilometri pe oră. Desigur, nu-i rapidă ca o rachetă, dar are o viteză suficientă pentru deplasări pe distanțe mici.

— Îl iau.

— Foarte bine.

Viktor se apropie de aparatul care atârna lângă ușă, semănând cu un telefon și formă pe cadran numărul indicat în documentele tehnice ale „Fluturelui”. Comunicarea cu privire la alegerea noastră a plecat la centrul de evidență.

La lumina faxurilor ornitopterului care alunga întunericul doar până la douăzeci de metri, puțul vertical al minei ni se păru o prăpastie fără fund. Tot timpul aveam impresia că ornitopterul era gata-gata să se agațe de conducte și de rupturile cablurilor electrice care ieșeau în afară peste tot.

Coborând cu precauție mai departe am ajuns până la al doilea puț vertical în adâncul căruia se găsea laboratorul subteran. Am reușit să mai coborâm vreo patru sute de metri. Mai departe totul era acoperit cu Pământ.

— Gata — spuse Viktor. Până aici.

În clipa aceea, sub noi se desprinse din perete un bloc uriaș de beton și se prăbuși, vuind, în jos, iar de sus căzură peste noi pietricele mărunte și bulgări de Pământ.

— Mai cu grijă! strigă Viktor. Țineți-vă cât mai aproape de centrul puțului.

În adâncul întunecos al puțului, cu pereții distruși și cu resturile cablurilor rupte, mi-era cam frică. Mă temeam să nu cadă Pământul de sus peste noi.

— Mai departe nu putem merge — spuse dezamăgit Viktor, cercetând puțul minei. Nu prea îmi vine să cred că aici am putea găsi ceva interesant. Deși, ia stați puțin. Vedeți, acolo, jos de tot, o crăpătură? Poate că prin ea vom reuși să ajungem până la cameră.

În fața noastră se zărea o crăpătură adâncă, neagră, ce ducea undeva în adâncul Pământului. Era destul de largă pentru a coborî prin ea cu ajutorul ornitopterului. M-am uitat spre fundul puțului și m-am dat înapoi. Crăpătura mi se părea o capcană gata să se închidă în orice clipă.

— Dumneavoastră rămâneți aici — spuse Viktor. Eu am să cobor.

— Ați înnebunit!? Păi asta e moarte sigură!

Dar Viktor nu mă lăsă să-mi termin vorba. Zburând lateral spre crăpătură, dispăru prin ea.

Trecură câteva clipe grele. Hotărâsem să cobor după Viktor, când deodată mi-am amintit că pot să iau legătura cu el radiotelefonic. Am format numărul ornitopterului său. Mi-a răspuns numaidecât, dar vocea lui se auzea înăbușită, iar mai târziu a dispărut complet.

Peste vreo patruzeci de minute, când pierdusem orice speranță să-l mai văd, în radiotelefon răsună vocea lui. Curând am urcat amândoi la suprafață.

Patru zile în șir am coborât în fiecare dimineață în mina distrusă pe jumătate, cercetând totul amănunțit. Rezultatele au fost destul de interesante.

— De altfel, Alexandr Alexandrovici — mi-a spus Elena Nikolaevna după ce i-am relatat aceste rezultate — academicianul Gasul, directorul institutului nostru, dorește foarte mult să te vadă. Să mergem, am să te conduc la el.

Academicianul Gasul, un negru vârstnic, înalt, masiv, cu părul ca pana corbului, bătând în albăstrui, creț, fără cea mai mică urmă de încărunțire, ne-a primit imediat.

— Nu pot decât să salut dorința dumneavoastră de a lucra în grupul Elenei Nikolaevna — mi-a spus el. Dumneavoastră sunteți „bunicul nostru științific” — ca un spărgător de gheață ați deschis drumul fizicii atomice. Continuați-vă deci opera. Am auzit că ați și trecut la treabă. Se pare că ați cercetat laboratorul subteran, nu?

— Am lucrat acolo câteva zile împreună cu Viktor Platonov.

— Ați găsit ceva interesant?

— Da, ceva ar fi. Am reușit să ne strecurăm printr-o crăpătură din peretele puțului vertical al minei până la camera subterană. Acolo e acum împărăția ghețurilor. Conductele prin care se scurgea heliul lichid, pentru răcirea camerei, au plesnit din pricina exploziei, heliul lichid s-a scurs și a îmbibat tot Pământul, transformându-l într-un bloc de gheață. Tocmai acest lucru ne-a făcut să bănuim cauza eșecului experienței.

— Nu vă înțeleg prea bine.

— Se pare că s-a produs un fenomen termoelectric. Pereții interiori ai camerei și însuși prototipul microsoarelui s-au încins la o temperatură atingând câteva mii de grade, iar pereții exteriori ai camerei și roca din jurul lor au fost răcite de heliul lichid din conducte. În felul acesta camera fierbinte, alături de roca rece au format o uriașă termobaterie. Interesant este și faptul că materialul din care a fost executată căptușeala refractară a camerei s-a dovedit a fi semiconductor. Când acest material s-a încălzit suficient, sub acțiunea radiației produse de prototipul microsoarelui, din el a emanat spre sudura rece un termocurent. În jurul întregii camere s-a format un puternic câmp magnetic care a fost cauza distrugerii prototipului. Cu cât se încingea mai mult căptușeala refractară a camerei, cu atât mai intenși deveneau termocurenții, câmpul magnetic dilatând tot mai mult prototipul microsoarelui. Aceasta este ipoteza noastră cu privire la cauzele eșecului experienței. Acum ne ocupăm cu precizarea anumitor amănunte.

— Cele relatate de profesor sunt foarte interesante, aprecie academicianul această ipoteză, adresându-se Elenei Nikolaevna. Trebuie să le mai dăm câțiva oameni în ajutor spre a se aduna materialul care să confirme cu certitudine că distrugerea prototipului nu a fost determinată de procese interioare, ci doar de interacțiunea cu mediul înconjurător.

— Chiar așa vom face, se declară de acord Elena Nikolaevna.

— Iar pe dumneavoastră, Alexandr Alexandrovici, e timpul să vă încadrăm în rândul colaboratorilor institutului nostru. Ce funcție ați dori?

— În ceea ce mă privește, la drept vorbind, nu găsesc că este atât de important ce denumire va avea această funcție. Aș dori să lucrez la crearea microsoarelui.

— Nu m-ați înțeles bine. La noi există anumite formalități. Fiecare angajat nou sosit este dator, indiferent de titlul științific pe care-l posedă, să dea un examen de admitere în domeniul științei în care vrea să lucreze. Acum pretutindeni există acest mod de repartizare a posturilor, în funcție de pregătirea candidatului. Totuși, cu dumneavoastră e un caz special și cred că se poate face o excepție, primindu-vă fără examen.

Am protestat cu hotărâre împotriva oricăror excepții și favoruri. Dacă-i o normă generală, foarte bine. De vreme ce toți trebuie să dea examen de admitere, am să-l dau și eu.

— Perfect, zâmbi Gasul. Când ați putea să vă prezentați?

— Cred că lunea viitoare, propuse Elena Nikolaevna.

În compunerea comisiei de examinare au intrat Gasul, Elena Nikolaevna, James Count și doi cercetători științifici principali.

Am dat examenul în cabinetul lui Gasul. În timp ce pregăteam răspunsurile la întrebări, ei discutau ceva încet. După cuvintele disparate care ajungeau până la mine am înțeles că vorbeau tot despre eșecul experienței. Doar James Count nu participa la discuție. El se apropiase de fereastră și se oprise lângă ea, bătând încet toba cu degetele pe geam.

Nu degeaba studiasem manualele câteva luni; cunoșteam bine materia și am scris răspunsurile fără a sta pe gânduri, de parcă în fața mea s-ar fi aflat o carte deschisă.

— Ați terminat așa de repede? se miră Gasul, când i-am întins filele acoperite cu formule.

Foile scrise au trecut din mână în mână. Comisia era pe deplin mulțumită de răspunsurile mele. Pe neobservate, examenul s-a transformat într-o discuție colegială.

— Ei — conchide în cele din urmă Gasul — cred că exprim părerea unanimă declarând că sunteți perfect pregătit pentru a lucra în institutul nostru. Sunteți numit colaborator științific principal în grupa Elenei Nikolaevna. Mai are cineva vreo întrebare?

— Îmi permiteți, ceru cuvântul James Count, care tăcuse până atunci.

— Da, da, vă rog.

— Spuneți, profesore, ați hotărât ferm să vă ocupați de problema microsoarelui?

— Desigur! am răspuns eu, mirat de această întrebare.

— Doar avem în studiu și alte probleme, nu mai puțin interesante. N-ați dori ca, înainte de a vă decide definitiv, să faceți cunoștință, în linii generale firește, măcar cu unele dintre ele?

M-am uitat la el nedumerit.

— Dacă v-aș propune să vă ocupați de problema oglinzii zburătoare?

— O idee originală — completă Gasul — povestiți pe scurt despre ea, Count. Cred că ne va interesa pe toți.

James Count luă o foaie de hârtie curată și făcu în centru un punct cu creionul.

— Acesta este soarele — explică el, și pentru a fi mai plastic desenă în jurul punctului un mănunchi de raze care porneau în toate direcțiile. În jurul soarelui se rotesc pe orbitele lor Mercur, Venus, Pământul, Marte, Jupiter și așa mai departe. Count mai făcu câteva puncte pe foaia de hârtie. Soarele își trimite razele în toate direcțiile. Desigur, doar o parte din ele ajung pe planete. Știți că pe Marte ajunge aproximativ un procent și jumătate din a miliarda parte de energie radiată de soare. Adică, după cum spun matematicienii, o cantitate infinitezimală. Pământul nostru primește ceva mai multă energie. Dar câtă energie solară se pierde în spațiul cosmic! O cantitate fabuloasă! Ea ar fi suficientă pentru încă două miliarde de planete ca Pământul nostru…

Făcu o pauză și ne privi cu atenție spre a vedea dacă înțelesesem întreaga seriozitate a problemei ridicate de el.

— Mai departe? întrebă nerăbdătoare Elena Pavlovna. Acest lucru e cunoscut de sute de ani.

— Întocmai. E cunoscut de sute de ani. Înaintașii noștri au cunoscut acest lucru, dar s-au împăcat cu el pentru că nu puteau schimba nimic. În secolul nostru suntem în stare să utilizăm, măcar parțial, această rezervă necesară de energie.

— În ce fel? am întrebat eu, cele spuse de Count începând să mă intereseze.

— Este vorba de captarea unei părți din energia solară care se pierde în spațiul cosmic și de îndrumarea ei într-acolo unde nu există căldură suficientă. Această energie ar putea fi folosită mai cu seamă în Antarctida. Cu ea pot fi încălzite și alte planete. Luați, de pildă, planeta Marte. S-ar părea că această planetă prezintă avantaje pentru noi în toate privințele; este aproape de Pământ, are atmosferă asemănătoare în unele privințe cu a noastră, posedă multe bogății minerale, precum și vegetație, însă omul nu se simte pe ea în largul său. Oxigen e puțin — trebuie să umble tot timpul în costum de scafandru. Iarna sunt geruri cumplite, până la optzeci de grade, vânturi, viscole, vifornițe. Și toate acestea durează, după socoteala Pământenilor, aproape un an. Nici vara nu e mai bine. La ecuator, ziua, în pustiurile lipsite de apă, căldura atinge treizeci de grade, ploi aproape că nu cad, aerul e uscat și înăbușitor, iar vântul stârnește vârtejuri de praf și nisip. Așa e ziua. Noaptea — în timpul verii e ger până la cincizeci de grade. Apa nu este suficientă — și doar există apă pe Marte — la poli se înalță imense calote de gheață, ca pe planeta noastră. Dacă această gheață s-ar transforma în apă și clima ar fi mai caldă, planeta ar prinde viață, s-ar acoperi cu o vegetație înfloritoare, aerul ar deveni mai umed și s-ar putea satura cu oxigen, deșerturile ar dispărea, s-ar naște lacuri, ar crește păduri. Atunci omul ar putea într-adevăr să trăiască pe Marte. Pentru asta iată ce ar trebui făcut.

Luă o foaie de hârtie și deasupra soarelui, sub un unghi oarecare față de el, trasă o mică linie curbă, lângă care scrise: „Oglinda zburătoare”. Apoi prelungi razele soarelui către oglindă, iar de la aceasta le duse spre punctul care reprezenta pe desenul lui planeta Marte.

— Dacă ar putea fi construită o oglindă zburătoare cu diametrul de patru sute de kilometri și ar fi plasată la o distanță de treisprezece și jumătate milioane kilometri de soare, o asemenea oglindă ar proiecta în plus pe Marte tot atâta căldură și lumină câtă primește în prezent. Pe Marte căldura ar deveni de două ori mai mare. Două sau trei asemenea oglinzi ar proiecta pe Marte atâta energie, încât clima acestei planete s-ar transforma, devenind de nerecunoscut.

Priveam ca vrăjit mica foaie de hârtie. Să fie acest lucru posibil? În vremea noastră nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să emită o asemenea idee. Dar iată că trecuse doar un secol și jumătate și oamenii dezbăteau această problemă grandioasă în mod serios, concret, așa cum se dezbătea în zilele noastre proiectul unui nou automobil sau al unei noi locomotive.

— Pentru ca aceste oglinzi zburătoare să dea rezultate, ele ar trebui plasate foarte aproape de soare, mai aproape decât Mercur, obiectă Elena Nikolaevna. Acolo însă, razele soarelui sunt atât de fierbinți, încât niciun material n-ar rezista, ar arde.

— Uitați că spatele oglinzii ar avea temperatura spațiului cosmic, o corectă James Count. După calcule preliminare temperatura întregii oglinzi ar fi de aproximativ minus cincizeci de grade.

— Dar de ce o denumiți oglinda zburătoare? am întrebat eu.

— Ea s-ar roti încet în jurul soarelui, parcă ar zbura, proiectându-și tot timpul razele către ținta prevăzută. Pe carcasa ei ar putea fi instalate motoare atomice cu reacție, care ar menține-o la distanța necesară de soare și i-ar dirija deplasarea. Se înțelege de la sine că funcționarea lor ar fi controlată și îndrumată după cum se cuvine — asta cred că-i limpede.

— Îmi închipui ce greutate ar avea această construcție! zâmbi sceptic unul din cercetătorii științifici principali. Numai stratul de metal reflector al oglinzii ar cântări câteva milioane de tone…

— De ce metal? obiectă cu aprindere James Count. N-ați auzit de membrana oglindă a Martei Augustinas? Priviți!

Scoase din buzunar o cutie metalică cam cât aceea de chibrituri și, deschizându-i capacul, luă din ea o fâșie dintr-un material lucios ca oglinda, îi făcu vânt cu mâna și fâșia strălucitoare, moale, acoperi toată masa ca o învelitoare argintie. În cutele materialului opac se reflectau, ca într-o oglindă deformată, ferestrele, scaunele și chipurile noastre desfigurate, de nerecunoscut.

Din cutiuță ieșeau alți și alți metri din această oglindă suplă atât de subțire. Membrana acoperise deja în câteva straturi întreaga masă, în falduri bogate și, strălucind ca argintul viu, lunecă jos. Părea de necrezut că toată acea cantitate de membrană încăpuse în cutiuță. Totuși nu era un truc de scamator. Membrana încăpea într-adevăr în cutiuță.

— Cred că ajunge — spuse Count. Dacă aș scoate tot conținutul cutiuței, membrana ar umple toată camera. Puneți mâna să vedeți ce ușoară și ce durabilă e. Încercați s-o rupeți.

Nu m-am putut stăpâni și, luând în mâini materialul extrem de fin și lipsit de greutate, am tras de el din răsputeri în toate direcțiile. Mă așteptam să aud foșnetul rupturii, dar de unde; nici măcar nu se întindea. Membrana, atât de subțire, mai subțire decât firul de păianjen se dovedea deosebit de rezistentă.

— Cu acest material admirabil, nu cu metal, va fi acoperită oglinda zburătoare, adăugă Count.

— Ideea e interesantă — spuse Elena Nikolaevna — deși deocamdată ar fi greu să-ți poți da seama dacă aceste oglinzi zburătoare vor da vreun rezultat deosebit. După mine, pare puțin probabil, în sfârșit, cine este autorul acestui proiect?

— Eu — spuse Count.

— Ia te uită! Prin urmare vrei să pleci din laboratorul nostru?

— Da, dacă consiliul științific îmi va aproba propunerea.

— Și microsoarele?

— Microsoarele?… Vedeți, Elena Nikolaevna, firește, e posibil să n-am dreptate, dar eu nu cred că microsoarele poate fi realizat în mod practic.

După aceste cuvinte ale lui Count, în cameră se așternu tăcerea. Deși înțelegeau cu toții că într-un asemenea moment nu era posibil să fii sincer doar pe jumătate, toți se simțeau stânjeniți. Dându-și seama de lucrul acesta, Count continuă:

— Elena Nikolaevna, eu nu insist să plec imediat din grupă. Pot să mai aștept.

Elena Nikolaevna nu răspunse nimic. Era vădit că cele petrecute o necăjiseră; o părăsea unul dintre colaboratorii cei mai experimentați cu care lucrase cot la cot ani îndelungați.

— Ei, James, întrerupse ea în cele din urmă tăcerea, nu neg, îmi pare tare rău că te pierd. Dar n-are niciun sens să te mai rețin. Doar nu te pot sili să te ocupi cu ceva în care nu crezi.

— Se înțelege, interveni Gasul. Dar principalul nu este acesta. Count propune o altă cale interesantă pentru rezolvarea în fond a aceleiași probleme și dacă ideea ar fi realizată am obține o cantitate colosală de energie calorică ieftină. Lucrați paralel — acest lucru n-ar dăuna câtuși de puțin scopului pe care vi l-am propus. În ceea ce privește perspectivele de reușită ale uneia sau alteia din idei, de partea cui e dreptatea în această dispută științifică — acest lucru va putea fi apreciat doar pe baza rezultatelor concrete ale muncii dumneavoastră.

M-am întors acasă singur. Mergeam și mă gândeam că după cât se părea nici oamenilor secolului douăzeci și doi nu le mergea totul strună, fără niciun fel de dificultăți. Și în lumea lor existau divergențe și dispute, neplăceri și complicații. Pur și simplu așa e viața adevărată, de când lumea ea a fost plină de contradicții, a oferit omului și greutăți, nu numai bucurii.

Peste câteva zile consiliul științific al institutului a aprobat propunerea lui James Count. El a fost încadrat în alt laborator, iar eu i-am luat locul în grupa care cerceta problema microsoarelui.

Zilele se scurgeau una după alta. Semănau și nu semănau între ele. Semănau pentru că erau zile de muncă obișnuite. Nu semănau pentru că zilele pline de muncă interesantă, captivantă, nu pot să semene.

…Îmi amintesc; încă demult, în tinerețe, când învățam la Facultatea Muncitorească de pe lângă Universitatea din Moscova, prietenii mei înfiripau discuții cu privire la felul în care vor trăi oamenii în comunism. Stăteam culcați pe paturile de scânduri din baraca neîncălzită, sub mantale ponosite, rămase încă de pe vremea războiului civil. Istoviți de foamete, de frig și niciodată cu somnul împlinit, vedeam viața de paradis într-o bucată de pâine de secară curată și o cameră caldă. Atunci careva dintre noi a pus întrebarea: ce se va întâmpla dacă omul va avea asigurate toate cele necesare — va mai voi el atunci să muncească? Am discutat mult în seara aceea. În cuvintele noastre nu era totul just și logic, dar principalul îl înțelesesem încă de pe atunci: omul nu va înceta niciodată să muncească pentru că a crea, a făuri, a înțelege și a cuceri universul prin puterea rațiunii sale — aceasta este pentru el o necesitate firească.

Îmi părea rău că nu-i aveam lângă mine pe vechii mei tovarăși. Le-aș fi spus: „Priviți ce interesant, ce atrăgător trăiesc urmașii noștri! Ce preocupări grandioase, ce planuri mărețe au și cât de multe lucruri, nesfârșit de multe mai au de făcut! Cine ar putea dori să stea deoparte? Du-te, alege-ți orice treabă care ți-e pe plac și creează, chibzuiește, încearcă…”

Ce-i drept mă nemulțumea ziua de muncă neobișnuit de scurtă. În această privință am și avut o discuție cu Elena Nikolaevna. O dată am vrut să mă întorc după-amiază la laborator. Ea nu m-a lăsat.

— De ce? Nu există nicio lucrare urgentă.

— Dar ce să fac? Nu sunt deloc obosit și aș munci cu plăcere.

— Pesemne că dumneata socotești oboseală doar partea de abrutizare totală.

— Nu, de ce…

— Nu mai discuta. M-am convins deja că știi să muncești, dar să te odihnești, iartă-mă, nu știi. Dragul meu străstrăbunic, eu nu doresc câtuși de puțin ca peste cinci, zece ani să fii un invalid.

— Ei, atunci, învață-mă să mă odihnesc.

— Am să te învăț, am să te învăț neapărat. Iar atunci când te vei obișnui cu felul nostru de viață ai să-ți dai seama și dumneata ce înseamnă să lucrezi întotdeauna cu capul limpede și cu mușchii odihniți.

Elena Nikolaevna m-a „instruit” însă un timp foarte scurt. Curând mi-am găsit un alt „profesor”.

Continuam din când în când să cercetez împreună cu Viktor Platonov laboratorul subteran distrus. O dată când ne întorceam de acolo Viktor m-a întrebat ce aveam de gând să fac după orele de lucru.

— Nu știu — i-am răspuns — îmi găsește o ocupație Elena Nikolaevna. Astăzi are loc pe patinoarul din parc o întrecere între cei mai bătrâni patinatori și străstrănepoata mea dorește să particip și eu. Mi se pare că vrea să facă din mine un adevărat sportiv.

— Dar seara ce faceți?

— Citesc îndeosebi. Deocamdată m-am pus la curent doar cu fizica atomică. În celelalte domenii am însă atâtea lipsuri!

— Nu-i nimic. Treptat-treptat, lipsurile se vor lichida, nici n-o să băgați de seamă. În treaba asta nu trebuie să vă grăbiți. Mai bine veniți deseară la Palatul de Cultură orășenesc. Acolo puteți vedea multe lucruri interesante. Poate că vă va preocupa și pe dumneavoastră ceva.

— Dar dumneata ce faci acolo?

— Veniți și o să vedeți.

În aceeași seară l-am găsit pe Viktor Platonov la cercul amatorilor de radiotehnică cibernetică.

În cameră era destulă lume. Mirosea a colofoniu topit și a izolație arsă.

Acolo se adunau amatorii pentru a-și suda schemele. Aveau totul la dispoziție: piese, mese, mici utilaje și scheme tipice, verificate de repetate ori în diferite aparate de radio. Vizitatorilor le dădea consultații un bătrân, care era profesor, după cum am aflat mai târziu.

Viktor lucra într-un colț, la o măsuță. Monta o schemă. Din creionul electric de sudat se ridica spre tavan o șuviță de fum de colofoniu.

— Nu reușesc deloc să-l învăț să sudeze corect — mi s-a plâns de Viktor bătrânul consultant — crede că cu cât pune mai mult colofoniu, cu atât e mai bine.

Viktor mă salută bucuros.

— Am crezut că nu mai veniți! exclamă el, împingând spre mine un scaun. Ședeți!

Începu să-mi vorbească, pe îndelete, despre aparatul la care lucra. Se străduia să realizeze un pictor automat — un aparat, care să facă copii absolut exacte după tablouri.

— Acolo unde a tresărit mâna pictorului care a făcut tabloul acum câteva sute de ani, va tresări și penelul aparatului meu, îmi explica Viktor. Culorile și nuanțele vor fi redate cu o precizie matematică. Nici nu mai vorbesc de dimensiuni și proporții. Aici exactitatea e garantată în limitele a câtorva microni. Bunăoară vă duceți la o expoziție, continuă el. Vă place un tablou. Întindeți o pânză, așezați aparatul, îl puneți în funcțiune și vizitați mai departe expoziția. Peste o jumătate de oră vă întoarceți în sală și găsiți gata copia fidelă a tabloului în proporțiile dorite.

— Dar după natură aparatul dumitale va putea să picteze?

— Va putea. De pildă imagini din natură sau, portrete. După calculele mele aparatul va picta orice tablou într-o jumătate de oră.

Viktor îmi explică amănunțit schema aparatului său. Acesta era prevăzut cu fotoelemente, cu prizme spectografice ca obiective, cu motorașe pentru acționarea brațelor mecanice ale automatului, cu o trusă de vopsele de tot felul, și cu o paletă pentru amestecarea și alegerea lor.

— Îmi place ideea, i-am mărturisit lui Viktor.

— Adevărat? se bucură el. Alexandr Alexandrovici, am o rugăminte. N-ați putea… Viktor nu-și termină vorba.

Îl întrerupse un sunet melodios care se auzi din ceasul meu de mână — un ceas obișnuit în care era montat un receptor-emițător, pe unde ultrascurte. Doi cunoscuți care au asemenea ceasornice, aflați la cel mult douăzeci de kilometri, pot vorbi nestingheriți unul cu altul.

Din ceas se auzi glasul Elenei Nikolaevna.

— Alexandr Alexandrovici, unde te-ai ascuns? Unde să te caut?

— Sunt la Palatul Culturii, cu Viktor.

— Acolo erai deci! Îți telefonez de la teatru. Au venit argentinienii cu baletul lor național.

— Elena Nikolaevna, interveni Viktor, hai să mergem mâine la teatru, cu toții. Astăzi însă am mare nevoie de Alexandr Alexandrovici.

— Fie. Atunci vin eu la dumneavoastră.

Am deconectat aparatul din ceas.

— Cu ce-ți pot fi de folos, Viktor?

— Astăzi aș vrea să-mi încerc aparatul. În linii mari e gata. L-am și încercat. N-a ieșit rău. Acum aș vrea să vă fac portretul dumneavoastră.

M-am declarat de acord și m-am instalat pe un scaun.

— Să stați însă complet nemișcat, altfel portretul nu va ieși cum trebuie, mă preveni Viktor.

După cât se dovedi, nu era chiar atât de simplu să pozezi. Viktor tocmai pusese aparatul în funcțiune când am simțit niște furnicături la rădăcina nasului, apoi undeva deasupra sprâncenei. După aceea mi s-a părut deodată că mă strânge gulerul cămășii. Tare aș fi vrut să-l deschei. Senzația neplăcută s-a întețit, devenind insuportabilă. În cele din urmă aveam impresia că dintr-o clipă într-alta mă voi sufoca. În afară de asta pe lângă mine treceau oameni, vorbeau, și abia mă puteam stăpâni să nu mă uit la ei.

Colac peste pupăză, spre sfârșitul ședinței apăru Elena Nikolaevna și începu să ne dăscălească. Spuse că Viktor nu mă așezase cum trebuie, că poziția mea era încordată, că lumina nu cădea bine. Din fericire, jumătatea de oră stabilită trecuse și Viktor deconectă aparatul. Am sărit în picioare, mi-am șters fața asudată din pricina încordării și am tras aer în piept adânc, de câteva ori, cu nesaț. Elena Nikolaevna și Viktor mă urmăreau zâmbind.

— Apropiați-vă și apreciați munca pictorului, mă invită Viktor.

M-am uitat pe pânză: portretul meu, pictat în ulei era gata. Portretul reproducea modelul cu o fidelitate ireproșabilă, redând fiecare cută, fiecare, fir de păr de pe față. Doar ochii erau șterși și oarecum tulburi.

— Ați clipit — spuse Viktor — ce să-i faci, nimeni nu poate să stea o jumătate de oră fără să clipească.

— Da, ochii lasă de dorit. În schimb restul este o copie fidelă a mea, am apreciat eu. Aparatul dumitale este un adevărat pictor, trebuie numai să-i alegi modelul corespunzător.

— Pictor, zici? interveni deodată în discuție Elena Nikolaevna. Viktor, ia dă-mi o foaie de hârtie și un creion.

Se așeză, luă hârtia, creionul, și uitându-se din când în când la mine, în cinci minute îmi schiță portretul și mi-l întinse.

— Ei, ce spuneți, vedeți deosebirile dintre mașină și om?

M-am uitat la portret și am înțeles îndată ce voia să spună Elena Nikolaevna. Și aparatul, și ea, făcuseră portretul aceluiași om, dar ce deosebire era între unul și celălalt! Și nu din pricină că cel dintâi era făcut în ulei, iar al doilea cu creionul. Schița nu avea precizia pânzei, era destul de schematică, executată din trăsături mari, rigide, totuși semăna cu mine mai mult decât portretul de pe pânză. Elena Nikolaevna izbutise să prindă cu multă finețe expresia caracteristică a feței mele, obiceiul meu de a strânge buza de jos și de a-mi încrunta ușor sprâncenele, aspecte care pe pânză erau șterse, imperceptibile. Da, omul nu copiază pur și simplu, el gândește, selecționează, redând nu numai obiectul, dar și impresia produsă de obiect asupra lui. El creează.

— Pe cât se vede, desenezi admirabil, m-am adresat Elenei Nikolaevna.

— O, Elena Nikolaevna este o graficiană de valoare, confirmă Viktor Platonov. A făcut ilustrațiile la câteva cărți.

În ciuda faptului că aparatul lui Viktor nu era un adevărat pictor, el corespundea întrutotul destinației sale de copist. Întrucât îndeletnicirea aceea mă interesa, din seara aceea am început să-l ajut pe Viktor.

A mai trecut pe neobservate încă o lună și jumătate. Mă obișnuisem pe deplin cu noua lume, în mijlocul căreia trăiam, cu noua orânduire a vieții, făcusem cunoștință cu tehnica modernă, încetând, în sfârșit, să semăn cu un copil curios, sosit dintr-un fund de țară într-un mare oraș industrial. Mă obișnuisem și cu limbajul poliglot în care se înțelegeau noii mei prieteni și fără să mai bag de seamă, foloseam și eu fraze nu numai în limba engleză, pe care o cunoșteam dinainte, dar și în alte limbi.

După eșecul experienței din laboratorul subteran, întreaga noastră muncă depindea în continuare de rezultatele calculelor asupra celei de a patra pulsații. Pentru noi era important să elucidăm dacă datele experimentale și cele teoretice coincideau. Calculele erau efectuate de Gin Fan-și în Filadelfia, unde fusese instalată de curând o nouă mașină de calculat. Așteptam cu nerăbdare vești de la el.

Nu se știe însă din ce pricină, Gin Fan-și tărăgăna, deși, după previziunile noastre, rezultatul trebuia să fie gata de mult. Și iată că, în sfârșit, pe masa Elenei Nikolaevna sună telefonul. Pe ecran apăru chipul lui Gin Fan-și.

— În sfârșit, Gin Fan-și! Spune repede, ce s-a întâmplat acolo la voi? îl zori Elena Nikolaevna.

Gin Fan-și zâmbi ușor și stâlcind cuvintele rusești, răspunse:

— Bună ziua, Elena Nikolaevna! Dar la dumneavoastră cum merg treburile?

— Ca totdeauna. Bună ziua! Ce-i politețea asta a dumitale atât de insuportabilă?

— Vai, Elena Nikolaevna, întotdeauna am fost un om politicos.

— Gin! Îl imploră Elena Nikolaevna — spune-mi, ai vreun rezultat? Ai terminat calculele?

Gin Fan-și făcu o pauză apoi răspunse:

— Calculele le-am terminat. Mașina este admirabilă. Ceasornic. Splendidă mașină.

— Ei, și rezultatele?

— Vi le expun îndată.

El prezentă pe ecran o foaie de hârtie, pe care era trasată o diagramă, care semăna cu niște dinți de ferăstrău. Dinții erau din ce în ce mai mari. Diagrama reprezenta pulsațiile microsoarelui. Al patrulea dinte, care înfățișa pulsația mult așteptată, era trasat doar pe jumătate: nu avea vârf. Aici diagrama pulsației făcea câteva zigzaguri și se frângea.

— Nu înțeleg nimic. Spui că ai terminat calculele. Atunci unde este sfârșitul celei de a patra pulsații? De ce taci? Gin! Ce-i cu dumneata astăzi?

— Elena Nikolaevna — răspunse încet Gin Fan-și — am stabilit că prin intermediul calculelor nu se poate obține a patra pulsație a microsoarelui.

— Cum așa?

— Calculând a patra pulsație se obține o nedeterminare matematică — zero pe zero…

— Ai încercat să ridici această nedeterminare?

— Am încercat, împreună cu matematicienii institutului local. Nu iese nimic.

— Ce-i de făcut? Poate că mașina nu funcționează bine! Ai verificat calculele?

— Desigur. De trei ori. Calculele coincid cifră cu cifră.

— Și atunci ce propui, Gin?

— Hai să chibzuim împreună — răspunse Gin Fan-și. Putem să repetăm în viitorul apropiat experiența în laboratorul subteran?

— Nu, afirmă cu hotărâre Elena Nikolaevna. Pentru asta e nevoie de un an, poate chiar și mai mult. Cine știe ce dificultăți ne mai așteaptă pe acest drum…

— Prin urmare calea experimentală cade, conchise Gin Fan-și. Acum în ceea ce privește teoria. Aici am eu cuvântul. Dificultățile sunt de natură pur matematică. O soluție rezultată din rezolvarea sistemului este foarte aproape de zero. E destul de neplăcut să ai de-a face cu asemenea sisteme. Oricând te poți aștepta la surprize din partea lor. Totuși nici eu și nici matematicienii experți cu care m-am sfătuit n-am reușit să înlăturăm deocamdată aceste dificultăți.

— Prin urmare consideri… — începu Elena Nikolaevna.

— Consider — o întrerupse Gin Fan-și — că nici pe această metodă teoretică de cercetare nu ne putem bizui în munca noastră viitoare.

Cuvintele lui fură urmate de o pauză îndelungată. Toți o priveau cu nădejde pe Elena Nikolaevna, așteptându-i hotărârea.

— Acum înțeleg și într-o oarecare măsură îmi explic plecarea lui James Count din laboratorul nostru, spuse ea îngândurată. Cunoaștem cu toții aceste dificultăți, dar sperăm că vom reuși să le învingem. Iată-ne acum ajunși într-un impas atât în cercetările experimentale, cât și în cele teoretice. Altă cale decât experimentarea unui microsoare adevărat nu văd.

— Așa e! încuviință Gin Fan-și. Trebuie să realizăm microsoarele adevărat, să trecem la experimentarea lui.

— Da, dar pentru asta va fi nevoie de aprobarea specială a prezidiului Academiei Mondiale de Științe, deoarece experiența noastră va fi extrem de periculoasă.

— Prezidiul va trebui convins să dea o asemenea aprobare, spuse Viktor Platonov.

— Și dacă ne va refuza?

— Vom mai efectua încă o analiză teoretică, vom face apel la toți matematicienii din lume și vom cere aprobarea pentru o explozie experimentală! interveni cu aprindere Gin Fan-și.

— Ei, și dacă vom fi refuzați din nou?

— Dacă, dacă, dacă… zâmbi el.

— Chiar așa, dacă vom fi refuzați? stărui Elena Nikolaevna.

— Atunci va trebui s-o lăsăm baltă. Scriem o carte bună, în care vom expune tot materialul adunat, relatăm toate greutățile întâmpinate, și o lăsăm urmașilor noștri. Tehnica lor va fi mult mai perfecționată, poate că vor rezolva problema în câteva zile, și teoretic și practic.

În cele din urmă, am hotărât ca întreaga noastră grupă să se adune la institut și să redacteze un raport amănunțit către prezidiul Academiei Mondiale de Științe.